•  Shakespeare. Un festival
•  O furtunã - teatru
•  O (altã) furtunã - teatru
•  Moara ºi crucea - film


sus


Cornel Mihai Ungureanu

 

Shakespeare. Un festival

 

Ediþia din acest an a Festivalului Shakespeare de la Craiova s-a terminat mai repede ca niciodatã. Programul a fost comprimat de aducerea spectacolului lui Robert Wilson Shakespeare's Sonnets, prezentat de Berliner Ensemble, care a consumat o parte însemnatã din buget ºi a determinat contramandarea altor invitaþii.

Maria ShevtsovaChiar ºi Maria Shevtsova, reputat critic ºi teoretician al teatrului din Marea Britanie, a vorbit, la Universitate, când i s-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa, despre criza care afecteazã totul, despre colapsul sistemului financiar. „Cum sã facem teatru fãrã machiaj, fãrã decoruri, fãrã bani? Este foarte greu, dar trebuie sã jucãm, sã ne asumãm riscurile, sã fim creativi, imaginativi, proaspeþi ºi plini de energie pentru a pãstra teatrul viu, în aceste circumstanþe dificile, pentru spune spectatorilor cu mândrie: „Nu puteþi vedea asta la film sau la televizor!”. E momentul sã ne gândim la teatru ca la o sursã de conflict, de dezbatere, sã curãþim scena pentru noile dificultãþi ale prezentului ºi viitorului”, a spus Maria Shevtsova, dupã un laudatio rostit în românã de Alexandru Boureanu ºi în latinã de Nicolae Panea, la o întâlnire prezidatã de rectorul Dan Claudiu Dãniºor.

Florica Ichim si Emil BoroghinaSpectacolele au fost mai puþine, atelierele teatrale, de asemenea. „Voi închiria, ceea ce nu mi-am închipuit în viaþa mea, o maºinã cu ºofer”, povestea, la o lansare de carte, doamna Florica Ichim, care trebuia sã ajungã urgent în Bucureºti, iar trenurile fuseserã anulate. Domnul Emil Boroghinã a gãsit repede însã maºinã, dupã aceastã ameninþare. „Toatã lumea din teatrul românesc vã este datoare”, îi spunea. „Dar nu ºtie. Teatrele nu cumpãrã cãrþi, nicio bibliotecã judeþeanã, nicio universitate de teatru, în afarã de cea de la Cluj, nu cumpãrã”, a mai spus Florica Ichim, la finalul prezentãri ultimului volum a Anei Maria Narti ºi a altora, despre care vorbise Andreea Dumitru. Florica Ichim ne-a recomandat cele douã cãrþi proprii, cuprinzând cronicile teatrale ale lui Camil Petrescu, nu uºor de cãutat ºi de adunat, cãci Camil a trãit ani mulþi din gazetãrie, a scris în 70 de publicaþii, chiar ºi într-un ziar economic, iar cronica lui se plimba în diverse pagini, „nu ca înainte de ’89 când pagina 2 era de culturã. Cronicile sunt exemplare pentru cã într-o filã ºi jumãtate Camil oferea elemente despre autor, regizor, despre fiecare actor, dar ºi despre atmosferã”, a precizat Florica Ichim, care, în emoþia plecãrii, îºi uitase fularul roºu.

Nu am ajuns la conferinþa lui George Banu De ce plecãm de la teatru, dar un rãspuns a fost la îndemânã în aceeaºi searã, când am fost printre cei - destul de numeroºi - care au ieºit din salã la spectacolul Le roi Lear, al Companiei Scene en vie din Grenoble. Actorii urlau sau declamau artificial, se întreceau parcã sã iasã în evidenþã, sã convingã, în jurul unei gropi cu apã, aflatã în mijlocul scenei, ca ºi cum regizorul - Benoit Kopniaeff - i-ar fi pierdut de sub control.

Încã decantez, oscilant, Romeo ºi Julieta, al lui Korsunovas (m-a emoþionat mai puþin decât montarea craioveanã a lui Parakevopoulos), prezentat de Teatrul Municipal din Vilnius, Macbeth- ul lui Radu Penciulescu, de la Naþionalul bucureºtean, ºi, cu ajutorul youtube-ului amintirea savuroasã a Sonetelor lui Shakespeare. Un spectacol cât un festival.

Prezentarea personajelor

Sonett 20

Sonett 29

Sonett 66

Sonett 71

 

Comentarii cititori
sus


Cornel Mihai Ungureanu



Prospero renunþã la magie. Purcãrete nu

 

Silviu Purcãrete a pus în scenã O furtunã, dupã William Shakespeare, la Teatrul Naþional "Marin Sorescu" din Craiova, special pentru ediþia din acest an a festivalului iniþiat de Emil Boroghinã ºi dedicat dramaturgului britanic. Dupã cum ne-a spus directorul teatrului craiovean, Mircea Corniºteanu, la premiera de pe 18 februarie 2012, piesa nu mai fusese montatã în Cetatea Banilor, iar colaborarea cu scenograful Dragoº Buhagiar constituie ºi ea un început.

Mari surprize legate de "reþetã" nu au fost: viziune originalã, reuºitã tehnicã, actori bine aºezaþi în roluri. De altfel, Purcãrete cunoaºte bine "materialul uman" de la Craiova: opt dintre interpreþii prezenþi în actuala distribuþie jucau, în 2004, în Cum doriþi sau Noaptea de la spartul târgului, iar 11 erau prezenþi, în 2008, în "Mãsurã pentru mãsurã".

În adaptarea regizorului, dupã traduceri de G. Volceanov, L. Leviþchi, Ioana Ieronim, David Esrig ºi cea proprie, crângurile de tei de pe insula lui Prospero lipsesc cu desãvârºire, iar peºtera acestuia e o camerã cu pereþi cojiþi, plinã de cãrþi, luminatã discret de un candelabru aflat pe podea. Foºnetul nuanþelor începe în clipa în care, cu miºcãri înþepenite, de marionetã, Miranda (Sorin Leoveanu) îmbracã rochia de hârtie care coboarã din tavan. Uºile dulapului se deschid, iar peretele de cãrþi aflat înãuntru se prãbuºeºte, lãsând sã intre, pentru un timp, furtuna: hârtiile zboarã peste tot, pe scenã cad bucãþi din plafon, zgomotul creºte teribil.

 

"Tatã" este primul cuvânt pe care Miranda îl rosteºte, dar Prospero (Ilie Gheorghe) îi mãrturiseºte, depãnând istorioara despre cum au ajuns, cândva, pe insulã, cã nu îi este pãrinte. Miranda, în ciuda apelurilor lui, pare cã urmãreºte mai degrabã, îngrijoratã, soarta pasagerilor de pe corabia lovitã de stihii, decât povestea. Pe navã se aflã ºi câþiva tovarãºi din vechea viaþã a lui Prospero, între care ºi fratele lui, intrigantul ºi trãdãtorul Antonio (George Albert Costea), care îl izgonise, cu ani în urmã, pe un vas menit pieirii. 

Soarta îi adusese acum în apropiere, iar Ariel (Valentin Mihali), starostele spiriduºilor, a rânduit lucrurile astfel încât natura dezlãnþuitã sã le distrugã nava, fãrã ca vreunui pasager sã-i fie atins un fir de pãr. Întocmai cum îi ceruse Prospero, scenaristul ºi regizorul întâmplãrilor. O partiturã a deplinei experienþe pentru Ilie Gheorghe, cea a stãpânului manipulator ºi atotputernic al insulei, care, sub înfãþiºarea unui bãtrânel cu tichie, conduce cu o mânã de fier acþiunea ºi personajele. El este gata sã îi ofere libertatea lui Ariel, dar se dovedeºte necruþãtor când acesta vrea sã plece înainte de împlinirea sorocului ºi a planului sãu. Fãrã milã este ºi cu monstrul Caliban (Sorin Leoveanu) sau cu Ferdinand (Romaniþa Ionescu), cãruia îi pune la încercare dragostea pentru Miranda, dar joacã la fel de bine nemiºcarea într-un fotoliu, care poate fi somn, obosealã, veghe, cãci, într-un spectacol de mare precizie, Silviu Purcãrete lasã deschisã, pe tot parcursul, chiar ºi la final, poarta interpretãrilor.

Naufragiaþii rãtãcesc, împrãºtiaþi pe insulã, printre propriile intrigi, ambiþii ºi blesteme, într-o lume de luminã ºi întuneric, vrajã ºi vis, ajungând la graniþa cu subconºtientul ºi trecând uneori dincolo de ea. Sunetele sunt ºi ele parcã de pe alt tãrâm (elocventã muzica lui Vasile ªirli) ºi se opresc atunci când cineva atinge, de exemplu, vreuna dintre ramele goale, ca de oglindã.

Alonso (Adrian Andone) este copleºit de durerea pierderii fiului, Ferdinand, pe care îl crede mort, în vreme ce acesta carã buºteni pentru Prospero ºi îi declarã iubirea Mirandei. Antonio (convingãtor George Albert Costea, un "ºarpe viclean" cât se poate de veridic. "Dar conºtiinþa ta?", îl întreabã cineva. "Pe unde-o fi?", rãspunde) îl ispiteºte pe Sebastian (Cãtãlin Bãicuº) sã-l ucidã pe Alonso pentru a-i lua regatul. Treptat, acesta este tot mai tentat de perspectivã, însã Ariel, bine interpretat de Valentin Mihali ºi ca duh (cu aspect ºi nas roºu, de clovn), ºi ca nimfã (care îl atrage pe Ferdinand), se joacã dupã bunul plac, adormindu-i cu un cântec vrãjit pe Alonso ºi Gonzalo (Angel Rababoc) pentru a permite complotul ºi stârnirea ambiþiilor lui Sebastian, dar îl trezeºte pe credinciosul Gonzalo la timp ca sã-i surprindã pe cei doi cu sãbiile scoase.

Râsul amuzat, ironic, ireal al lui Ariel însoþeºte, de altfel, ºi participanþii la celãlalt complot: dupã regãsirea Stephano (Constantin Cicort) - Trinculo (Nicolae Poghirc), cei doi beþivi bãtãuºi îl întâlnesc pe Caliban, monstrul ajuns sclav morocãnos ºi cârtitor al lui Prospero, dupã ce acesta din urmã îi ucisese mama, pe vrãjitoarea Sicorax, ºi îi ºterpelise insula. Sorin Leoveanu are, în rolul lui Caliban, mai multe posibilitãþi de a se desfãºura artistic, decât în acela, mai plastic ºi mai static, al Mirandei (trecerea de la o partiturã la alta se face la vedere, dar perfect curgãtor). Devine linguºitor cu asupra de mãsurã pentru a-ºi atinge scopul: uciderea lui Prospero. "Fii Dumnezeul meu!", îl conjurã pe Stephano, cãruia îi promite cã îi va arãta secretele insulei, bunãtãþile ei, cã îi va culege boabe. "La naiba cu tiranul ce-l slujeam! Nu-i mai prind peºte, nu-i mai fac foc!", strigã, încurajat de vinul pe care Stephano i-l tot toarnã pe gât. Leoveanu baleiazã cu mãiestrie ºi fineþe nuanþele sufleteºti ale monstrului, dorinþa lui de a-ºi recâºtiga insula, schimbând stãpânul cel puternic cu unul mai slab ºi uºor de înfrânt, apoi. Cu inteligenþã instinctivã el ºtie cã zbirul vrãjitor îºi ia forþa din volumele care îi umplu încãperea ºi îl îndeamnã pe Stephano sã le ardã. "Fãrã cãrþi e prost ca mine!", susþine. Viclenia îl face sã tragã foloase chiar ºi din statutul de slugã ºi sã se aºeze într-o posturã ocrotitã. "Îl laºi sã-ºi batã joc de mine?", îi spune lui Stephano, iar acesta îl bate pe nevinovatul Triculo.

Ilie GheorgheConstantin Cicort ºi Nicolae Poghirc reuºesc, la rândul lor, fiecare în parte,  interpretãri de referinþã. Un soi de Pat ºi Patachon, aceºtia au replicã, umor, dar ºi momente, în beþia lor permanentã, în care sfideazã, la propriu, gravitaþia. Cel dintâi, în pielea lui Stephano, simte ºi o altã beþie, a puterii, precum ºi plãcerea de a avea un sclav care i se adreseazã cu "Luminãþie!", îi linge picioarele ºi i-o promite pe frumoasa Miranda. "Am sã-l ucid pe cetãþean!", îºi ia angajamentul, fãrã sã ºtie cu cine se pune. Cã Stephano nu e atât de puternic se vede când Ariel îl liniºteºte cu un simplu cântec. "Fie-þi milã de noi!", exclamã Stephano, lãsându-l pe Caliban într-o mirare: "Þi-e fricã?".

"Ce insulã sãritã de pe fix!", replica lui Trinculo, beat, pare  pe deplin lucidã. Furtuna care sparge la rãstimpuri ferestrele, aducând înãuntru nisip ºi fâºii de hârtie, fugãreºte personajele, la fel ca propriile ambiþii, regrete, mustrãri de conºtiinþã, sentimente sau dorinþe. Uºa dulapului devine pe rând fereastrã, zid, intrare sau ieºire, un perete se miºcã, gata sã se prãbuºeascã, o bucatã de pardosealã se învârte, mâncarea se aprinde deodatã ºi arde albastru în farfuriile aºezate pe masa naufragiaþilor. Cei rãi rãmân uluiþi când o vrajã îi înþepeneºte chiar înainte de a comite fãrãdelegea, lãsându-i neputincioºi

Silviu Purcãrete pune în scenã o lume stranie, ca în vise, cãci "viaþa noastrã e din plãmada viselor fãcutã", cum ne spune Prospero, în testamentul sãu, rostit în anticiparea ultimei scene, în care îi iartã pe cei ce i-au greºit, îl elibereazã pe Ariel ºi se cufundã în somnul-moarte de pe mormanul de hârtii. Un final în care Prospero se leapãdã de magie. Purcãrete nu.

(Text apãrut ºi în revista SpectActor)

 

Comentarii cititori
sus


Constantin Crãiþoiu

 

Liniºtea de dupã furtunã a lui Silviu Purcãrete

 

Spectacolul O furtunã, regizat de Silviu Purcãrete la Teatrul Naþional "Marin Sorescu" din Craiova, care a avut premiera pe 18 februarie 2012, a stârnit reacþii puternice în inima spectatorilor. Am vorbit dupã cãderea cortinei cu oameni care l-au vãzut sau au participat la realizarea lui: scriitori, profesori, actori, jurnaliºti, iar aprecierile lor s-au împãrþit în douã: au fost impresionaþi, considerând spectacolul complet ºi fãrã cusur sau au fost contrariaþi, spunând cã nu s-a înþeles un mesaj clar, cã spectacolul este un amalgam de imagini ºi metafore nelegate între ele. Nu am gãsit încã pe cineva care sã spunã doar lucruri de complezenþã despre spectacol: cã a fost drãguþ sau cã a fost OK ºi care sã trãdeze, astfel, lipsa de impact a furtunii lui Silviu Purcãrete.

Spectacolul, aºa cum l-am înþeles, are o cheie, un cifru, care se pot deschide dacã te laºi liber, te pierzi în scenã ºi eºti dispus sã recunoºti ºi sã accepþi adevãrul lui Shakespeare. Cu aceastã cheie se desface cufãrul plin de cuvinte, semne ºi lumini ale scenei, iar obiectele se-nsufleþesc, se-nlãnþuie într-un dans frumos, pe muzica lui Ariel. Dacã lacãtul pus de Silviu Purcãrete Furtuniirãmâne închis, vei vedea spectacolul de la distanþã, te vei simþi un spectator la teatru, iar pe scenã vei vedea actori, costume, recuzitã ºi sufleuri.

Surpriza, surprinderea, noul... le simþi chiar dacã ai citit piesa lui Shakespeare sau ai vãzut ºi alte spectacole ale lui Silviu Purcãrete (Ubu Rex cu scene din MacBeth, Titus Andronicus, A douãsprezecea noapte, Mãsurã pentru mãsurã, Faust º.a.). Mai mult, a fi vãzut o altã punere în scenã a piesei lui William Shakespeare nu este un avantaj, ci, dimpotrivã, o dificultate, pentru cã Silviu Purcãrete a adaptat Furtuna, transformând-o în O furtunã, textul rostit fiind ales cu grijã din versiuni diferite de traducere (folosindu-se versuri din traducerile lui George Volceanov, Leon Leviþchi, Ioana Ieronim, David Esrig ºi Silviu Purcãrete).

În versiunea clasicã, acþiunea se desfãºoarã pe o insulã izolatã, unde îºi trãieºte viaþa Prospero, fost duce al Milanului (exilat pe insulã în urmã cu 12 ani), alãturi de fiica sa, Miranda. Stãpânind arta magiei, Prospero porneºte o furtunã pe mare ce face sã eºueze vasul în care se aflau fratele sãu uzurpator, Antonio, regele Neapolului, Alonso (care a contribuit ºi el la îndepãrtarea lui Prospero), fiul sãu, Ferdinand; fratele regelui, Sebastian ºi alþi oameni de la curte. Pe insulã, alãturi de Prospero, trãiesc Ariel ºi Caliban. Ariel este un spirit (duh aerian, cum îl descrie Shakespeare), pe care Prospero l-a eliberat din trunchiul unui pin, unde a fost închis de cãtre vrãjitoarea Sycorax. Ariel este în slujba lui Prospero, iar acesta îi promite cã-l va elibera peste trei zile. Caliban, care este fiul vrãjitoarei Sycorax, este un monstru diform, ce a locuit pe insulã încã dinainte de venirea lui Prospero. Acesta din urmã l-a adoptat, l-a învãþat sã vorbeascã ºi sã se roage, dar, din momentul în care Caliban a încercat s-o violeze pe Miranda, îl foloseºte ca pe un sclav, pedepsindu-l cu ajutorul magiei.

Prin vrãji, Prospero îi separã în grupuri distincte pe cei naufragiaþi pe insulã, punându-i la diferite încercãri: regele Alonso crede cã fiul sãu, Ferdinand, s-a înecat; Antonio ºi Sebastian plãnuiesc sã-l ucidã pe regele Alonso ºi sã-i ia coroana; prinþul Ferdinand, dupã ce îºi declarã iubirea faþã de Miranda, este testat pentru a-ºi dovedi devoþiunea. În final, Prospero îºi iartã fratele pentru trãdarea sa, regele se cãieºte pentru greºelile fãcute, iar Ferdinand urmeazã a se cãsãtori cu Miranda.

Aceasta este furtuna lui W. Shakespeare. Furtuna lui Silviu Purcãrete  parcurge un drum mai scurt, fãcând economie prin simboluri, servind, însã, aceluiaºi mesaj înãlþãtor exprimat prin "testamentul poetic al lui Shakespeare" (Leon Leviþchi, traducãtor al piesei). Silviu Purcãrete construieºte din aceeaºi materie o reprezentare unicã a acþiunii Furtunii. Totul se desfãºoarã parcã într-un vis al lui Prospero, ce pare singurul personaj real din tot spectacolul. Contrastul dintre feeria (în care apar toate celelalte personaje) ºi realitatea concretã (în care Prospero este singur) este susþinut ºi de costumul sãu obiºnuit, din lumea noastrã: un capod ponosit, o cãciuliþã pe cap, ºosete de lânã în picioare. 

Silviu Purcãrete a ales ca un singur actor, Sorin Leoveanu, sã joace douã personaje diametral opuse, Caliban, un monstru diform, nãscut dintr-o vrãjitoare rea ºi, Miranda, o fatã purã ºi ingenuã, fiica lui Prospero, un "magician raþionalist". Caliban ºi Miranda se aflã în conflict din momentul în care primul a încercat s-o violeze, dar ºi prin pornirile lor sufleteºti: Caliban este încãrcat de urã ºi doreºte moartea lui Prospero, în timp ce Miranda trãieºte doar sentimente curate, de compasiune ºi iubire. Deºi în Furtuna lui Shakespeare, Miranda este vrãjitã de câteva ori de cãtre tatãl sãu (sã adoarmã sau sã asiste neputioncioasã cum el îl chinuie pe Ferdinand, de care ea s-a îndrãgostit), ea pare cã se bucurã de puþinã libertate (chiar ºi numai de accea de a putea iubi). În Furtuna lui Purcãrete, Prospero îî controleazã pe Miranda ºi Caliban, prima apãrând ca o pãpuºã fragilã, fãrã o voinþã a ei, a cãrei cheiþã o poate întoarce numai tatãl sãu, iar cel de-al doilea, ca un monstru ce se zbate, înjurã ºi blesteamã, dar care este stãpânit prin dureri ºi chinuri groaznice (aplicate de Prospero).

Purcãrete plaseazã întreaga acþiune într-un spaþiu nedefinit, care încalcã normele convenþionale, iar realitatea curge ºi nu este fixatã în cadre imobile. Deºi decorul ºi costumele evocã perioade istorice apuse, iar acþiunea este plasatã undeva în secolul al XVI-lea, reprezentarea scenicã este cât se poate de modernã ºi inovatoare, momente bune având senzaþia cã sunt în lumea visului din filmul Inception. Silviu Purcãrete anuleazã graniþele dintre candid (Miranda) ºi urât (Caliban), dintre masculin (Ferdinand este jucat de cãtre o femeie) ºi feminin (Miranda este jucatã de cãtre un actor), dintre jos (candelabrul este prins de podea) ºi sus (tavanul aratã ca o podea acoperitã cu gresie), dintre vis ºi realitate, dintre spectator ºi scenã. 

Atunci când a scris piesa, William Shakespeare a indicat ca scena sã cuprindã bordul unei corãbii ºi, apoi, diferite pãrþi ale unei insule pãrãsite. În actul final, de pildã, acþiunea s-ar desfãºura în peºtera în care Prospero trãieºte de ani buni.  Silviu Purcãrete, împreunã cu echipa sa, a imaginat ºi creat un decor, care, deºi fãrã legãturã directã cu indicaþiile shakesperiene, exprimã simbolic ideea furtunii pe mare, a izolãrii, prezenþa spiritelor ºi folosirea magiei. 

Actul I se desfãºoarã într-o încãpere largã, a cãrei imagine aminteºte de picturile impresioniste ale lui Edgar Degas, culorile pastelate ºi jucãuºe producând un efect dinamic, de miºcare. Aceasta aratã ca un vechi salon din secolul al XIX-lea, ce îmbinã eleganþa aristocraticã ºi decadenþa mondenã, dar, care, pãrãsitã de ani buni, s-a degradat: podeaua este ruptã, tavanul gãurit, mobilierul este vechi ºi stricat. Contrastul dintre mãreþia trecutului ºi decãderea prezentului, redat de scenã, evocã, totodatã, un tablou din romanul Toamna Patriarhului, cu sala de tron aflatã în putrefacþie, exprimând, în cuvintele lui Gabriel Garcia Marquez, "un poem al singurãtãþii puterii".

Pereþii, acoperiþi cu o picturã ce abia se mai vede, ºtearsã de trecerea anilor, m-au dus cu gândul la o mãnãstire româneascã, din secolul al XIV-lea (cum este Tismana, de pildã), unde, în vechea bisericuþã, se pot vedea încã scenele biblice pictate în urmã cu ºapte secole. Candelabrul, care, în loc sã fie prins de tavan, zace, rãsturnat, pe podea, undeva în lateralul scenei, poate fi vãzut, de asemenea, ca unul bisericesc. Intrãrile în scenã se fac printr-o uºã ºi prin dulap, în actul întâi, amândouã având încastrate pe ele semnul crucii.

Fiecare obiect de pe scenã are o funcþie simbolicã ºi ajunge sã participe la construirea unei metafore, Silviu Purcãrete jucându-se cu cliºeele ºi stereotipiile sociale, provocând pe oricine sã se arunce în interpretãri psihanalitice. Ca primã reacþie ai fi tentat sã judeci totul ca fiind produsul raportului dintre conºtient ºi subconºtient ºi sã foloseºti psihanaliza ca decodor al actului artistic. Atunci ai spune cã dulapul, prin care intrã ºi ies din scenã personajele, este subconºtientul, ce pare un abis fãrã fund, în care s-au adunat angoase, temeri ºi idei de mii de ani, fiind vasul din care curg visele noastre. Din dulap ies personajele ºi ideile fiecãrei scene, apoi acesta se închide, iar acþiunea continuã, conþinutul luând o nouã formã prin dialog. Se deschide din nou ºi mecanismul se reia ºi se repetã pânã spre sfârºitul spectacolului, când, Prospero, trezit din vis, singur în scenã, vorbeºte cu ceilalþi, fãrã ca aceºtia sã fie de faþã. În aceste momente, dulapul este deschis. A spune adevãrul înseamnã a pune în acord planurile de suprafaþã cu cele de profunzime, înseamnã a vorbi fãrã teamã, cu uºile dulapului deschise.   

Hârtia este un alt element foarte important în simbolistica lui Silviu Purcãrete. În primul act, înainte de pornirea furtunii de cãtre Prospero, în dulap se gãsesc tomuri întregi de cãrþi, iar vântul, odatã pornit, împrãºtie în toatã scena pagini de carte scrisã, realitatea vizualã fiind plãmãditã din cãrþi. Foile scrise sunt cele care dau naºtere imaginilor ºi sunetelor pe care le percepem pe scenã, ele sunt anterioare sau apriori actului artistic. Cel mai de preþ bun al lui Prospero sunt cãrþile, prin acestea a dobândit puterea de a face vrãji ºi de a-i putea controla pe toþi ceilalþi. "Fãrã cãrþi e un prost ca mine", spune Caliban, când îl instigã pe Stephano sã-l ucidã.

Prin simbolul cãrþii ºi al hârtiei, Silviu Purcãrete trateazã tema importantã a creaþiei, a raportului dintre creator, demiurg, arhetip ºi creat, existând voci care au spus cã Shakespeare ar fi în fapt Prospero, iar piesa a fost prilejul marelui dramaturg de a-ºi desãvârºi ºi exprima concepþia despre ordinea spiritualã a lumii (ºi despre locul pe care scriitorul îl ocupã în aceasta).      

În actul doi, Miranda mânuieºte douã pãpuºele, una galbenã (care o reprezintã pe ea) ºi alta albastrã (care îl reprezintã pe prinþul Ferdinand) ºi improvizeazã un dialog între acestea, puse deasupra unor teancuri de cãrþi. Imaginea creatã ne spune cã actorul este o pãpuºã ce stã ºi joacã pe o carte, regizorul este maestrul pãpuºar pentru un spectacol, iar demiurgul pentru întreaga viaþã. Cãrþile folosite de fiecare în parte sunt diferite ca naturã, dar ºi ca formã de creaþie. Scriitorul dicteazã regizorului, regizorul dicteazã actorului, actorul dicteazã publicului. Dar cine dicteazã scriitorului? 

În aceastã parte secundã hârtia capãtã o altã semnificaþie. Nu mai este scrisã. În colþul din dreapta al scenei, alcãtuieºte o grãmadã, de sub care încep sã intre în scenã anumite personaje. Ea este folositã ca material pentru hainele unora ºi creºte cantitativ pe scenã pe mãsurã ce personajele se dezbracã ºi-ºi schimbã hainele. Mormanul de hârtie ia acum locul patului din primul act, fiind folosit pentru somn (atunci când Prosperã se întinde peste el), dar ºi ca o cale de acces (Caliban intrând în scenã prin pat). Hârtia este materia din care este plãsmuitã realitatea ºi ea este modelatã de cãtre cuvânt (logos), luând diferite forme: haine, pat, oameni.

Silviu Purcãrete este un mare regizor ºi un creator de geniu, spectacolul O furtunã reprezentând, totodatã, un prilej de dezbatere a unor teme existenþiale ºi de cunoaºtere fundamentale, dar ºi o cãlãtorie prin istoria artei ºi a gândirii umane. Dacã ne vom uita la costume, acestea ne vor purta din antichitate (pe care o invocã þinutele regelui Alonso ºi a oamenilor de la curtea sa, în actul întâi), Renaºtere (þinutele de arlechin ale spiritului Ariel), iluminism (ilustrat de hainele de galã ale alaiului regelui Alonso, cu peruci din epocã, în actul final), perioada interbelicã (Stephano ºi Trinculo, amintind de Stan ºi Bran) pânã în zilele noastre (Prospero fiind îmbrãcat ca un bãtrân obiºnuit, într-o þinutã modestã de casã). Din punct de vedere ideatic, spectacolul pleacã de la spiritul prin excelenþã renascentist al lui Shakespeare, dar trece prin impresionism (culori vii ºi sentimentul miºcãrii), suprarealism ºi psihanalizã (exprimarea realitãþii ca un vis ºi suprimarea limitelor dintre real ºi supra-real), te face sã te gândeºti la analiza visului ºi a simbolisticii lui Carl Jung, precum ºi a imaginarului colectiv al lui Mircea Eliade. Fluiditatea scenelor ºi tendinþa de schimbare a formelor (cartea devine hârtie, hârtia hainã ºi apoi pat) este în consonanþã cu perioada contemporanã, pe care Zygmund Bauman a numit-o modernitatea lichidã.

Purcãrete a dovedit cã este unul dintre cei mai importanþi regizori din Europa ºi prin modul în care stãpâneºte tehnologia spectacolului, împreunã cu Dragoº Buhagiar (scenografia), Vasile ªirli (muzica), Cristina Bilciu (asistent regie) ºi Vladimir Iuganu (asistent decor), producând o reprezentare teatralã de vârf. Efectele de luminã, sunetul alternant pentru replicile actorilor, muzica, miºcarea au produs o percepþie supradimensionatã, de tip cinematografic, fãrã ca spectatorii sã fie "scoºi din stare", iar atenþia lor sã se îndrepte asupra elementelor tehnice. Simþurile mele au trãit o experienþã nouã, intuind, totodatã, cã aceasta ar putea fi o direcþie în care sã meargã nu doar teatrul, ci ºi cinematografia. Cine ºtie, poate în viitor, filmul 4 D se va derula sub ochii tãi, în sala de teatru.  

Spectatorul are ocazia prin O furtunã sã trãiascã o experienþã teatralã personalã, perdelele negre montate în lateralele scenei pânã în spatele sãlii conturând un spaþiu comun pentru actori ºi public. Aceste perdele au efectul unor ochelari de cal, ce te obligã sã priveºti în faþã, dar te separã, totodatã, de spaþiul din-afara actului artistic. Aceasta este o altã tehnicã folositã de cãtre Silviu Purcãrete pentru a diminua graniþele dintre salã ºi scenã, dintre actor ºi public, subliniind ºi în acest mod cã nu existã decât o singurã realitate, ce se exprimã însã în forme diferite.

Greutatea spectacolului este datã de mesajul sãu, de felul în care Silviu Purcãrete a preluat ideile marelui scriitor ºi le-a întrupat în scenã. Prospero este personajul principal ºi în comportamentul sãu stã cheia înþelegerii întregii acþiuni a piesei. Indiferent cum îl numim pe Prospero, magician, reprezentant al raþiunii în lupta cu forþa brutã (Caliban), un om dornic de rãzbunare, el este cel care a þesut iþele piesei ºi a aranjat încercãrile prin care a trebuit sã treacã fiecare personaj: l-a fãcut pe regele Alonso sã creadã cã fiul sãu, Ferdinand, a murit înnecat; i-a oferit prilejul fratelui sãu, Antonio, sã comitã încã o ticãloºie, convingându-l pe Sebastian sã încerce asasinarea regelui pentru a-i lua coroana (faptã opritã de Prospero prin Ariel). Regele Alonso se cãieºte ºi-ºi deplânge destinul crunt, fapt ce-l determinã pe Prospero sã-l ierte pentru trãdarea sa din urmã cu mulþi ani. Mai mult, Prospero îl iartã pe fratele sãu, care l-a condus la pieire ºi nu-i dã în vileag nici tentativa de a-l ucide pe Alonso. Sfârºitul piesei îi gãseºte pe toþi departe de probleme, într-o stare de uºurare ºi chiar fericire: Alonso descoperã cã fiul sãu trãieºte, Ariel a devenit un spirit liber, Caliban este ºi el scos din sclavie, iar Miranda ºi Ferdinand, îndrãgostiþi, urmeazã sã se cãsãtoreascã la curtea regelui. 

Ce face însã Prospero? În versiunea clasicã a lui Shakespeare, repus în drepturile sale de duce al Milanului, Prospero se întreabã ce sã facã: sã rãmânã pe insulã sau sã se întoarcã la vechea lui viaþã? El cere spectatorilor sã decidã, iar aplauzele lor sã-l elibereze. Întâmplãtor sau nu, în versiunea scenicã româneascã, ultimele secunde ale spectacolului îl gãsesc pe Prospero întins într-un somn adânc, iar publicul aºteaptã sã se mai întâmple ceva ºi nu aplaudã. Dupã câteva momente de liniºte, publicul începe sã aplaude.

Simbolurile prezente pe parcursul spectacolului pot fi interpretate în fel ºi chip, însã un filtru anume aº vrea sã folosesc în încheiere: al mântuirii. Nu raþiunea este cea triumfãtoare în Furtuna lui Purcãrete, ci lumina linã (ce pãtrunde prin spãrturile din tavan sau inundã din când în când uºa deschisã ca o fereastrã cãtre absolut) ºi muzica divinã sau cântecul ceresc (cerute de Prospero în schimbul renunþãrii la cãrþile sale):

"...Ci iatã,-acum
Mã lepãd de magie. Mai cer doar –
ªi asta chiar acum – un cânt ceresc
Ca sã-mi sfârºesc asuprã-lucrarea,
Prin vrãji de sus..."

Silviu Purcãrete ne prezintã câteva biografii ale mântuirii. Prima este însãºi a lui William Shakespeare, exprimat prin Prospero, care renunþã la magia sa (de creator), acceptând umil ºi modest condiþia sa fundamentalã de fiinþã creatã. Mântuirea lui Prospero vine prin puterea de a ierta greºelile celorlalþi, de a ierta vrãjmajul.

"Am fost rãnit adânc de fapta lor,
Dar, judecând mai nobil, nu doresc
Sã dau mâniei pas; nu rãzbunarea,
Ci mila-i mai presus. S-au pocãit".

Alonso se mântuieºte prin suferinþã, mortificare ºi cãinþã (la gât se vede cã poartã o cruce), în timp ce Miranda ºi Ferdinand se mântuie prin iubire curatã. Înainte de cãderea cortinei, Prospero pare cã alege sã rãmânã în peºtera sa. Transferatã în tradiþia ortodoxã, izolarea lui Prospero pe insulã seamãnã cu îndepãrtarea de lume a pustnicilor, care, prin rugãciune ºi însingurare, dobândesc puterea de a face minuni.    

Ce a gândit, ce a simþit ºi ce a intenþionat regizorul maestru nu pot ºti cu siguranþã, pot însã sã întreb: Unde sunt cãrþile de magie ale maestrului? Este oare întâmplãtor cã Silviu Purcãrete a pus în scenã acum O furtunã?

 

Comentarii cititori
sus


Florentina Armãºelu

Moara ºi crucea

 

Printr-o abordare mai puþin directã decât cea a lui Mel Gibson în Patimile (2004), regizorul polonez Lech Majewski reia tema Calvarului dintr-o perspectivã ce combinã viziunea cinematograficã cu elemente de critica ºi istoria artei. Nu întâmplãtor, scenariul este semnat Lech Majewski ºi Michael Francis Gibson - scriitor, istoric ºi critic de artã, autor al cãrþii cu acelaºi nume.

Moara ºi crucea(2011)este o interpretare cinematograficã a Calvarului, operã a pictorului flamand Pieter Bruegel cel Bãtrân, datatã 1564. Flandra, aflatã atunci sub tutela lui Filip al II-lea al Spaniei, trecea printr-o perioadã de conflicte amplificate de represiunea protestantismului de catre Inchiziþie, evenimente ce aveau sa conducã în scurt timp la declanºarea rãzboiului de 80 de ani ºi la obþinerea independenþei provinciilor Þãrilor de Jos. Prin mijloace de disimulare specifice expresiei artistice, Bruegel reuºeºte sã redea atmosfera tulbure a acelor vremuri în care tema Calvarului capãtã o semnificaþie de actualitate. Compoziþia impresioneazã prin numarul personajelor minuþios individualizate între care figura lui Iisus purtând crucea spre Golgota pare sã se estompeze, necesitând un plus de atenþie pentru a fi descoperitã. Privitorul este fascinat în schimb de câteva puncte de focalizare ale ansamblului: moara situata la o înãlþime aproape nefireascã în vârful unei stânci; cavalerii cãlare, în tunici roºii; figura îndureratã a Mariei; roþile suspendate pe stâlpi cu hranã pentru corbi; câmpul circular al execuþiei cu cele douã cruci, pol de atracþie a mulþimii; ºi din nou corbii planând sub cerul plumburiu. Cu excepþia Mariei ºi a lui Hristos, costumele personajelor sugereazã Flandra contemporanã lui Bruegel iar aluzia la conflictele ºi atrocitãþile vremii este clarã.

Ecranizarea lui Majewski nu reprezintã o simplã transpunere a unei picturi într-un mediu diferit de reprezentare, adicã animarea ºi deplasarea personajelor din spaþiul bi- în cel tri-dimensional ºi implicarea lor într-o acþiune conform regulilor celei de-a ºaptea arte. În ciuda perspectivei spaþiale, printr-un artificiu de aplatizare, filmul reuºeºte sã pãstreze caracterul bi-dimensional al personajelor ºi în mare mãsurã al acþiunii. De altfel, obiectul acestei transpuneri nu pare a fi pictura propriu-zisã ci interpretarea ei, ipotezã sugeratã ºi de finalul ce opereazã tranziþia în sens invers, de la perspectiva spaþialã la cea planã a tabloului, plasând spectatorul într-o ipostazã contemplativã. Aºa s-ar putea explica de ce multe din personaje nu sunt schiþate decât vizual, fãrã a participa la dialog, acþiunea se desfãºoarã lent ºi, cu excepþia câtorva scene ºocante prin duritatea lor, are un caracter mai degrabã static. 

Peste drama de fond la care personajele par sa participe oarecum mecanic, fãrã cuvinte ºi fãrã a-i realiza pe deplin dimensiunile, se suprapun vocile celor trei protagoniºti: Bruegel însuºi (Rutger Hauer), colecþionarul de artã Nicholas Jonghelinck (Michael York) ºi Maria (Charlotte Rampling). Ca ºi în cazul tabloului al cãrui autor este comparat cu pãianjenul þesâdu-ºi pânza, filmul încearcã sã întreþese mai multe povestiri în acelaºi timp. Planul istoric, al Flandrei brutalizate, se contopeºte cu cel simbolic, în care moara, cei doi condamnaþi transportaþi la locul execuþiei ºi cel de-al treilea purtându-ºi singur crucea, scena sinucigaºului, monologul Mariei, cavalerii cu lãnci ºi cravaºe, mulþimea devenitã parcã insensibilã la suferinþã ºi avidã de spectacol, funcþioneazã ca elemente simbol extrase din spaþiul biblic.

Pictorul explicând opera în timp ce o concepe pare totodatã un pretext pentru cineastul într-o ipostazã similarã. Spectatorul se poate întreba atunci: încearcã Majewski sã spunã prin acest joc al mãºtilor mai mult decât pare la prima vedere? Probabil cã da. Dupã cum Brugel o demonstreazã, limbajul artei este suficient de plastic pentru a exprima mai multe lucruri simultan sau pentru a afirma ceva în timp ce pretinde a spune altceva. În plus, prin mecanica ei uneori absurdã, roata istoriei aduce repetitiv în actualitate aceeaºi temã a sacrificiului ºi suferinþei atât de proprie simbolisticii Calvarului.

 

Regia: Lech Majewski
Scenariul: Michael Francis Gibson ºi Lech Majewski, dupã cartea lui Michael Francis Gibson, Moara ºi crucea (The Mill and the Cross).
Distribuþia : Rutger Hauer, Charlotte Rampling, Michael York
Co-producþie: Polonia, Suedia
Credit foto: www.themillandthecross.com

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey