•  Corneliu Bãlan


sus

Corneliu Bãlan

 

 

Interviu

 

Dr. Liberman îþi cere sã gãseºti un obiect personal cu ajutorul cãruia sã poþi începe un dialog de apropiere cu intervievatorul dar  biroul acesta e complet lipsit de originalitate. Pe unul din pereþi se aflã o lozincã gravatã în sticlã, care, evident, reprezintã motto-ul de marketing al companiei, deoarece în ea se regãsesc cuvinte cum ar fi: eficienþã, calitate, produse, depãºi, noastre, aºteptãri, neîncetat, netãgãduit, adevãr. Pe suprafaþa de sticlã a pupitrului nu existã nimic altceva decît un laptop. Nici o fotografie înrãmatã, nici o statuetã, vazã sau bibelou. Lipsesc creioanele, pixurile, foile – scrise de mînã, imaculate sau tipãrite, cum la fel lipsesc planurile de dezvoltare, sau tabelele cu cifre financiare. Nimic, decît laptopul, la care domnul Iosifecu scrie acum ceva.

Scaunul neagru, din piele, pare modern, ergonomic: pînã ºi pielea spãtarului e perforatã cu-o mulþime de gãurele fine, care au scopul de a oferi o mai bunã aerisire, în situaþia în care aerul condiþionat nu ar funcþiona sau dacã domnul Iosifescu ar prefera vreodatã sã deschidã fereastra – caz în care odatã cu aerul proaspãt ar pãtrunde ºi ceva din cãldura canicularã ce domneºte peste capitala noastrã, varã de varã.

Mã îndeamnã sã mã aºez pe o canapea confortabilã de douã locuri, al cãrei singur neajuns e doar faptul cã mã plaseazã la un nivel mult mai coborît decît cel al domnului Iosifescu.

“Fã-te cît mai comod ºi mai relaxat.” îmi cere, pe un ton amabil.

“Poþi sã te ºi întinzi, dacã vrei!” adaugã în glumã, de parcã ºtie cã sînt mereu în urmã cu somnul.

Spun mulþumesc, îmi aleg o poziþie cît mai decentã pe canapea ºi aºtept cu încordare întrebarea numãrul unu. Pe coridor, femeia de serviciu a ajuns cu spãlatul în dreptul uºii noastre. Se pot auzi niºte bufnituri înfundate. Sînt zgomotele teului izbit de prag. În acelaºi timp, datoritã poziþiei joase în care mã aflu (la nivel cu planul mesei) involuntar observ patru sau cinci forme bine conturate în depunerea finã de praf a biroului. Ca o parantezã, nu cred sã existe în Bucureºti birou prevãzut cu aer condiþionat spre o stradã circulatã, care sã fie lipsit de praf.

Contururile de diverse forme îmi spun cã proprietarul biroului nu a dorit ca eu sã vãd obiectele aflate de obicei acolo. Oare de ce le-o fi ascuns domnul Iosifescu de mine?

“Ce joc stãpîneºti mai bine, tenis, golf?”

“Poftim?”

“Ce joc stãpîneºti mai bine, tenis, golf?”

“Sã vã spun drept, domnule Iosifescu, sportul meu preferat este fotbalul!”

“Uite, dacã þi-e greu sã-mi spui pe numele mic, te las sã-mi spui Iosifescu, dar numai aici, în biroul meu. Bine?”

“Am înþeles, domnule Iosifescu!”

“Fotbal…” spune, cu un dispreþ aproape insesizabil. “Dar este un joc de cartier… Cine mai joacã fotbal în ziua de azi? În mediul nostru… Mã refer concret, pe acest etaj: departamentul de proprietate intelectualã, resurse umane, IT ºi relaþiile cu publicul – nu cred cã ai gãsi mai mult de trei oameni care ºtiu sã loveascã o minge de fotbal ca la carte… Iar dupã fotbal?”

“Tenis cu …”

“Ai vãzut? ªtiam eu cã o sã ne înþelegem!” mã întrerupe, mulþumit.

Aleg sã las fraza neterminatã, fãrã sã dau lãmuriri suplimentare, dar tenis ºi tenis cu piciorul sînt douã jocuri complet diferite. Fãrã sã vreau, tocmai am încãlcat una din regulile esenþiale ale doctorului Liberman: Sã nu minþi sub nici o formã în timpul unui interviu. Îþi vei fura singur cãciula!

“Pot sã te întreb ce limbi strãine stãpîneºti?”

“Engleza mi-e impecabilã – iar în francezã, deºi nu o vorbesc chiar perfect, pot spune aproape orice, bineînþeles cu un uºor accent!”

O spun convins cã-l dau gata, mai ales într-o þarã ca a noastrã, în care nici un preºedinte nu vorbeºte fluent vreo limbã strãinã iar primarii sînt de-a dreptul iliteraþi. La urma urmei, la Strasbourg au fost trimiºi cîþiva europarlamentari de-a dreptul analfabeþi!

“Atît? Douã? Nu te îngrijora, compania noastrã oferã gratuit cursuri de limbi strãine angajaþilor, bineînþeles, în afara programului.”

De afarã se aude vuietul unei sirene apropiindu-se, apoi depãrtîndu-se. Sunetul sirenei este mai ascuþit în timp ce se apropie ºi mai grav în timp ce se depãrteazã, conform efectului Doppler (acelaºi care demonstreazã ºi cã Universul este în continuã expansiune). Aºteptãm amîndoi sã se facã liniºte ºi totuºi fraza urmãtoare mã prinde complet nepregãtit – nesunînd familiar cu nimic din ce am gãsit în cartea lui dr. Liberman.

Sã fie oare prima întrebare-capcanã a interviului?

“Mã scuzaþi, puteþi sã mai repetaþi o datã?” spun, cu intenþia de a cîºtiga timp.

“Aþi visat ceva noaptea trecutã?”

Repetarea întrebãrii nu mã ajutã în nici un fel ºi observînd cã nu spun nimic, domnul Iosifescu se simte probabil dator sã continue.

“Te întreb pentru cã am avut un vis extraordinar de ciudat, m-am gîndit la el în perioada cît te-am aºteptat sã vii… Eram cu un prieten din grupul din vremea facultãþii, el era la medicinã ºi bãiat de nota zece: de la el am învãþat tenis, acum vreo cincisprezece ani, iar de atunci l-am vãzut mai rar. În vis, tipul avea un proiect pe care îl susþinea în faþa unui juriu. A muncit omul la niºte materiale didactice ce urmau sã fie expuse pe o planºetã: trei figurine din carton, prima era o formã cu mîini ºi picioare mobile care, trase de o sfoarã, se ridicau ºi coborau, iar celelalte douã erau statice, dar expunerea lui era exemplificatã ºi cu alte figurine…”

“Formidabil cît de complex este visul!”

“Stai sã vezi continuarea! Eu eram ajutorul lui. Expune Zaki, aºa îl cheamã, dar finalul expunerii îl punctez eu – a trebuit sã intervin, din cauzã cã el începuse sã se cam bîlbîie. La final, juriul îi înmîneazã lui premiul: trofeul, precum ºi 450 lei. Iau ºi eu 50, înþelegi, ca ajutor, ºi ne regãsim în tren, în drum spre mare, unde voiam sã sãrbãtorim evenimentul, împreunã cu restul grupului de amici. Urma sã ne cazãm toþi la acelaºi hotel, dar prima noapte o dormim în trenul tras la linie, unde Zaki se împrietenise la cataramã cu conductorul. Trenul ajunsese de cu noapte în staþiune, dar, din lene, noi preferasem sã acceptãm oferta ºefului de tren, care ne pusese tot vagonul la dispoziþie ca sã ne odihnim acolo, în compartiment. Dimineaþa ne trezeºte omul ºi ne anunþã cã în curînd pleacã trenul. Coborîm repede, se buluceºte lumea, unii stãteau ºi pe trepte, alþii blocau coridorul, eu vorbesc pe geam cu conductorul ºi îmi spune cã se simte rãu – era cam palid, îi trimisese maicã-sa lapte nepasteurizat ºi combinase cu roºii – în sfîrºit, cu greu reuºim sã ieºim din tren. Ne ducem la hotel ºi de acolo mergem spre cantinã ca sã schimbãm un bon de masã de 38 de lei în bani. Tratez cu tipul de la cantinã ºi ne oferã 20 în schimb, iar fata de la casã ne înºealã ºi ne dã 15. Îþi dai seama domnule, ce se furã pe litoral, dacã pînã ºi în vis am fost furat?!”

“Aveþi dreptate, se furã ca în codru!”

“În fine, tot timpul, de la garã la hotel ºi de la hotel la cantinã, am fost urmãriþi de un þînc insistent care se þinea mai mult dupã mine: cã sã-l iau cu mine, cã sã am grijã de el, cã dacã nu-l iau eu, maicã-sa îl lasã de izbeliºte. Nu înceta deloc! Era mic, de vreo trei ani, plîngea ºi îi curgea nasul, ba chiar cred cã fãcuse ºi pipi pe el, cã pãrea ud. Pe mine mã jena la culme situaþia ºi pînã la urmã, cînd nu era nimeni atent, am observat afarã un ghiveci uriaº, gol, pentru flori, ºi atunci l-am luat pe copil în braþe ºi l-am pus acolo, în ghiveciul cu flori. Atunci, ca prin farmec, totul a revenit la normal, situaþia s-a calmat ºi am plecat la plajã cu prietenii mei. Copilul a rãmas cuminte acolo, în ghiveci.”

“Într-un ghiveci cu flori?!”

“Da! Tu înþelegi ceva din toatã chestia asta?”

“Nu prea!”

E a doua oarã cînd mint (ºi interviul deabia a început), dar nici prin gînd nu-mi trece sã-i destãinui care cred eu cã-i semnificaþia visului!

“Ei? Acum e rîndul tãu! Spune, ai visat ceva noaptea trecutã?”

Exclude orice formã de rãspuns negativ, îmi ºopteºte cartea lui dr. Liberman. Îþi pericliteazã enorm ºansa de a face o impresie bunã. Faptul cã nu-mi amintesc visele în general, mã pune în faþa a douã alternative. Sã inventez de îndatã un vis sau sã spun un coºmar mai din urmã.

“Dimineaþa, de obicei, îmi reamintesc cel puþin douã-trei vise dar, în mod ciudat, ºtiu doar unul singur de azi-noapte. Visul e mai lung, un ºir de întîmplãri disparate, dar partea importantã se deruleazã într-o vilã izolatã ºi impunãtore, în care deºi ar fi trebuit sã mã aflu însoþit de familie, mã gãseam complet singur…”

“Eºti însurat?”

“Nu, dar în vis eram…”

“A-ha. Bine, continuã.”

“Singurãtatea, într-o casã mare ºi strãinã, îmi provoacã un fel de anxietate ºi singura parte bunã este cã afarã nu-i întuneric, ci plinã zi. O zi însoritã. Eu mã aflu în bucãtãrie ºi pregãtesc prînzul. Deschid frigiderul, aranjez ingredientele, mã miºc în jurul mesei ºi tot caut o reþetã pe care nu o gãsesc. Deodatã mã simt privit. Într-adevãr, ridicînd capul, observ cã în faþa uºii de la intrare se distinge o siluetã ºi un chip, distorsionate de geamul acelei uºi. Pãrea cã persoana mã spiona de mult timp pentru cã nu se miºca deloc. Nu fãcea nimic, doar stãtea înþepenit acolo. Vã imaginaþi cã mi s-a fãcut puþin fricã, neavînd nici cea mai vagã idee cine putea fi cel de afarã, iar casa, cum am spus, e complet izolatã. Îmi fac curaj ºi deshid uºa. Vãd un tip vag cunoscut, dar nu ºtiu de unde sã-l iau. Îl întreb ce cautã în faþa uºii mele. Mã încãlzeam ºi eu un pic la soare. Ce, nu am voie sã mã încãlzesc puþin aici, unde bate soarele cel mai bine? Ceva nu-mi place în tonul lui. Probabil cã m-a simþit un pic timorat ºi de-asta mã ia aºa direct, mã gîndesc dar politeþea mã face sã cedez. Convenim deci cã statul la soare e o activitate îndeajuns de onorabilã ca sã poate fi practicatã chiar ºi în faþa casei mele, aºa cã închid uºa dar nu uit bineînþeles sa încui yala. Am continuat sã îmi fac de lucru în bucãtãrie dar îmi cam pierise pofta de mîncare, mai mult simulam cã gãtesc ºi de fapt, din cînd în cînd, aruncam priviri spre geamul uºii de la intrare. Tipul se încãpãþîna sã rãmînã þintuit acolo! Pe de altã parte, nu aveam ce sã spun: soarele continua sã batã în geamuri ºi odatã ce îi fãcusem concesia de a sta, mi-era jenã sã dau înapoi.”

“Jenã sau fricã?”

“Jenã amestecatã cu fricã.”

“Dar cine avea întîietate, jena?”

“Nu, eu cred cã mai degrabã frica…”

“Bravo! Eºti un bãiat sincer. Zi mai departe!”

“Aºa. Deci eu eram tot în bucãtãrie, din ce în ce mai speriat. Dupã un timp vãd douã siluete în loc de una, apoi trei. Spre searã erau cinci sau ºase adunaþi acolo, soarele apusese, dar ei continuau sã stea pironiþi în faþa uºii mele. Nu aveam curaj sã-i întreb de ce nu pleacã. Acum ei deveniserã prea mulþi, iar eu rãmãsesem unul singur. ªi mã simþeam cu adevãrat singur: ºtiam cã n-am cui sã-i cer ajutorul. Eram izolat acolo. Un om pãrãsit într-un loc complet necunoscut în care se poate întîmpla orice.”

“Orice, în sensul de surprizã, sau în sensul de rãu?”

“Orice, în sensul de rãu. Simþeam cã rãul în cea mai urîtã formã a lui se putea întîmpla acolo ºi cã deznodãmîntul era doar o chestiune de timp. Apoi s-a fãcut noapte ºi prin geam, formele nu se mai puteau distinge. Faptul cã nu-i mai puteam vedea mi-a creat o stare vecinã cu panica. Oare ce fãceau? Mã pîndeau, rãspîndiþi pe la geamuri, protejaþi de întuneric? Am pãrãsit bucãtãria ºi m-am urcat la etaj, unde erau dormitoarele. Mã simþeam privit din toate pãrþile. Înaintam acum pe un coridor lung, cu multe uºi de o parte ºi de alta. M-am oprit în faþa ultimei uºi. Înãuntru era un pat în care, sub o pãturã, se afla cineva. Imediat, am realizat cã sub pãturã poate fi chiar tipul de afarã, cã a reuºit cumva sã se strecoare înãuntru. Vã daþi seama ce senzaþie! Mai mult pentru a sfîrºi odatã teroarea – în orice fel! – am dat brusc pãtura la o parte! Sub ea, am descoperit o oglindã mare, de mãrimea unei persoane. M-am aplecat peste oglindã, în cãutarea unui indiciu legat de ciudata prezenþã a oglinzii în pat. Fãrã sã vreau, am aruncat o privire directã în jos, mai mult involuntarã. ªi în oglindã nu mi-am vãzut chipul reflectat înapoi, cum ar fi fost normal, ci faþa unui om care dormea adînc. Am tresãrit, fãcînd un efort uriaº sã-mi pãstrez calmul. Omul care dormea eram chiar eu, domnule Iosifescu! Eram chiar eu, vã vine sã credeþi? Ce poate sã-nsemne asta?”

Domnul Iosifescu deschide gura, fãrã a-mi rãspunde dar nu mã pot opri sã observ cã expresia de uimire amestecatã cu admiraþie de pe chipul lui, reflectã extraordinar de bine concluzia capitolului III a cãrþii doctorului Liberman:

În majoritatea cazurilor, intervievatorul va lua decizia de a angaja candidatul, în primele zece minute ale întrevederii, de aceea prima impresie are o importanþã covîrºitoare ºi cu siguranþã aceste impresii pot avea o pondere mai mare decît corectitudinea rãspunsurilor la întrebãrile tehnice, care vor urma.

Într-adevãr, am impresia cã destãinuirea acestor douã vise, ne-a apropiat enorm, cu mult mai mult decît dacã ne-am fi relatat unul altuia, de exemplu, ce fãcusem minut cu minut în week-end. Cu toate acestea, nu trebuie sã las garda jos. Ar fi o prostie sã consider jobul luat, numai pe baza unui început foarte promiþãtor.

“Deci aveþi vreo idee ce poate sã însemne asta?”

“Hm… Eu cred cã ai fost foarte aproape de a experimenta un vis lucid. Adicã tot un vis e ºi ãsta, dar în care eºti cumva conºtient cã visezi ºi atunci dacã, sã zicem, vezi niºte animale zburînd în jurul tãu, nu te mai sperii, pentru cã deja ºtii cã e un vis ºi cã n-are a face nimic cu realitatea.

Dar hai acum sã trecem la lucruri mai serioase.

Þi-am oferit o perioadã mai lungã de acomodare decît a altor candidaþi, pentru cã mi s-a pãrut cã erai un pic cam nervos. Eºti bine acum?”

“Sînt perfect, domnule Iosifescu, vã mulþumesc mult! Putem începe oricînd!”

“Prima întrebare, fireºte, este de ce ai aplicat pentru aceastã poziþie?”

“Pentru cã, foarte sincer, am toate calificãrile necesare pentru a o ocupa. Experienþa mea acoperã, punct cu punct, cerinþele poziþiei.”

Timp de vreo zece minute las orice modestie la o parte ºi-mi laud calitãþile tehnice fãrã nici o jenã. Cu modestia nu se iau joburi, afirmã dr. Liberman ºi înclin sã îl cred pentru cã are un doctorat de la universitatea Yale.

“Am înþeles cã momentan nu ai servici” spune domnul Iosifescu la finalul expunerii mele.

“Sînt fãrã servici de aproape un an…”

“Deci ai sau nu ai nevoie de bani?”

“Vã rog?”

“Te întreb dacã ai nevoie de un loc de muncã stabil, cu salariu fix.”

“Bineînþeles! Am nevoie de bani ca de aer! Sînt fãrã servici de peste un an, ãsta e adevãrul, cum vã vãd ºi cum mã vedeþi.”

“Parcã ai spus cã de aproape un an…”

“De aproape un an mi-a expirat ºomajul.” 

“Am înþeles! Atunci uite ce îþi propun. Pari un om de treabã. Eu caut un tip plãcut, ca tine, specialist în baze de date, ºi mai ales de încredere, care sã-i þinã companie unui angajat. Este vorba de un om cheie, un cercetãtor care lucreazã în acelaºi timp la mai multe proiecte de importanþã capitalã pentru viitorul companiei noastre. Un inginer pe care instituþia noastrã nu-ºi poate permite sã îl piardã. Viitorul tãu coleg este un om extraordinar, dar foarte ocupat, o sã vezi, munceºte enorm. Este aici, pe baricade, cam ºaisprezece ore pe zi, uneori vine ºi duminica. Tot ce se cere de la tine este sã ocupi biroul de lîngã el. De pe la ora unu dupã-masã ºi pînã pleacã acasã. Încearcã sã te împrieteneºti cu el ºi sã plecaþi împreunã. Poate în timp vei reuºi sã-l scoþi la un restaurant, sã-l mai destinzi cu vreo glumã, mã rog, orice crezi potrivit.

Ce spui?”

“Ce sã spun? Mai întîi daþi-mi toate detaliile. Ce trebuie sã scot de la el sau cît de repede?”

“Sã scoþi repede, ce?”

“Informaþii, invenþia, nu ºtiu… Care-i tot scopul? Dumneavoastrã trebuie sã clarificaþi asta, nu?”

Domnul Iosifescu izbucneºte într-un rîs zglobiu, ca de secretarã îndrãgostitã de munca ei. Pentru cîteva secunde, mã neliniºteºte gîndul cã tot interviul a fost o glumã proastã dar cine ar fi închiriat o asemenea clãdire ca sã facã o glumã? ªi cu ce scop?

“Nu dragul meu, aici nu e vorba de spionaj! Unde te crezi, în plin rãzboi rece?!”

“ªi, atunci? Scuzaþi-mã dar pur ºi simplu nu pricep nimic.”

“Vrem sã-l protejãm un pic de stres, atîta tot. Te angajãm nu în baza aptitudinilor tale excepþionale – toatã stima pentru un CV excelent – ci pentru ca omul nostru sã nu se simtã singur în subsol între orele cinci ºi opt, nouã seara sau cît stã el. Munca lui este deosebit de importantã. Specific cã vei fi plãtit ca un angajat obiºnuit, la program complet: salariu taxat, cotizaþie de pensii, beneficii, trei sãptãmîni de concediu…”

“Cum, fãrã sã fac nimic?”

“Nu, poziþiile celor care nu fac chiar nimic sînt toate deja ocupate. Tu vei avea ceva de fãcut. Vei fi paratrãznetul de stres al unui om extraordinar de capabil. Sîntem o companie de cercetare, dar ºtii cum funcþioneazã o companie… Numãrul celor care fac muncã de cercetare cu adevãrat, breveteazã patente ºi vin cu inovaþii este foarte mic, raportat la numãrul total al angajaþilor. Cîþi oameni crezi cã fac cercetare din totalul celor o sutã?

“Cîþi?”

“Nu îþi pot dezvãlui asta pentru cã nici eu nu ºtiu cu certitudine rãspunsul. De fapt, poate cã acum ar fi momentul sã îþi spun cã, în eventualitatea în care vei accepta sã lucrezi pentru noi, activitatea companiei îþi va rãmîne necunoscutã în primele luni, ºi de la început va trebui sã semnezi un acord de confidenþialitate. Cu alte cuvinte ne bazãm pe discreþia ta; este una din condiþiile angajãrii.”

“Vã asigur cã puteþi conta în totalitate pe discreþia mea!”

“E bine atunci, pentru cã decizia mea este ca ºi luatã! Existã o singurã hibã, ºtii care?”

“Va trebui sã-mi corelez concediul cu al domnului în chestiune?”

Pare ca ºi cum nu se va putea opri din rîs. La început bucuros, apoi vesel, ºi mai vesel, zglobiu, urcînd spre tavan într-un tril ca de sopranã alto. Ochii îi sînt plini de lacrimi. Încã scuturat de suspine convulsive, deschide sertarul din dreapta al biroului, acolo unde negreºit, în toate filmele cu gangsteri ºtii cã va ieºi un pistolet. Involuntar, mã crispez.

“Exact, exact, ºtiam eu cã ne vom înþelege de minune.” spune, tamponîndu-ºi atent nasul transpirat, ºi depunînd cu aceeaºi grijã batista la loc în sertar. “Ce spui, accepþi poziþia?”

“Am de ales?” declar, zîmbind prudent. “E prima mea ofertã realã de servici!”

Se ridicã ºi-mi întinde mîna.

“Îþi urez sã faci cinste organizaþiei noastre!

Ajung dintr-un salt în faþa lui ºi-i scutur mîna, recunoscãtor.

“Vã mulþumesc!”

“Deci, poþi veni mîine la prînz sã semnezi oferta? Între timp va fi redactatã ºi special pregãtitã pentru tine!”

“Mîine la prînz voi fi aici.”

“De fapt mîine e sîmbãtã, o sã fiu la tenis… Poþi veni mai bine luni dupã-masã, pe la trei?”

“Mai încape discuþie?”

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey