•  Jana Balacciu Matei
•  Lorena Stuparu


sus

 

 

Poetul Francesc Parcerisas, gentelman-ul poeziei catalane

 

La Editura Meronia din București a apãrut, pe 30 noiembrie, o antologie bilingvã din creația poetului catalan Francesc Pacerisas, care tot pe data de 30 noiembrie a împlinit 71 de ani. Titlul volumului este - nu se putea altfel -  71  poeme. Mulțumim traducãtoarei - Jana Balacciu Matei- pentru amabilitatea de a putea reproduce prefața și câteva poeme traduse în româna și în varianta originalã. (Xavier Montoliu-Pauli)

 

„Dorința neatinsã și amintirea de neatins”

 

L-am cunoscut pe Francesc Parcerisas în 1998, la începuturile mele de traducãtoare din catalanã. Era, pe atunci, directorul Institutului de Litere Catalane din Barcelona. Nu am parafrazat personajele lui Montesquieu întrebându-l: „Sunteți catalan? Foarte interesant. Cum poate fi cineva ca dumneavoastrã catalan?” Omul din fața mea nu semãna cu niciunul din catalanii cunoscuți. În primul rând nu vorbea repede. Cu fraze puține, mai degrabã mãsurate, cu gesturi simple, cu un zâmbet cald, dar grav, cu o privire cordialã, din care nu lipsea un licãr ironic, care pãrea cã trece dincolo de interlocutor, dându-i un aer ușor reținut. Pãrea mai degrabã – și așa l-am vãzut mereu – un anglo-saxon.

Au trecut de-atunci ani, am cunoscut mult mai bine, din „interior” lumea lui, i-am cunoscut activitatea, i-am citit, în timp, poezia și am înțeles, cred, de ce Francesc Parcerisas este unul dintre cei mai iubiți poeți și unul dintre cei mai respectați intelectuali din lumea catalanã.

S-a nãscut la 30 noiembrie 1944 la Begues, un sat la circa 30 de kilometri în sudul Barcelonei, pe malul Mediteranei. Poate de aceea marea, valurile, pietrele, nisipul plajei sunt prezențe constante  în poezia lui. Dupã încheierea studiilor de filosofie și litere la Universitatea din Barcelona (1961–1966), a fost, în 1969–1972, lector de spaniolã la Universitatea din Bristol, din Marea Britanie, un timp de „creștere”, cum mãrturisește. A fost, cu siguranțã, începutul apropierii, ce avea sã devinã definitorie, de tradiția literarã englezã și de „poezia realitãții”, pe care o opune celei „a verbalitãții sau a textualitãții” ce i se pare tipicã pentru poezia francezã, în a cãrei oglindã se privește și cea catalanã.

francesc parcerisasMai mulți ani (1972–1979) a trãit în insula Eivissa din Arhipelagul Baleare, dedicându-se traducerii, activitate de care nu s-a despãrțit niciodatã și cãreia i s-a consacrat și în planul teoriei. A tradus mult, în catalanã și spaniolã, mai ales din literatura de limbã englezã (Seamus Heaney, Scott Fitzgerald, Edgar Allan Poe, David Rosenthal, Bertrand Russell, Dylan Thomas), dar și din francezã și italianã, are un doctorat în traductologie, iar din 1986, dupã 7 ani ca profesor de limba și cultura catalanã de „batxillerat” (etapa de pregãtire pentru intrarea în învãțãmântul universitar, la noi ar fi ultimii doi ani liceu), a devenit profesor la Facultatea de Traducere și Interpretare a Universitãții din Barcelona. Între 1998 și 2004 a fost directorul Institutului de Litere Catalane, nu un institut de cercetãri, cum s-ar putea crede, ci unul menit a promova literatura și lectura în limba catalanã și a proteja patrimonul cultural național, obiective care nu pot fi înțelese decât cunoscând starea acestora în timpul dictaturii franchiste și consecințele. Omul de culturã chemat sã administreze cultura a fãcut-o cu o dedicație lipsitã de orice ostentație, care i-a atras respectul tuturor. Meritele sale au fost recunoscute de multele premii primite de-a lungul timpului, atât ca poet, cât și traducãtor, și care au culminat în 2015 cu cea mai mare distincție, Premiul Național de Culturã, pentru ansamblul activitãții.

Francesc Parcerisas s-a dedicat poeziei și a început sã publice din tinerețe (mai multe volume începând din 1966), dar criticii sunt de acord cã L’edat d’or/Vârsta de aur (1983) reprezintã piatra de hotar a creației sale. Volumele de tinerețe sunt, deopotrivã, etape din construcția fundației „casei” pe care urma sã o ridice prin creația sa de maturitate. ªi mã refer aici la limbã. Parcerisas aparține unei generații educate în spaniolã, nu în limba proprie, interzisã în învãțãmânt și în spațiile publice în anii franchismului. Scriitorii generației lui care au optat pentru creația în catalanã au trebuit sã-și construiascã singuri acest instrument vital. „Am învãțat, ca buni autodidacți – spunea undeva poetul – și deseori sub privirea întrebãtoare, uimitã și orgolioasã a pãrinților, uzurile corecte, structura, gramatica. Am devenit oameni de litere… Am trãit în jumãtate de secol trecutul și viitorul”. În balansul dintre acești acești doi poli se situeazã, cred, și emoția poeziei de maturitate a lui Francesc Parcerisas, din volumele Vârsta de aur, amintit mai sus, Natura morta amb nens / Naturã moartã cu copii (2000), Dos dies més de sud / Încã douã zile de sud (2006) și Seixanta-un poemes / ªaizeci și unu de poeme (2015), din care fac parte poemele selectate aici.

Aș spune cã, deși fiecare volum are, evident, propria individualitate, le unește reflecția asupra prezentului, identificat prin imagini percepute în cotidianul imediat - poezia lui este de o mare plasticitate vizualã. Mâinile se vor pline de prezent, unul din care fac însã parte și sedimentele trecutului, ca și decizia poetului de a nu-l uita. E nedrept, spune el, ca doar femeii lui Lot sã-i fi fost menit sã priveascã în urmã, cãci toți suntem stâlpi de piatrã (nu de sare, cãci sarea înseamnã viațã, „ca marea și ca teama”, și memorie vie) pentru tot ce am trãit. Un prezent al lui „sã vrei mai mult”, al însetãrii de iubire și de plãcerea dorinței, al revoltei împotriva Tatãlui, dar și al omului care știe cã „durãm cât existãm, dãinuim cât infinitul ni se desface în gurã” și al omului care, în amurgul vieții, cere, ca Rilke, „încã douã zile de sud” și mulțumește morții pentru cã face sã fie atât de viu francesc parcerisastot ce trãiește în el. În același timp, un prezent a cãrui continuitate poate fi întrezãritã în amintirile fiului aflat într-un restaurant peste cincizeci de ani sau în imaginea fetei care privește, fãrã sã judece, pentru cã nu o poate face, în noaptea sfârșitului de an grupul de oameni care deja au vãzut viața și moartea într-o unicã îmbrãțișare.

„Dorința neatinsã și amintirea de neatins” rãmân esențiale pentru orice muritor, pentru care o istovitoare tinerețe eternã ar fi de neacceptat. Ceva ce zeii nu știu și de aceea Calipso nu îl poate opri pe Ulise sã porneascã spre casã. Casa poeziei este viața de zi cu zi, cu crâmpeiele ei care, însumate în timp, întruchipeazã o ordine universalã pe care, doar unite, trupul și spiritul o pot percepe și se pot odihni în ea.

Am scris aceste, câteva, rãzlețe gânduri, revãzându-l, revãzându-mã în poeziile lui Francesc Parcerisas adunate în aceastã micã antologie pe care am gândit-o ca pe un, întârziat, semn de admirație și ca pe un omagiu cu ocazia împlinirii, la 30 noiembrie, a vârstei de 71 de ani.

Acum sunt focurile toamnei,
și totu-i domestic, blând, neliniște,
precum clinchetul singurãtãții
pe care-l sparge un telefon
ca sã repete: noapte bunã, noapte bunã…
Bun venit din nou în viațã.

La mulți ani, Francesc!

Jana Balacciu Matei
București, noiembrie 2015

(Copyright foto: Mireia Sopena)

Comentarii cititori
sus

Lorena Stuparu

 

 

 O goangã cântã cã nu crede

Dan Ciupureanu, Liderul grupei mici de la grãdiniþa de stat nr.2,
Tracus Arte, Bucureºti, 2015, 73 pp.

 

dan ciupureanuPrima întrebare pe care mi-am pus-o înainte de a parcurge poemele lui Dan Ciupureanu în ordinea din acest volum  (altfel le ºtiam din facebook pe cele mai multe) a fost „De ce acest titlu?”. ªi cum nu am gãsit în cuprins nici-un un poem „lãmuritor” cu acest titlu, am formulat un fel de ipotezã care urma sã fie demonstratã la capãtul lecturii.

Fãrã a situa acest volum sub semnul regresiei infantile, am remarcat plãcerea autorului de a construi descriind vise, coºmaruri, senzaþii de irealitate ºi de a fabula povestind cu un aer de obiectivitate, cu o artã pe care o stãpânesc atât de bine copiii: „într-o noapte roxana visa cã pãrinþii ei nu sunt pãrinþii ei/ cã locuiesc departe într-o cãsuþã suspendatã într-un copac/ printre frunze roºii roxana s-a trezit speriatã/ ºi a fugit orbeºte în camera pãrinþilor/ erau foarte înalþi ºi nu mai semãnau cu ea/ roxana s-a întristat ºi a deschis geamul sã se uite la stele/ apoi i-a acoperit cu pãrul ei ºaten (Într-o galaxie, merii înfloriserã. Un vierme escalada un zid de cearã portocaliu.)” (visul roxanei, p. 10).

În exemplul de mai sus este expusã latura luminoasã a copilului teribil Dan Cipureanu. Pentru cã altfel, poetul se joacã mai mult cu orori ºi imagini de-a dreptul letale ‒ cum iarãºi numai copiii care încã nu au aflat despre moarte ºi nu-i înþeleg esenþa rãpitoare de fiinþe dragi pot sã o facã fãrã nici-un fel de superstiþie, cu detaºare, lux de amãnunte ºi un fel de onestitate ontologicã.

O altã marcã a „infantilismului” danciupurenian din acest volum este darul de-a lovi precis cu nuca-n perete ºi de-a izbi graþios ºi dezinteresat cu bâta-n baltã, exhibând atunci când te-aºtepþi mai puþin ascunziºuri cel puþin incomode care þin de persoana lui sau a celor din jur.

Sunt unele poeme în care Dan Ciupureanu spune lucruri de o infinitã delicateþe ºi aduce la suprafaþã ecourile unor substraturi încãrcate de un farmec mai mult sau mai puþin dureros, ca apoi sã trânteascã observaþii în care sordidul ºi disperarea anuleazã efectul euforic iniþial. Cum ar fi în poemul Rugãciune: „copilul copiilor noºtri înþelepþi/ ascunde-mi ochiºorii în palmele mele/ ºi cântã-le limpezeºte-mi urechile/ un val adie pietrele pe plaja pustie/ uneºte-þi degetele deasupra/ ºi pune-mi gândurile pe-o frunzã de mazãre (Odatã era un nebun. Îl ºtiau ãia din sat. Copiii fugeau speriaþi de el. Într-o zi, a intrat în ºurã ºi a prins cu mâinile despuiate ºapte ºobolani. Ãia îl muºcau de peste tot. Le-a rupt picioarele ºi i-a aruncat într-un cazan. I-a lãsat sã zacã, pânã când au murit” (p. 34). Dupã curgerea linã a incantaþiei, dupã revelaþia imaginilor insolite, o evocare horror scurtcircuiteazã impresia plãcutã iniþialã. Sau invers: dupã ce spune lucruri inadmisibile în orice alt limbaj ºi în orice alt cadru decât în acela poetic-ficþional, autorul atenueazã efectul grotesc printr-o parantezã graþioasã, ca în poemul Mã lovesc: „periodic mi se scoate botniþa pentru a bea apã/ tribunalul de înaltã casaþie/ chefuieºte alãturi/ izbutesc sã desfac lanþurile împletite de scaun/ mã urc dezbrãcat pe masa lor plinã cu sticle/ iau o gurã de bere ºi mã lovesc cu palmele pe piept/ cântã bat din picioare chelneriþa se apleacã lasciv/ îmi împleteºte barba peste câteva rânduri (Doi copii desenaserã pe asfalt o galaxie. Copilul care aºtepta pe margine a ºters-o ºi a desenat un sâmbure)” (p.37). (Nu ºtiu de ce, imaginea aceasta îmi evocã o alta ‒ ceea ce înseamnã, dacã mã iau dupã definiþii, cã acest volum al lui Dan Ciupureanu are ºi o încãrcãturã simbolicã‒, din volumul Eolin sau ceasul ca oglindã publicat de  Eugen Dan Ilcenco în 1981: „Dupã ce am  reparat aleea/ am scris în cercul acela nou-nouþ/ mai închis la culoare: eu sînt veºnicul,/ am amintiri mai puternice decît timpul!/ iar mai tîrziu am auzit/ un puºti silabisind inscripþia ºi strigînd:/ «mamã, aici trebuie sã fie centrul Pãmîntului!»”.

Revenind la parantezele deschise ºi închise de Dan Ciupureanu la sfârºitul fiecãrui poem ºi constatând cã acestea au valoarea unei note explicative sau a unui autocomentariu, a unui epilog sau a unui contrapunct ºi dau unitate stilisticã volumului, îmi argumentez în continuare ipoteza de lucru luând în considerare ºi consemnarea amintirilor (sau pseudoamintirilor) din copilãrie-adolescenþã-tinereþe  cu un accent special pe jocul riscant ºi pe consecinþele onirice ale acestuia ‒ cum ar fi datul pe barã de la ultimul etaj, ocupaþie asociatã copilãriei copilui universal de bloc comunist ( în poemul de jos în sus, p.56).

Mai amintesc în suita aceleiaºi idei ºi tendinþa copilului de a-l oripila, ºoca sau  îngrozi pe adult cu vorbe interzise auzite pe-afarã ºi trec la poemele în care sunt vizibile panica ºi furia, o panicã a cãrei cauzã se aflã în cadrul cuplului, dar ºi în lumea înconjurãtoare ostilã sau pur ºi simplu inesteticã (în sensul cã nu este pe gustului lui Dan sau al Iuliei) ca în poemele pe o bancã (p. 48), aº bea ceva (p. 63), iulia la frizer (p. 25) sau cântând: „iulia se ducea spre garã cântând/ în calea sa un cârd de bãtrâni mergea agale/ iulia a scos deodorantul din geantã ºi bricheta/ cu câteva miºcãri rapide i-a fãcut scrum/ iulia ºi-a continuat drumul spre garã cântând (Iulia nu mai venise de douã zile acasã. Avea telefonul închis. (…) Am intrat în restaurant ºi am vãzut-o cu o puºcã în mânã. Bucãtarii erau epuizaþi, alergau terorizaþi în jurul aragazului (…). Când m-a vãzut, mi-a dat o tavã plinã cu salate ºi a þipat îndreptând puºca spre mine, sã o duc la masa numãrul opt.).

Dupã cum se vede, de la panicã la teroare nu e decât un pas de o durã ironie. Pe lângã nesfârºitele motive de teroare care vin dinspre adulþi sau societate, Dan ºi Iulia (la un moment dat apare ºi Ionel) Ciupureanu mai sunt terorizaþi de copii ºi rãspund la rândul lor cu teroare (slavã Domnului, în formã textualã!). Poemele de acest tip par un fel de scriere creatoare pornind de la cele mai banale formule ale exasperãrii cotidiene produse de neastâmpãrul copilãresc. Iatã ce devin sub tastatura lui Ciupureanu cel Mic ameninþãri (desigur groteºti, rostite clar fãrã un gram de gândire, inaplicabile) precum „Te dau cu capu’ de toþi pereþii!”, „Dau cu tine de pãmânt!” (uneori cu completarea „de iese apã din tine”), sau direct „Te omor!”: „iulia mergea cu sacoºa în mânã/ niºte fetiþe se jucau lângã trotuar/ deranjatã de râsetele lor s-a întors din drum/ iulia a bãgat douã fetiþe în plasã ºi le-a dat cu capul de toþi pereþii” (lângã trotuar, p.15); „sã ºtii cã m-am cam sãturat de tine/ ai fãcut burtã ºi cheleºti întreabã pe cine vrei (…) m-am înfuriat am prins cei doi copii de picioare/ ºi i-am dat cu capetele de o altã bancã ( pe o bancã, p. 48); „tata era tot timpul nervos/ /într-o zi l-a auzit pe fratelemeu plângând/ a coborât în faþa blocului/ ºi ne-a omorât împreunã cu restul copiilor din cartier” (p.53). Nu ºtiu de ce, de când sunt ºi eu mamã, îmi vine greu sã râd la „glume” de acest fel (cum de altfel nu mai râd nici la bancurile cu Alinuþa), dar în acelaºi timp înþeleg pot sã înþeleg mecanismul violenþei care urmeazã violenþei difuze ºi aºa mai departe.

Ca sã mai relaxez atmosfera, am sã exemplific scrierea cretoare a lui Dan Ciupureanu  (pornind probabil de la expresiei „e o cãldurã cã-þi vine sã-þi dai jos ºi pielea de pe tine”) în care se desfãºoarã jocul pur al imaginaþiei care-ºi gãseºte ºi inventivitatea verbalã pe mãsurã: „într-o dimineaþã mi-era cald/ visasem cã înotam în deºert printre ºopârle/ din tavan îmi cãdeau boabe de praf pe frunte/ iulia m-a jupuit cu o lamã ºi mi-a pus frunze pe ochi/ a luat o roabã de pãmânt ºi a rãsturnat-o peste  mine/ dupã câteva ore a scos pielea din cadã/ mi-a pus-o la loc ºi m-a ridicat în fund/ pãmântul se va plimba prin tine câteva luni/ înghite pietricica asta ºi ieºi sã culegi pâine” (înghite pietricica asta, p. 68). ªi acesta ar putea fi un exemplu care þine de atitudinea iscoditoare tipic puerilã (nu însã ºi naivã) de a  explora sensul cuvintelor în diferite contexte practice ºi de a experimenta în laboratorul creator de limbaj noi posibile semnificaþii, atitudine care cu o apreciere pretenþioasã ar putea fi numitã hemeneutico-analiticã.

În acest volum al lui Dan Ciupureanu de dupã Efectul calmantelor (2014) pe lângã grozãvii ºi cumpliþenii care pot fi citite ºi ca o demonstraþie de forþã necesarã unui „lider” (al grupei mici de la grãdiniþa de stat nr.2) ce refuzã „nostimadele” copilãreºti, împrumutând  masca ºi (porta)vocea unui bãrbat strãin de slãbiciunile omeneºti, am gãsit ºi imagini ale inocenþei de o rarã frumuseþe, cum ar aceea a comunicãrii aproape angelice între mamã ºi fiu: „(…) Un stâlp electric cânta Wish u are here într-un colþ al curþii spitalului. (…) Am schimbat un pachet de þigãri pe o cartelã telefonicã ºi am sunat acasã. Tat mi-a zis cã mama doarme. Atunci m-am prins cã visa Pink Floyd ºi i-am zis sã o lase sã doarmã” (a coborât, p.53). Ceea ce mã face sã cred cã funcþia acestui volum este ºi un pic exorcistã, în sensul cã imaginile înfricoºãtoare din unele poeme prin expunere într-un ritual al emoþiei eliberate prin jocul poetic atenueazã efectul catastrofic.

În fine, sunt multe expresii fericite în poezia lui Dan Ciupureanu care dau de interpretat ºi suprainterpretat, care trimit la semnificaþii la care autorul nu s-a gândit probabil, spontaneitatea fiind una dintre calitãþile deja remarcate ale poeziei lui. Cum ar fi acest vers îmbietor la reveriile entomologiei: „ºi cerul se ascunde printre crengi/ o goangã cântã cã nu crede” (cântã ºi nu ne crede, p.33). Sigur cã licãrirea aceasta suprarealistã mi-l evocã pe Gelu Naum (mai precis titlurile poemelor unuia dintre personajele din romanul Zenobia: „Lãcustele sunt cel mai Constantin”, „Pentru cã femeia mea nu plouã”, „Ghetele lui Gheorghe Lazãr”). Dar în afarã de acest aspect, e bine cã Dan Ciupureanu foloseºte cuvântul „goangã”, în loc de „insectã”. În primul rând cã ar fi sunat preþios în context, dar ar mai fi trimis ºi cu gândul la titlul cãrþii lui Ionel Ciupureanu, Miºcãri de insectã, unde ludicul este tragic, nu sadic. Pe de altã parte, numai dacã ne gândim la ce poate crede o goangã, la cum e cu putinþã ca o goangã sã creadã sau sã nu creadã ºi sã mai ºi spunã sau sã cânte asta, dacã ea nu crede în ce spune poetul sau în cerul care se ascunde printre crengi ‒ ne dãm seama cã metafora vie este la ea acasã în cartea lui Dan Ciupureanu.

De aceea aº zice cã pânã ºi cele mai dure poeme pot fi citite ca un mod de a face haz de necaz, parodiind cu ingenuitate copilãreascã urâþenia, mizeria, violenþa, cruzimea ºi nedreptatea lumii de azi. Convenþia cãrþii poate este în titlu: liderul (fie el ºi preºcolar) e un dur, el trebuie sã-ºi calce pe inimã ºi sã spunã lucrurilor pe nume, dar pe numele alese de imaginaþia poeticã. Dacã este ales în mod cinstit ºi nu se impune cu forþa, liderul unui grup (aici grupa micã de la grãdiniþa de stat nr.2) ar trebui sã aibã calitãþi datoritã cãrora sã poatã fi recunoscut ºi legitim: sã exceleze deopotrivã în arta organizatoricã ºi oratoricã, sã gãseascã soluþii rapide în orice situaþie, sã fie curajos ºi capabil sã transmitã measajul grupului ºi sã-i negocieze interesele, sã-l apere, în sfârºit, sã fie cel mai bun sau cel mai rãu (depinde de scopurile constituirii grupului). La nivelul unei grupe mici de la o grãdiniþã de stat din Craiova anilor ’80 un astfel de „lider carismatic” era posibil ºi acest lucru este probat în volum cu talentul de scenarist al lui Dan Ciupureanu, al cãrui film copilãresc se deruleazã pe ecranul minþii lui de om tânãr pus pe cele mai absurde consecinþe ale ºotiilor copilãreºti.

Ca simplu cititor de poezie, în poemele provocatoare din Liderul grupei mici de la grãdiniþa de stat nr.2 pe care îl întâmpin cu acest comentariu, vãd  un îndemn mai curând spre parazitarea, decât spre deparazitarea creierului.

Dan Ciupureanu este un scriitor prolific. Înþeleg cã deºi a luat o pauzã de la scrisul poeziei, are deja alte patru volume de versuri pregãtite pentru publicare. Mi-aº dori ca în acestea sã ne surprindã cu alte notaþii ºi formule poetice, cu alte închipuiri, pe mãsura nevoii lui de autenticitate ºi desãvârºire.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey