•  Mircea Pricãjan


sus

Mircea Pricãjan

 

Scrisul este și rãmâne cel mai eficient mod
de comunicare a esențelor peste timp

 

Dragã Mircea, a ieºit recent la luminã, ca sã zic aºa, Calitatea luminii, cartea ta, apãrutã la Polirom, lansatã ºi la Gaudeamus... E abia începutul ºi întrebarea poate pãrea prematurã, dar este una de etapã: eºti mulþumit de felul în care a fost primitã? 

Dupã cum știi bine, lumea noastrã literarã e mare, ai uneori impresia cã oriunde te întorci dai de un prozator, de un cronicar sau eseist, cu siguranțã de un poet. Aveam, încã avem foarte multe publicații culturale. Avem festivaluri, avem premii. Sunt și multe instituții care se ocupã de bunul mers al culturii naționale. Cu toate acestea, lipsesc cele mai elementare lucruri, cum ar fi o rețea foarte bine pusã la punct de distribuție a presei (literare), un centru de librãrii, un program de achiziție de tipãrituri, pe scurt: o direcție unitarã, un plan care sã punã coerențã în toate aceste eforturi individuale. Prin urmare, o carte n-are multe șanse dacã nu apare la o editurã care sã-și fi dezvoltat singurã relațiile acestea. Norocul meu este cã romanul a fost acceptat de editura Polirom, care, dincolo de prestigiul dat de faptul cã, în momentul de fațã, este cea mai importantã editurã în materie de literaturã românã contemporanã, este și organizatã de așa naturã încât sã promoveze producția proprie de carte în cel mai bun mod posibil. Posibil în țara noastrã, sã ne înțelegem, așa cum aratã ea acum, atât cât este ea de dezvoltatã pe plan cultural (și nu prea este!). La o lunã de la apariție, Calitatea luminii a profitat de pe urma acestor lucruri, fãrã-ndoialã este un roman luat în seamã, a avut parte de o primã lansare la Gaudeamus, cum spui, de prezentãri pe site-urile noastre literare, chiar și de o cronicã foarte favorabilã în România literarã. Aș comite un pãcat capital dacã aș spune cã toate acestea nu mã mulțumesc. Dimpotrivã – mã conving de faptul cã parcursul romanului va fi așa cum mi-l doresc, așa cum meritã orice carte.

Cât ai scris la acest roman? Ce a însemnat pentru tine sã-l scrii, sã-l vezi finalizat?

Fiind organizat din fire, ți-aș putea rãspunde la întrebarea aceasta cu datele exacte. În mare, e vorba de un an și jumãtate. Deși îl începusem mai demult, îl începusem cu altceva în gând. Calitatea luminii m-a prins în plinã revelație. Cartea vorbește despre transformare și tot printr-o transformare am trecut și eu atunci, deși nu de felul celei din roman. Dupã ce am renunțat din ambiție la traducerile literare și am început sã mã concentrez asupra scrisului, am reluat toate proiectele începute și nedefinitivate în deceniul pe care l-am dedicat traducerilor. În mod evident, toate veneau din acea primã tinerețe dominatã de literatura horror și fantasticã. Le-am dus la capãt dintr-un simț al datoriei. Povestiri, nuvele, ba chiar și un roman întreg. Dar nu am fost mulțumit deloc. Știam de acum subtilitãțile genului atât de bine, încât nu mã puteam dezbãra de sentimentul cã trișez cu nerușinare, mecanismele suspansului și ale groazei mi s-au relevat atât de strãvezii, încât, dacã aș fi scos în lume prozele acelea (sau romanul!), ar fi fost ca și când m-aș fi afișat gol pușcã în fața publicului. Așa am început și Calitatea luminii, cu un plan narativ bine pus la punct, trebuia sã rezulte un soi de actualizare a mitului meșterului Manole, avea pânã și un prolog la persoana I, unde protagonistul se cãia pentru sacrificiul fãcut și deasupra lui plana spectrul amenințãtor al copilului nenãscut, zidit odatã cu mama lui. Atunci a venit transformarea. Eliberarea, un soi de evadare din cușca în care singur mã închisesem. Mi-am deschis mintea și am dat drumul de acolo la amintiri: vechi trãiri, vechi situații, vechi povești… Sâmburi în jurul cãrora am crescut apoi fructe care niciodatã nu m-aș fi așteptat sã creascã din mine. Au fost însã exact roadele de care aveam nevoie. În sfârșit nu mai simțeam cã trișez. Am scris astfel o sumã bunã de proze scurte, am alcãtuit un volum pe care l-am propus editurii, am mai alcãtuit un volum și, în mod neașteptat, m-am reîntors cu ochi noi la povestea meșterului Manole. Am renunțat la prolog, am renunțat la toate capitolele deja scrise, cu excepția celui dintâi. Premisa cuplului venit la o cabanã de la munte. Le-am descoperit povestea zi de zi și am lãsat ca povestea sã mã descopere pe mine. Nu am înaintat pe baza unui plan, altul decât acela preexistent în orice poveste. Și când tot ce trebuia scris pentru a se înțelege lucrurile nescrise a fost spus, am pus punct.

Nu mai publicaseși roman din 2002, când ai debutat în volum... sau în volume, pentru cã În umbra deasã a realitãþii a avut douã volume. Spuneai într-un interviu cã la acea carte ai scris ºapte ani... Cum a fost întoarcerea la scrisul de anduranþã?

Cartea aceea a fost scrisã și rescrisã și re-rescrisã mulți ani, a fost și a rãmas, din pãcate, chiar și în forma ei tipãritã o ciornã de încercare. Mi-a demonstrat, dacã mai era nevoie, cã pot fi organizat, cã pot stãpâni mai multe fire narative pe care sã le împletesc printre tot atâtea personaje spre un final mult prea apoteotic. Din nefericire, romanul de debut nu are alte merite în afara acestei demonstrații de management narativ. Cartea a apãrut în 2002, iar în 2003 am terminat facultatea și a trebuit sã îmi caut o ocupație aducãtoare de venit. Funcția de redactor începãtor la Familia îmi asigura cel mult abonamentul de tramvai care îmi permitea sã ajung la redacție și sã mã întorc acasã. Exagerez, dar nu foarte mult. Așa cã am început sã traduc. Un al doilea job, adicã. Și uite așa am devenit victima tradusului, la fel cum alții devin victima alcoolului sau a drogurilor. Și, tot ca ei, am uitat de ceea ce înainte mã definea, am uitat de scris. Dupã zece ani, întoarcerea a fost, cum spuneam, ca o regãsire. Ca o trezire dintr-o hipnozã autoindusã. Toate energiile pe care înainte le consumam în traduceri s-au dus atunci în scrisul propriu, exact cum mã așteptam. A fost doar o chestiune de timp pânã sã-mi gãsesc adevãrata direcție în scris. Rãtãcirea de dupã regãsire (!) a durat doar vreo trei ani. Foarte puțin. Pentru mulți dureazã o viațã întreagã.

Când ai început sã scrii? (Fac calcule: ai publicat roman la 22 de ani, ai scris 7 ani, l-ai început pe la 15... Ce mai scriseseși pânã atunci?)

15 ani, calculul e corect. Cu romanul acela am început, de fapt, sã scriu. Din cauza unei mașini de scris. O cumpãrase tata pentru uzul personal și a ajuns în schimb pe masa mea. Am terminat prima ciornã în câteva luni, apoi am început sã scriu prozã scurtã. Am început sã frecventez cenaclul „Iosif Vulcan” din Oradea, unde am citit de câteva ori din ce scriam. În 1997, una dintre povestirile acestea a fost publicatã în Crișana Plus, un sãptãmânal cultural, supliment al cotidianului Crișana. A fost debutul meu. Am prins curaj, normal. Am început sã trimit povestiri peste tot. Eram deja de câțiva ani abonat la toate revistele literare din catalogul publicațiilor de la Poștã, 20 și mai bine. Unele mi-au fost acceptate, au apãrut în Luceafãrul, vreo 5 pânã în 2002, și în Familia. Începeam sã mã simt scriitor. Apoi a venit publicarea romanului și limba românã nu mi-a mai ajuns. Mi-am tradus povestirile și le-am trimis la nou-descoperitele e-reviste de limbã englezã. Câteva au fost și publicate…

Ce fel de copil ai fost? Aminteai undeva despre copilãria la Orãºtie... Cum au fost anii aceia?

O combinație destul de echilibratã dintre un copil rebel și unul ascultãtor ca un sfânt. Când nu mã revoltam împotriva autoritãții (am refuzat sistematic sã recit poezii la serbãrile școlare) și nu comiteam acte antisociale (am furat cu tacticã de geniu pistoalele din arsenalul de jucãrii de la grãdinițã), eram ucenicul perfect: ajutam în bucãtãrie pe lângã femei, mama și bunica, îl ajutam pe tata în garaj la orice meșterea el, croșetam ciorapi și eșarfe din lânã asprã, coseam peretare cu peisaje bucolice, cerbi, iepurași, ghinde și frunze de alun… Aveam rãbdare pentru cele mai mãrunte lucruri atâta timp cât alegeam eu sã le fac și respingeam cu obrãznicie tot ce mi se impunea, oricât de important știam eu însumi cã este pentru mine. Dincolo de atitudinea asta ambivalentã, sau datoritã ei, copilãria la Orãștie o pãstrez în amintire ca pe o perioadã a libertãților nesperate, am scris despre unele în câteva povestiri recente, scriu chiar acum într-un nou roman.

O mare fricã, de atunci sau de mai târziu, depãșitã sau nu?

Fiindcã am fost un copil bolnãvicios – pânã la 5 sau 6 ani am fãcut de douã ori „aprindere de plãmâni” – mi-a fost încã de mic foarte fricã de ace. Bunicii mã duceau cu forța la o doctorițã de pe strada lor ca sã-mi primesc doza zilnicã de Moldamin, iar eu țipam și fãceam ca toate visele, eram sfâșiat de convingerea cã de data asta nu voi mai scãpa, fierbințeala aia care îmi cuprindea șoldul se va întinde în tot corpul și voi muri topit pe dinãuntru. Nimic nu mã împãca, nimic nu mã putea face sã îndur supliciul vindecãtor. Cred cã n-am depãșit frica aceasta, nici acum nu accept cu relaxare acul înfipt în venã, la momentul analizelor periodice. Chit cã acum am învãțat sã mã stãpânesc, sã privesc în altã parte și sã nu mã gândesc la acel obiect mic și diabolic de ascuțit.

O îndrãznealã de care îți amintești cu plãcere? Sau un curaj pe care ai vrea sã-l ai?

De când mã știu am fost o fire timidã. Așa cã dovada supremã a îndrãznelii a fost, de fiecare datã, înfrângerea acestei timiditãți. Cea mai decisivã înfrângere a avut loc fix pe data de 7 octombrie 1999, o zi de marți. Ora exactã n-o mai știu, dar trebuie sã fi fost cândva dupã prânz. Începusem facultatea de câteva zile. Facultatea de Litere. Ținusem discursul de deschidere, la Teatrul de Stat, din partea bobocilor și acum, intrați în pâine, ne dãdeam târcoale pe coridoare, în pauze. Eu eram cel cu discursul, cei câțiva colegi și multele colege aveau motiv ușor de intrat în vorbã cu mine. Și chiar mã abordau, îmi cereau textul pentru o iluzorie lecturã ulterioarã. Era mare vânzolealã la caloriferul de fontã din dreptul cabinetului catedrei de românã. O singurã colegã se ținea deoparte, o vedeam cum stã tãcutã dincolo de cercul format în jurul meu. Pe ea n-o interesa discursul, ignora subiectul cu superioritate. M-am muncit în sinea mea preț de câteva cursuri și, în ultima recreație, mi-am luat inima în dinți. M-am dus la ea. M-am oferit eu sã-i dau textul. Nu l-a refuzat. N-a refuzat apoi nici invitația de a-i prezenta Oradea, orașul în care aterizase de puțin timp. Pe acea colegã o chema Linda și, datoritã acelei îndrãzneli de necrezut, am rãmas nedespãrțiți, iatã, de 17 ani.

Ce înseamnã scrisul pentru tine?

Cred cã a fost, este și rãmâne cel mai eficient mod de comunicare a esențelor peste timp. Aș fi extrem de mulțumit dacã și numai o jumãtate de paginã din cât am scris și voi mai scrie va rãmâne sã spunã ceva generațiilor viitoare. Mai mult decât o speranțã la nemurire, asta este dorința oricãrei ființe de a însemna ceva în marea curgere a timpului.

Cine ai vrea sã fii în literaturã?

Asta sunt și eu curios sã aflu. Cine sunt, cine voi fi. Este însã un gând pasager, o preocupare secundarã. „Viața e ceea ce se întâmplã în timp ce tu îți faci alte planuri.” Îmi place vorba asta. Rãsturnat, cred cã scriitorul este cel care devine în timp ce el nu-și face niciun plan.

Ce efect ai dori sã aibã o scriere a ta asupra cititorului: sã încânte, sã cutremure? Sã…?

Sã dea de gândit. Mi-ar plãcea ca toți cititorii mei sã vadã subtextul, cãci acolo se petrec marile tragedii, comedii, drame etc. cu care rezonãm toți, indiferent de locul sau momentul nașterii noastre.

Inspirația vine când vrei tu sau când vrea ea?

Când vrea ea, în mod clar. Deși existã trucuri pe care le poți aplica și care sã o cheme la tine. Ca zgândãritul cu firul de iarbã în gaura greierului. Dacã firul e destul de lung și știi cum sã îl miști, inspirația va ieși la suprafațã și va începe sã cânte.

Existã întotdeauna o idee de pornire? (ca sã zic așa, deși, într-un fel, vorbim uneori despre o idee de finish: „acolo vreau sã ajung”?) Ți se întâmplã sã ajungi în altã parte?

De cele mai multe ori, da. Cred în ideea de pornire, nu cred în cea de final, miroase a pre-concepție. Îmi plac premisele clare, sunt ca niște promisiuni; și invers, sunt convins cã o concluzie știutã de la început poate duce la apariția unui text demonstrativ, declamator, o simplã schelãrie pentru marele trofeu. În ce mã privește, îmi place sã descopãr sensul ideii dându-i târcoale, înghiontind-o pentru a afla cum reacționeazã, curtând-o cu eleganțã… Sunt convins cã mirarea și acest balet al autorului rãzbat prin text pânã la cititor.

E mai simplu cu o prozã scurtã? Când și cum vine un roman?

Sunt idei și idei, momente și momente. Unele cer dezvoltãri scurte, concentrate, iar altele trebuie frãmântate mai tare pentru a-și arãta potențialul. Cum știi care e care? Nu autorul știe; fiecare subiect cred cã vine cu bagajul sãu genetic și acest bagaj, dacã e lãsat în pace și nu se intervine asupra lui cu agenți mutageni, duce la o maturare fireascã a subiectului. Pânã la urmã, ține și de disponibilitatea autorului. Romanul cere un angajament de lungã duratã, e o alergare de rezistențã, pe când proza scurtã aduce satisfacții mai rapide, e un sprint. Nu cred cã m-aș putea dedica unei singure specii. Nici nu am de gând sã încerc.

Marele roman are, de regulã și mari dimensiuni, zicea Llosa. Subscrii?

Nu neapãrat. Depinde despre ce fel de roman discutãm. Romanul avut în vedere de Llosa este, sunt convins, cel de facturã clasicã, sã spunem: cu cronologie internã evidentã, personaje robuste, cu biografie clarã, o tramã desfãșuratã pe orizontalã… Da, acestea pot fi romane mari, sunt oricum romane impresionate. Totuși, nu vãd de ce un roman ca Inimi cicatrizate, de pildã, ar fi mai mic, prin comparație.

Cum ai caracteriza momentul actual al literaturii române?

Vãzând cât de dinamicã este de vreo zece ani încoace, aș spune cã literatura noastrã trãiește cu adevãrat un moment înfloritor. Și asta mã sperie, într-un fel. Privind în urmã, de fiecare datã când artele au luat avânt în România s-a întâmplat ceva care le-a tãiat brusc aripile. Iar situația geopoliticã la nivel mondial sprijinã în mod nefericit temerea asta a mea.

Ce îi lipsește, totuºi, literaturii noastre? ªi ce îi prisoseºte?

Îi lipsește în chip vãdit audiența. Se scrie mult, se scrie bine, se publicã în condiții tehnice de invidiat și totuși produsul carte nu atrage atenția cititorilor decât într-o foarte micã mãsurã. E un mare pãcat, unul care se înscrie însã în „tradiția” autohtonã a ignorãrii lucrului bun din fața noastrã. În continuarea rãspunsului anterior, mã gândesc cu mâhnire la un viitor când istoricii literari vor analiza ceea ce acum este prezent și vor conchide cã, în ciuda maturitãții literare a autorilor, cititorii români au rãmas prizonieri într-un infantilism care i-a predispus sã consume produse „culturale” submediocre, cancanuri televizate, majoritatea.

De prisos gãsesc cã sunt orgoliile, dar pe acestea nu avem cum sã le vindecãm. Și poate cã nici nu trebuie sã încercãm. S-a dovedit cã în destule cazuri ele sunt de-a dreptul productive.

Crezi în șansã? Dar în marketing? Scriitorul însigurat („Trebuie sã fii asocial pentru a realiza posibilul tãu ºi într-o zi vei descoperi cã socialul de care te-ai îndepãrtat se intereseazã de tine, descoperã în tine o imagine diferitã a vieþii”. Eugenio Barba)? Sau cel sociabil, „conectat”?

Cred cã șansele pot fi încurajate, cred cã marketingul e o științã aparte și n-ar trebui încercatã la nivel profesionist decât de profesioniști, cred cã scriitorul are mare nevoie de însingurare, cã nu poate fãrã ea, dacã vrea sã fie scriitor adevãrat, cred cã, de aceea, un caracter asocial poate fi trecut pe lista lui de atuuri. Toate acestea nu înseamnã cã e de dorit un soi de autism, chipurile, profilactic, ci doar cã pentru observarea societãții e nevoie de oarecare detașare, iar cu aceastã detașare scriitorul este dator fațã de sine însuși, pentru binele scrierilor sale, pentru autenticitatea lor. Pânã și cei mai „conectați” scriitori, cei care se simt ca peștii în apã printre personajele lor în carne și oase, pânã și ei, scriind, practicã detașarea mãcar ca artificiu narativ. Nu cred cã se pot face „reportaje” literare din prima linie a frontului.

Conteazã și cantitatea? Numãrul de cãrți finalizate?

Conteazã în mãsura în care ele spun ceva despre autor și lumea autorului. Conteazã mai mult cãrțile publicate decât cele finalizate. Sunt convins cã selecția pe care o presupune distincția asta este una dintre cele mai importante îndatoriri ale scriitorului.

Ce scriitori îþi plac? Sunt influențe pe care ți le asumi?

Dintotdeauna am avut un plan de lecturi foarte eclectic. O vreme au predominat autorii din tagma lui Stephen King, adevãrat, dar pot da seama și de o perioadã foarte bunã când am bifat clasicii români (Sadoveanu integral!) și bunã parte din cei universali (Dostoievski, Dickens, Balzac etc.). Asta a fost adolescența. În ultimul deceniu pot spune cã o mare influențã au avut britanicii contemporani (McEwan, Fowles) și americani (Joyce Carol Oates, Franzen). Citesc și foarte multã literaturã românã, încerc sã țin pasul cu tot ce apare nou. Așadar, nu se poate ca o influențã subtilã sã nu vinã și din aceastã direcție. Pânã la urmã, suntem suma experiențelor noastre, inclusiv cele de lecturã. Și toate, distilate, contribuie la felul în care decizi aparent spontan sã prezinți o scenã, sã introduci un personaj, sã rãstorni o situație.

Cum aratã o zi obișnuitã din viața lui Mircea Pricãjan? Dar una neobișnuitã?

Petrec mult timp în casã. Lucrez majoritatea timpului de acasã. Așa cã-mi fac singur programul. De câțiva ani, de când practic traducerile tehnice, am un program clar de 8 ore, ca la fabricã. Adicã exact ce mi-am dorit. Timpul de muncã nu interfereazã în niciun fel cu timpul dedicat scrisului și cititului. Când am terminat de tradus un proiect, îl livrez și cu asta, basta. Capitolul e încheiat. Nu mai târâi dupã mine luni întregi cartea altuia, muncindu-mã serile și nopțile cu frazele lui, chiar și atunci când nu stau în fața calculatorului. Eliberarea asta a fost esențialã. 

Într-o zi neobișnuitã nu fac nimic din toate astea. Atunci mã ocup cu treburile administrative, am întâlniri cu diverse persoane, particip la lansãri etc. Foarte spectaculos, o viațã palpitantã. :)

Un interviu este pentru tine un exercițiu de sinceritate sau unul de imagine?

Scriitor fiind, ambele. Dar nu în sensul comun al termenilor. Sinceritatea afișatã de un scriitor nu e la fel de sincerã ca a unui alt om și numai prin simplul fapt cã intervine imagine, adicã un anumit fel de a înșirui cuvintele care exprimã acea sinceritate. Iatã numai cum a ieșit aceastã ultima frazã…

Pânã unde se poate merge cu sinceritatea?

Pânã unde te ține curajul. Sinceritatea presupune multe riscuri, în lumea asta a disimulãrilor precaute.

Ce compromis poți face? Ce compromis nu poți face?

Deși mi-ar fi greu, aș fi dispus la orice compromis pentru binele copilului meu. Asta dacã niciuna dintre celelalte variante mai onorabile n-ar avea sorți de izbândã.
Rãspunsul acesta trage preșul de sub picioarele celei de-a doua întrebãri.

Ce te cucerește la o carte?

Stilul. Aș putea citi o carte chiar și despre o zi din „viața” unui morcov dacã textul ar fi scris cu stil, dacã s-ar vedea cã autorul are pricepere. Nu dau doi bani pe o carte care debordeazã de imaginație, dar e praf la capitolul artã narativã.

Scriitorul canalie, dar genial sau cel onest și moral, dar cu un pas în urmã în ce privește mãiestria?

Geniul. În final, rãmâne opera. Dacã opera e genialã, autorul poate sã disparã în neant. Nimeni nu-i va simți lipsa, ba îl va ajuta chiar sã cadã sub povara operei.

Sã fii traducãtor: beneficii ºi neajunsuri (pentru cã sunteþi o familie de traducãtori)

Eu și cu Linda suntem firi foarte asemãnãtoare. Ne-am nãscut la distanțã de patru zile, eu fiind mai mare. Ne place sã fim împreunã. În 17 ani, cred cã nu se adunã nici mãcar o lunã cât sã fi stat separați. Munca de traducãtor ne ține, și ea, laolaltã. Deși lucrãm în încãperi separate, e ceva reconfortant în faptul cã avem deasupra capului același acoperiș. Ne sfãtuim întruna, cooperãm la proiecte, ne ajutãm, suntem o echipã. Nu știu câte cupluri ar rezista acestui aranjament, probabil pentru multe ar fi sâmbure de rãzboi de uzurã. Pentru noi funcționeazã foarte bine. Mai ales de câteva luni încoace, de când și-a mutat și ea baza permanentã acasã. Asta s-ar contabiliza la beneficii, deci. Neajunsuri: primul și cel mai mare – e o activitate liber-profesionistã. Asta înseamnã cã trebuie sã te îngrijești de propria sãnãtate, sã-ți chivernisești veniturile astfel încât, atunci când totuși te rãpune o boalã, nu vei muri de foame. Asta e o mare amenințare care plutește deasupra oricãrui traducãtor. Nu e nimeni care sã îți dea concediu de boalã, nu ai prime de Crãciun sau de Paști, nu ai nimic din beneficiile unui angajat cu carte de muncã. Și, în perspectivã, nu prea ai pensie. Precum pe regretata Antoaneta Ralian, te scoate la pensie doar doamna cu coasa.

Ce te-a motivat sã faci o revistã de suspans”?

Dorința de a nu rupe complet legãtura cu literatura vie. Prin traduceri trãiam un simulacru de apartenențã la lumea literarã, iar revistele pe care le-am fãcut de-a lungul timpului (vreo trei numai ale mele, patru cu Familia, unde suntem un colectiv) au completat iluzia. Prin Suspans.ro și apoi prin Revista de suspans ajutam la formarea genului și în România. Dacã în momentul de fațã stãm mai bine la acest capitol se datoreazã, fãrã falsã modestie, și acestor douã reviste. Ar mai trebui spus cã Revista de suspans continuã sã aparã și azi, într-o nouã serie, sub îngrijirea Cezarinei Nicolae, o serie care se apropie de aniversarea de un an.

Unde te simþi cel mai mult în largul tãu, ca scriitor? Ce þi-ar plãcea cel mai mult sã faci? Te simți și înșelat în așteptãri, uneori? (un exemplu concret, mai degrabã decât un rãspuns teoretic)

M-aș putea obișnui cu plictiseala de a nu face nimic. Sã am tot timpul din lume pentru citit și sã ajung la o lehamite atât de mare, încât nicio carte sã nu-mi mai facã cu ochiul, iar atunci, de disperare, sã dau fuga la Maleskine și sã scriu pânã mã plictisesc și de asta. Apoi aș face o lungã cãlãtorie prin țarã sau aiurea prin lume, o lunã sau douã, câte o sãptãmânã în fiecare loc, neapãrat la pensiuni rustice, din lemn, izolate prin pãduri, dacã se poate. M-aș întoarce cu o poftã nebunã de tot ce a apãrut nou și aș începe iarãși sã citesc din lipsã de altã ocupație. Sigur cã ar veni apoi lehamitea și fuga la scris… M-aș putea obișnui cu acest carusel, m-aș simți cel mai împlinit scriitor din lume. Faptul cã aceastã așteptare are șanse totale de a nu se împlini niciodatã mi se pare înșelãtoria supremã a sorții. Și cu gândul ãsta mã zbat întruna sã mã obișnuiesc…

Cum a fost drumul la Bucureºti? Cu Linda, cu Mihai – care a bifat prima cãlãtorie cu trenul, prima cãlãtorie metroul?

Inițial am vrut sã facem drumul doar noi doi. Mihai încã are obiceiul sã doarmã la prânz. Lipsa somnului îl poate transforma într-o ființã capabilã sã rãstoarne lumea în cap. Dar ne-am gândit mai bine și am decis cã, dacã tot mergem sã lansez o carte despre o familie, nu se face sã nu ajungem acolo în formație completã. S-a bucurat când l-am întrebat și a promis cã se va comporta exemplar. S-a ținut de cuvânt ca un erou. Am fãcut douã zile pe drum, am înnoptat în Brașov, am stat la București o zi și jumãtate, timp în care, într-adevãr, Mihai a avut parte de drumurile promise cu metroul și cu trenul (pânã la Ploiești, unde nașa noastrã ne-a primit în regim de demipensiune), iar la întoarcere am mas în Sighișoara, unde Mihai n-a uitat sã ne aminteascã de promisiunea cã îi vom arãta locul de naștere al vampirului Dracula. Una peste alta, a fost o excursie pe care aș repeta-o oricând, una pe care sunt convins cã o voi rememora în anii viitori cu plãcere. Mai important, imaginarul lui Mihai va rãmâne cu siguranțã amprentat de aceste experiențe.

„Poate cã e o lașitate sã rãmâi în provincie. Departe de televiziunile care impun.” (Adrian Alui Gheorghe) Ai fost vreodatã – ești - tentat sã pleci? Dar din þarã?

Niciodatã. Aș pleca în alte orașe, ca Sibiu sau Brașov, dar niciodatã în București. N-ar avea niciun rost. Sunt o fire retractilã, pot foarte bine sã stau în casã și lângã Oradea, la Paleu. Atracția centrului nu are putere asupra mea. Ceea ce nu înseamnã cã nu regret uneori cã multe dintre lucrurile bune din capitalã nu ajung pânã în colțul meu de țarã. Cât despre pãrãsirea României… Înainte de a-l avea pe Mihai, ne-am gândit, Linda și cu mine, la varianta aceasta. Au plecat mulți dintre cunoscuții noștri atunci, inclusiv sora mea și soțul ei. Îmi place în strãinãtate, mã bucur ca turist de orice oraș vizitez, dar… dar nu pot sã scap de sentimentul alteritãții. Acelea nu sunt locurile mele, nu îmi gãsesc locul acolo, nici nu-mi vine sã-l caut. Mã plimb ca într-un muzeu, admir exponatele, intru în vorbã cu localnicii, fabric amintiri exotice, dar simt cã numai dupã ce voi ajunge în casa mea, în România, mã voi putea relaxa cu adevãrat. Orice vizitã în strãinãtate e ca o traversare pe sub apã cu o rezervã limitatã de oxigen. Citind cartea lui Radu Pavel Gheo despre experiența lui americanã am fost dintre cei puțini, cred, care i-au înțeles și aprobat decizia întoarcerii.

Planuri, proiecte?

Sã citesc cât pot de mult, sã și scriu câte ceva. Fãrã normã, fãrã plan. Când se va putea, ce se va putea. Am pregãtite douã volume de prozã scurtã, unul era gata dinainte de a termina Calitatea luminii, dar nu mã grãbesc cu ele. Voi lãsa romanul proaspãt apãrut sã atragã toatã atenția pe care o poate atrage. Îl voi sprijini cât îmi va sta în puteri, mã voi duce, în mãsura posibilitãților, oriunde voi fi chemat sã îl prezint – dacã putem discuta acum despre un plan, atunci acesta este. Restul e viațã, apropo de dictonul amintit mai sus.

Un vis pe care l-ai vrea împlinit?

Sã fie pace în lume. Anul trecut pe vremea asta putea suna anapoda și oamenii ar fi râs de fraza asta ca de o mare naivitate. Dar între timp lumea s-a schimbat. Deci da, ãsta e visul meu. Sã fie pace, pace pe pãmânt.

 

Interviu de Cornel Mihai Ungureanu

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey