•  Jana Balacciu Matei
•  Istrati se traduce și astãzi și literatura lui are succes


sus

Jana Balacciu Matei

 

 

În anii ’90 literatura catalanã
era, practic, necunoscutã în România…

 

Ești traducãtoare din catalanã și editoarea unei impresionante colecții de literaturã catalanã publicatã, din 1998, la Editura Meronia din București cu peste 35 de titluri traduse. Ne poți povesti cum ai început sã te ocupi de literatura catalanã?

jana balacciu mateiLa începutul începuturilor, când nu bãnuiam cã o sã traduc vreodatã, a fost interesul pentru limbã, pentru limbã în general și pentru cea catalanã în particular, cãci eram cercetãtoare la sectorul de romanisticã al  Institutului de Lingvisticã din București. Nu studiasem catalana și nu o vorbeam, dar citeam în aceastã limbã studii de lingvisticã. Acestea m-au purtat spre istoria spațiului catalan, iar când, în 1991, am ajuns la Barcelona, interesului științific i s-a adãugat... dragostea. N-ai cum sã nu-i iubești pe oamenii de acolo, cãci sunt o îmbinare extraordinarã de „seny i rauxa”, cum se spune în catalanã, o expresie care își gãsește o sumedenie de „traduceri” și ilustrãri în manifestãrile din viața de zi cu zi, în istorie, în artã și literaturã. Cumințenie și impulsivitate, am putea spune, respect pentru valorile tradiționale și convertire a lor în nou surprinzãtor etc. Un exemplu ilustrativ și pe care îl poate înțelege oricine a vizitat Barcelona este opera lui Gaudí, cu îmbinarea ei unicã între catolicism și vitalism. Și nu poți iubi un popor fãrã sã îi cunoști literatura. Am devenit o devoratoare de literaturã catalanã, dar nu m-aș fi gândit la traducere. Doar solicitarea unei foste colege de facultate de la Editura Univers m-a fãcut sã pãtrund în aceastã zonã, împreunã cu Xavier Montoliu, pe atunci, la începutul anilor ’90, lector de catalanã la București. Am fost aruncați direct în cele mai adânci ape, cãci era vorba despre Piața diamantului, de Mercè Rodoreda, despre care Gabriel García Marquez spunea, la moartea ei, în 1983 cã „a scris într-o catalanã splendidã romane frumoase și dure cum nu se întâlnesc multe în literatura actualã. Unul dintre ele, Piața diamantului, este, dupã pãrerea mea, cel mai frumos roman publicat în Spania dupã rãzboiul civil”.  Dacã ai avut curajul și... norocul sã te lupți cu simplitatea scrisului și profunzimea conținutului, cu poeticitatea și muzicalitatea acestei opere a Rodoredei, traducerea – din catalanã – devine o pasiune și o datorie. Am admirat întotdeauna capacitatea de creație a marilor scriitori, iar traducerea este un „substitut” al creației. Maurice-Edgar Coindreau, pasionat traducãtor în francezã al marilor scriitori americani, spunea cã un traducãtor nu ar trebui sã abordeze o operã pe care nu i-ar fi plãcut sã o scrie el însuși. „Traduire – zicea - est un acte d’amoureuse collaboration”. Cred cã avea dreptate, am început sã traduc doar dupã ce interesului i s-a adãugat iubirea.

Cum au fost primite proiectele tale de cãtre cititorii români?

Proiectul, aș zice. Cãci am îmbinat activitatea de traducãtoare cu cea de editoare, inițiind, cu același Xavier Montoliu (deja plecat din București, dar rãmas alãturi de noi), cu care cântãream sensurile  și rosteam, în cele douã limbi, fiecare frazã din Piața diamantului, spre a-i simți sunetul, o colecție, „Biblioteca de Culturã Catalanã”, ca sã atragem astfel atenția. Fiindcã în anii ’90 literatura catalanã era, practic, necunoscutã în România. Nu cã nu ar fi existat cunoscãtori și admiratori ai ei, l-aș aminti aici pe atât de eruditul și sensibilul Marian Papahagi, care a tradus din poezia catalanã. Dar percepția despre catalani era pe atunci destul de vagã, se topeau în zona largã hispanicã. Exista confuzia între stat și popor, individualitatea catalanã trecea neobservatã. De aceea ne-am gândit la o colecție distinctã, pentru o mai corectã percepție a valorilor proprii acestei națiuni. Între timp, aceastã percepție s-a nuanțat, istoria însãși s-a accelerat, cum știi, dar în anii ’90 altfel stãteau lucrurile. S-au alãturat cu entuziasm proiectului și alți catalanofili, deveniți și ei traducãtori din aceastã literaturã: Lavinia și Nicolae Coman, Diana Moțoc, Sabina Draga ș.a. Sigur, a fost nevoie de rãbdare, pãtrunderea a fost lentã, dar, îndrãznesc sã afirm cã existã un grup stabil de cititori care urmãresc cu consecvențã cãrțile autorilor catalani.                             

Ai tradus autori importanți din panoramica literarã catalanã. Nume precum Jaume Cabré, Carme Riera, Pere Calders, Blai Bonet, Ramon Solsona, Carles Duarte, Maria Barbal sau Montserrat Abelló și alți autori moderni și contemporani apar pe lista cãrților traduse de tine. Întotdeauna ai cãutat sã aduci în atenția cititorilor literatura canonicã de calitate. Cum ai construit aceastã paradigmã literarã catalanã în limba românã?

seminar traducereNu m-aș încumeta sã fac eu acest lucru și nu am fost, cum spuneam, deloc singurã. Într-adevãr am selectat pentru colecția noastrã literaturã de valoare. Și nu doar din Catalunya, cum s-ar putea crede, ci din toate teritoriile de limbã catalanã, adicã și din Comunitatea Valencianã și din Insulele Baleare. Nu ne-am orientat spre „bestselluri”, nu vandabilitatea ne-a ghidat, ci profunzimea și calitatea scriiturii. M-au ajutat nu doar traducãtori români, ci și personalitãți culturale de la Barcelona, care au scris pentru unele volume introduceri gândite ca pentru un cititor strãin, situând autorul și opera într-un context mai larg, oferind piste de lecturã. Ce pot spune este cã mie aceastã activitate mi-a dãruit cele mai mari bucurii.

Evident, ne-au bucurat pe toți recenziile și semnalãrile din presa culturalã , dar aș da aici un singur exemplu: Elisabeta Lãsconi, o avidã cititoare de literaturã strãinã și un critic neobosit, de altfel prima care a remarcat aceastã colecție, a citit, cred, toate volumele ei, despre multe a scris. Traducerea romanului Umbra eunucului de Jaume Cabré a citit-o în manuscris și a scris o postfațã de peste 20 de pagini, o „disecare” extraordinarã a romanului. A rãmas o mare admiratoare a lui, îi urmãrește atentã succesul european, îi prevede cea mai mare distincție literarã.  Jaume Cabré s-a remarcat în spațiul european odatã cu Târgul de Carte de la Frankfurt din 2007, când invitat de onoare a fost Cultura Catalanã, și îmi face plãcere sã o spun cã în românã avea deja traduse douã romane .

Mai nou, a apãrut  Ars Brevis de Ramon Llull cu o prefațã de profesorul din Valencia, Josep E. Rubio. Nu ești la prima traducere din Ramon Llull (1232-1315/1316). Cititorii români au avut oportunitatea sã se bucure de încã trei traduceri din aceastã eruditã personalitate europeanã. Ne poți spune ce te-a atras la acest autor medieval, fondatorul limbii literare catalane, și de ce sunt importante cãrțile lui pentru cititorul român?

Raimundus lullusRamon Llull este o personalitate uriașã, o ilustrare, cred, perfectã a combinației dintre seny i rauxa catalane. Dupã o existențã tipicã de curtean (la Curtea regelui din Mallorca), pânã la 30 de ani, s-a convertit cum spunea el însuși, la „adevãrata” credințã, evident cea catolicã, convertit – în sensul cã a devenit un credincios fervent. Dupã nouã ani de studii, și-a fixat ca obiectiv atragerea spre adevãrurile acesteia a „pãgânilor” musulmani și evrei, minoritãți importante în insula lui natalã și componente importante ale spațiului mediteranean. Nu aparținea lumii clericale sau ordinelor religioase, de aceea ideile și metodele au fost cu totul originale. Era convins cã plecând de la un set de idei comune celor trei religii monoteiste despre divinitate, se poate ajunge prin demonstrații logice, printr-o artã, tehnicã demonstrativã, la impunerea adevãrurilor creștine. A dezvoltat astfel dincolo de cadrele dialogului interconfesional, ci ca rãspuns la probleme puse, în sânul filosofiei creștine, de teoria scolasticã a științei o originalã construcție epistemologicã și metafizicã. A scris, în latinã,  mai multe versiuni din lucrarea sa cu acest titlu, rãmasã pânã astãzi ca o lucrare de referințã pentru... logicieni și informaticieni. Dar a știut, în același timp, sã-și converteascã ideile în metaforã, dialog (Cartea pãgânilor și a celor trei înțelepți, aceasta în catalanã, este un fascinant exemplu de riguros dialog interreligios), narațiune, în splendide pagini literare și imnuri mistice. A scris aproape 300 de titluri în latinã, în catalanã și în arabã (acestea din urmã pierdute), și-a tradus el însuși sau a vegheat la traduceri ale lucrãrilor proprii de cãtre discipoli, cãci a avut discipoli înflãcãrați de-a lungul secolelor, dupã cum a avut și contestatari, chiar din sânul bisericii ale cãrei adevãruri îl înflãcãrau. Așa se explicã, de exemplu, faptul cã Nicolaus Cusanus, o personalitate universalã a secolului XV, un mare cunoscãtor al operelor lui Llull, a trebuit sã-i treacã în lucrãrile lui numele sub tãcere. Ramon Llull a spart granițele dintre discipline și genuri, un adevãrat postmodern!

O traducere din literatura medievalã precum scrierile lui Llull presupune multã migalã și dedicație. Cum a fost procesul de traducere? Care au fost pãrțile dificile? Dar cele mai plãcute?

Operele lui Llull sunt un vulcan de idei dezvoltate cu rigoare sau/și fervoare, mereu în cãutare de exprimare pe mãsurã. De aici și bogãția limbii lui: cuvinte din limba comunã (era sfârșit de secol XIII și început de XIV), împrumuturi din latinã, creații proprii. Ca sã îl înțelegi și sã-i gãsești corespondente românești trebuie sã întreprinzi o adevãratã muncã de cercetare, nu doar lingvisticã. Am citit comentarii filologice și teologice ale operelor lui, istorii ale logicii, articole scrise de informaticieni. Fascinant! Llull îți transmite parcã din energia și pasiunea lui pentru cunoaștere și pentru frumos.  Cu el nu obosești și nu te plictisești niciodatã.

Ești o traducãtoare activã și recunoscutã atât în spațiul catalan cât și în cel românesc. Guvernul catalan ți-a acordat distincția maximã, „La Creu de Sant Jordi”, Crucea Sfântului Gheorghe, patronul Cataloniei. Traducãtorii sunt ambasadorii literari și culturali. Ce înseamnã acest premiu pentru tine?

Mi se pare un semn al recunoașterii identificãrii mele cu aceastã lume, care, evident, mã emoționeazã.

Pe de altã parte, pentru cã știi foarte bine sistemul literar catalan și cum se promoveazã cultura catalanã în Catalonia, crezi cã literatura românã are același tip de prezențã în România? Ce lipsește, ce este în plus?

Ce lipsește este și ce este în plus. Adicã lipsește la noi legãtura mult mai strânsã dintre scriitori și cititori, care în teritoriile de limbã catalanã este promovatã de instituții speciale. Absența aceasta la noi este totuși un semn de mai mare normalitate, aș zice. În lumea catalanã, care abia dupã dispariția dictaturii franchiste a dobândit dreptul de a se manifesta literar în limba proprie, sigur cã aceastã legãturã este mai strânsã, legatã inițial și de dorința autorilor catalani de a crea în limba maternã și de setea oamenilor de rând de a citi și de a se recunoaște în creații „proprii”.

Literatura catalanã are deja spațiul ei printre literaturile mari, acest lucru este evident. Ce o apropie de literatura românã? Consideri cã este vorba despre o literaturã minoritarã, mã refer aici la conceptul pe care îl folosesc Gilles Deleuze și Félix Guattari, minoritatea care are legãturã cu limba în care e scrisã, funcționeazã subversiv. Care sunt avantajele unei literaturi atunci când dispune de un stat propriu?

Cred cã orice literaturã adevãratã este minoritarã în sensul dat acestui cuvânt de Gilles Deleuze și Félix Guattari, subversivã fațã de tendințele și valorile comune. Zgâlțâie habitudinile, inclusiv pe cele lingvistice, obligã la depãșirea plãcerii ușoare, la analizã, la introspecție etc.  Literatura catalanã, spre deosebire de cea românã, a avut, și are încã, o condiție de „minoritarã” și în sensul mai concret, de literaturã a unui spațiu integrat, din motive istorice, în alt spațiu cultural. De aici și extraordinara activitate, consecventul sprijin dat de instituțiile catalane spre a o face cunoscutã ca o entitate de sine stãtãtoare. Absența unui stat propriu este pentru o literaturã, indiferent de valoarea creațiilor ei, un handicap cu care trebuie mereu luptat. Pe de altã parte, am putea vorbi și despre caracterul minoritar al literaturii române, dacã ne raportãm la relațiile cu marile literaturi europene. Din fericire, în zilele noastre, existã o deschidere largã pentru receptarea a ceea ce era mai puțin cunoscut, spre ceea ce apare mai „nou”. Aș da douã exemple în acest sens: faptul cã în 2007 la marele Târg de carte de la Frankfurt invitatul de onoare nu a fost o țarã, ca înainte, ci o culturã, cea catalanã, apoi, succesul traducerilor din Jaume Cabré, un „minoritar” al cãrui penultim roman Vocile lui Pamano, apãrut și la noi,  s-a publicat în sute de mii de exemplare într-o țarã ca Germania sau al cãrui ultim roman (2011), Jo confesso – Spovedanie  a fost tradus în 30 de limbi. Sau faptul cã în universitãțile americane s-au scris, pânã în 2010, patru teze de doctorat legate de opera lui Carme Riera.

Care sunt urmãtoarele tale proiecte? Ce planuri de viitor ai în ceea ce privește traducerea din alți autori/autoare?

Deocamdatã Ramon Llull mai are „meravelles” (El llibre de les meravellesCartea minunilor – este titlul unei cãrți de-a lui), de care nu mã pot dezlipi. Mai ales cã în noiembrie acest an se inaugureazã oficial „Anul Llull” care va dura pânã în noiembrie 2016: aniversarea a 700 de ani de la moartea acestui mare contemporan. Apoi... vom vedea. Mi-e dor de contemporaneitate, vreau sã revin la scriitori și cãrți de astãzi.

 

Interviu realizat de Adina Mocanu

 

Comentarii cititori
sus

 

 

Istrati se traduce și astãzi și literatura lui are succes

 

În aprilie s-au împlinit 80 de ani de la moartea lui Panait Istrati (1884-1935), un scriitor de mult devenit clasic, nu doar pentru cititori români și francezi, dar și publicului larg, pe plan internațional, dovadã fiind continuarea traducerilor din autorul dunãrean – ultima, în limba catalanã.

Casa memorialã „Panait Istrati”, componentã a Muzeului Brãilei „Carol I”, se aflã în Gradina Publicã din Brãila, unul dintre locurile preferate ale scriitorului. Deși Panait Istrati nu a locuit aici, clãdirii i-a fost atribuitã aceastã destinație, deoarece autorul Chirei Chiralina prefera spațiul din vecinãtatea casei, pentru contemplarea Dunãrii și a împrejurimilor. Aici este valorificat expozițional un fond extraordinar de documente personale și literare, obiecte care i-au aparținut scriitorului.

Muzeul Brãilei „Carol I” este, de anul acesta, partener în programul de rezidențe organizat de Festivalul Internaþional de Literaturã ºi Traducere Iaºi (FILIT). În cadrul programului am petrecut vara anului 2015 la Brãila. Cu aceastã ocazie, l-am putut cunoaște pe domnul Zamfir Bãlan, director adjunct al instituției brãilene, și am putut discuta pe larg despre opera lui Panait Istrati ºi despre receptarea lui. (Xavier Montoliu-Pauli)

 

Domnule Zamfir Bãlan, sunteți director adjunct al Muzeului Brãilei „Carol I”, dar și cercetãtor și un bun cunoscãtor al operei lui Panait Istrati. Când a fost înființatã Casa memorialã „Panait Istrati” și ce patrimoniu expuneți acolo?

Zamfir Bãlan: Casa Memorialã „Panait Istrati” a fost înființatã în 1984, când s-au împlinit 100 de ani de la nașterea scriitorului. Așadar, poate fi consideratã un omagiu adus autorului Chirei Chiralina, la centenarul nașterii sale. De atunci, a trecut prin câteva renovãri; cea mai recentã și cea mai complexã, de altfel, s-a încheiat în 2011. Expoziția, complet refãcutã, prezintã publicului un circuit fotodocumentar, axat pe etapele cheie ale biografiei și operei lui Panait Istrati, iar douã încãperi reconstituie biroul și o camerã de zi din ultima sa locuințã. Patrimoniul expus – de la cãrți, manuscrise, obiecte personale, instrumente de curãțat pipa, pânã la piese de mobilier – este în totalitate original.

V-ați ocupat de opera lui Istrati pe larg, cu cãrți publicate despre autor, cu ediții îngrijite, chiar bilingve (francezã-românã) și multe articole. Istrati, desigur, este un autor canonic. Cum primesc criticul literar si cititorul, astãzi, textele lui?

Zamfir Bãlan: Ați adus în discuție douã modalitãți de lecturã: una avizatã, „profesionistã”, și o alta, practicatã de un numãr cu mult mai mare de cititori, considerați, în genere, neavizați, dar care pot fi cât se poate de selectivi. Pentru cititorul de astãzi, literatura lui Panait Istrati este încã foarte atractivã și aceastã preferințã de lecturã nu are neapãrat legãturã cu încadrarea într-un tipar literar anume.

Cât privește critica literarã, aici se manifestã o perpetuã încercare de re-citire, în paralel cu tentația de a trage linie și a de vedea ce și cât din literatura lui Panait Istrati a trecut proba timpului. Un foarte bun exemplu în acest sens este studiul introductiv semnat de Eugen Simion, pentru ediția de Opere fundamentale, apãrutã, în 2003, sub egida Academiei Române. La polul opus, pentru un critic și istoric literar care a acordat o foarte mare atenție canonului, Nicolae Manolescu, locul lui Panait Istrati în Istoria criticã a literaturii române, apãrutã în 2008, este undeva, pe un rând, într-o listã de „autori de dicționar”.

Ar mai fi de semnalat un lucru în acest cadru al discuției: literatura lui Panait Istrati este în mod frecvent subiect de studiu științific. S-au redactat, de-a lungul timpului, numeroase teze de doctorat axate pe studiul operei sale și aceasta nu numai în România.

Pe plan internațional, Panait Istrati este cunoscut mai degrabã ca „un écrivain roumain d’expession française”. Fiindcã v-ați ocupat de editarea bilingvã a operelor lui (fiind ceea dintâi tentativã de editare științificã a romanelor Chira Chiralina, Moº Anghel, Codin, Þaþa Minca...) sunteți de pãrere cã opera sa în limba românã este o rescriere a operei în limba francezã, pentru cititorul român – un fel de autotraducere – sau este, de fapt, o scriere gânditã pentru publicul român de atunci? 

panait istratiZamfir Bãlan: Panait Istrati este scriitorul român care a debutat la Editura Rieder, în 1924, cu un volum de foarte mare succes – Kyra Kyralina – pe coperta cãruia stãtea scris: „prozator francez contemporan”. Foarte curând însã, Panait Istrati a devenit un scriitor cu o dublã identitate literarã. Dar, dupã apariția, un an de la debut, a douã volume în limba românã, Trecut și viitor și Moș Anghel, Panait Istrati a devenit, deopotrivã, scriitor român. Avea s-o spunã el însuși: „mai întâi de toate, eu sunt și țin sã fiu autor român”. Așadar, ca sã reiau cumva întrebarea dv., un scriitor cu douã opere, una în francezã, cealaltã în limba maternã, sau un scriitor cu o operã scrisã în douã limbi – francezã și românã?

Un lucru este clar pentru oricine citește literatura lui Panait Istrati în limba francezã: scriitorul nu a gândit în limba mentorului sãu, Romain Rolland, iar lumea cãrților sale este profund româneascã. „Simțirea mea – avea sã afirme Istrati, încã de la publicarea primei opere literare în limba românã – realizatã azi în franțuzește printr-un extraordinar hazard, izvorãște din origine româneascã. Înainte de a fi prozator francez contemporan (…) eu am fost prozator român înnãscut (…) majoritatea eroilor mei (…) au gândit și au trãit – în sufletul meu, timp de ani îndelungați – în românește, oricât de universalã ar pãrea simțirea lor redatã în artã.”

(Panait Istrati, 1931 -
fotografie din Fondul Casei Memoriale „Panait Istrati”)

Tonul acesta foarte categoric se va mai înmuia ulterior, când, în 1933, în Introducere la Casa Thuringer, scria: „Din punct de vedere al originalitãții mele, e evident cã nu țin sã fu profet în țara mea, nici sã fac figurã de autor român. Sunt un autor nevoit sã evite orice formã naționalã, dat fiind cã scriu într-o limbã strãinã”.

Lucrurile nu sunt deloc simple, pentru cã hotãrârea lui Panait Istrati de „a se traduce singur în românește” nu se materializeazã întru totul într-o autotraducere, dar nu avem de-a face nici cu o rescriere, în înțelesul deplin al termenului.

La apariția lui Moș Anghel, la Renașterea, în 1925, adresându-se cititorului român, Istrati scria negru pe alb: Moș Anghel „nu e o traducere, ci o scriere româneascã”. Mai târziu, despre Țața Minca anunța cã nu poate fi altceva decât o traducere. Iar în Introducere la Casa Turingher, Panait Istrati vorbea despre o „largã adaptare”, ce ar putea servi drept model pentru alți traducãtori.

Așadar, o operã gânditã în românește, o lume româneascã, așezatã inițial în expresia lingvisticã a unei alte culturi, pentru ca mai apoi sã primeascã haina limbii române.

Ce putem spune despre receptarea internaționalã a lui Istrati? Este în continuare tradus? Traducãtorii și editorii strãini vor sã relanseze opera lui pe plan internațional? Existã un repertoriu important de traduceri ale lui Istrati în limbile europene și mai departe? 

Zamfir Bãlan: Istrati se traduce și astãzi și literatura lui are succes. Nu unul atât de mare ca în primii ani de dupã debut. În cei zece ani de creație – atât a ars flacãra scrisului sãu literar! – opera lui Panait Istrati era deja tradusã în peste douãzeci de limbi. Toate traducerile au pornit de la versiunea în limba francezã, cu doar douã excepții: o versiune în limba greacã a unui set de povestiri din ciclul Mediterana, realizatã pe baza versiunii românești de autor, de un grup de traducãtori, membri ai Societãții „Balcania Contemporanã” din Atena (apãrutã în 2013) și o traducere în catalanã a Kyrei Kyralina, tot din românã, în curs de realizare, la care lucrați dumneavoastrã.

Da, opera istratianã este tradusã în toate limbile europene, dar și în ebraicã, chinezã, japonezã, turcã și altele. Iar când e vorba de limba turcã, aici putem vorbi de un caz excepțional: se fac traduceri, reeditãri, în tiraje foarte mari, ba mai mult, Istrati se studiazã la școalã, este inclus în programa școlarã.

De mai puțin de un an, pe ecrane ruleazã filmul Kyra Kyralina, în regia lui Dan Pița. Cum vi se pare promovarea operei istratiene prin alte mijloace artistice?

Zamfir Bãlan: Orice formã de promovare este binevenitã. De altfel, când vorbim de promovare, într-o astfel de situație, eu mã gândesc la tot ceea ce poate provoca lectura cãrților lui Istrati. Filmul lui Dan Pița este cea mai nouã ecranizare dintr-o serie începutã cu Kyra Kyralina, în 1927, în Crimeea, în studiourile „Vufku”, pe când Istrati se afla în URSS, urmatã apoi de filmul lui Louis Daquin, Ciulinii Bãrãganului, în 1958, de Codin, în 1962, în regia lui Henri Colpi, și, în anii ’90, de Balkan, Balkan, o ecranizare dupã Chira Chiralina, regizatã de Maár Gyula.

Dramatizãrile radiofonice – la modã într-o vreme – au pornit de la texte precum CosmaNeranțulaCiulinii Bãrãganului și au fost realizate atât în Franța, cât și în România.

Douã spectacole excepționale, realizate de Cãtãlina Buzoianu – Chira Chiralina și Mediterana – s-au jucat pe scena teatrului brãilean, dar și în Franța.

Sã revenim la Muzeul Brãilei „Carol I”. În prezent, este condus de dl. Ionel Cândea. Aș zice cã Muzeul Brãilei este un sistem complex, un puternic centru cultural în Romania, cu o conducere excelentã, cu o echipã de profesioniști care lucreazã cu un catalog de bune practici. Ne-ați putea prezenta pe scurt secțiile de Artã, Etnografie, Memorialisticã, pe care le coordonați? Și care sunt, ca director adjunct, proiectele de prezent si de viitor?

Zamfir Bãlan: Într-adevãr, Muzeul Brãilei „Carol I” are mai multe secții: arheologie, istorie veche, istorie modernã, științe ale naturii, artã, memorialisticã, etnografie, un centru al diversitãții etnice, o editurã și un serviciu de relații publice. Foarte succint, pentru cã detaliile pot fi urmãrite pe www.muzeulbrailei.ro: secția „Artã” cuprinde o expoziție de sculpturã (lemn și piatrã) a artistului Nicãpetre, o alta de picturã, cu lucrãri excepționale (de la Grigorescu, Tonitza, la Mimi Șaraga Maxy, Gheorghe Naum și Emilia Dumitrescu) și o galerie de artã; secția „Memoriale” are în componența sa Casa memorialã „Panait Istrati”, Casa memorialã „D. P. Perpessicius”, Centrul memorial „Nae Ionescu, Vasile Bãncilã, Anton Dumitriu, Edmond Nicolau, Ana Aslan, Valeriu Dinu” și, de curând intratã în portofoliul nostru, Casa memorialã „Fãnuș Neagu”; secția „Etnografie” a fost mulți ani închisã, dar, din vara aceasta, primește din nou vizitatori, într-o clãdire nouã, cu o expoziție excepționalã.

Proiectele noastre sunt mereu sub presiunea adaptãrii la așteptãrile publicului, iar prin public nu înțeleg numai vizitatorul clasic, care vine sã admire un tablou, sau sã trãiascã un moment special în fața unui manuscris, sau a unei descoperiri arheologice, ci și publicul care citește cãrțile, studiile, cataloagele, prezentãrile de exponate, editate de noi, publicul care își petrece o bunã parte din timp navigând pe internet, sau rãsfoind postãrile pe paginile de socializare, publicul care vine la lansãri de carte, la conferințe, la recitaluri, la ateliere etc. Este vorba despre o paletã foarte largã de activitãți, dintre care multe nu se vãd, pentru cã țin de ceea ce se întâmplã „în spatele cortinei” (evidențã, conservare, restaurare), dar fãrã de care cercetarea patrimoniului și punerea sa în valoare nu s-ar putea face.

Nu intru în detalii, pentru cã este mult de vorbit pe tema aceasta.

Vã mulþumesc!             

 

Interviu realizat de Xavier Montoliu-Pauli 

 

***

 

 

Receptarea lui Istrati în lumea catalanã

 

Receptarea lui Panait Istrati în spațiul literar catalan i se datoreazã scriitorului și jurnalistului catalan Pere Foix i Cases (1893-1978), care l-a cunoscut pe Panait Istrati la Paris, dupã 1923, și s-au împrietenit imediat. Foix i Cases a tradus din francezã în spaniolã (catalana fusese interzisã în timpul dictaturii generalului Primo de Rivera) câteva volume ale lui Istrati, între 1925-1926 și 1929, Kyra Kyralina, Nerantsula, Ciulinii Bãrãganului, Evadãrile mele, publicate la Barcelona.

Dar prima traducere în limba catalanã a unei opere din Istrati se intituleazã El pescador d’esponges. Traducerea îi aparține scriitorului și lingvistului Josep Miracle și este publicatã la Barcelona, în 1938 – chiar în perioada rãzboiului spaniol (1936-1939). Istrati publicase cartea Le pécheur d’éponges în Franþa, în 1930, și, chiar în același an, Miracle publicã o recenzie în renumita revistã barcelonezã D’ací d’allà [De ici de colo], al cãrei obiectiv era prezentarea scriitorilor și artiștilor strãini și catalani cu scopul de a face cunoscutã literatura europeanã dupã politica anticatalanistã, din timpul dictaturii lui Primo de Rivera.

În schimb, prima traducere publicatã în limba catalanã a Chirei Chiralina, tot din francezã, a apãrut în 1972. Traducerea a fost realizatã de scriitorul și publicistul Xavier Romeu. Cartea conține un epilog foarte interesant, scris de poetul și profesorul Jaume Vidal i Alcover, care îl prezintã pe Istrati pe larg, fiind un mare admirator al raconteur-ului dunãrean. În 1989, traducãtorul Lluís Massanet a publicat, la Barcelona, Domnitza de Snagov.

În septembrie 2015, traducãtoarea Anna Casassas a publicat Mes départs în limba catalanã, Els meus començaments, la Editura Minúscula din Barcelona. Am stat de vorbã cu ea despre recenta traducere. (Xavier Montoliu-Pauli)

 

Cum ați avut ideea de a-l publica pe Istrati în catalanã?

Pe Istrati l-am cunoscut prin volumul El pescador d’esponges [Pescuitorul de bureþi], publicat în 1938, pe care îl avea tatãl meu în casã, tradus de Josep Miracle, și imediat mi-a atras atenția. Dupã aceea, am început sã citesc, în limba francezã, alte opere de-ale lui și am rãmas fascinatã de toate acele nuanțe cromatice și de emoțiile transmise de acele cãrți, dar și de forța personajelor care trãiau în ele, pentru cã era o forțã care striga pentru libertate și justiție. Descopeream în ele o lume pe care pânã atunci nu o cunoscusem deloc, și care, printre altele, m-au ajutat sã înțeleg complexitatea lumii balcanice (dar nu sã înțeleg de ce era atât de complexã, ci doar cât de complexã era), plinã de foc – fugã – și mișcare. Totuși, în ciuda extremei duritãți, foarte îndepãrtatã de cea pe care mi-o transmiseserã cãrțile lui Ivo Andriæ.

Scurta prezentare a lui Romain Rolland, din prefața la Kyra Kyralina, m-a fãcut sã fiu interesatã de viața lui Panait Istrati, mi-a trezit interesul pentru acest autor atât de diferit de ceilalți pe care îi citisem (lãsându-l la o parte pe Gorki, exact cum menționeazã Rolland în aceastã prefațã) și automat a izbucnit un fel de dorințã de a încerca sã-l fac mai cunoscut în Catalonia, unde, chiar dacã avea o operã destul de repede tradusã în acel moment, continua sã fie un autor puþin cunoscut. Nu se putea – nu se poate – ca o persoanã care luptase atât de mult înainte de a scrie acele cãrți, care suferise atât de mult, pribegind în lume, sã rãmânã necunoscut la noi.

Singura posibilitate pe care o aveam eu – ca traducãtoare – ca Istrati sã fie cunoscut de un public larg, era, firește, sã-l traduc și sã fac în așa fel ca sã fie publicat.

 Cum vi s-au pãrut amintirile lui Istrati din tinerețea lui?

els meus comencaments, panait istratiAm remarcat cartea Mes départs, titlu pe care l-am tradus prin Els meus començaments [Începuturile mele], pentru cã era cea mai autobiograficã și, prin urmare, unea într-un singur text cele douã elemente de fascinație pe care le-am menționat anterior, forța emotivã a narațiunii și, în același timp, perspectiva asupra incredibilei vieți a autorului.

Faptul cã abordeazã în mod direct copilãria și prima adolescențã face ca nedreptãțile povestite și cãutarea continuã a libertãții sã ajungã direct la inima cititorului, care, desigur, trebuie sã se simtã atins de aceastã forțã. Și, așa cum am mai menționat, în ciuda extremei duritãți a întâmplãrilor pe care le povestește, textul nu este închis, ci în plinã fierbere vitalã. În situațiile cele mai întunecate, Istrati pãstreazã un pic de umor, și, în plus, știe sã contrapunã momentele de o generozitate și o umanitate deosebitã. În acest sens, de exemplu, îmi place în special, contrapunctul pe îl gãsim în ultimul capitol, pe vaporul care se îndreaptã spre Alexandria, în care cãlãtorul austriac și chelnerul îl trateazã deosebit și-l ajutã sã-și recupereze demnitatea. În opinia mea, este vorba de o virtute în plus a cãrții care se terminã în aceastã luminã plinã de speranțã, nu doar pentru viitorul protagonistului, dar și pentru toatã lumea.

 

Interviu realizat de Xavier Montoliu-Pauli

 

Comentarii cititori
sus
Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey