•  "Câini" - film
•  Teatru - Richard II - Teatrul Saitama (Japonia)
•  Amour - film
•  To(l)ba de jazz - (poate ultima)


sus

Andrei Poplãceanu

 

Am fost la Câini - Filmul. *a few spoiler alerts*

 

cainiE bine sã te îmbraci gros pentru filmul ãsta. Recomand o geacã ultra-cãptușitã, din fâș. Care îți poate fi cel mai bun prieten într-o salã rãcoroasã de toamnã, dar care produce cel mai pur și limpede fâșâit atunci când o vei da jos, dupã câteva minute în scaun.

Pentru cã filmul începe sã te încãlzeascã. E torid și plãcut la țarã. Îți plac personajele, se contureazã, e și puțin amuzant, ritmul e moale, apare și intriga. Și e varã în lunca Dunãrii. Ce poate fi mai frumos ca un apus pe dealurile dobrogene? Știm cu toții cum e sã te așezi cu fundul în iarba arsã de soare. Cu toții am auzit cum cântã greierii din toate direcțiile. Un exercițiu cinematografic de calitate, care te adduce într-un punct în care uiți de geaca de fâș vernil cu care ai venit.

Am auzit, cum se întâmplã sã auzi îndeletnicit de accesul auto-impus la internet, comparații cu Tarantino. Veșnice comparații cu Tarantino. Poți sã-l compari cu Pulp Fiction, efectiv. Scenografia unor momente, cum e cel cu ciocanul din mașinã. Faza în care Butch pleacã și o lasã pe Fabienne singurã acasã. E numai Pulp Fiction. În același timp, poți sã-l compare și cu Sergio Leone. El Indio este personificat de intrepidul tãtar Samir. Unghiuri de filmare ce par desprinse de acolo. Stand off. Spaghetti feelings. Bine, în aceeași mãsurã îl poți compara și cu un pepene. Cu care nu are multe în comun.

Orice ai zice despre comparații, trimiterile sunt un merit al regizorului. Nu are cum sã fie rãu. E ca și când ai zice despre cineva cã seamãnã cu Brad Pitt, fãrã a trece pe la chirurgie.

Te simți ca-ntr-o relație în care totul merge bine. Și în care observi ușor cã celãlalt începe sã se comporte bizar. Toți din film par sã nu mai judece. Privesc o colecție a deciziilor greșite și încep sã-mi dau nãuc palmã dupã palmã. Parcã revãd Amy.

De ce ai ieșit cu pușc... de ce n-ai luat telef... de ce nu știi sã minț... de ce-ai ve... de ce-ai lãsat-o... de ce nu zici nimic, Dragoș Bucur?! Am venit sã te vãd trãind la țarã și tu taci... de... de ce?... Mi-au plãcut metaforele tale. Și numele tãu. Puteam fi fericiți împreunã, „Câini”.

Revenind la Tarantino și a lui ficțiune din pulpã, cum am uitat și am scos noi din context hazardul? Acel mic voinic ce oferã dimensiune filmului. Pãi Vincent Vega n-a vrut sã împuște pe nimeni în mașinã, Mia nu și-a dorit supradozã, Butch s-a întâlnit întâmplãtor cu Marsellus și cu Zed și tot hazardul l-a rãpus pe Vincent. Acțiunile bizare se datoreazã unor întâmplãri, nu unei judecate întunecate. Nãtângul ãla bãtrân nu avea telefonul în buzunar din nimerealã. Samir nu s-a trezit cu ciocanul înfipt în țeasta unuia din pricina unei hârtoape. Cum am dat uitãrii finețea hazardului.

Înțelegi mania fiecãruia, sunt scene bune, ah, veterinarul, aghiotantul șefului de poliție sunt veritabili. M-a fãcut sã mã gândesc, spre final, la Zivotjecudo al lui Kusturica, nu îmi explic prea bine de ce, poate iarba aia din locul ãla cu casele alea... Un gram de acolo ar fi legat compoziția, cã parcã își pierde din ironie, adicã din caracter.

Scena din final mi s-a pãrut ok. Concluzia ok. Ai ieșit din relație cu un make-up sex. E okei. Îți iei fâșul și ieși în liniște, pentru cã toți vorbesc fie încet, fie deloc. Asta înseamnã cã oamenii au gânduri în afterglow. Fâșul foșnește dar nu mai conteazã, filmul s-a terminat.

Câini este cel mai bun film pe care l-am vãzut pânã acum, în octombrie. Jumãtate din Câini este cel mai bun film pe care l-am vãzut tot anul.

  

Comentarii cititori
sus

Marius Dobrin

 

Last Tango in Craiova

 

NinagawaMay 12: Yukio Ninagawa died.

It did not pass a month since the Saitama theatre, from northern Tokyo, played Richard II in Craiova. Three times in two just days. And from then, never again. Thus, for us it was the last word of it’s creator, his last gesture. The last Dance. La Cumparsita was a surprising choice in a series of directorial solutions. It’s the magical show’s introduction, accompanying the actors in wheelchairs, actors who impress through their age and facial expressions. And who, at a sign, laugh frivolously, as the impeccable young, acting as their support. And they they dissapear, at the same sing, in an apparent chaos of carriages and people, who are shown to be oriented symmetrically in pairs. The tango is said to be one of the most famous, recognisable songs in the world, whose lyrics, in the begining: "little parade of endless suffering ..." represent a dance that, traditionally, ended the milonga. It was the end of a life.

Ninagawa has left behind a sustainable ‘construction’ of Japanese theatre, with openness towards Shakespeare. He directed Hamlet eight times because, as he said, at every age one sees everything from another perspective. He created two theater companies : Saitama Gold Theather, with actors aged over 55 years, without an upper age limit, people who have gained experience on stage: and Saitama Next Theater, with young and very young actors, giving them a chance for affirmation.

saitama6In Richard II he created a panorama of the today’s society, displaying expressive faces of humans at different ages. Watching them with fascination, I found, both in the show and at the dinner after, the faces of familiar characters and somehow of a family from Ozu's movies. I felt that it was like a mythical characters’ assault. And, as a paradox, although the faces and costumes were of theFar East, their expressions seemed local (European, westernised). In the scene of the queen’s garden refuge, the small company’s ladies choir reminded me of the women from my childhood street. But the costumes were of the finest. Hot-blooded young boys ready to confront, throwing hard words and impossible to be brought to conciliation. Complacent old men, surviving every situation, impenetrable, sometimes withdrawn into a world of their own. But above all, what remains of Ninagawa’s legacy is the play’s aesthetic appeal, backed by the actors’ desire to play, an avalanche of desire. George Banu, writing a whole book about Cherry Orchard[*] establishes connections with Richard II: "<< Culture shines culture>> [...] plays about waste and consumption, about the constant hunger, lust, and the inability to disobey them. "

saitama4Richard created by Ninagawa and impersonated by Kenshi Uchida is hypnotical, with the beauty that feels less by what is seen and more by the unseen. The show has two instances of the appearance of the king, with an intense orange coloured hair, as an aspiration towards happiness, and glossy black, color of the warrior. I consider the red-orange one, and believe in it’s power to captivate. It may be the litmus test of my own answers to the play’s questions. Kenshi Uchida is hieratic, with his bare chest, white, thin body, which speaks about the ineffable tenderness. His finger to his lips is a sensual sign, regardless of the sex of the recipient. His dance withe the other it's a tango not by coincidence, but this dance is meant to encourage embracing a stranger. Mostly during the show I preferred to pay attention to Kenshi’s monologue, focusing less on the translated text, as his long, monotonous (not in a pejorative meaning) and captivating by the stability of his speech keeping a constant tone, like keeping his balance on a wire. And his voice was paired with an imperturbable gaze, as a ray with just one direction. Step by step, his attitude was being shown as a way of life, the difficult way of choosing the middle path in a splitting world. As the time passes by, and leaving the impression that nothing is going to happen, Kenshi Uchida changes to a slightly modulated speech. The King’s philosophical thinking is sliding towards the vanity of power. Only now it's the time of words, returning to the text. There are some lines that remain in the memory of the performance, through their message and by its carriers.

Bolingbroke says:
“How long a time lies in one little word.
Four lagging winters and four wanton springs
End in a word: such is the breath of kings."
Hayata Tateyama is the perfect embodiment for the young hot-blooded, daring, quick handed , but who, surprisingly for me, can't accept the judgement’s verdict. Basically it confirms what many of us fail to recognise, that we sent to trial not only for nourishing the desire to get things right, but being convinced that this is a fact of the nature. So we reluctantly accept when the balance tilts against you.

saitama3A new exemplification of a human reaction faced against dramatic disruptions in the flow of his more or less tumultuous life, is a treacherous conspiracy revealing episode with the young Aumerle, acting like a witness. (What an innocent face! That innocent iniquity who sins without knowing what he does, Kazuaki Takeda has!)

On one hand there is the reaction of his mother, with natural passion that gave him life. Is the rising moment of an actress from the Gold band, Natsu Hyakumoto, with a face that they won't let just stuns you.
"Blessed is he bow the knee,
But all I'm afraid. Say yet once.
Saying twice, once just forgive
But more thoroughly forgive. "

While the father stays in a tragic position, for enforcing law. Cruel, but that’s the law. Shinya Matsuda is York, and plays in a crescendo of visibility with breaches of smartness towards the public. But how truth is transmitted through the most unexpected ways, he utters what the Law said from the beginning, and Richard, one among many others, must find out the hard way:
"That evil-and he knows everyone-
Just bring evil, never good."

saitama2Full innocence is attributed to the Queen (Erika Osanai, in the performance, the role being played alternately by Kei Sato). Her face shows a simple day’s serenity joy, without disorders, and then to suffer from the misgivings, constraints, threats, implacable end. And I flinched at this invocation of hope:
“Who shall hinder me?
I will despair, and be at enmity
With cozening hope: he is a flatterer,
A parasite, a keeper-back of death,
Who gently would dissolve the bands of life,
Which false hope lingers in extremity.”
Discreet, with the love and purity of female intelligence, Queen sees. But her sight is through tears.

George Banu speaks about author’s indication, both in Chekhov and Shakespeare, "through tears". That's because, says Banu, "the world is seen indistinctly [...]. It's not about tears, but the condition which arises the misted eyes above the real. "

saitama5Ninagawa leave us, even by this show, a sign of his policy and beliefs of a lifetime. Rigour for the well done work, giving the fruit of a an effort we all benefit from. He started creating this show, himself being in a wheelchair, in a set with dominated by empathy and brotherhood suffering. He included a scene for the King’s end, like Christ, and the evangelist's words, "Where's the soldier and where’s the king?". And of course, as we obey any God, out of this world we leave, naked, in the dust. There, where a gardener (Yoichi Toyama) plays his role:
"[...] And in this place
In that wept a tear bitter.
I will plant flower beds of lily of the valley;
Will rise quickly to flower longing closely
To-remember you, who have complained. "

In the show, as often in history, in life, the foreground is given to those who take bold decisions, the lesser, while the balanced lay in silence, watching with indifference. The courtier’s reaction is disturbing, who, at a sign, they resume the dance and hum,   interrupted by dramatic episode, in which they take part as witnesses, with almost no reaction. And tango plays again, encompassing, and life goes on.

"Richard, a king of snow."

Cast:

King Richard: Kenshi Uchida (Saitama Next Theatre)
Queen: Erika Osan / Kei Sato (double casts, Saitama Next Theatre)
Gaunt: Hiromu Kassai (Saitama Gold Theater)
Bullingbrook: Hayat Tateyama (Saitama Next Theatre)
York: Shinya Matsuda (Saitama Next Theatre)
Duchess ofYork: Natsu Hyakumoto (Saitama Gold Theater)
Aumer: Kazuaki Takeda (Saitama Next Theatre)
Duchess: Fumiko Kamio (Saitama Gold Theater)
Mowbray: Genki Hori (Saitama Next Theatre)
Northumberland: Takamori Teuchi (Saitama Next Theatre)
Carlisle: Minoru Ubate (Saitama Gold Theater)
Gardener: Yoichi Toyama (Saitama Gold Theater)
Exton: Hikaru Abe (Saitama Next Theatre)

 

* Banu, George, The Cherry Orchard, our theater - log viewer ALLFA Publishing, 2000, p.18, p23

Photo: Albert Dobrin

Romanian version: 'SpectActor', 1/2016.

For download: http://tncms.ro/reviste/30/pdf/05092016102137.pdf

saitama7 

Comentarii cititori
sus

Alexandru Ionașcu

 

 

Iubire în vremea senectuþii

 

amourCu toþii suntem dispuºi sã îndeplinim, datoritã iubirii pe care i-o purtãm, toate dorinþele persoanei iubite ºi sã facem toate sacrificiile pentru aceastã persoanã de lângã noi. Dar dacã persoana ºi iubitã ºi de lângã noi doreºte, din cauza situaþiei disperate în care se aflã, sã i se punã capãt vieþii, motivaþia fiind chiar reciprocitatea iubirii, dar ºi o reciprocitate a suferinþei – persoana suferindã vrea sã scape de propria-i suferinþã, cât ºi sã-ºi cruþe partenerul de suferinþa ºi dificultãþile inerente unei boli ireversibile – ce decizie am lua? I-am pune capãt vieþii pentru a-i îndeplini aceastã ultimã dorinþã ºi pentru a o scuti de suferinþã, moartea fiind oricum doar o chestiune de timp? Sau ne-am limita sã oferim persoanei iubite tot sprijinul moral ºi material de care suntem în stare, lãsând anatomia sã-ºi urmeze implacabilul final, fiind inevitabil martorii acestui final; altfel spus, dacã din fiinþa iubitã viaþa se scurge lent ºi cu totul, care este limita noastrã dincolo de care nu mai gândim ºi acþionãm raþional, nemaiputând suporta dubla suferinþã?

Aceasta este dilema propusã de regizorul austriac Michael Haneke, dublu premiat cu Palme d'Or la Cannes, premiul european echivalent oscarurilor americane, în filmul numit semnificativ Amour. Trebuie menþionat cã acest film a câºtigat distincþia Palme d'Or din 2012, ediþie la care a concurat ºi pelicula Dupã dealuri a lui Cristian Mungiu, care a obþinut Best Screenplay, iar actriþele din rolurile principale au împãrþit premiul pentru Best Actress.

Acþiunea filmului nu este tocmai linearã, scena de început prezentând pompieri care sparg uºa unui apartament parizian ºi descoperã cadavrul unei octogenare întins pe un pat, perna împodobitã cu flori, celelalte uºi din apartament sunt blocate cu bandã adezivã, apoi obiectivul camerei trece la un concert la care participã, ca spectatori, cele douã personaje principale: un cuplu de muzicieni pensionaþi ºi semi-sedentari, la acest concert participând deoarece interpreteazã unul din foºtii elevi de-ai Annei (Emmanuelle Riva), soþia lui Georges (Jean-Louis Trintignant). Monotonia lor este întreruptã, mai bine zis viciatã, chiar în dimineaþa de dupã concert, când Anne amuþeºte pe neaºteptate, iar soþul Georges se duce dupã ajutor, nu înainte de a încerca s-o trezeascã din starea catatonicã, doar pentru a o gãsi, la întoarcere, perfect conºtientã dar neputând realiza ceea ce tocmai i s-a întâmplat ºi având impresia cã totul este în ordine, viaþa lor urmându-ºi cursul obiºnuit. Dar totul nu este în ordine ºi cursul vieþii lor este definitiv schimbat când operaþia pentru desfundarea unei artere prin care trece Anne eºueazã ºi ea rãmâne imobilizatã într-un scaun cu rotile, toatã rãspunderea îngrijirii ei cãzând pe umerii soþului. În aceste condiþii, îi cere soþului ca, indiferent de starea în care se aflã, în nici un caz sã n-o trimitã la un azil sau s-o interneze. Dar sãnãtatea ei se deterioreazã ºi paralizia pãrþii drepte a corpului nu-i mai permite sã-ºi reia activitãþile zilnice, ceea ce o determinã sã îºi anunþe soþul cã nu mai vrea sã continue a trãi în acest fel ºi sã fie o povarã pentru el, anunþ ce-l bulverseazã cu totul, cu toate acestea decide sã-i fie alãturi, însã viaþa sa se complicã dupã ce soþia lui suferã al doilea atac cerebral ºi este nevoit sã angajeze o asistentã medicalã, în acelaºi timp opunându-se insistenþelor fiicei, interpretatã de Isabelle Huppert (care poate fi vãzutã într-un alt film semnat Michael Haneke, anume La pianiste), de a o interna sau trimite la un azil.

Punctul culminant ºi situaþia fãrã de întoarcere se iveºte când Anne nu mai poate vorbi coerent ºi oscileazã între strigãte ascuþite ºi prelungi, scurte momente de luciditate destinate unor flashback-uri din copilãrie ºi priviri în gol. Într-un asemenea moment, Georges îi povesteºte o întâmplare din copilãria lui ºi, la final, ia o pernã ºi o sufocã. Finalul însã este ambiguu ºi predispus unui discret realism magic: dupã ce a sufocat-o ºi a pregãtit florile, Georges îi aude vocea ºi îºi vede soþia în bucãtãrie, perfect sãnãtoasã, ca ºi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, îºi iau hainele ºi pãrãsesc împreunã apartamentul, filmul încheindu-se cu fiica lor singurã, în apartamentul la fel de singur, dar cu toate uºile deschise. Dacã Anne într-adevãr a murit, ceea ce aflãm încã din debutul filmului, care este de fapt finalul, unul dintre finaluri, ce s-a întâmplat cu soþul Georges? Cele douã finaluri care încep ºi închid filmul anuleazã orice bãnuialã de fantasmare din partea personajului interpretat de Jean-Louis Trintignant. Sfârºitul este lãsat la latitudinea privitorului.

Boala personajului feminin pare a vorbi despre o recãdere la stadiul copilãriei ºi o apropiere între aceastã primã etapa primã a vieþii – copilãria – ºi cea finalã – senectutea. Copilãria ºi bãtrâneþea ca douã feþe ale aceleiaºi monede – moartea. Orice început este destinat sfârºitului, iar ideea pare a se gãsi într-un alt film regizat de Michael Haneke ºi premiat cu Palme d'Or , ediþia din 2009. E vorba de The White Ribbon, unde, în prima parte a filmului, un copil îºi întreabã bona ce înseamnã moartea ºi aflã cã moartea apare atunci când cineva înceteazã sã mai trãiascã, iar cineva înceteazã sã mai trãiascã atunci când este prea bãtrân ori prea bolnav, dar ºi dacã suferã un accident grav, dar cum cei mai mulþi oameni nu suferã accidente grave, moartea lor se datoreazã bãtrâneþii înaintate, deci mor mai târziu. Copilul mai aflã cã absolut toþi oamenii mor, la fel ºi el dar, cum este încã la începutul vieþii, moartea lui va veni mult mai târziu. În faþa inevitabilului final, nu existã nici un fel de împotrivire. Doar intervalul dintre începutul vieþii ºi sfârºitul ei. 

Comentarii cititori
sus

Alexandru ªipa

 

To(l)ba de jazz

 

Dupã 36 de episoade (lunare) consecutive ale rubricii mele TO(L)BA DE JAZZ am decis sã mã opresc... încã nu știu dacã definitiv... Am cel puțin douã motive:
- mi-am obosit foarte tare ochii cu corectarea masivului Dicționar de jazz-ediția a II-a a lui Adrian Andrieș și
- nu reușesc sã-mi rãspund întrebãrilor: "Pentru cine ? Pentru ce ?"
Aș reveni, totuși, cîndva, macar pentru un episod (dacã nu chiar pentru o carte...), pe care l-aș intitula: "Ce mã amuzã/nu mã amuzã în jazzul românesc !?!" deoarece realitatea înconjurãtoare îmi oferã prea multe motive de amuzament... cel puțin...
De exemplu in poemul sãu Descântecul general, din cartea LADIES IN JAZZ, Virgil Mihaiu scrie:

"...generozitãțile barbare ale zeului tobelor Corneliu Stroe"...
Mihaiu se scuzã/zice: "E doar o metaforã !"

sau

Teodora Enache (în funcția de directoare a Festivalului de jazz de la București) primește, cu cîteva luni înainte, de la o persoanã dintr-o formație dintre cele mai bune de etno jazz, oferta de a cînta la ediția din acest an a festivalului respectiv. Iatã rãspunsul Teodorei:
"Regret, dar în acest an nu vã putem primi/invita în acest festival deoarece nu avem și o secțiune de etno jazz !!!"
Pe de o parte întreb, firesc: "Ce fel de 'secțiuni' a avut ediția din acest an a festivalului de jazz de la București? iar pe de altã parte întreb: Theodosii Spassov & Mino Cinelu, de exemplu, nu au cîntat etno jazz ?!?"

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey