•  Bogdan Florea
•  Andreea Gavrilã
•  Adrian Ghiþã
•  Bogdan Popa și Adina Mocanu
•  Roxana ªtiubei
•  Aprilia Zank


sus

 

 

 

Timpul

Comentarii cititori
sus

Bogdan Florea

 

 

Eu cu mine și tot eu

 

Oare am trecut vreodatã pe lângã mine? Eu, cel de azi, sã fi trecut pe lângã eu, cel de ieri și sã nu-l fi recunoscut? El, eu cel de ieri, sã fi trecut pe lângã mine, eu cel de azi? Și oare sã mã fi cunoscut? Nici nu știu. . . eu cu mine de ne-am cunoscut or’. . .  Nu, nu știu sã-l fi cunoscut pe eu sau eu sã-l fi cunoscut pe mine. Or’ ne-am cunoscut și ne-am uitat? O! Dar vai! Dacã eu am sã trec pe lângã eu și n-am sã-l recunosc cã sunt eu și, astfel, sã trec eu pe lângã mine ca pe lângã un strãin. Ce strãin sunt eu de mine. Și cine poate ști de câte ori am trecut pe lângã mine și nu m-am recunoscut. Și, poate, amândoi ne îndreptam triști spre casã. . . sau vesel eu trecea pe lângã eu cel trist. Tristețea mea sã nu-l fi mâhnit pe eu în veselia lui? Dar nici nu știu de m-am întalnit cu mine. . . cred cã nu. O clipã doar, trebuia sã fi simțit ceva; o clipã nu mai mult. Ar fi trebuit sã simt o fulgerare, o sclipire sau un strãnut mãcar. Nu, nu l-am întalnit pe mine; nu încã. Sper.

Trist. Tot trist. Atât de trist cã nu m-am întâlnit cu mine. Oare pe unde umblu eu, de nu mã întâlnesc cu mine, pe unde umblãm, de nu ne întâlnim deloc? Dar ce aș face eu, de m-aș întâlni pe mine? O lacrimã sã îmi curgã mie, sau tot mie? Or’ nu, cã nu mai suntem bãieței… Nici o scrisoare nu mi-am scris eu mie. O bere n-am bãut cu mine, un suc mãcar, nici o cafea, prãjiturã nici atât. Unde-s eu când eu sunt singur? Unde-s eu când eu mã caut?

Cred c-am fi doi buni prieteni, de m-aș întâlni cu mine. Poate cei mai buni. Povești ne-am povesti și glume am face și am râde împreunã. Și bere am bea, poate și suc, cafea eu nu, celãlalt eu nici atât. Și cartea preferatã am împãrți-o eu cu mine. Ne-am spune ce am citit, de ce și când, ce am învãțat și cum, și cât.

Oare nu vom trece noi pe lângã noi, fãrã ca mãcar sã știm cã noi am fost odatã noi?... fãrã sã știm cã am fost acei noi pe lângã care tocmai am trecut. Oare noi cei noi îi mai cunoaștem pe noi cei vechi? Dar noi cei vechi îi mai știm sau i-am cunoscut pe noi cei noi?

Ce liniștiți, ce limpezi și cuminți trecem noi pe lângã noi. Trecem fãrã a ne tulbura mãcar de noi pe lângã care tocmai am trecut. Și ce orbi ne privim noi in ochi pe noi, când ne întalnim cu noi… și ce muți vorbim cu noi, când ne întâlnim pe noi, și ce surzi suntem noi când n-auzim pe noi.

Noi înșine am fugit de noi și fiecare dintre noi în parte și pe rând. Noi suntem mulțimea ce se caracterizeazã prin singurãtate în comun.

 

Comentarii cititori
sus

Andreea Gavrilã

 

 

L-am considerat întotdeauna cel mai mare dușman. De cand mã știu am luptat cu el. Și nu doar cã m-am luptat dar l-am și fãcut responsabil de toate neîmplinirile mele. “Nu am (avut) timp”: țapul ispãșitor perfect pentru toate câte nu le-am putut (sau vrut) face sau nu am putut sã fiu. Pânã și moartea am aruncat-o în vina lui: “n-a mai avut timpul rãbdare cu…”.

De abia acum realizez, și sunt departe încã de vârsta senectuții, cât de nedreaptã am fost cu cel mai mare dar pe care zeii mi-l puteau da: timpul. L-am rupt în bucãti cu fiecare noapte dinaintea vreunui examen, l-am sfîșiat în fiecare cursã contra cronometru a vieții mele și l-am blestemat în fiecare dimineațã când suna alarma ceasului. I-am aruncat în cârcã toate frustrarile mele –“n-am avut timp!” și l-am ignorant în fiecare sâmbãtã seara în oraș cu prietenii sau lipitã de tv ori laptop. Și el le-a îndurat pe toate și mi le-a suportat pe toate. De câte ori am ieșit din bãtãlii cu trupul sau sufletul fãcute cioburi, el mi-a stat alãturi și din nemãrginirea lui a luat lipici și m-a fãcut la loc. Nu a contat ca i-a luat o orã sau 5 ani. Mi-a acoperit rãnile cu palma, cãci el nu vindecã, doar acoperã, și m-a facut sã uit de ele, pânã când s-au vindecat de la sine. A fost un gentleman vrãjind oglinda sã nu-mi arate vârsta, astfel pãstrându-mi și spiritul copil. Mi-a fost prieten și aliat în singurãtãțile mele, nefãcându-și apãsãtoare curgerea.

M-am trezit din furia mea contra timpului când aproape am facut hernie ridicându-mi copilul în brațe și realizand ce mare s-a facut. Mi-a stat pe limbã vechiul reproș: “ce repede a trecut timpul!”. Dar mi-am înghițit cuvintele pentru cã, în acel moment, am înțeles cã el nu trece. Nu a trecut niciodatã. A fost cu mine în fiecare clipã. Pentru cã el este o unealtã infinitã și eu sunt cea care a primit un numãr finit de ani pe-aci, în care ar fi trebuit sã învãț sã-l folosesc. Doar cã eu l-am risipit pe prostii și i-am ignorat binecuvântarea. Atunci a fost clipa în care am jurat cã voi avea timp. Pentru toți și pentru toate. Și mai ales pentru mine. Pentru cã Timpul nu se mãsoarã în secunde, ci în zâmbete. Câte ai dat și câte ai primit. Eu, una, am terminat cu lupta împotriva timpului. Știu cã dacã mâine plec din realitatea aceasta, nu mi-a mai rãmas nimic nefãcut în agendã, din cauza lipsei de timp. Poate din neglijențã, rea-voințã, etc. Dar nu din lipsa timpului.

 

Comentarii cititori
sus

Adrian Ghiþã

 

 

Timp și spațiu

 

Regii Lear ai vremurilor noastre oferã câte un regat în schimbul timpului și spațiului. Timpul niciodatã nu este suficient, iar spațiul in care ne mișcãm, chiar dacã se mãsoarã în mii și zeci de mii de kilometri, a devenit neîncãpãtor. Timpul și chiar spațiul sunt noțiuni abstracte, adicã au fost imaginate de om pentru a explica schimbãrile pe care le percepem. Timpul și spațiul nu pot fi vãzute, pipãite, auzite, gustate și nici mirosite. Voi încerca sã arãt cã pentru aceste invenții ale minții umane, care s-au întors împotriva noastrã, existã totuși o oportunitate de rezolvare.

 

Timpul ca o muchie de cuțit

Din cele mai vechi timpuri, omul a observat cã unele schimbãri din viața lui se repetã. Ziua și noaptea, iarna și vara, revin ciclic. Pentru a evidenția aceste schimbãri, a inventat o mãrime care sã le mãsoare ciclicitatea, pe care a numit-o timp. A ales o schimbare de ciclicitate cât mai exactã pe care a luat-o drept referințã și a comparat-o cu celelalte schimbãri percepute. La început, mãrimea de referințã a fost mișcarea soarelui pentru ceasul solar, apoi oscilația pendulului pentru ceasul de perete, ca sã ajungem astãzi la frecvența de vibrație a atomului de cesiu pentru ceasul atomic. Pare prea convențional, de exemplu eu aș dori sã-mi stabilesc ca referințã intervalul când trebuie sã mã bãrbieresc.

Existența acestei referințe ne introduce în viațã o cadențã obositoare. Ne obligã sã controlãm schimbãrile din viața noastrã pentru a le încadra în cadențele mãrimii de referințã. Trebuie sã ajungem la serviciu la ora 8 fãrã zece și pentru aceasta, conștient, inițiem schimbãri în viața noastrã care sã ne conducã la starea doritã într-un numãr de cadențe dat. Dar aceste cadențe ale schimbãrii de referințã au importanțã pentru cã noi, în imaginația noastrã, le considerãm importante. Și toți ceilalți oameni le considerã importante, pentru cã așa a fost educatã conștiința noastrã sã ințeleagã realitatea pe care o percepem.

Ca urmare a numãrului din ce în ce mai mare de stãri pe care ni se cere sã le atingem într-un numãr dat de cadențe, ne concentrãm din ce în ce mai mult sã inițiem schimbãrile necesare pentru a ne aduce în stãrile planificate. Pentru a elibera putere de procesare a conștiinței, ștergem repede stãrile pe care le-am atins deja (trecutul) și tratãm cu din ce în ce mai multã ușurințã (citește superficialitate) stãrile care urmeazã. În plus, nu rãmân resurse fizice nici mãcar sã putem conștientiza și procesa starea actualã (prezentul). Trãim legați cu spatele pe botul unui avion în zbor, ne împinge din spate trecutul spre viitorul larg cu multe oportunitãți in fațã, iar prezentul este din ce in ce mai subțire, ca o muchie de cuțit. Nu mai mirosim, auzim, pipãim, gustãm, vedem nimic din ceea ce ne înconjoarã pentru cã toate resursele noastre intelectuale sunt orientate spre procesarea schimbãrilor ce urmeazã imediat.

Dacã am îndepãrta constrângerea noțiunii de timp, ar dispãrea întreaga referințã la care raportãm schimbãrile din viața noastrã, adicã forțând puțin, putem face abstracție de existența lor și deci de grijile lor. Priviþi la pãsãrile cerului, cã nu seamãnã, nici nu secerã, nici nu adunã în jitniþe, ºi Tatãl vostru Cel ceresc le hrãneºte. Oare nu sunteþi voi cu mult mai presus decât ele? (Matei 6,26).

Totuși, conștiința noastrã a învãțat cã rãmâne o schimbare pe care nu o putem nega si anume trecerea în lumea cealaltã. Pentru monahi, de exemplu, existã numai douã schimbãri la care se gândesc: botezul, care s-a produs deja si respectiv moartea care nu se știe când va veni, deci nu poate fi mãsuratã în timp. Așa cã pentru ei nu existã constrângerea timpului, nu își risipesc resursele intelectuale pentru a iniția schimbãri. Conștiința lor este închinatã lui Dumnezeu care este etern, deci din nou nu au nevoie de mãsura timpului. Așa cã acești oameni nu au termene pentru atingerea singurei stãri care urmeazã pentru ei, ci se pot pregãti în liniște, temeinic și conștient pentru aceastã schimbare. Îngrijirea sufletului, chiar dacã este o activitate umanã, nu are nevoie de timp pentru cã ea se desfãșoarã încontinuu, nu se poate contabiliza numãrul de rugãciuni sau posturi, pentru cã ele conteazã ca adâncime și simțire a spiritului și nu pot fi mãsurate cu unitãțile materiale, fie palpabile sau abstracte. Drept aceea, privegheaþi, cã nu ºtiþi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului. (Matei 25,13).

Am arãtat cã timpul este un concept care funcționeazã numai în lumea materialã, nu are nici o relevanțã în lumea spiritualã a religiei creștine. Se poate, deci, identifica o oportunitate deosebitã de a ne elibera de eforturile schimbãrilor materiale raportate la un concept de timp din ce în ce mai scump plãtit, prin risipirea energiei vitale care ar putea fi folositã pentru cultivarea sufletului.

 

Spațiul

Einstein a încercat sã evidențieze existența spațiului prin mãsurarea lui cu o prãjinã. Dar în zilele noastre existã mulți oameni care contestã noțiunea de spațiu, așa cum a înțeles-o umanitatea pânã acum. Frontiera spațiului pânã la care se gândește fiecare individ depinde de posibilitãțile sale de mobilitate: pentru un bãtrân imobilizat la pat nu depãșește pereții camerei sale și poate colțul de cer pe care îl poate zãri pe geam, pe când pentru președintele Americii globul pãmântesc este prea strâmt. Spațiul, deci, este o imagine a minții, limitatã de posibilitatea noastrã de deplasare. Cum poate sã încapã în mintea unui bãtrân de la țarã spațiul parcurs de nepotul sãu de acasã pânã în Canada într-o singurã zi luminã, când el se raporteazã la spațiul parcurs cu cãruța de la Craiova la Bulzești în aceeași perioadã? Aceasta dovedește cã spațiul este o mãrime relativã, are valori diferite pentru oameni diferiți.  Conștiința noastrã se luptã sã înghesuie imaginea abstractã a spațiului în tiparele impuse în școalã, adicã în unitãțile de mãsurã absolute. Pustnicul care își impune limite apropiate ale spațiului sãu, practic reduce noțiunea abstractã la o dimensiune micã foarte ușor de controlat. Își poate folosi simțurile (vãzul, pipãitul) pentru a defini obiectele situate pe limitele spațiului sãu vital. Spre comparație, un cãlãtor cu avionul din Munchen la New York nu „simte” spațiul pe care urmeazã sã-l parcurgã, el decât îl poate reprezenta abstract în minte.

 

În loc de concluzie

Într-o viațã din ce în ce mai mult petrecutã în mediul virtual, începem sã conștientizãm cã noțiunile de spațiu și timp, despre care am învãțat în școalã și în familie ca fiind realitatea evidentã, sunt abstracte. Atunci, pe ce ne-am putea sprijini?  Dumnezeu nu ne raporteazã la spațiu și timp, pentru el toate (fãrã limite de spațiu) sunt veșnice (fãrã limite de timp). În acest fel, creștinii devin liberi de constrângerile spațiului și ale timpului. 

 

Comentarii cititori
sus

Bogdan Popa și Adina Mocanu

 

 

Ce facem cu monstruozitatea copiilor? Spații-timp-contexte

 

Bogdan și Adina se aflã în douã spații diferite. El e într-un oraș distrus de supremația albã, care se vrea reinventat pentru gentrificare și alte nãzbâtii (adicã, e în Cleveland, țara unitedstetzianã). Adina se aflã într-un oraș inventat ca paradis turistic, care își omoarã încet imigranții sãraci (adicã supercostisitoarea Barcelona). Ei vorbesc despre copii, timp, și abilitãțile lor speciale.

 

1) Copii cu abilitãți speciale la nord-americani: monștrii și kinestezia

Bogdan: știi bine, Adina, existã un timp al capitalismului mort pe care îl consumãm cu toții. E timpul televizorului deschis, al alegerilor electorale, al consumului în magazin între obiectele care îți plac mai mult sau mai puțin. Dar, mai insidios, timpul mort se instaleazã în plãcerile care sunt contra-culturale, care par cumva interzise, sau în care te revolți împotriva sistemului. Un serial cum e Stranger Things face din furia anti-capitalistã un loc privilegiat al capitalului mort. În poveste, trebuie sã simpatizãm cu un grup de copii din Indiana, în anii '80, unde avem un personaj ciudat, Unsprezece, genderqueer și poate trans, care se revoltã împotriva unor experimente conduse de armata federalã. El și ceilalți copii sunt aici vãzuți ca o armatã de rezervã împotriva capitalismului exploatator unitedstetzian. Noi ținem cu ei, copiii rebeli, cei care au un viitor, aflați într-un timp trecut care va inaugura poate un alt timp viitor, fãrã experimente militare. Ce face Unsprezece este sã miște obiectele cu mintea și sã facã contact cu un alt timp și spațiu, cel al monștrilor. 

Hai sã discutãm despre copii și relația lor cu viitorul în imaginația nord-americanã. Copiii, adicã generația nouã e idealizatã ca un viitor timp al schimbãrii. Adicã, ei, noii marxiști care vin din urmã o sa îl distrugã pe Trump. Dar îmi vine sã zic și eu ca Lee Edelman: Fuck the kid! Ce știm deja este cã timpul viitor din Stranger Things nu existã, așa cum nu existã orașul Hawkins din statul Indiana. Ce știm este cã statul american e angajat în experimente globale, de poliție și cã supravegheazã prin fricã și control orice contestare a instituțiilor lui. În cartierul unde stau în Cleveland, poliția îi oprește tot timpul pe cei care nu aratã alb, cei care au bec spart, sau poate nu au bani de asigurare. Poliția localã s-a nãscut istoric din forțele care trebuie sã îi disciplineze pe sclavi și sã apere proprietatea albã. Global, funcția statului american este de a face ceea ce face la mine în cartier, sã îi opreascã pe cei care nu corespund și sã îi hãrțuiascã. Dacã viitorul din Stranger Things nu existã, atunci ce funcție are imaginarea unui viitor în care o trupã de copii se luptã cu adulții, unii mai proști, alții mai corupți și sadici? Ce face capitalul mort aici este sã se reproducã prin nostalgia unui timp al furiei împotriva pãrinților, care, nu-i așa, au produs sistemul ãsta. Capitalul nu poate sã existe doar mort, și trebuie sã funcționeze în mișcare continuã, în extragere de plus-valoare. Dar o face prin mijloace specifice, și aici avem inauguratã kinestezia ca abilitatea specialã a copiilor.

Kinestezia este un mod de a extrage capital din nostalgia unei revolte. Kinestezia este ca shining, ca relația afectivã cu un extraterestru, o abilitate de a face viitorul diferit, de a îl recrea. Dar kinestezia și relația copiilor cu monștrii este deja îmblânzitã pentru a reconstrui proprietatea albã a nordamericii. Ce face Stranger Things este sã extragã plãcere din nostalgia unui timp în care cei care privesc serialul erau ei înșiși copii, în care vedeau Star Wars, și povestea lui ET, și îl știau pe Jack Nicholson din The Shining. Dar extragerea de plãcere nu este o simplã extragere, și, așa dupã cum știm, orice extragere e senzaționalã, orice extragere a loteriei e unicã și te poate face mare. Extragerea de plãcere furã din materiale care deja au dus la formarea neoliberalismului ca mod de gândire, ca mod de a simți lumea. ET era o figurã care s-a nãscut din lupta împotriva sovieților, a obsesiei pentru cucerirea cosmosului care ar duce la înfrângerea socialismului. Copilul alb din suburbia americanã se alia cu o figurã care provenea din imaginația de starwars a lui Reagan. În The Shining, avem istoria unui bãiat alb de suburbie care, poate și pentru cã a fost abuzat de un tatã alcoolic, poate acum sã shine, adicã sã intre în legãturã cu un trecut mort al colonizãrii americii, al distrugerii populației indigene. Monștrii sunt aici modalitãți prin care sunt criticați pãrinții, dar ei sunt mobilizați ca monștri ca sã realizeze o reconsolidare a proprietãții albe, a supremației unui anumit liberalism în care individul liber este celebrat ca figurã eroicã.

Adina: Excelentã idee, Bogdan! Pe mine mã fascineazã tot ce are legãturã cu acest subiect. Copiii sunt activi și foarte vizibili, dar fie sunt omiși din discursul oficial, fie sunt priviți ca niște elemente pasive în procesul de socializare. Am observat cã, în ultimul an, Netflix s-a axat pe personaje de seriale care de obicei sunt ținute pe plan secundar. Mã refer aici la binecunoscutul serial ce recreeazã viața faimosului narcotraficant Pablo Escobar, apoi la Luke Cage, supereroul negru și copiii superdotați din Stranger Things. Totuși, ca sã reiau ideea de plãcere, pe care o menționezi și tu, Bogdan, toate aceste personaje  „minore”, secundare, trec în prim-plan, dar acum sunt prezentate dintr-o perspectivã „dulce”, clișeizatã, și alimenteazã stereotipurile pe care le reincorporãm tocmai pentru cã ne simțim legați afectiv de ele. Acest lucru este periculos pentru cã în loc sã ne curețe de acele șabloane, ne fac sã le reacceptãm tocmai prin aceastã plãcere vizualã. Îmi vine în minte articolul Laurei Mulvey, în care vorbește despre plãcerea vizualã și narațiunea cinematograficã, despre cum inconștientul patriarhal a structurat forma filmicã și cum cele trei tipuri de privire  (a camerei de filmare, ale personajelor și a publicului) au dat naștere unui mecanism de plãcere stereotipicã. Eu cred cã acest mecanism apare și în Stranger Things. De-a lungul serialului, am avut senzația constantã cã puterile pe care le avea Unsprezece, dar și inteligența bãieților (la care se adaugã elementul de carismã vizualã), erau trimiteri directe la faptul cã în copilãrie existã un joc al limitelor între permisivitate și control. Inteligența copiilor dotați e un fel de scuzã pentru a-i lãsa  liberi și tocmai aceastã inteligențã poate fi folositã ca un capital. Forma aceasta de permisivitate e înșelãtoare, e numai pentru cei care dispun  de aceste capacitãți supranaturale pentru a interacționa cu lumea fantasticã, cu monștrii, cu extratereștrii. De ce se întâmplã asta? Pentru cã, pânã la urmã, se utilizeazã inocența copilãriei prin aceastã falsã libertate de joc, iar adulții pot sã foloseascã aceastã caracteristicã a ludicului pentru a se apropia de acel necunoscut, acel monstru, pentru exploatarea lui mai târziu.

Unsprezece, inițial scapã din acest experiment și intrã în altul, doar cã aici intrã în contact cu clișeele pãmântești (pentru cã este consideratã o fatã, este romanticizatã, îmbrãcatã în roz și este folositã pentru a salva lumea), bineînțeles, și în cazul unui trans tot la fel se pune problema pentru cã minoritãțile sunt sacrificate și înlãturate, dar într-o formã inversã ce lasã impresia cã sunt salvatoarele planetei. Unsprezece mã face sã mã gândesc la legãtura dintre  „inerme” și vulnerabilitate despre care amintește Cavarero, dependența fațã de celãlalt, atât din perspectiva grijei, a protecției, dar și din cea a expunerii în fața atacurilor, manipulãrilor sau a presiunilor de orice tip. Când intrã în contact cu lumea (ca  „inerme”, totalmente fãrã protecție), dupã ce fuge din închisoarea experimentelor (și totodatã disciplina corpurilor, ca sã fac o trimitere la studiile foucaultiene), prima experiențã a lui Unsprezece e devorarea unui hamburger și a unei farfurii pline cu cartofi prãjiți, iar mai apoi descoperim cã-i plac la nebunie waffles. Ideea stã tocmai în dorința de deschidere, junkfood are un aspect aici incorporat tocmai prin acest non-control, o nepãsare, dar în același timp, ne prezintã și o lume a sãrãciei, pentru cã acest tip de mâncare e accesibil sãracilor, americanilor care practic trãiesc din fast food, nu pentru cã și l-ar dori, ci pentru cã e ieftin și accesibil. Când colindam strãzile prin Philadelphia, trebuia sã intru în localuri unde puteam sã gãsesc wifi gratis, iar acele puncte cu internet erau fastfood-urile. Erau mulți oameni sãraci acolo, oameni care mâncau nepãsându-le de nicio regulã de conduitã. Eu aveam imaginea unui McDonald's din orașul meu, locul unde mergeau, de regulã, oamenii de clasã medie cu aspirații vestice.  În general, în Europa de Est, acest loc e un simulacru, un vis american din filmele hollywoodiene care lãsa cu gura cãscatã orice persoanã ieșitã din strâmtoarea comunismului. Dar sã ne întoarcem la Unsprezece, expunerea ei&lui la viața necontrolatã: la junkfood, relația pe care o are cu bãieții, faptul cã vrea sã se dezbrace în fața lor sau cã nu înțelege de ce trebuie sã se ascundã, dã naștere unei alte dinamici: o face sã fie un subiect activ, vizibil și dorit. Unsprezece se lasã mâncat(ã) de monștri,  renunțã la viața ei dintr-un gest de prietenie și solidaritate fațã de pãmânteni. Eu cred, însã, cã acest gest e o manipulare tocmai pentru cã se recurge la ideea de sacrificiu pentru a pãstra cu orice preț rasa umanã, la reformularea basmului cã existã o clarã diferențã între noi și ei, între umani și monștri, cã lumea terestrã trebuie menținutã pentru cã e lumea celor buni, perfecți, de o categorie superioarã.

 

2. Kinestezia și copiii la socialiști și post-socialiști

Adina: Bogdan, filmele fãcute în comunism sunt o lume nouã pentru mine. Nu pentru cã nu aș fi interesatã de trecut, ci mai degrabã dintr-un dezinteres al românilor sã promoveze aceste filme socialiste în România din prezent. Te las pe tine sã-ți expui ideile, eu revin mai jos cu o altã abordare.

Bogdan: Câteodatã fantazez la cum s-ar putea face un remake al unui film pe care nu l-am vãzut când eram puști, dar pe care o generație înaintea mea l-a mâncat pe pâine, Racheta albã (1984). Asta ar întrerupe serios capitalul actual, cel care nu se poate raporta decât la imaginația unitedstatiztianã. La HBO, poți face un serial ca În derivã, care preia din obsesiile psihoterapeutice legate de cum sã devii un cetãțean mai productiv al capitalismului. Dar ar putea HBO sã re-facã un serial cum este Racheta albã

De ce ar face asta? Pãi existã o generație localã în România care trãiește cu mintea puștilor din Racheta albã, care nu deplaseazã evident, obiecte, din câte știu eu. Dar cei care sunt acum peste patruzeci de ani, și au copii (frate-meu, de pildã), au trãit în imaginația unui spațiu socialist, unde copiii comunicau prin stații radio și descopereau comori. E adevãrat, nu ai monștri în Racheta Albã, din câte îmi aduc aminte. Dar ai copii într-o relație specialã cu o imaginație socialistã, care e acum anatema în România. Ia-l pe profesor, Axinte, care este un Albus Dumbledore comunist sau un Corb cu Trei Ochi, care îi ajutã pe Viorel și Dan sã se transforme, sã devinã altceva. El are capacitatea de a se juca, de a constitui un ideal nou, dar jucând jocul așa cum Viorel și Dan vor sã îl joace. Axinte face ce vor bãieții, îl recunoaște pe Viorel ca fiind cãpitan, și este un egal în relația cu cei doi copii. Un egal, dar și un Dumbledore care intensificã dorința lor de a ști, de a descoperi ce nu este încã știut, care deja a inventat o mașinã care poate sã supraviețuiascã economiei de subzistențã în anii în care socialiștii plãteau datoriile la FMI (apropo, socialiștii care au început prin a boicota sistemul capitalist acum s-au transformat în buni plãtitori, ceea ce ne spune multe despre evoluția socialismului estic). Dar sã mã întorc la Axinte ca figurã a profesorului. Axinte este cel care leagã tocilarii comunismului într-un proiect excitant, al descoperirii a ceea ce nu este încã inventat. Axinte este, condensat, un mecanism al inventãrii unei lumi noi, dar nu una a omului nou brutalizat - așa cum retorica totalitarismului l-a inventat dupã anii '90 - cât al unei umanitãți pe care nu o cunoaștem, a unor posibilitãți de viațã inserate în ideologia progresistã a socialismului românesc.

Nu mi se pare cã ai o figurã ca Axinte în imaginația nord-americanã a monștrilor pãrinți. Ce mai ai la socialiști, sau ce îmi vine în minte acum, este figura copilei din Stalker, filmul lui Tarkovski, care mișca paharele cu mintea. Aici ai mai mult de o contra-figurã socialistã din rãzboiul rece. Ai o figurã a kinesteziei care era parcã era mai mult decât personajele lui Tarkovski, profesorul, scriitorul și ce mai era pe acolo, care erau epuizați ca oameni, consumați de dorințele lor. Figura kinesteticã din Tarkovski era un fel de misticã ortodoxã care era cu un pas înainte la comuniștii care orbecãiau în Zonã. Dar important era cã, așa cum e Viorel, care se ocupa cu radioul și contactul cu extratereștrii, sau ca Unsprezece, sau ca puștoaica din Stalker, kinestezia era o chestie a copiilor supra-dotați în socialism, ori a tocilarilor nordamericani. Însã nu înțeleg bine ce s-a întâmplat cu formațiunea asta a kinesteticului astãzi. Cred cã a dispãrut cumva, sau s-a transformat în moduri pe care nu le înțelegem încã. Mi se pare cã transul, prin abolirea unei anumite idei de gen, împinge capacitatea de a face shining, de a fi în contact cu monștri și alte figuri înspãimântãtoare („vampirii” estului orientalizat, sau „zombii” revoluției negre din Haiti), în alte zone de contestare a supremației albe.  

Adina: Cred cã ar fi extrem de interesant un remake, dar mã tem cã existã o anumitã reticențã a românilor fațã de socialiști și, în special, fațã de Rusia. Contextul politic actual adâncește aceastã fricã și mai mult în mintea românilor. Eu aș vrea sã aduc în discuție romanul scris de Florina Ilis, Cruciada copiilor, publicat în 2005, despre niște copii ingenioși care pun stãpânire pe un tren, în drumul lor spre tabãra de vacanțã din Nãvodari. Ceea ce mi se pare extrem de interesant, e faptul cã acești tineri se inspirã din personajele celebrei serii Harry Potter și cred cã  pot sã cucereascã lumea cu puterile lor speciale. Ce fac ei? Își inventeazã puteri, în care cred, puteri pe care le folosesc sã blocheze toți adulții într-un tren și sã-și construiascã lumea lor, lumea copiilor. Aceastã resemantizare a înființãrii unei comunitãți în care copiii sunt protagoniști, o criticã la adresa societãții postcomuniste, a tot ce înseamnã construcția unei națiuni departe de idealurile comuniste și care vrea sã îmbrãțișeze cu orice preț principiile vestice. Copiii din tren sunt crescuți dupã o structurã hibridã (mentalitãți comuniste, principii capitaliste). Bineînțeles, se revoltã pentru cã vãd portița libertãții, aceastã dorințã obsesivã de a crea lumi cum apar pe ecran, alimentate de ficțiune, de tv, de jocurile video, dar limitatã totuși de forțele exterioare: în roman apar organele de poliție (bulversate și ele de aceastã revoltã), și ajutoarele vestice (aluzie la americani) care se reunesc sã opreascã nebunia copilãreascã. În idealul lor de lume a jocului, copiii își dau seama cã aceastã libertate nu este pentru totdeauna pentru cã rãmân fãrã mâncare, fãrã produse de igienã, negura care le alimenteazã belicismul. Ajung sã facã rost de arme și încep sã fure, se instaureazã o formã de anarhism, dar mulți dintre ei realizeazã cã nu pot sã aibã grijã de ei singuri, au nevoie de figura paternalã, de sprijinul familiei. Vorbim aici de modelul de familie tradiționalã, de clasã înaltã, educatã și cu perspective occidentale. În acest roman, mai avem un personaj, Calman, un bãiat rom, orfan, sãrac, care antrenat de copiii albi, începe sã atace oamenii din tren. Însã, atunci, când toatã  „joaca” asta a lor se terminã, la finalul romanului, cine e vinovat de toate relele? Cine poate sã fie? Romii sunt scuza perfectã pentru toate nenorocirile românilor, ei sunt niște lepre care ne fac societatea de râs, atât în țarã cât și în strãinãtate. Ei sunt rãi, noi suntem buni, ei sunt nespãlați, jegoși, sãlbatici, noi suntem cei civilizați, pielea noastrã e albã, curatã, finã. Da, nu-i așa? Cu asta am rezolvat toate problemele! Vina cade pe Calman pentru cã el e (non)persoanã, pentru cã nu are pe nimeni care sã-l aștepte la tren, ca sã-l apere, sã lupte pe drepturile lui, el e considerat un corp care (nu)conteazã, ca sã fac aluzie la textul lui Butler despre corpurile care sunt importante în societate (și cum se construiește linia care împarte subiecții acceptați, de cei respinși din sistemul social).

Bogdan: Da, asta mã face sã mã gândesc la Împãratul muștelor de William Golding și la spaimele legate de copii. Bine, Adina, sã ne întoarcem la lumile noastre, tu la Ada Colau și catalani, eu la noualumetrump, și o sã pãlãvrãgim în curând.

 

Comentarii cititori
sus

Roxana ªtiubei

 

 

Ultima datã când am verificat, ziua avea 24 de ore pentru toatã lumea. ªi totuºi, suferim de lipsã acutã de timp. Folosim necontenit scuza asta. Ne place sã pãrem ocupați. Sau nu vrem sã recunoaºtem adevãratele motivele.

Continui sã cred cã timpul este cel mai frumos cadou pe care-l poți face cuiva. Pentru cã nimeni nu ți-l poate da înapoi. Apreciez oamenii care-ºi rup douã minute de la Facebook sã-mi dea un telefon. Sau 37 de secunde ca sã-mi scrie un mesaj. Mesajele n-au deadline. Ele sunt acolo, indiferent când le trimiți.

N-am stat niciodatã prea grozav cu gestionarea propriului timp. Pentru cã timpul e un domn impunãtor, de care m-am îndrãgostit. Un domn în costum bleumarin, care râde din tot sufletul ºi pe care îl vãd mereu în oglindã. Mi-e drag. ªtiu cã nu mã dezamãgeºte decât atunci când vreau sã fiu dezamãgitã. Se-ntâmplã sã devin preº cu brio în fața celui pe care-l iubesc. Pentru cã da, timpul le rezolvã pe toate. Asta e o minciunã frumoasã.

 

Comentarii cititori
sus

Aprilia Zank

 

 

I hear the time
 
gnaw at my gate
my walls
are getting thinner
shadows creep
through cracks of memory
there is music
coming from a street organ
hidden somewhere
in the back of my mind
I fancy
I might find it
in my family album
I wonder at faces
I doubt I have ever known them
and there is no album after all
only a mirror
a mirror in a mirror in a mirror
I know now I know
it's la mise en abyme
the reflection of the reflection
never ever anything new
a multiplication of selves
each a bit older
each a bit wiser
each a step farther
from the primeval awe
I hear a choir
words, nursery rhymes, vows –
 
I hear the silence
trickling down my walls
I hear the time
gnaw at my door
 
Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey