•  Preview - expoziþie Gabriel Giodea & Florin Constantinescu
•  eBãnuþi la Galeria Arta
•  Am vãzut întunericul - Xenia Negrea
•  Turneul literar al lui Mircea Cãrtãrescu la Barcelona și Palma de Mallorca
•  Lansarea volumului 'Per què ens estimem les dones' al lui Mircea Cãrtãrescu


sus

Lucian Irimescu

 

 

'Preview' - expoziþie Gabriel Giodea & Florin Constantinescu

 

previewExpoziția PREVIEW a fost gãzduitã de Galeria Arta 1 a Uniunii Artiștilor Plastici din România.

Au expus doi creatori vizuali magmatici, cu o seamã de rãspunsuri la câteva întrebãri ale lumii contemporane. Conceptul artistic se înscrie cu firul întins dintre obiect, ansamblaj, instalație - elemente de limbaj plastic stãpânite cu acuratețe, delicatețe și forțã de cãtre Gabriel Giodea și coerențã articulatã volumetric sau fotografic de Florin Constantinescu.

Prospețimea și contemporanul au invadat simeza galeriei de artã cu gesturi plastice ce oferã compoziției un drum de la bidimensional la tridimensional. Un mecanism, o construcție în spațiu și timp, cu marcã. Expoziția poate pune bazele unui demers artistic cu rezultate benefice în dialogul dintre artist și public.

Comentarii cititori
sus

MD

 

eBãnuþi la Galeria Arta

 

banutiEmil Bãnuþi revine cu o expoziþie dupã destulã vreme ºi, din nou, surprinzãtor. Aºa cum sublinia Cãtãlin Davidescu la vernisajul „finisaj” din 24 noiembrie, artistul continuã sã inoveze.

Perisabilã, bãtutã-n cuie feat. Trauma oferã o asociere provocatoare de fotografie, colaj, obiect ºi instalaþie.

banutiPentru cine a prins ceva din epoca respectivã, rola unui zugrav, expusã în postura ei de lucru, are impact. Colajul fragmentelor de zugrãvealã impun meditaþia asupra efectelor timpului.

Cartofii pironiþi reprezintã cel mai spectaculos punct al expoziþiei, prin impactul realitãþii lor dar ºi prin mãrturia fotograficã dintr-o secvenþã temporalã.

Conjugarea unui verb, cusutã cu aþã albã, la propriu, lasã gândul sãbanuti curgã aidoma firului ce cade într-o grãmadã. Sau care se hrãneºte de acolo. Tablourile din extremã puncteazã decisiv asupra erodãrii lucrurilor dar ºi a vieþii noastre.

Expoziþia este de revãzut acum. Ea rãmâne în memorie ºi este de cãutat în timp.

Comentarii cititori
sus

Xenia Negrea

 

 

Am vãzut întunericul

 

Joi seara, pe 27 octombrie, la 19.30, câþiva dintre membrii Clubului LIONS Craiova s-au adunat într-un restaurant care s-a încumetat sã gãzduiascã un astfel de eveniment (Sofia Bistro, Craiova). Dintr-o datã, toamna nesuferit de grãbitã nu mai pãrea atât de supãrãtoare. Fiecare dintre noi era mult mai preocupat de sine, copleºit de ceea ce urmeazã sã se întâmple, copleºit de teama cã va face ceva greºit. Nu ne dãdeam seama dacã vom avea putere asupra noastrã.

Râsete emoþionate, grijã curtenitoare, dar ºi priviri fugitive aruncate cãtre cel de lângã noi sau cãtre cel din faþa noastrã. Parcã þi-e ºi fricã (sau chiar ruºine) sã te uiþi. Când ºi când, arunci priviri hulpave în jur: „Aha! Acolo e un ceas, acolo este roll-up-ul, suntem atâþia la masã, furculiþa e aici, cuþitul aici, paharul – doar întind mâna puþin” – cam aºa cred cã (îºi) spunea fiecare dintre noi. ªi apoi, îndoielile: „Dacã rãstorn ceva? Dacã o sã mã fac de râs?”. ªi-apoi, amuþire. A venit domnul Leontin Mladinescu ºi domnul Marin Sandu ºi doamna Petronela Dumitraºcu ºi domnul George Deliu ºi domnul Florin Jianu. De la Asociaþia Nevãzãtorilor din Craiova.

Ne este imposibil sã ne mascãm uimirea: „Cum puteþi?”. ªi domnul de lângã mine, care nu vede, ne învaþã calm, egal cu sine, fãrã sã se mire, fãrã sã râdã, fãrã sã se plângã: „Folosiþi-vã mâinile! Pipãiþi! Nu, nu! Pipãi! Miroºi!”. Ascultãm ca ºi cum am asculta un ghid în vârf de munte, care ne spune cum sã ne þinem de frânghie, cum sã pãºim ca sã trecem podul plutitor. „Când sunt rãcit, trebuie sã-mi spunã cineva mirosurile cã întreb! ªi aºa ne descurcãm”.

Eu mã refugiez în referinþele mele infantil-mitologice. Arunc priviri dupã priviri absolut indiscrete dincolo de ochelarii întunecaþi ai domnului de lângã mine ºi insist sã mã gândesc la Tiresias, la toate câte le-am citit despre ochiul minþii, despre „ochiu-nchis afarã, înãuntru se deºteaptã”, cum zice poetul, despre revelaþii ºi altele asemenea. E ridicol, ºtiu, dar între speculaþiile imaginarului ºi spaima neputinþei – spuneþi-i laºitate – aleg sã mã gândesc la potenþialitãþi, la lumi inaccesibile mie. Mã întreb ºi acum câte gafe discursive am reuºit sã fac. Aºa cã-mi mai dau seama de un lucru – oamenii ãºtia nu sunt doar nevãzãtori, sunt ºi nevãzuþi (puteþi citi ºi „neînþeleºi”, deºi cuvântul este bolnav de orgoliu).

Sunt aduse niºte sticle de apã. Este prima etapã a experimentului. Fiecare dintre participanþi îºi acoperã ochii cu eºarfa albastrã. Domnul Constantin Enceanu tocmai coborâse de pe scenã, dar a þinut foarte mult sã vinã. κi dã seama cã este în veºtmintele în care concertase – mã uit cum îºi atinge ocrotitor cãmaºa ºi cojocul. Spune cu vocea pieritã, mai mult pentru sine, ceva despre valoarea (de patrimoniu) a costumului. Aproape cã nu-l auzim – ºtim cã existã o mare probabilitate sã se producã un accident. Nu-i rãspundem. Nu ne rãspundem. Nu vedem nimic. Nu ne miºcãm.

Dr. Iulian Diaconescu, preºedintele LIONS Craiova, se ridicã ºi începe sã vorbeascã: „Ne propunem sã atragem atenþia asupra acestor oameni. Ne dorim ca prin aceastã seara-experiment sã fie deschisã o serie de acþiuni care sã le vinã în sprijin, sã-i ajute sã-ºi gãseascã ºansele în viaþã, ºansele la o viaþã mai bunã”. Vocea i se repliazã în sine, în aºa fel încât ultimele cuvinte le spune aproape în ºoaptã. Întunericul eºarfei nu-i anulase doar privirea. Hm! Cã nu vezi nu înseamnã doar cã nu percepi lumina ºi obiectele din ea. Ne-vãzul te pune în alertã. Ne-vãzul îþi anuleazã distanþa de siguranþã faþã de ceilalþi, faþã de exterior, faþã de rest. Nu vezi, deci nu ºtii. Nu vezi, nu-þi vine sã te miºti. Îþi vine sã te ascunzi. Sã dispari, sã nu te pierzi mãcar de tine. Dupã ce toþi abia desluºesc nemiºcaþi cuvintele, sorb o gurã de apã ºi îºi elibereazã ochii. N-are nimeni niciun chef sã râdã – asta fusese marea mea teamã – sã nu râd de ruºine, din cauza neîndemânãrii.

Alina Cojocaru, reportera TVR Craiova, trece cu microfonul pe la personajele-cheie ale serii. Culege informaþii, stãri la cald. Eu rãmân agãþatã de aparatul de fotografiat. Sunt aduse alimentele. Cine are vedere o acoperã. Nimeni nu are niciun chef sã facã vreun comentariu. Mi se pare deja cã invitaþii (nevãzãtorii) se simt cumva datori sã ne încurajeze. Cred cã scopul serii a fost atins: ºtim în ce abis sunteþi.

Chipurile acoperite de eºarfe se apropie de farfurii. Nu crezi bezna. Te tot împingi înainte, doar-doar vãlul negru se va risipi. Liniºte. Câte o ºoaptã de mirare. Tacâmuri care lovesc în gol în farfurii. „Folosiþi mâinile” – spune cineva susþinut imediat de tonicul Sandu Marin. Mã uit la fiecare dintre noi. Mã uit la doamna Rodica Mixich, gata sã sprijine cauza. Mã uit la echipa LIONS. Se vede în ochii tuturor cã am vãzut întunericul.       

      

Comentarii cititori
sus

Adina Mocanu

 

 Turneul literar al lui Mircea Cãrtãrescu 
la Barcelona și Palma de Mallorca

  

Saramago spunea cã scriitorii fac literatura naționalã, iar traducãtorii o fac universalã.

Cu ocazia primei traduceri din limba românã în limba catalanã a volumului de povestiri De ce iubim femeile, realizatã de Xavier Montoliu-Pauli, Mircea Cãrtãrescu a fost prezent la douã lansãri, una la Barcelona și alta la Palma (Mallorca), organizate de Editura Lleonard Muntaner Editor și Institutul Cultural Român de la Madrid. Aceste lansãri au fost precedate și de un recital de poezie organizat de Institutul Literelor Catalane și Centrul Cultural Arts Santa Mònica.

mircea cartarescuDe ce iubim femeile, una dintre cele mai citite cãrți în România, a fost cartea de prezentare a lui Cãrtãrescu în literatura catalanã. Îmi aduc aminte cã atunci când aveam cursuri la universitate, iar studenții mei auzeau cã vin din România, mã întrebau ce pãrere aveam despre literatura lui Cãrtãrescu și exista cel puțin o persoanã care citise volumul De ce iubim femeile, pe atunci tradus doar în spaniolã, de Manuel Lobo.

(Mircea Cãrtãrescu cu  Xavier Montoliu și Maria Muntaner. Foto: Xavi Vidal)

Creațiile lui Mircea Cãrtãrescu au intrat, însã, în sistemul literar catalan odatã cu participarea autorului la Festivalul International de Poezie de la Barcelona din 2014, invitat de criticul catalan de originea americanã, D. Sam Abrams, tot în traducerea lui Xavier Montoliu-Pauli. Așadar, Cãrtãrescu a avut prima legãturã cu limba catalanã prin intermediul poeziei; atunci a revizitat poezia și a citit din volumul poetic Nimic.

Turneul literar a lui Mircea Cãrtãrescu din aceastã toamnã a început cu un recital de poezie în cadrul ciclului “Dilluns de poesia a l’Arts Santa Mònica”, alãturi de traducãtorul sãu. În acest un recital s-au auzit poezii alese de autor și publicate într-o plachetã în limba catalanã ce conține și o micã prezentare a poetului scrisã de Xavier Montoliu, în care vorbește despre universul literar cãrtãrescian și generația optzecistã, urmat de o scurtã reflexiune despre poezie semnatã chiar de scriitor, intitulatã Pisica moartã a poeziei de azi.

Publicul a putut asculta o serie de poezii citite de cãtre scriitor și traducãtor atât în românã cât și în catalanã (evenimentul poetic poate fi vizionat online aici). Nu au lipsit micile inserțiuni anecdotice și complicitãțile între autor-traducãtor, însã poezia a avut undã verde. O orã poeticã în care se trecea de la românã, la catalanã aproape hipnotic.

copertaA doua zi, pe 15 noiembrie, a avut loc lansarea volumului Per què ens estimem les dones, o ediție frumoasã - cu o fotografie originalã a artistei Veru Iché și o introducere explicitã și detaliatã despre creația cãrtãrescianã fãcutã de traducãtor -  publicatã la editura Lleonard Muntaner din Mallorca, care pânã acum a publicat deja alți autori români precum Petre Solomon, Marin Sorescu, Tristan Tzara și urmeazã un poet admirat de Mircea Cãrtãrescu: Nichita Stãnescu.

(Coperta volumului tradus în catalanã. Foto: Veru Iché)

Prima lansare organizatã de editura Lleonard Muntaner, librãria Nollegiu și Institutul Cultural Român de la Madrid, a avut loc la Biblioteca Poblenou-Manuel Arranz din Barcelona, și a fost moderatã de editoarea colecției, Maria Muntaner. Evenimentul a fost gândit ca un dialog între scriitor și criticul D. Sam Abrams, care au discutat nu doar despre aceastã carte, dar și despre opera lui Cãrtãrescu și situatia globalã a literaturii contemporane. Poetul și editorul Marc Romera a citit una din povestirile cãrții, Irish Cream, în limba catalanã, iar traducãtorul a interpretat dialogul pentru cei peste 50 de oameni care s-au adunat în salã. 

Dupã aceste întâlniri din Barcelona, scriitorul a fost invitat la Palma, capitala insulei Mallorca, la Centrul cultural Pelaires, unde a avut o altã dezbatere în jurul traducerii inițiatã de editoarea volumului. Au fost prezenți celebra scriitoare Antònia Vicens, cunoscutã pentru vocea ei poeticã puternicã și sublimã, scriitorul Sebastià Perelló, apreciat și recunoscut pentru literatura de cãlãtorie și, bineînțeles traducãtorul și editoarea.

cartarescu

(Maria Muntaner, Antònia Vicens, Mircea Cãrtãrescu, Xavier Montoliu, Sebastià Perelló; Foto: Jaume Muntaner) 

Aceste întâlniri cu cel mai cunoscut scriitor român au intensificat relațiile literare între cele douã culturi, Mircea Cãrtãrescu fiind un autor iubit și apreciat de publicul catalan, iar literatura românã are o sonoritate excepționalã în limba catalanã. Traducerea fãcutã de Xavier Montoliu Pauli are finețe expresivã, impresioneazã prin sensibilitate și frumusețea transpunerii în altã limbã, care te face sã uiți cã e vorba de un autor român ºi sã redescoperi un volum de povestiri pe care l-ai citit cu ani în urmã, „la timpului lui”, așa cum mi-a rãspuns însuși Mircea Cãrtãrescu, în timp ce-mi dãdea un autograf pe prima paginã a traducerii. 

 *

Prezentarea fãcutã de Sebastià Perelló, aici

 

Comentarii cititori
sus

Sebastià Perelló

 

De ce eºti de partea cealaltã [*]

 

La femme, la femme, toujours recommencée.
Rafael Umberto Moreno-Duran

Recibe lo que hay en mí que eres tú.
Alejandra Pizarnik

Literatura lui Cãrtãrescu este expansivã, fluidã, debordantã. Salah Stétié afirma cã les chercheurs de solide sont des possedants. Les chercheurs de fluide sont de poètes. Iar autorul cãrþii De ce iubim femeile spune despre sine cã este mai ales un poet ºi un magician al fluiditãþii ºi elasticitãþii, care mânuieºte transparenþa ºi lupele literaturii. Face din ezitare o poeticã, pare un pod suspendat care, cu scripeþii ficþiunii, ne duce spre vârtejul crahurilor noastre. Aratã o realitate curbatã sub greutatea viselor ºi scrisul lui se arcuieºte, se îndoaie sinuos, se încreþeºte ºi se onduleazã în valuri care se sparg ºi, brusc, lumea este aceastã nesfârºitã, furioasã propagare în labirinturile probabilitãþii. Ghidajul imposturii este cel care ne lasã senzaþia de vâscozitate în proza lui Cãrtãrescu, de parcã ar fi un lichid lipicios care ne vâneazã, ca pe o pasãre care se prinde în clei. De parcã, totodatã, ne-ar purta spre fascinaþia de a afla cã literatura este incapabilã sã spunã ceva despre lume ºi realitate ºi, din acest motiv, jongleriile lui ar fi desenul cel mai precis al lucrurilor care se întâmplã. De parcã felul lui de a scoate la vedere ceea ce este înºelãtor ºi ceea ne captiveazã în ficþiune ºi limbã ar fi momeala cea mai atrãgãtoare, care ne face sã ne lãsãm prinºi în cãrþile lui. Când, brusc, înþelegem cã ceea ce ni se întâmplã, treburile ºi zilele, memoria ºi uitarea, totul are consistenþa aceasta înºelãtoare ºi vâscoasã care ne prinde chiar în aceste mângâieri. Aceastã grãsime a faptelor unse cu clei, de a fi doar o încâlcealã care ne salveazã aparenþele.

În opera lui Cãrtãrescu, scrisul este o maºinaþiune. Tramele lui exagerate, maliþiozitatea, discordanþa, halucinarea hiperrealistã, onirismul, deriziunea, naraþiunea lui tentacularã sunt modul de a eschiva ceea ce face ºi literatura: fixeazã ºi imobilizeazã, de parcã plãcerea lui ar fi asemenea aceleia a unor colecþionari de fluturi. De aceea, textele lui se structureazã în pliuri ºi simetrii, au configuraþia cochiliilor moluºtelor, graniþele se dizolvã ºi se pun în miºcare mecanismele concatenãrii imprevizibilelor, jocurile de aluzii, de paralelisme ºi analogii, elipsele ºi cezurile, urzelile se sfâºie ºi, aºa cum spunea Artaud, convulsia devine un veritabil mecanism speculativ. Mereu în cãutarea ebuliþiei. În acest sens, este un ironic ºi, sub aparenþa de capriccio ºi de rapsodie a multora din textele lui, cu aerul lor de control diluat ºi ceþos, de deplasãri, fugi ºi spirale, ne lasã între realitate ºi vis, când ficþiunea este tocmai fricþiunea aceasta, joc de rezistenþe care se ascut. Este aceastã ciocnire. Pentru cã aici literatura nu aruncã ancora, ea este rupere de ancore ºi cabluri sau pare un muºchi care lunecã. Pentru cã suntem în casa unui sãpunar ºi în ea cine nu cade alunecã.

Într-un interviu, Cãrtãrescu, afirma cã într-un text trebuie sã poþi vedea o evanghelie. Din grecul ευαγγέλιον, cuvântul pare a desemna atât mesajul îmbucurãtor, cât ºi recompensa datã aducãtorului de veºti bune ºi bucuria pe care o trezeºte în cel care o primeºte. Este în scrisul lui un hedonism al vocii, o respiraþie veselã. ªi sigur este ºi un nu ºtiu ce sãrbãtoresc, care totuºi lasã sã se vadã o obscuritate care vine din urmã, ca ºi cum cineva în mijlocul unei petreceri priveºte în altã parte ºi brusc se îngrozeºte.

Aceasta oblicitate. Separare. Proza se sfâºie, textul se fisureazã ºi se desface ºi lasã sã pãtrundã incertitudinea despre ceva care pãrea cunoscut, un vânt care se infiltreazã prin crãpãturi, nãzuinþa celui mort de sete ºi de foame, scrisul lui cu muchii, textul cu brazde, parcã incizii pe un fus. Legate de pierdere. Ca atunci când vrei sã repari, sã aranjezi o casã, reîmbraci totul, dar brusc se deschid crãpãturile ºi fisurile ºi o teamã, o spaimã animalicã provoacã o prãbuºire care ne expune dispersãrii ºi intemperiilor. Literatura este brusc aceastã stupefacþie.

Trebuie sã luãm aminte la Severo Sarduy când afirma la escritura es el arte del remiendo [scrisul este arta descompunerii ordinei]. Acum înþelegem opera lui Cãrtãrescu ca dispersie ºi cicatrici, literatura este ulceraþia care supureazã, o permanentã pornire a celor care au învãþat s-o creeze în mijlocul unui ocean de propagandã, împletiþi cu perversiunea cenzurii. Ceva ce smulge autorul în procesul scriturii. Aceastã distrugere voluptuoasã face parte din mecanismele fascinaþiei scrisului sãu. Aceastã juissance, limba voluptuoasã, arabescurile fragmentate ºi proteice ale tramelor povestirilor, discursul sãu furios, care prolifereazã mutant ºi liber printre resturile ºi urzelile dense ale þesãturilor textuale, într-un joc al delapidãrii ºi furtunilor baroce. ªi aceastã aspersie descentratã, aceasta realitate pulverizatã  este, totodatã, vizuina unei gãuri negre perturbatoare. A imagina, aici, este ºi a goli ºi a înnoda scrisul ºi descompunerea într-o tensiune constantã ºi de nerezolvat, ca într-o ranã care nu se închide, un text care nu fixeazã ºi nu cautã nici stupoarea sau odihna, ci supravieþuieºte în schimbare ºi în metamorfozã ºi este capabil de a se conforma ºi în acelaºi timp de a pãstra polemica, într-o tensiune a oglindirilor ºi a mirajelor.

În De ce iubim femeile, Cãrtãrescu scrie între obstinaþie ºi rãtãcire, ca ºi cum grupajul de naraþiuni ar fi anamneza din care trebuie sã iasã o imagine care se naºte din éclair-urile trecutului. O voce care pare un flâneur care vagabondeazã prin memorie. ªi primul lucru care atrage atenþia este aerul heteroclit al textului, care s-ar putea citi ca un roman pe care s-a pariat, în sensul cã totdeauna este un proiect neîncheiat, care pare sã se construiascã ca o excrescenþã, resturi de amintiri. Aceasta ar fi dinamica lor. Fragmente care simt atracþia unui magnet pentru a trasa crochiul unei vieþi pornind de la evocarea de figuri, de neliniºti filtrate printr-un soi de nostalgie ambiguã. Deºi nearticulate, formeazã o þesãturã care se desfãºoarã în vieþi minuscule, imagini efemere ºi întâlniri fugace ce traseazã o hartã, ca labirintul lui Borges care, în final, este imaginea unui chip. Sau a unei mãºti, am putea adãuga. Obiecte gãsite ºi concizie. ªtim deja: tout, au monde, existe pour aboutir à un livre.

La început au fost articole ºi povestiri publicate în revista „Elle”, ºtim ºi un titlu care nu a fost sã fie: Diavolul de hârtie. Suntem deja în faþa maliþiei lui Cãrtãrescu: diavolul, διάβολος, este cel care se divide, care desface, ºi când minte are proprietatea termenilor. Acuma suntem pliul care merge spre infinit ºi o fantezie de origami. În plus, vocea care înºirã textele este un joc autoficþional al autorului, care într-un interviu spunea cã nu toate povestirile sunt adevãrate. De parcã ar fi scris pe spuma unor forþe antagonice care împing cartea ºi o aruncã la þãrm: la început ai spune cã sunt resturile unui naufragiu, dar deodatã sunt insula pustie unde a ajuns cititorul. Dar, deodatã, insula aceasta fãcutã din resturi ºi vestigii de memorie este desenul unei vieþi simple ºi totodatã un loc eliberator. Stilul este de la bun început o imagine: graþia unduitoare a algelor alungite de curenþi care merg în sus ºi în jos. Sunt cuvintele autorului. ªi stilul, se zice, este omul. Textul va avea  aceastã formã sinuoasã pornind de la reminiscenþele ºi de la urmele pe care le-au lãsat femeile în viaþa lui, volute, spirale, o curbã trasatã de un punct în jurul unei axe care se îndepãrteazã continuu. Nu mai trebuie spus cã citim aceste volute, aceste rãsuciri, serpentine în splendida traducere a lui Xavier Montoliu Pauli, care scoate la vedere ritmul discursului ºi în acelaºi timp ne expune alteritãþii textului, pe care nu îl asimileazã, nu îl anexeazã tradiþiei noastre, îl lasã descentrat, român în catalanã, între douã poetici. În aceastã limpezime îl lasã sã strãluceascã.

Sub aceastã formã de vãlãtuci, de învãlãtucire volumul lui Cãrtãrescu s-a prezentat ca un ºirag de povestiri care, pornind de la relaþiile dintre bãrbat ºi femei, împletesc figura eternului feminin. Dar se înlãnþuiesc într-o spiralã de mutaþii identitare care îºi au echivalentul într-o succesiune de fleºuri ale figurii masculine, de la inocenþa copilului la adolescenþã, care este ca o piele incendiatã a lumii, pânã la bãrbatul matur, care, aºa cum se spune, este copilãria putrezitã ºi care, dupã Salinger, este phony. Ca într-un fel de fervoare manieristã. Neobiºnuit aici este curentul, rapsodia de fragmente care se unesc capabile se creeze o atmosferã fluidã ºi densã care spune ceea ce nu poate spune niciuna dintre povestiri ºi este vizibil doar când ai perspectiva întregului. Un fel de sedimente pe care povestirile le depun ºi care lasã o imagine totuºi fragilã, ca o aluviune care decanteazã eforturile totalizatoare, mereu pointillistã. În suprapunerea povestirilor ºi firelor pierdute, în dispersie ºi în diversitate, reuºeºte un bié sintetic care aratã unghiurile vii a ceea ce suntem. Aºa, par tableaux détachés.

Cãrtãrescu a afirmat cã textele din aceastã carte constituie un omagiu adus operei lui Salinger, mai ales Nouã povestiri. Este poate ceva din autorul Veghii în lanul de secarã când declara cã visul lui era o carte pe care nu o poþi lãsa din mânã ºi când o termini ai vrea ca autorul sã fie un prieten cãruia îi poþi telefona când simþi dorinþa. Gãsim o cadenþã care întrã în dialog cu ritmurile lui Salinger, un anume umor, o graþie, dar nu ºi rãceala, asprimea sau ferocitatea lui. De asemenea, singurãtatea înfricoºãtoare a adolescenþei ºi a primei tinereþi sau senzaþia de diafan ºi de trecere neobservat, pliurile dintre literaturã ºi dor, un aer confidenþial, o voce care este un flux de cuvinte, adulþii falºi ºi pretenþioºi, dar fãrã dispreþul ºi cinismul cu care sunt trataþi în textele lui Salinger. Mai degrabã gãsim o exaltare a inocenþei ºi abilitatea de a izola întâmplãri, tranches de vie, în care personajele sunt tratate cu tandreþea pe care Pessoa o considera adevãrata filozofie. Atunci textul lui Cãrtãrescu se transformã într-o oglindã în care se pot gãsi suferinþele de care ne vorbea Salinger. ªi, o spunea deja maestrul, o oglindã nu în sensul de educaþie. Este istorie. Este poezie. Ceea ce ºtim chiar înainte de a cãdea jucându-ne într-un lan de secarã. Dar dacã despre singurul roman al lui Salinger s-a spus cã nu este un roman despre adolescenþã, ci despre Statele Unite dupã rãzboi, poate am putea crede cã opera lui Cãrtãrescu este un fel de autobiografie a României. ªi a României de dupã.

Dar mai mult decât o formã caleidoscopicã de bildungsroman, poate trebuie sã considerãm De ce iubim femeile ca o educaþie sentimentalã. Am auzit spunându-se cã scrisul este posibilitatea unei ferestre luminate în mijlocul nopþii întunecate. Ceea ce este luminat în aceastã carte nu este eternul feminin, nici mãcar alteritatea ei sublimatã. Pentru cã, în acest punct, codurile culturale despre gen îºi aratã volatilitatea, dacã vrem sã pornim de la oricare esenþialism. Vocea este, întâmplãtor, locul apariþiilor lui Arreola când spunea: La mujer que amé se ha convertido en fantasma. Yo soy el lugar de sus apariciones [Femeia pe care am iubit-o a devenit o fantomã. Eu sunt locul apariþiilor ei]. ºi nu trebuie uitat cã era o Poveste de groazã. O fantasmagorie. Dar femeia, în cazul de faþã, nu este o terra ultra silvam. Suntem departe de un fel de feminitate milenarã sau de un absolut eteric. Nici nu i se pune piedestalul suprarealismului. Pentru cã poate trebuie cititã din perspectiva desfacerilor genului, a performativitãþii lui, unde apar figuri în permanentã construcþie departe de fetiº, deºi e în joc, fãrã sã nege dependenþa de sistemele de reprezentare a femeii. Dar, de asemenea, biciuieºte sistemele dinspre singularitatea fragmentarã, atât a femeilor, cât ºi a bãrbaþilor care privesc. Demitizeazã corsetele simbolice, femeia se prezintã ca acel accueil al lui Lévinas, ca deschidere. Aici feminitatea este un concept erotic cu care te poþi juca, care permite inconvenienþele ºi chiar foloseºte un fel de a fi direct pentru a spune totuºi altceva. Lasã loc pentru nonidentitãþile de gen ºi propune o circulaþie infinitã ºi jucãuºã din perspectiva unui erotism urgent ºi ironic care desfiinþeazã stranietatea tulburãtoare a Femeii. Lacan afirma: la femme n’existe pas. Pentru cã feminitatea, cu feþele ei, este multiplã, în evantai. Astfel desface cliºeele ºi locurile comune, se smulge din ceea ce s-a spus repetat. Pentru cã nici bãrbatul nu existã. Suntem foarte departe de aria listei din Don Giovanni. Este nonconformarea lui. Aratã femeile în forma lor neîntreruptã, refuzul de a se fixa într-o imagine, mereu fugind, divergente. În acelaºi timp, se volatilizeazã esenþialismul unei masculinitãþi care pare sã tragã cu ochiul, ironicã, din titlul cãrþii. Chiar ºi când vocea pare sã fie ceea ce nu este. În mod ironic, din propunerea de complicitãþi festive se lasã vãzutã curentatã ºi vulnerabilã în faþa jocurilor cliºeelor, credulã ºi naivã. Nu se întronizeazã, pentru cã face parte din comedie, pentru cã mereu scârþâie când se încurcã ºi se dã de gol. Se foloseºte de parodie când se urcã pe piedestalul unei masculinitãþi fãrã complexe ºi pare sufletul normei, dã glas ºi surdinã sistematizãrii arhetipurilor ºi arbitrarietãþilor acestora. ªi între fragmentele în libertate, femeile care au lãsat urme în viaþa lui, vãzute în ansamblu, nu configureazã un nucleu al feminitãþii eterne, deoarece li se aratã contradicþiile, tensiunea de nerezolvat, fãrã reverenþe. E de citit în acest sens textul final, care dã titlul volumului. ªi, totodatã, prezintã o cartografie complexã a masculinitãþii prin vârstele ºi mutaþiile ei. Îi refuzã pe neaºteptate codurile ºi, în unele momente, aceastã voce fugarã ºi dispersatã recicleazã în piruetele ei masculul ºi avatarurile lui cu maliþie, dinspre porozitatea cea mai ironicã.

Aceasta este luciditatea lui, care þese o pânzã de pãinjen cu fire foarte subþiri pentru a lãsa în aer misterul a ceea ce este radical diferit: o panoplie care face din carte un loc eliberator. Mereu la limitã, pe punctul de a se revãrsa. Pânã când se produce revãrsarea ºi se uºureazã ºi explodeazã într-o fericire delirantã. Totuºi în aceste naraþiuni rãmâne mereu ceva nedus pânã la capãt, sau spune ceea ce bãnuieºti, dar nu eºti sigur. Nu ºtii ce, dar îþi scapã. Ca ºi cum în umbra cea mai deasã a scrisului sãu ar exista o prezenþã care conspirã ºi un nucleu de singurãtate ºi absenþã când ne îndreaptã spre certitudinea cã repetarea trecutului este imposibilã: fire pierdute. Juego, pérdida, desperdicio y placer [Joc, pierdere, risipã ºi plãcere], cum zicea Sarduy.

Exuberanþã ºi horror vacui. O literaturã care este generare perpetuã, transfugã, capabilã de a evoca ºi de a-ºi devora constelaþiile interioare, geografiile umbroase ale adolescenþei, capabilã de a exprima imaturitatea unui Gombrowicz, de a avea aparenþa benignã a unei suprafeþe netede ºi de a sugera totodatã labirinturile cele mai inextricabile ale lui Borges. ªi la sfârºit ne apare în cale Salinger, când ne temem cã, pentru o clipã, totul trebuie sã se dizolve în nostalgie: nu povestiþi nimic nimãnui. Dacã o faceþi, ni se va face dor de toatã lumea.

*

Iatã textul rostit de scriitorul ºi criticul literar catalan Sebastià Perelló (Mallorca, 1963) cu ocazia lansãrii volumului în limbã catalanã Per què ens estimem les dones [De ce iubim femeile] al lui Mircea Cãrtãrescu, la Palma pe 16 noiembrie 2016, la Galeria Pelaires. Acest text a fost publicat în Revista de Cultura Núvol pe data de 20.11.2016

**

Depre turneul lui Mircea Cãrtãrescu, aici

 

Comentarii cititori
sus
Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey