•  Mariana Dobricã
•  Mircea Pricãjan
•  Maria Sava


sus

Mariana Dobricã

 

 

Captivitate

 

Locuiesc într-o carte (mai precis într-un roman). Aceastã carte a devenit, în timp, închisoarea mea. Paginile-ziduri de celulã sunt prea multe pentru a trece de ele. Fiindcã asta am început sã-mi doresc: vreau sã evadez din cartea-închisoare într-o lume realã. Întâi a fost un capriciu, izvorât din plictiseala de a juca acelaºi rol în ochii cititorilor. Sã faci acelaºi lucru ani ºi ani devine obositor. O, nu vã lãsaþi înºelaþi de aerul meu proaspãt de adolescentã visãtoare (fiindcã aºa a vrut acela care a scris cartea, al cãrui nume nu îl cunosc, nu am ajuns niciodatã la zidurile exterioare ale închisorii mele, coperþile, unde aflasem cã este el, demiurgul-autor), sunt mult mai bãtrânã decât voi. Apoi capriciul s-a transformat în dorinþa arzãtoare de a fi autenticã, palpabilã, de a percepe în mod real bucuria sau durerea, liniºtea sau neliniºtea, certitudinea sau incertitudinea, lumina ºi întunericul.

Ce mã nemulþumea la condiþia mea? Probabil faptul cã, deºi eram un personaj dinamic, cu o anume evoluþie, rãmâneam prinsã într-un segment de timp, acela al cãrþii, diferit de timpul real.  Eram captivã între niºte limite, parcurgeam în paginile cãrþii câþiva ani, nu existau cei trecuþi, doar se bãnuiau vag, nici cei viitori, pentru cã sfârºitul cam abrupt al romanului nu mã proiecta într-o devenire.

ªi toate acþiunile mele, toate gesturile mele erau niºte copii, spaþiul în care mã miºcam era o copie, pânã ºi sentimentele mele erau niºte imitaþii ale unora reale; chiar dacã pãreau veridice (de unde ºi succesul cãrþii), eu ºtiam cã nu este aºa, cã toate acestea sunt cuvinte.

Nu eram singurul personaj al cãrþii care o percepea ca pe un spaþiu claustrant, deºi erau multe care nu doreau o evadare, erau mulþumite cu statutul lor, cu acest univers diegetic, poate se ºi îndoiau cã o altã lume ar fi fost posibilã. Care era de fapt adevãrata lume? Cea în care existau sau cea de dincolo de pagini? Poate cã aceasta din urmã era cu adevãrat cartea, iar lumea în care trãiau ele era cea realã. Pentru cã erau prea multe semne de întrebare se mulþumeau cu lumea lor, atât de previzibilã în fond, se miºcau dupã niºte reguli stricte, impuse de autor, totul era de fiecare datã la fel. Nimic nu tulbura ritmul acelei repetabilitãþi a existenþei lor, determinatã de simpla deschidere a cãrþii de cãtre femeia cu pãrul încãrunþit ºi ochelari stând pe un fotoliu, de pildã, sau de cãtre acea adolescentã cu tunsoare asimetricã ºi cu un aer emo aflatã pe o bancã dintr-un parc desfrunzit, sau de acel bãrbat cu costum, cravatã ºi diplomat dintr-un avion, sau  de liceanul imberb din metrou la orele dimineþii... sau... sau...

 (E ceva extraordinar în asta, personajele au acea capacitate a ubicuitãþii, pe care oamenii nu o posedã, pentru cã, deºi evolueazã în mereu acelaºi univers, când cititorii încep sã lectureze cartea, intrã în gândurile lor, uneori chiar îi pot influenþa; ºi atunci ating cu degete invizibile barajul acela transparent care separã cele douã lumi. Oh, de câte ori nu am stat pe aceastã margine a lumii mele, strecuratã printre gândurile altora, ºtiind cã pasul înainte nu era posibil ºi privind fascinatã fantastica lume realã...)

Aceste idei le datoram într-o oarecare mãsurã ºi acelui autor care fãcuse din mine un personaj cam incert: deºi nu ocupam o poziþie privilegiatã, rolul meu în evoluþia evenimentelor era uneori hotãrâtor; nu eram în întregime pozitivã, izbucneau câteodatã în comportamentul meu ironia, maliþiozitatea, curiozitatea neconstructivã. În general plãceam cititorilor, pentru cã, fiind „nefinisatã”, fãrã trãsãturi prea clare, ei mã puteau vedea aºa cum îºi doreau.

ªi pentru cã erau pagini în care nu apãream deloc, în timp ce personajele celelalte erau ocupate sã-ºi joace cât mai bine rolurile ºi sã strãluceascã, eu aveam timp sã visez la cum ar fi în lumea realã ºi la cum aº putea sã plec din lumea asta irealã, alcãtuitã doar din cuvinte. În aceste momente nu puteam sã umblu haihui pe celelalte pagini, aº fi stricat armonia cãrþii (imaginaþi-vã ce s-ar întâmpla dacã personajele ar începe sã facã ce vor ele, sã-ºi bage nasul în treburi care nu le privesc, sã-ºi dea cu pãrerea când nu e cazul). Încercasem sã plec pe neobservate, sã mã strecor printre cuvinte ºi detalii, tot pipãisem colþurile paginii, doar-doar aº fi gãsit o cale de ieºire, dar renunþasem cu timpul, pentru cã efortul era inutil.

Învãþasem sã aºtept momentul acela când cartea se închidea, pentru cã doar atunci personajele erau libere sã facã ce îºi doresc, în universul lor, bineînþeles. În ultimul timp ºi asta devenise o problemã. La început, cartea a stat mai mult închisã, zãcând prin rafturi de biblioteci sau de librãrii. Apoi oamenii au descoperit-o ºi au început sã o citeascã ºi sã o comenteze, la un moment dat m-am trezit într-o revistã, iar mai târziu într-un manual ºcolar (mã întrebam speriatã ce caut în lumile acelea strãine, tot de cuvinte, desigur; cu timpul m-am obiºnuit ºi cu asta). Ca ºi cum nu ar fi fost de ajuns, au mai apãrut ºi nesuferiþii de traducãtori. Astfel, momentele în care cartea stãtea închisã au devenit din ce în ce mai rare.

Pentru mine aceste momente erau extrem de preþioase – doar atunci puteam sã întâlnesc un alt personaj cu care mã împrietenisem, dar cu care pe parcursul cãrþii interacþionam foarte rar. Speram sã aflu de la el marea tainã – cum sã acced în lumea realã, deºi îmi spunea tot timpul cã nu este o idee bunã ºi cã nici nu sunt pregãtitã pentru asta. El fãcuse parte din lumea aceea, fusese prieten cu scriitorul (al cãrui nume nu voia sã mi-l spunã), iar acesta îl transformase din om în personaj. ªtia cãile de acces în lumea lor, fusese de atâtea ori acolo atunci când omul pe care îl reprezenta trãia. Acum nu mai voia sã meargã, lumea realã nu mai era cea pe care o cunoscuse el, se schimbase prea mult, nu o mai înþelegea ºi ar fi fost periculoasã pentru un personaj necopt la minte ca mine. Era mult mai sigurã lumea noastrã, chiar dacã era doar o lume de cuvinte. ªi apoi avuseserãm norocul sã locuim într-o carte frumoasã, pentru oameni era chiar o lume idealã.

Ascultam sfaturile acestui personaj atât de drag, dar ele nu îmi puteau stinge decât pentru un timp acel dor de ducã, acea dorinþã de explorare a spaþiului real, de materializare.

Eram cuvântul „eu” care intra în relaþie cu alte cuvinte – verbe sau substantive – ºi „beam o cafea” sau „mã plimbam pe o plajã”, sau „plângeam”. Eul din acest „eu” chiar voia sã simtã gustul ºi aroma acelei cafele, talpa acestui eu chiar voia sã simtã cãldura sau rãceala nisipului, obrazul – lacrima...

Acest lucru nu era posibil decât în lumea de dincolo de carte. Trebuia sã ajung cumva acolo, oricât de mult ar fi durat.

 

Comentarii cititori
sus

Mircea Pricãjan

 

 

Tutto sarà finalmente bene

 

S-a cam terminat cu binele, ce e prea mult stricã, mi-a zis chelnerul cu un aer mâhnit. Ținea capul aplecat pe o parte și, la o primã privire, pãrea mai afumat decât mine. Poate chiar era. Nu-i ușor sã servești cu bãuturi tari o mulțime de turiști și tu sã rãmâi treaz. În locul lui, aș fi fãcut la fel. Am înclinat din bãrbie în sens afirmativ, dar nu m-am uitat drept la el. Paharul înalt de bere din fața mea era mult mai important în clipa aceea. Era al patrulea – sau oare al cincilea? – dar parcã ar fi fost primul. A doua zi, dupã ce aveam sã îmi fac socoteala banilor rãmași, cu siguranțã urma sã fiu de altã pãrere. La șapte euro țapul, numai o mare supãrare te poate face sã ceri rând dupã rând. Vreau sã zic, a continuat mustãciosul și abia atunci mi-am dat seama cã înțeleg perfect ce vorbește, deși el mi se adresa în italiana lui natalã, vreau sã spun cã oamenii au un fel de radar care ar trebui sã îi apere de lucrurile rele, numai cã radarul ãsta se defecteazã uneori, poate doar pentru o clipã, o fracțiune de secundã de nefuncționare la parametri normali și de acolo totul o ia razna. La început nici nu îți dai seama cã ar fi ceva aiurea și adevãrul e cã te obișnuiești cu rãul, încet-încet, îi gãsești explicații, pânã când e prea târziu ca sã mai faci ceva. E trist, dar ãsta-i adevãrul... În clipa aceea, chelnerul s-a așezat la masa mea. Pânã atunci stãtuse în picioare, drept ca bradul, tuciuriu și dornic de vorbã, bucuros cã în sfârșit cineva de acolo are  urechi pentru pãsul lui. Nu-i zisesem decât Grazzie, signiore, tante grazzie, ma se mi puo portare un altro bichere di birra dopo il questo, le saro sempre in debitor. Ca un fel de justificare pentru faptul cã mai ceream o bere, dupã cele trei (sau patru) deja sorbite cu sete și, în egalã mãsurã, cu furie. Atât fusese de ajuns. Mustãciosul zisese Ma si, certamente și dãduse sã plece, dar se întorsese imediat și mã abordase ca pe o veche cunoștințã. Restul clienților întârziați din bar erau toți nemți sau unguri și toți vorbeau doar limba lor – cu genul acela de importanțã trufașã care nu mi-a plãcut niciodatã. Vã spun doar atât, a continuat de la același nivel cu mine și mi s-a pãrut cã simt alcoolul din respirația lui (deși presupun cã putea sã fie cel din propria-mi respirație): de aici înainte putem cel mult sã sperãm la o bunã gestionare a dezastrului. Atât! A bãtut cu palma în masã, a ridicat din sprâncene și a strâns buzele a regret sincer, apoi s-a dus grãbit în spatele barului.

Pânã sã se întoarcã, am avut timp sã mã gândesc la ce prost am putut sã fiu și sã-mi promit cã, odatã întors la hotel, primul lucru pe care îl voi face va fi sã îmi cer scuze de la Ana. Apoi chelnerul s-a întors cu un nou pahar de bere în mânã. L-a așezat lângã cel pe care încã nu-l terminasem și s-a așezat și el vizavi de mine. Oare doar mi s-a pãrut cã avea privirea mai tulbure decât înainte? Nu ratase ocazia – pesemne – de a-și mai turna și lui un pãhãrel din cine știe ce sticlã pãstra pentru uzul personal îndãrãtul barului. Nu terminase ce avea de spus. Mi-am atins cu limba spațiul dintre dinții din fațã de unde cu puțin timp înainte scosesem, folosind o scobitoare, o bucatã mãricicã de tartru. Începea sã mã doarã vârful, dar, cumva, nu mã puteam opune reflexului. Momentul zero a fost când cu sirienii, a zis chelnerul italian. Adicã, atunci când li s-a spus cã sunt așteptați cu brațele deschise în Germania. La noi au început sã vinã cu mult înainte de asta, numai cã erau primiți ca fugari, ca imigranți ilegali… mulți se și înecau înainte sã acosteze… aveam o procedurã pentru primirea lor… dar când Germania, sensibilizatã poate de scufundarea unui vas cu câteva mii de refugiați în Adriatica, poate vã mai amintiți, când Germania, deci, a zis haideți la noi, sunteți bineveniți, biete suflete timorate de rãzboi, atunci s-a dus dracului radarul. S-a deschis cutia Pandorei! Aceastã afirmație l-a afectat atât de tare, cã s-a întins dupã halba mea și a supt printre buze o dușcã serioasã. Atunci au dat nãvalã, s-au pornit la drum pe toate pãrțile, au venit cu milioanele. Vã dați seama ce înseamnã asta?... A lãsat întrebarea sã se așeze ca o pasãre obositã în spațiul dintre noi. Îmi cam dãdeam seama, sigur cã da, doar nu eram rupt de lume, și mã râcâia mult faptul cã toate limitele impuse est-europenilor în Occident cãzuserã ca o perdea de fum în calea islamiștilor. Aveam prieteni care se duseserã la muncã cinstitã în Germania sau Anglia sau Spania, chiar și în Italia unde venisem eu acum în vacanțã, așa cã știam din surse sigure ce greu fuseserã integrați, dupã câte eforturi și câte dovezi de bunã-credințã. Normal cã favorizarea refugiaților, acum, avea sã trezeascã sentimente puțin… ortodoxe. Și mai era și amenințarea teroristã… Nu e bine când te joci cu echilibrele religioase, a reluat italianul. Încep sã cred cã manevra e intenționatã. Nu cred cã la nivelul de sus inconștiența poate fi atât de mare… A mai sorbit o gurã din berea mea, mi-a zâmbit cu vinovãție. S-a scuzat și s-a dus sã îmi aducã o halbã nouã. Știți, cred cã nemții sunt de vinã, a șoptit aplecat peste masã, uitându-se cu coada ochiului la o masã din apropiere la care ședeau doi nemți – le surprinsesem o parte din discuție, fãrã a înțelege însã o iotã. Ei împart bucatele în Europa, ei cu Merkel a lor, au ei un plan bine pus la punct. Nemții-s oameni calculați, mã cam sperie… Și, dupã o pauzã: Englezii s-au prins de schemã, sã știți. I-au mirosit pe nemți și au zis cã ei nu pun botul! Așa cã au ales sã iasã din UE. Brexit, știți. Mare circãraie. Necesarã, însã. Eu așa cred. Lucrurile or sã se împuțeascã în Europa și englezii s-au gândit cã le-ar fi mai bine sã nu-i prindã momentul de braț cu nemții. Un pic de egoism te poate scuti de multe probleme, sã știți…

Încã o dușcã din halbã. Ochii italianului sticleau în semiîntunericul barului. Se uita peste pahar tot la masa nemților. Mã luase de complice și asta nu îmi prea convenea. Eu venisem doar ca sã beau o bere și sã mã rãcoresc dupã cearta cu Ana și, uite, mã lãsasem atras într-o bârfã de birt de proporții internaționale. Non so che dirle… am îngãimat pentru ca tãcerea mea sã nu-i parã o lipsã suspectã de bunã creștere. Adevãrul era cã înclinam sã-i dau dreptate, atât cât mã pricepeam la politicã regionalã.

Tendințele expansioniste nu dispar niciodatã, a spus mai departe italianul. Adorm uneori, doar atât. Devin nostalgii. Și când nostalgiile cresc destul, când dospesc, se trece la acțiune. O mare națiune prin asta se recunoaște. Cu adevãrat, nici Italia și nici Grecia nu au depãșit trauma dãrâmãrii imperiilor lor, chiar dacã a trecut mult timp de atunci. Rusia n-a încetat niciodatã sã-și caute extinderea, chiar asta încearcã acum, cu anexarea Crimeii și acțiunile din Ucraina. Cred cã tot ei sunt și în spatele valului actual de imigranți care au nãvãlit în Europa. E doar un alt fel de strategie. În epoca atacurilor cibernetice, un rãzboi nu se mai poartã cu propria armatã. Strategii ruși sunt oameni deștepți. Sprijinã pe cei care-i pot ajuta sã-și recâștige influența în Europa. Nici nu vreau sã mã gândesc la o lume când o sã rãmânem cu milioanele astea de refugiați pe cap și la conducere cu niște demenți naționaliști. Pentru cã domnia celor raționali se clatinã. Raționali și stupid de umani. Se clatinã și în locul lor or sã vinã pe cai mari demagogii patrioți sprijiniți de la Moscova. Experimentul Brexit a reușit, spre surprinderea tuturor. Urmeazã, sunt pregãtite deja experimente asemãnãtoare în Spania, Franța, Germania… Italia. La polonezi deja s-a împuțit treaba, iar ungurii alunecã pe zi ce trece tot mai tare spre Kremlin, deja de ani buni, grație tovarãșului Orban. Toate astea sunt semne de dezbinare, iar dezbinarea înseamnã izolare. Nu peste multã vreme o sã fim martorii, din nou, ai luptelor de cucerire a vecinilor. Refacerea imperiilor. Dacã împreunã a fost prea complicat sã funcționãm, vom reveni la vechea idee a statelor dominante. Englezii viseazã de acum la reîntãrirea Commonwealth-ului. Franța și-ar dori și ea mai multã putere. Germania o are, dar nu și-o poate exercita în voie și liderii ei cred cã s-au sãturat sã umble la braț, peste tot, cu funcționari insipizi gen Hollande sau Junker… Normalitatea, a zis chelnerul dupã o pauzã, ca un soi de concluzie, normalitatea e complicat de întreținut într-un continent unde oamenii își scot ochii de secole – și nu e deloc spectaculoasã. Am fost niște copii sã credem cã pacea și frãțietatea or sã dureze la nesfârșit. Din pãcate, trãim acum amurgul unei noi perioade interbelice!

Chiar dacã afirmația lui a fost fãcutã pe același ton scãzut și îmbibat în regret amar, era în mod evident o exclamație. Îmi era mult prea cunoscut acel mod de a da sentințe fãrã ca aparent sã le dai. Ana stãpânea tehnica la perfecțiune. Își livra replicile ca un actor în timpul unei scene de alcov, aproape tandru, întotdeauna intim, și totuși, cumva, reușea sã fie acuzatoare. Iar treaba asta mã inflama și, mai devreme, tot mai devreme, izbucneam în reale exclamații. În fapt, nu fãceam decât sã aduc discuția la adevãratul ei nivel de intensitate. Prefãcãtoria asta fãrã rost n-o înțelesesem niciodatã. Problema era – și o recunoșteam mereu – cã, dupã ce lucrurile escaladau în felul acesta, nu mai știam de la ce ne-am luat. Eu mã rãsteam la ea, ea continua pe tonul acela fals impasibil, eu o acuzam cã își bate joc de mine, ea îmi aducea argumente cum cã eu aș fi cel cu musca pe cãciulã, reaprindeam focuri mai vechi, suflam în ele cu inconștiența unor copii. Uneori se întâmpla sã ne oprim amândoi brusc și sã ne întrebãm: de la ce am pornit? Sã nu gãsim rãspunsul și atunci sã râdem ca drogați. Astea erau cazurile fericite. Mai erau, însã, cele ca azi. Se mai întâmpla ca unul dintre noi sã pãrãseascã valvârtej câmpul de luptã și sã îl lase pe celãlalt cu ochii în soare. Acum, cel care plecase eram eu. Și pentru nimic în lume nu-mi puteam aduce aminte ce spusese Ana atât de grav încât sã-mi sarã muștarul. În capul meu se învârteau doar imagini cu țãrile Europei transformate într-o haitã de câini a cãrei dinamicã simți cã e pe cale sã se schimbe: unele exemplare se agitau prostește și dãdeau sã își arate colții. Nimeni nu mai mirosea pe nimeni sub coadã. Eram destul de amețit, așa cã mi-am permis sã zâmbesc pe sub mustațã și sã nu mã simt vinovat. Când ești puțin pilit, nimic nu mai pare foarte grav. Asta și urmãream, de fapt, la începutul serii, când am intrat în primul bar din stațiune care mi-a ieșit în cale. Fierbeam de nervi, aveam impresia cã o sã-mi cadã cerul în cap sau cã o sã se caște pãmântul sub picioarele mele, și cã singura soluție ca sã nu înnebunesc era sã-mi amorțesc simțurile cu alcool. Nu recurgeam des la rezolvarea asta, însã trebuia sã îi recunosc eficiența.

Gazda mea cu sãmânțã de vorbã mã privea extrem de serios. Voi, românii, a zis printre dinți, voi ar trebui sã fiți cei mai supãrați. Dacã știu eu bine, voi numai ghinioane ați avut în istorie. Nu apuca sã vã fie bine câțiva ani, cã se împuțea situația pe continent și erați trași în jos și voi. Așa și acuma, a pãrut sã conchidã, iar eu, cu toți aburii în care pluteam euforic, i-am dat perfectã dreptate. Am înclinat apãsat din cap și mi-am cãutat cuvintele în italianã ca sã-i spun cã ãsta e și sentimentul meu. Cã nouã nu a apucat niciodatã sã ni se urascã cu binele. Cã noi abia ce am început sã învãțãm regulile jocului, sã ne integrãm în marea familie europeanã, cã regulile s-au și fãcut praf, cã familia a și început sã se destrame. Și poate cã dintr-un fel de disperare, noi continuãm sã mergem înainte ca și când nimic nu s-ar întâmpla, sperând în van cã pânã la urmã totul se va rezolva, dorind doar sã mai profitãm cât se poate de avantajele de care toți ceilalți par cã s-au sãturat. Noi, românii, i-aș fi spus dacã nu mi-aș fi simțit limba ca de vatã și dacã aș fi gãsit cheia glosarului alcãtuit atât de natural în anii de dupã cãderea comunismului, urmãrind aproape non-stop posturile TV din Italia, privind cu ochii cât cepele prin acele ferestre spre o lume cu totul diferitã… noi, românii, suntem buimaci, nu avem busolã, am bâjbâit atâta timp, cã, acum, cã am dat de bine, de siguranțã și stabilitate, o ținem tot într-o euforie copilãreascã. Suntem acolo unde mereu ne-am dorit sã fim și îndelunga noastrã strãdanie, eforturile chinuitoare ne dau impresia cã am câștigat un loc pe termen lung, cã nimic nu s-ar putea întâmpla atât de grav încât sã pierdem din nou totul. Da, prietene italian, ai analiza corectã, sã mai ciocnim un pahar în cinstea ta. Neavând la mine aceste cuvinte, chiar am ridicat halba și l-am invitat pe chelner sã închine. Salute! am zis. Salute, mio amico! a zis  și el, a dat berea pe gât pânã la ultima picãturã, a plescãit cu satisfacție din buze și s-a ridicat, luând cu el ambele halbe goale – a lui și a mea. Cealaltã e din partea casei, mi-a spus uitându-se spre a nu știu câta bere cu care mã luptam. Eu trebuie sã închid, amico, dar tu bea-o în liniște, nu te grãbi. S-a dus apoi la masa nemților, le-a spus ceva, cei doi au zâmbit, au scos din buzunare banii cu care și-au plãtit consumația și au plecat, salutând în limba lor.

Am rãmas singur în local. Era trecut probabil de miezul nopții, poate chiar de ora unu. Ana era cu siguranțã îngrijoratã. Rãmasã singurã într-un hotel mare, plin de turiști de toate naționalitãțile, își fãcea scenarii dintre cele mai sumbre. Poate cã deja ajunsese la acela în care, deschizând televizorul, avea sã vadã știrea cã-n stațiunea noastrã a avut loc, chiar astã-searã, un atac terorist. Se va gândi cã i-am cãzut victimã, de aceea nu m-am întors încã. Se va gândi ce soartã tragicã! Se va învinovãți pentru cearta noastrã stupidã. Va crede cã acela e sfârșitul lumii, cã fãrã mine nu va mai putea sã trãiascã. Și atunci – vai! – o va vizita, poate, gândul sinuciderii… Da, Ana era o femeie puternicã, în condiții normale n-ar fi recurs la o asemenea mãsurã. Însã, așa cum atât de corect arãtase italianul meu, trãiam în vremuri complet anormale. Cine-mi putea garanta cã varianta de care mã temeam nu era posibilã? Am simțit deodatã cum se risipește amețeala. A început sã îmi batã inima ca un dangãt funebru. Înnebunit de spaimã, m-am ridicat, m-am dus aproape alergând la barul în spatele cãruia chelnerul strângea sticle și pahare, i-am zis sã îmi facã nota de platã. Veloce! am adãugat. Pesemne aveam o privire hãituitã, cãci omul s-a arãtat imediat îngrijorat, a încercat sã mã calmeze, m-a asigurat cã lucrurile poate nu stau chiar așa cum le-a zugrãvit el, cã-i pare rãu dacã m-a speriat, a avut și el o zi tâmpitã, mai bine își ținea gura… Vorbea cu adevãrat veloce și se mișca sacadat, enervant de stângaci. I-am întins o bancnotã și el mi-a dat restul și o chitanțã. Am îndesat totul în buzunar și am luat-o cãtre ieșire. Mi dispiace, amico, l-am auzit în urma mea. Concediu plãcut în continuare!

Nu i-am rãspuns atunci, dar a doua zi mi-am fãcut drum pe la birtul acela special ca sã-i mulțumesc. S-a oferit sã mã serveascã, din partea casei, cu una birra. L-am refuzat politicos. I-am strâns mâna și i-am zis cã totul va fi bine. Diferit, dar pânã la urmã bine. În definitiv, noi rãmânem aceiași oameni. Dobbiamo avere fiducia in noi stessi, am rostit cuvintele pe care le repetam în cap deja de ore bune. El mi-a zâmbit cu îngãduințã. M-am întors în stradã cu sentimentul unei datorii împlinite. M-am bucurat sã vãd cã Ana încã nu ieșise din magazinul cu suveniruri de vizavi. Mi-am reluat locul pe trotuar și, așteptând, am cercetat atent chipul fiecãrei persoane care trecea pe dinaintea mea.

 

25-29 iulie 2016
Bibione, Italia

 

Comentarii cititori
sus

Maria Sava

 

 

Hanna

 

  “- poloneza dracului! poloneza dracului!”

s-a jucat iar cu materialele croite ºi aºezate în pungi  pentru a fi cusute. mãtãsuri fine, înflorate, moi, la atingere, din care adie un parfum delicat de roze. de câte ori rãmâne singurã acasã, Hanna se apropie cu sfialã de raftul improvizat ºi rãmâne vreme îndelungatã cu privirea pironitã cãtre pungile pline cu materiale viu colorate, parfumate. tânjea sã le atingã, sã-ºi apropie obrazul de ele, sã simtã mângâierea finã, catifelatã, a mãtãsurilor grele. ºi Hanna era mai tot timpul singurã...
Lina trebuie sã munceascã. Lina n-are timp de Hanna. nimeni n-are timp de Hanna...

 

„- poloneza dracului!poloneza dracului!”

s-a mãritat Lina prea devreme. abia terminase profesionala ºi s-a mãritat. norocul ei c-o luase Gena pe lângã ea în atelierul de la Teatru. urma sã iasã la pensie. 

ºi Lina e foarte îndemânaticã. învaþã repede ºi-are ochi de artistã. e talentatã Lina. are mâini de aur din care ies pãlãrii, flori, voalete. vin actriþele la ea cu Nechermanul în mânã ºi cer modele de rochii sofisticate. ºi Lina executã.

aºa l-a cunoscut Lina pe Sebi. Sebastian Mazur. a dat-o gata Sebi cu ochii lui mari, negri, de copil mirat continuu...

ºi-l pasau actriþele una, alteia cã era bãrbat frumos. era pajul lor. ºi lui Sebi nu-i pãsa în patul cui avea sã doarmã noaptea urmãtoare. îl purtau dupã ele la bar, la croitoreasã, la cofetãrie... sã nu fie singure. Sebi era un domn.  fiul unui medic polonez refugiat care se oploºise-n târg cu tot cu familie.

Lina era o copilã. ºi Sebi nu i-a putut rezista. s-au cãsãtorit în secret. Gena le-a fost martor. ºi Lina muncea tot mai mult. lui Sebi îi plãcea viaþa de noapte. îi plãceau banii ºi chefurile cu actriþele tinere, dezinhibate. s-a supãrat Lina la început. a-nvãþat-o Gena:

„toarnã-i un copil ºi-o sã se-adune pe-acasã.”

 

 „- poloneza dracului!poloneza dracului!”

a turnat-o Lina pe Hanna. a botezat-o Karina, sora lui Sebi. i-a pus nume de polonezã, sã simtã Lina c-a intrat în neamul lor. era sãmânþa lui Sebi ºi purta numele familiei Mazur. aºa s-a ivit pe lume Hanna Mazur sã rezolve o problemã de infidelitate. n-a rezolvat nimic. dimpotrivã. le-a-ncurcat vieþile tuturor. Lina nu ºi-a dorit-o pe Hanna. Lina-ºi dorea o dacie ºi-o casã boiereascã. sã vadã doctorul Mazur cã poate ºi ea, o croitoreasã.

Hanna  a venit  miratã de-a gata pe lumea asta. ochii mari, rotunzi ºi negri ai lui Sebi se multiplicaserã pe chipul mic ºi încreþit al Hannei. a-nlemnit Sebi când a vãzut-o prima datã. s-a speriat, bietul Sebi.

ce sã facã el cu mogâldeaþa de Hanna? era prea mult pentru el. venea Sebi, dimineaþa, rupt de obosealã de la Cazinou ºi Hanna orãcãia scoþându-l din minþi. se enerva ºi Lina. uitase atingerea degetelor lungi, de pianist ale lui Sebi.

 

„- poloneza dracului! poloneza dracului!”, spunea Lina cu plânsu-n gât.

nici casã, nici maºinã, nici Sebi... doar broscoiul care mãnâncã ºi cacã, mãnâncã ºi cacã... s-au dus naibii toate visele!

 

într-o zi a venit Lina acasã de la muncã mai devreme.

i s-au tãiat picioarele. goale ºi imense erau cele douã camere. Hanna urla din apartamentul coanei Zoica, de-alãturi. a plecat Sebi de-acasã. a plecatla Vandalãsându-i Linei casa goalã ºi pe Hanna urlând prin vecini. în mijlocul sufrageriei îi lãsase doar butaforia în formã de buturugã primitã cadou dela Brãdãþan, butaforistul teatrului. ºi ceasul deºteptãtor pus pe buturugã sã sune la 5 fix. se sãturase Sebi de Lina ºi de croitoria ei.

a plâns Lina de s-a umflat. a plâns fiecare lucruºor, în parte, luat de Sebi. o lãsase mai sãracã decât Iov. ºi cu Hanna pe cap. a luat-o Lina pe Hanna la subsuorã ºila Fântânas-a oprit. i-a pus-o-n braþe  mamei Floarea.

 

„- poloneza dracului!poloneza dracului!”

a luat Lina viaþa de la capãt. s-a aruncat Lina ca nebuna în muncã. dormea 2-3 ore pe noapte. au început sã vinã clientele. ºi banii. cea mai frumoasã poveste era povestea vieþii ei. o ºtiau toate clientele. stãtea Lina în genunchi, c-o aþã-n gurã, însãila tivuri ºi povestea. o admirau toate clientele pe Lina.

dar nu toþi bãrbaþii sunt porci. nu toþi bãrbaþii sunt fustangii ºi abandoneazã femeile de casã. a venit Gena-ntr-o searã cu Floricã. era mai tânãr cu vreo zece ani decât Lina, dar era bãiat sãrac ºi cu fricã de Dumnezeu. ºi Floricã visa o dacie ºi-un apartament mare, aºa cum visa ºi Lina.

a-nvãþat Floricã sã coasã mãrgele ºi sã facã flori de nuntã cot la cot cu Lina. se adunau banii pe CEC-uri. aveau patru CEC-uri de cinci mii. o groazã de bãnet, dar pentru dacie mai trebuia.

 ºi iar a apãrut ea:

 

„-poloneza dracului! poloneza dracului!”

venise vremea sã meargã la ºcoalã. dãdea peste cap planurile Linei. Hanna, piaza rea! sãmânþa polonezului!

se sãlbãticise Hanna în cãtunul de pe malul Prutului. crescuse ca o buruianã. otova. a rupt Lina câteva nuiele pânã a dat-o pe brazdã. s-a cuminþit Hanna. din ochii mari ºi negri curgeau lacrimi ca boabele de mãrgãritar pe chipul împietrit. ºi Lina turba când vedea ochii aceia care altãdatã
i-au distrus inima. ºi-au lãsat-o goalã cum fusese mama Eva. doar ceasul deºteptãtor... ºi buturuga...

 

 „- poloneza dracului! poloneza dracului!”

ºi-a gãsit Hanna un locuºor doar al ei. în dosul ghiveciului imens, cu ficus, de pe balcon. îi plãceau frunzele verzi ºi cãrnoase pe care Lina le ºtergea la câteva zile, cu bere. sã luceascã. la picioarele ei un adevãrat furnicar. dus-întors, dus-întors. o lume pestriþã bãtea talpã pe strãduþa îngustã. la prânz, servitoarele ºi soldaþii. seara, lumea bunã. rochii elegante, pãlãrii, tocuri fine... tresãrea Hanna de fiecare datã. poate era ºi Sebi pe-acolo... uneori simþea o durere-n piept, ceva nedefinit. încercase sã-i spunã Linei:

- sã nu-i aud numele, urlase Lina roºie ca focul. un ticãlos! te-abandonat pe stradã ºi-a plecat cu curvele lui cu tot! nu þi-e tatã! Floricã te-a crescut! Floricã e tatãl tãu! s-a ascuns Hanna dupã ghiveci. a adormit ghemuitã ºi uitatã de toþi.

 

poloneza dracului! poloneza dracului!”

sãmânþã afurisitã! iar a fugit Hanna de-acasã. îºi luase o bocceluþã cu câteva haine ºi-a plecat. scufiþa roºie avea o bunicuþã. alba ca zãpada îi avea pe cei ºapte pitici. Hanna n-avea pe nimeni. Hanna era încurcã-lume. Hanna se hrãnea cu visele tuturor.

au dus-o la psihiatru. Avea „tulburãri de comportament.”singura soluþie era s-o ducã la un Centru de reeducare. Hanna era needucatã. Hanna fugea de lume în lume. o gãseau repede, o aduceau acasã o bãteau bine ºi Hanna se fãcea fatã cuminte. o vreme. pânã-i venea dorul sã plece în lume, sã uite de lume...

a urmat acelaºi ritual, pânã când s-a întâmplat sã-l întâlneascã pe „el”. avea Hanna 12 ani. s-a-ndrãgostit biata Hanna. pentru prima datã în viaþa ei iubea pe cineva. ºi era iubitã... aºa credea.

Hanna era un copil. un copil care visa la iubire. dar nimic n-a fost aºa cum visase ea. noaptea aceea a rãmas coºmarul vieþii ei. ºtia cã nimic nu va mai fi la fel ca înainte de noaptea în care iubirea n-a fost aºa cum a visat-o ea. n-a vrut sã se mai întoarcã acasã. n-ar fi putut s-o mai priveascã pe Lina-n ochi, mustrãtor, aºa cum o fãcea altãdatã. acum ea, Hanna, era cea întinatã.

a gãsit-o Lina dupã vreo douã luni. nici mãcar n-a atins-o. aºtepta Hanna loviturile surde, cu cleºtele de rufe peste þurloaiele goale. aºtepta Hanna furtunul de la maºina de spãlat sã i se încolãceascã sã-i ardã spinarea firavã. nimic din toate astea! nici mãcar:

 

poloneza dracului! poloneza dracului!”

doar chipul împietrit al Linei. ºi boabele de sudoare de pe tâmplele albite ale lui Floricã. pentru prima datã  a simþit Hanna cã-i era milã de Lina. ºi de bietul Floricã, cel bun la toate...

 

s-a suit Hanna, docilã, pe masa din cabinetul de ginecologie. nu i-a zis Lina nimic. a scos douã cecuri din banii pentru dacie. ºi Hanna s-a simþit goalã pe dinãuntru. a zãcut Hanna câteva sãptãmâni în ºir. pânã a venit Lina ºi-a întrebat-o ce gânduri are. Hanna n-avea niciun gând. n-avea planuri. Hanna n-avea viitor.  i-a-ntors Lina spatele ºi i-a spus din mers:

- ºapte ani  a primit! animalul! ºi banii mei s-au dus pe apa Sâmbetei...

a apucat-o plânsul pe Hanna. plângea ºi nu ºtia de ce plânge. pe dinãuntru un gol imens ºi atât de frig în jurul ei... ce rost avea pe lumea asta? ea n-o sã aibã cui sã-i spunã:

 

„- poloneza dracului!poloneza dracului!”

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey