D'Autore - [RO] - Lumea infinită a lui Max
D'Autore - [IT] - Il mondo infinito di Max
Muzică - Dialog cu Aurel Gherghel
Teatru - Scène d'insulte
Film - Kon-Tiki. Cum să probezi o ipoteză
Film.ro - Undeva la Palilula
Flamenco - Alma Andaluza
To(l)ba cu jazz [2]

 
sus

Attilio Mina

 

Lumea infinită a lui Max

 

max1Nu îl cunosc personal pe Max Franceschini însă o cunosc, și mi-ar plăcea să spun „dintotdeauna”, pe Erica, soția sa, care, cu mulți ani în urmă, mi-a fost elevă și, imediat după aceea, colegă și, întotdeauna, printre cele mai bune, la Institutul de Arte. Cu Max am avut numai scurte schimburi de mesaje, convorbiri grăbite și nu îi cunosc privirea și mâinile (mâinile unui fotograf sunt importante, decisive, la fel ca și pentru un pictor sau pentru un muzician) dar am privit fotografiile sale, metabolizarea imensității, și am rămas fascinat. Știu despre călătoriile sale, despre peregrinările sale între luminile difuze și perene ale marelui nord, despre căutările puternicelor constraste dintre ecourile africane sau, în sfârșit, despre constantul său dor de orice orizont misterios sau rătăcit și îndepărtat, pe tărâmuri ascunse și necunoscute lui. Scriu acum despre el și poate nu îi sunt nici măcar un amic acceptat, încercând să citesc dincolo de prețioasele tonuri ale imaginilor sale maiestuoase. 

max2„Ochiul există numai în stare sălbatică”, scria Andrè Breton cu un secol în urmă și în acel eseu al său amintea o frază a lui Mozart pe patul de moarte: „încep să întrezăresc ceea ce ar fi putut fi creat prin muzica”. Reîncep, deci, să scriu, plecând de la Breton și re-privesc (re-admir) imaginile 'sălbatice' ale lui Max Franceschini și Islanda sa (mereu, în mod voit, nesfârșită), acolo unde natura există într‑adevăr în „stare sălbatică”, oferindu-se fără pudoare ochiului. Reîncep să scriu chiar pornind de la Mozart, convingându-mă că este cu adevărat posibil a întrezări infinitele posibilități expresive ale fotografiei. Max este un călător instinctiv, un fotograf rătăcitor cu o sensibilitate lirică. Este un povestitor al infinitului peren.

Înclinația sa este spre narațiunea care se epuizează și se închide, se încătușează și limitează într-un singur clic al unei fotograme. Această narațiune, însă, va fi „lecturată” îndelung și pe lungă distanță, trebuie reluată și recitită, așa cum se face cu ceea ce ne pasionează cu adevărat. Atunci se declanșează, dinăuntrul imaginii, ceva în plus, în sfârșit ceva ce ochiul rătăcit în vastitatea acelor spații nelimitate, se străduiește să recunoască: apare mica lumină prizonieră pe o creastă umbrită,  tremurul mărunt și înspumant al unei cascade, semnul lăsat pe pământ al rostogolirii tăcute a pietrelor, ecoul unui cristal înghețat care pare înflăcărat, aburii care se evaporă evadând din imperceptibile fisuri ale stâncilor. Peste toate, sensul tangibil al unei lumi primordiale și intacte, aproape că natura (sa) să fie pătrunsă de fluxurile supranaturale ale unui Eden fantastic într-o lume pură. Dar cum lucrează Franceschini, fotograful și pictorul de vise imposibile? În mod digital, desigur, ca toată lumea, deja, dar fără a abandona stilurile și metodele fotografiei analogice.

max3Este om de imagine pe stil vechi, atent, meticulos, în modul său atât de cult tehnic, până la a prefera, în lucrările sale mai „libere”, forma perimată a imaginii fotografice în alb și negru. Creativitatea cu care natura i se oferă găsește corespondent în aceeași creativitate a sa iar imaginile ne povestesc acest raport, răspunzând sarcinilor cu caracter estetic și, într-un anume sens, cum deja am spus, și moral. Iată, deci, că în imaginile lui Max orice aspect al acelei lumi reale care e pe punctul de a fura „în afară de real” (de la simpla frunzuliță agitată de vânt la arhitectura lucrurilor, la structura compozițională a peisajului de rază largă, la rarele prezențe umane și animale) primește același tratament magnific: într-o primă fază, aceea a „capturării” viziunii fotografice, în general în mod clasic, printr-o lungă expunere statică; și într-o secundă fază, aceea a scântâietoarei, impetuoasei, virtuoasei redări a tonurilor (ton pe ton) într-un epuizant post‑production dus la paroxism și în care fiecare unic infinitezimal pixel este și reprezintă o valoare adăugată. Și nu poate fi altfel în imagini în care fiecare ton, fiecare umbră, nu sunt altceva decât percepții de dragoste, de delicată beție în fața misterelor și frumuseților naturii, care este si imensul nostru vis de libertate.

max4Contemplativ și solitar, așa cum stă bine fiecărui fotograf rătăcitor, despre el însuși și în cuvinte simple: „ ... fiecare din noi are ceva de care simte că nu se poate lipsi. Acest ceva pentru mine este contactul sincer cu natura, a mă pune în relație cu mediul în mod direct, într-o oarecare măsura, primitiv”.
„... este important să cultivi înăuntrul tău stupoarea admirației în fața unui munte, a unei păduri, a unui animal și a te simți parte din ceva fără timp, fără spațiu, deschiși total în fața “minunilor”.
... modul cel mai bun și, desigur, cel mai sincer pentru a relaționa cu un mediu necontaminat sau cu orice loc, chiar în sens fizic, este sensul propriului mers ritmat cu respirația profundă, apoape a se sătura de aer...”
... a ști să aștepți este o disciplină care mă face să mă opresc cu aparatul de fotografiat îndreptat către o creastă, în frig, ore și ore, sperând că norul care o acoperă se va deplasa atât cât să îmi dăruiască acea lumină, acea atmosferă visată și căutată ...”
„... a putea povesti celorlalți, prin imaginile mele, ceea ce am văzut, a putea transforma acea viziune atât de personală în ocazia de a transmite celor absenți esența, sufletul lumii... “ 

Ei, da, Max, ne-ai povestit Islanda ta, dar lumea infinită a narațiunilor tale trăiește și înăuntrul nostru. Suntem noi, sunt gândurile noastre, fanteziile noastre secrete, visul nostru de libertate și de imens.

Traducere din italiană: Camelia Căprariu

 

Comentarii cititori
sus

Attilio Mina

 

Il mondo infinito di Max

 

max-i1Non conosco personalmente Max Franceschini, conosco invece, e mi piacerebbe dire: „da sempre”, Erica sua moglie, che anni addietro, mi è stata allieva e subito dopo giovane collega, e come sempre tra le migliori all’ Istituto d’Arte. Con Max ho avuto solo brevi  messaggi scambiati, frettolose chiamate e di lui non conosco lo sguardo e le mani (le mani di un fotografo sono importanti, decisive, quanto le mani di un pittore o di un concertista); ma ho visionato i suoi scatti, le sue fagocitazioni d’immenso e ne sono rimasto affascinato. So dei suoi viaggi, del suo continuo peregrinare tra le luci soffuse e perenni del grande nord, della sua ricerca dei forti contrasti tra i riverberi africani; so infine della suo costante anelito nei riguardi di ogni orizzonte purché misterioso o lontano e sperduto  in terre recondite e a lui sconosciute. Scrivo ora di lui e forse neppure gli sono amico gradito nel cercare di leggere oltre le preziose tonalità delle sue immagini maestose. „L’occhio esiste allo stato selvaggio”, scriveva Andrè Breton circa un secolo fa, e in quel suo saggio ricordava una frase di Mozart morente: „comincio ad intravvedere ciò che si sarebbe potuto creare con la musica”. Ricomincio quindi a scrivere proprio partendo da Breton e riguardo (ri-ammiro) le immagini „selvagge” di Max Franceschini e la sua Islanda (sempre volutamente incompiuta), laddove la natura esiste davvero allo „stato max-i2selvaggio” offrendosi impudicamente all’occhio. Ricomincio a scrivere proprio partendo da Mozart e riguardo (ri-ammiro) tutte le immagini di Max, convincendomi che è davvero possibile intravvedervi le infinite potenzialità espressive della fotografia. Max è un viaggiatore di istinto, un fotografo errante con una sensibilità lirica. E’ un narratore dell’infinito perenne. La sua tendenza è il racconto che si esaurisce e racchiude, imprigiona e limita entro un solo scatto in un unico fotogramma. Questo racconto però va “letto” a lungo e da una lunga distanza, bisogna ritornare indietro e rileggerlo, come si fa con ciò che davvero ci appassiona. Allora scatta, dal di dentro dell’immagine, qualcosa di più, finalmente qualcosa che l’occhio sperduto nella vastità di quegli spazi intonsi, stenta a riconoscere: appare la minima luce racchiusa su di un crinale sfumato, la bava minuta e spumeggiante di una cascata, il segno nella terra lasciato dal rotolare silente delle pietre, il riverbero di un gelido cristallo che pare infuocato, i fumi che svaporano scaturendo da impercettibili fessure nelle rocce; su tutto il senso tangibile di un mondo primordiale e intatto, quasi che la (sua) natura sia permeata da flussi soprannaturali di un Eden fantastico in un mondo inviolato. Ma come opera Franceschini fotografo e dipintore di sogni impossibili? In digitale, certamente, come tutti ormai, ma senza abbandonare gli stilemi e le metodiche della fotografia analogica. E’uomo d’immagine all’antica, attento, meticoloso, max-i3a suo modo tanto tecnicamente colto da preferire nei suoi servizi più „liberi”, la forma storica dall’immagine fotografica, il bianconero. La creatività offertagli dalla natura trova corrispondenza nella sua stessa creatività e le sue immagini ci raccontano di questo rapporto rispondendo a compiti di carattere estetico e, in un certo senso, come già sottolineato, anche morale. Ecco dunque che nelle immagini di Max ogni aspetto di quel mondo reale che sta per carpire fuori dal „reale” (dalla più semplice fogliolina agitata dal vento, all’architettura delle cose, alla struttura compositiva del paesaggio ad ampio raggio, alle rare presenze umane e animali) riceve lo stesso magnifico trattamento: in una prima fase, quello della “presa” della visione fotografica, in genere, all’antica, a lunga posa statica; e in una seconda, quella della scintillante, certosina, virtuosistica resa tonale (a tono su tono) in una estenuante post produzione protratta al parossismo ed in cui ogni singolo infinitesimale pixel è e rappresenta un valore aggiunto. E non potrebbe essere altrimenti in immagini in cui ogni tono, ogni sfumatura non sono altro che percezioni d’amore, di delicata ebbrezza di fronte ai misteri e alle bellezze della natura che è anche il nostro immenso sogno di libertà.

max-i4Contemplativo e solitario come conviene ad ogni fotografo peripatetico, di sé stesso è di scarne parole.

„...Ognuno di noi ha qualcosa di cui sente di non poter fare a meno. Questo per me è il contatto sincero con la natura, il pormi in relazione con l’ambiente in modo diretto, in qualche misura primitivo”.
„ …E’ importante coltivare dentro di se lo stupore e l’ammirazione davanti a una montagna, un bosco, un animale e sentirsi  parte di qualcosa senza tempo, senza spazio, totalmente disposti nei confronti della “meraviglia”….
„…il modo migliore e certamente il più onesto per rapportarsi con un habitat incontaminato, o qualsivoglia luogo anche in senso fisico, è il senso del proprio cammino ritmato dal respiro profondo, quasi a saziarsi dell’aria…”.
„…Il saper aspettare è una disciplina che mi porta a fermarmi con la macchina fotografica puntata su una cima, al freddo, per ore, sperando che la nuvola che la ricopre si sposti quel tanto che basta per regalarmi quella luce, quell’atmosfera immaginata e ricercata…”.
„…. Poter raccontare ad altri, attraverso le mie immagini quello che ho visto, trasformare quel vissuto così personale in una occasione per trasmetterne a chi non era lì l’essenza, l’anima del mondo…”.

Ebbene si, Max, ci hai raccontato e la tua Islanda, ma  il mondo infinito dei tuoi racconti vive anche dentro di noi.  Siamo noi, sono i nostri pensieri, le nostre fantasie segrete , il nostro sogno di libertà e di immenso.

 

Comentarii cititori
sus

Dan Năstasie

 

Dialog cu Aurel Gherghel

 

În a doua jumătate a anilor '70 eram elev în ultimii ani de liceu. Săptămâna de lucru era de șase zile iar sâmbăta aveam întotdeauna cinci sau șase ore de clasă. Abia așteptam sunetul clopoțelului ca să pot alerga spre stația de autobuz și să ajung cât mai repede acasă. De la ora unu, pe programul național de radio, începea o emisiune muzicală de câteva ore. Era evenimentul săptămânii, așteptat cu multă nerăbdare. L-am rugat pe unul dintre realizatorii emisiunii, domnul Aurel Gherghel, să ne ajute să ne amintim acele vremuri.

Emisiunea era structurată în rubrici tematice și, deși eram avid după muzica rock, îmi amintesc cu nostalgie rubrica 'Bucuriile muzicii' a muzicologului Petre Brâncuși. Cine era producătorul și cum decurgea lucrul într-o asemenea echipă a personalităților?

Aurel GherghelNu exista noțiunea de producător, se utiliza cea de REALIZATOR și, în vremea la care cred că te referi, cel puțin așa era când colaboram și eu, 1973-1976, această sarcină și acest drept reveneau doamnei Daniela Caraman Fotea, șefa compartimentului Muzică (nu am cunoscut niciodată organizarea sau denumirile Radioului Național !).

Programul era un adevărat maraton muzical de câteva ore bune, neobișnuit pentru România. Pe de altă parte, indiferent de genul muzical abordat, era muzică selectată și prezentată cu mult gust, ignorând genurile comerciale și superficiale ale zilei. Cum a fost posibil?

Emisiunea se numea Radiodivertisment și în cele 5 sau 6 ore de emisie includea cam tot ce credea/gândea realizatorul și se găsea pe piață. (În după amiaza de duminică se difuza cam tot așa emisiunea Radiorecording, având diverși realizatori, angajați ai Radioului. Eu eram colaborator și am ajuns cu totul întâmplător în această emisiune. Eram deja în Radio (se lansase Programul III, chemat săptămânal de Marius Grozea pentru Clubul Invitaților, pentru care asiguram partea muzicală și, ulterior, de alți realizatori de Cluburi (Camelia și Dan Ursuleanu) sau Doina Caramzulescu de la Secția pentru străinătate (îi dădeam textul, îl traducea în spaniolă-franceză și apoi mă învața - papagalicește - pronunția, repetam și pronunțam în spaniolă, dar muzica era decisă de mine).

Cum în revista Săptămâna aveam TOP 10 și pe primul loc ajunsese Emerson, Lake and Palmer cu Tablourile, am scris că ar fi cazul ca și la Radio România să se asculte o astfel de  muzică. M-am trezit invitat de Daniela să prezint o rubrică cu această trupă. Am scris textul (analizând părți sau intervenții solistice selectate de pe LP), i l-am dat, n-a avut obiecții și într-o după-masă am intrat într-o cabină unde am citit textul și, cu ajutorul lui Dan Antonescu, am pus fragmentele muzicale la locul lor.
Trebuie să menționez că emisiunea era prezentată de Paul Grigoriu (superbă voce, superb individ, ajuns pe drept, ulterior, director) și cu ei am lucrat fiecare emisiune câțiva ani buni.

Momentul culminant al show-ului de la radio a fost întotdeauna, pentru mine, rubrica lui Aurel Gherghel. Tonul și atitudinea prezentatorului aminteau, oarecum, de regretatul Cornel Chiriac. E vreo legatură?

Ceva poate avea legătură. L-am cunoscut pe Cornel Chiriac la Clubul de Jazz al Casei Studenților (încă din 1964) și, după plecarea lui din țară, fiind trimis prin Săptămâna la festivalurile din Varșovia și Praga, am luat legătura cu cei din Federația Europeană de Jazz (sediul era la Viena, dar al magazinului ei, la Varșovia) și începând cu 1970 am devenit corespondentul pentru România al Jazz Forum, revista Federației.

Poate că și prin firea mea (ardelean) sau muzica pe care o prezentam, poate și influențat de manierea în care era prezentată  muzica în cele două mari festivaluri, și cu siguranță că datoram (poate fără să știu!) ceva din vorba domoală a lui Willis Connover (Voice of America, jazz)  sau a lui Lulu Tanoviceanu, prezentatorul jazzului românesc în cluburi, radio și în Festivalul Național de Jazz Ploiești( 69-71). Cu aceste influențe ale celor ce nu mai sunt (și trebuie să le aduc numele în fața iubitorilor de muzici, inclusiv al regretatului Iosif Sava mai târziu) am profitat și de situația mea de gazetar invitat la Radio (de fapt, am practicat până la pensie meseria de inginer energetic la Institutul de Cercetări Metalurgice, 1966-2008) și mi s-a permis acea voce sfârșită, cu multe pauze de respirație, inclusiv cele cateva secunde de liniște după o piesă care cerea acea pauză!) într-o lume plină de optimism.

În plus, trebuie să mărturisesc, lucram cu maeștrii ai foarfecelor, care mă avantajau cât puteau. De exemplu, Dan Antonescu a tăiat de 7 ori din foarfece litera N din pronunția Di Pundis, așa că s-a auzit Di Pudis (Die Puhdys, 'Pudicii', un LP prezentat  după singurul exemplar întâlnit, nume scris pe coperta cu rune germanice și pentru care ne-am adresat și secției de limbă germană a Radio, abia ulterior înregistrării vocii mele aflând prin Ambasada RFG denumirea grupului). Astfel că nu a mai trebuit să merg în Radio să refac textul cu Die Puhdis etc etc. Cine crede că a fost simplu, poate lua multe alte mărturii...

În acea rubrică, întotdeauna prea scurtă pentru mine, am ascultat Zappa, Renaissance, Emerson Lake & Palmer, Mahavishnu Orchestra, dacă îmi amintesc bine. Ce alte trupe am omis? Cum a fost posibil?

Timp de vreo patru ani, săptămânal, sâmbăta, aveam această rubrică de 30 minute în care am prezentat de la Gary Glitter la Edit Piaf, de la Dylan la Cohen, de la Aura la Sideral etc, etc. Nu prea se găseau LP-uri și multe emisiuni le-am făcut după ce prieteni sau fani îmi aduceau și propuneau un LP și, desigur, materiale pentru prezentare (inclusiv pentru început, în urma invitației, a trebuit să caut un LP al lui Emerson Lake & Palmer, că nu era ușor să analizezi pe fragmente un LP, totodată un autor).

Plecarea mea din emisiune s-a produs tot atât de ușor ca și invitația. Credeam că a venit vremea să prezint Beatlesul în șase episoade/săptămâni și mi s-a spus că numai în două! Așa că l-am început pentru șase la Clubul Invitaților și imediat ce s-a aflat nu s-a mai dorit propunerea mea pentru săptămâna următoare, că trebuie să prezint altceva decât Experimental Quintet Cluj Napoca. Cum am spus că altceva nu pot face, după încă o săptămână de recidivă cu Experimentalii, mi-am dat seama că trebuia să ne despărțim și ne-am despărțit...

Care sunt cele mai importante amintiri legate de acea rubrică muzicală? Care a fost reacția ascultătorilor?

Indiferent de aceste trăiri, mai bune sau mai rele, rămân îndatorat colegilor și prietenilor din Radio (Marius Grozea, Daniela Caraman Fotea, Paul Grigoriu, Dan Antonescu, Xenia și fetelor care mă suportau în cabinele de înregistrări) și nu în ultimul rând șefilor din Programul III (Eduard Jurist, doamna Șincan sau Papa Horvath) care au deschis Radioul și pentru alte muzici decât cele grele sau ușoare. Iertare dacă nu-i știu decât pe aceștia, idem pentru cei pe care nu i-am spus aici.

De fapt nu prea trebuie să mă plâng, am făcut cam ce am vrut sau găsit și poate că răspund atât de târziu promisunii cu acest interviu și din cauză că astăzi nu mai simt cititorii/ascultătorii ca în acele vremuri. Primeam cca 300 de scrisori la Săptămâna, cam tot atâtea la Radio, și totuși,  după un timp, am început să obosesc, nu le mai citeam pe toate - aveam deja prieteni vechi - nu mai înregistram pe casete rubricile mele, nu mă mai încălzeau realizările și îmi era teamă că nu voi mai fi interesant, să-mi pot face mendrele, așa cum mi le făceam la Clubul de la ora 7, adică să promovez ceea ce îmi plăcea sau consideram de valoare.

Încet, încet am renunțat la Radio, apoi la Săptămâna și m-am apucat serios de inginerie, de însurat și făcut/crescut copii. Parcă nu mai erau nici timpurile dorite și, după Festivalul Selecția Rock 85 (Timpuri Noi - Marele Premiu!) și interzcerea Galei la Polivalentă, am renunțat la orice colaborare culturală până în decembrie 89 (în direct la Radio Romania, în noaptea de Revelion, cu Andrieș și Șeicaru) și 1991 (Phoenix la Palatul Copiilor) sau 1992 (cinci zile de festival ECOPOP, trei la Polivalentă și două la Palat Jazz și Gala).

Dar nu mai eram EU (orgoliu?), erau alte muzici și am trecut spre alte prostii ce nu mi-au adus mai nimic, pierdut între atâta lume care știa ce și cum să facă (Radio Z, Z SA, festivaluri ECO etc, etc)

Îmi amintesc concursul în care trebuia să recunoaștem, ascultând o piesă nouă, trupa care o interpreta. Era vorba de Mahavishnu Orchestra cu Miles Beyond de pe Birds of Fire. Corect?

Cred că este clar că nu-ți pot răspunde, astfel de concursuri se făceau, indiferent de tematica mea...

În acele timpuri în care începea invazia muzicii disco, emisiunile  dedicate muzicii anti-top erau rare. De ce ați ales acea cale? Și care credeți că a fost impactul acelor programe.

După cum ai văzut, calea s-a ales cam singură. Nu prea era vreme să facem anti-topuri (aveam multe altele, între care criticarea Uniunii Compozitorilor în paralel cu listele și partiturile folkiștilor înaintate apoi spre aprobarea UC etc, etc). Impactul? Poate și interesul și amintirile tale...

După o lungă carieră dedicate comentariilor și analizei muzicii rock, ce credeți că ar trebui făcut ca radioul să educe în continuare?

Radioul își face treaba (zic eu), până și televiziunile (respect TVR2). Dar cu atâtea TV-uri și Radio-uri, cu atâtea posibilități ON LINE, numai cine nu vrea nu-și face educație muzicală. Poate că ăsta-i principalul vostru rol în societate. Educație și auto-educație, nu numai muzicală!

Comentarii cititori
sus

Radu Bucălae

 

Scène d'insulte

 

RB1În urma unui parteneriat între Universitatea din Craiova și cea din Dijon, mulți studenți de la noi au șansa de a studia în Franța și invers. Ajungând acolo am avut surpriza de a descoperi mulți tineri craioveni ce au avut norocul, datorită unor burse, de a studia într-un oraș francez, repsectiv Dijon. Mă bucur să fac parte din prima generație de studenți-actori ce a participat la un asemenea schimb de experiență, foarte benefic de altfel.

Colaborarea a început anul trecut, când școala noastră a fost vizitată de studenții francezi ce au susținut un spectacol în Aula Buia. Astfel am avut ocazia să ne cunoaștem, să interacționăm și să schimbăm opinii despre metodele de lucru abordate de fiecare școală. Scena Departamentului pot să spun că a fost pe deplin mulțumitoare pentru ei, ținând cont că nu multe școli, atât din țară cât și din afară, nu dispun de o asemenea sală de spectacole, practic dotată cu absolut tot ce e necesar.

RB2Anul următor, respectiv în 2013, a urmat cea de-a doua parte a schimbului de experiență, în care noi ne-am deplasat la Dijon, în cadrul unui colocviu bazat pe insulta în teatru, unde am prezentat două spectacole produse de școala noastră, Colonia îngerilor de Ștefan Caraman, spectacolul de licență al anului III, în regia domnului conf.univ.dr. Alexandru Boureanu, și Bebe's trip de Ștefan Peca, în regia lui Dragoș Andronie, ambele spectacole abordând tema principală a colocviului. Acestea s-au dovedit a fi un real succes, în total fiind trei reprezentații, am fost bucuroși să jucăm cu sălile arhipline și să avem parte de reacții neașteptat de bune din partea francezilor. A fost prima noastră experiență când am jucat cu subtitrare și astfel am fost nevoiți să respectăm textul în proporție de 100%, pentru ca mesajul să fie corect transmis.

RB3Visà vis de comic, e perceput diferit la ei. Categoric da. În timpul spectacolelor se amuzau la ce ne așteptam noi mai puțin și invers. Este normal pentru că suntem popoare foarte diferite, atât ca mentalitate cât și cultură.

Când am plecat, ne-am bazat că vom putea comunica în engleză cu cei de acolo, mulți dintre noi neavând multe cunoștințe despre limba franceză, dar am rămas uimiți că foarte puțini dintre ei rup o boabă de engleză, asta poate și din cauza faptului că sunt foarte naționaliști. Oricum, am îmbinat cele două limbi și am reușit să ne înțelegem.

Din păcate, în repertoriul colocviului nu a existat un spectacol propriu-zis al francezilor, am asistat doar la un spectacol lectură, de altfel extrem de elaborat și profesionist, ce ne-a dovedit abilitățile actoricești ale studenților francezi.

Legat de Franța, în general, mâncarea nu a fost chiar pe placul meu, sau pe placul nostru. În primul rând bucătăria românească diferă total de cea franțuzească, cred că ei mănâncă mai sănătos. Nu adaugă deloc condimente, drept urmare mâncarea nu prea avea nici gust, dar am fost nevoiți să ne adaptăm, neavând alte variante.

RB4Dacă ar fi să subliniez un lucru din atitudinea francezilor, care mi-a rămas întipărit, este faptul că sunt un popor extrem de naționalist. Nu știu încă dacă acesta este sau nu un punct forte al lor.

Dincolo de cultură, limbă și alte diferențe, părerea mea este că avem aceeași structură, drept dovadă am și colaborat foarte bine.

Foto: Cătălin Corneanu

Comentarii cititori
sus

Florentina Armășelu

 

Kon-Tiki
Cum să probezi o ipoteză


armaseluÎn primavara anului 1947, exploratorul norvegian Thor Heyerdahl, împreună cu alți cinci camarazi și un papagal verde, se lansa într-o expediție cu totul neobișnuită în Pacific. Pe 28 aprilie, în Callao, Peru, micul echipaj se îmbarca pe o plută din lemn de balsa având ca țintă insulele polineziene, situate la aproape 8.000 km spre vest. Scopul acestei expediții era acela de a proba, cu mijloace de navigare ce se presupun a fi fost disponibile la aceea vreme, ipoteza potrivit căreia primii locuitori ai acestor insule, sosiți de peste mări în jurul anului 500 era noastră, proveneau din America de Sud și nu din Asia, așa cum se crezuse până atunci. Teoria lui Heyerdahl avea ca punct de plecare legendele localnicilor ce atribuiau rolul de întemeietor al civilizaței polineziene lui Tiki, deopotrivă zeu, fiu al soarelui, și căpetenie.

Originea acestui zeu-căpetenie și a companionilor săi, descriși ca aparținând rasei albe, cu păr roșcat spre blond, înalți, cu bărbi lungi și ochi albaștri, precum și a unei fracțiuni din populația insulelor prezentând caracteristici similare la vremea descoperirii lor de către europeni, rămânea însă învăluită în mister. După zece ani de cercetări, Heyerdahl concluziona că Tiki și oamenii săi ajunseseră pe insule venind dinspre est. Alte dovezi invocate în sprijinul originii sud-americane a acestor colonizatori erau, pe de o parte, asemănările dintre misterioșii monoliți din Insula Paștelui sau alte insule din mările Sudului și vestigiile civilizațiilor preistorice din America de Sud, iar pe de altă parte, legendele indienilor inca despre zeul soarelui Virakocha, cunoscut și sub numele de Kon-Tiki sau Illa-Tiki, înalt preot și rege al unui popor de rasă albă de la care strămoșii incașilor ar fi învățat arhitectura și agricultura, și care, în urma unor conflicte cu alte populații locale, s-ar fi refugiat, împreună cu apropiații săi, undeva spre vest, în Pacific.

Nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film într-o limbă străină (2012), Kon-Tiki debutează cu un incident din copilăria lui Thor, incident cu o semnificație anume în viața acestui explorator al mării, care, așa cum avea să se dovedească mai târziu, nu știa să înnoate. Alte evenimente punctate în partea introductivă sunt discuția în jurul focului cu bătrânul Tei Tetua, ultimul descendent al triburilor de pe coasta estică a insulei Fatuhiva, ce avea să conducă la expediția întreprinsă zece ani mai târziu, precum și demersurile și pregătirile ce preced îmbarcarea din Callao.

Restul filmului este dedicat călătoriei propriu-zise. Imaginile, preluate prin poziționarea camerei la suprafața apei, sub apă, frontal - la o anumită distanță, deasupra sau direct pe ambarcațiune, reușesc să recreeze acea atmosferă de pe pluta din lemn de balsa, impregnată de gustul sărat al mării și al aventurii. Câteva secvențe filmate în alb-negru evocă originalul realizat în timpul acestei expediții, premiat în 1951 cu Oscarul pentru cel mai bun documentar.

În timp ce cadrarea în plan mediu sau îndepărtat oferă, de cele mai multe ori, o perspectivă asupra vulnerabilității întregii acțiuni, aflată nu numai o dată la un pas de catastrofă, prim-planurile lasă să transpară elemente legate de psihologia personajelor - dubiul, teama, panica ce ia treptat locul entuziasmului inițial - aspecte care ar fi meritat poate să fie ceva mai mult exploatate de către cei doi regizori. Pentru că, în final, expediția lui Heyerdahl nu reprezintă doar o lecție despre cum să probezi o ipoteză, ci și un mod inedit de a pune în practică teoria conform căreia dacă ai ceva de demonstrat lumii trebuie mai întâi să-ți învingi propriile temeri și îndoieli.

Regia: Joachim Rønning, Espen Sandberg
Scenariul: Petter Skavlan, Allan Scott - după cartea lui Thor Heyerdahl
Distribuția : Pål Sverre Hagen, Anders Baasmo Christiansen, Tobias Santelmann, Gustaf Skarsgård, Agnes Kittelsen
Producție: coproducție Marea Britanie, Norvegia, Danemarca, Germania, Suedia, 2012
Credit foto: http://www.kontikidefilm.com/ 

Comentarii cititori
sus

Marius Dobrin 

 

Undeva la Palilula

 

Valentin Mihali a spus într-un interviu: „Undeva la Purcărete“, așa poate fi definit filmul marelui regizor român. Pentru că este un film profund personal, este o ilustrare pentru a șaptea artă a imaginației sale. 

Cine îi îndrăgește spectacolele de teatru a așteptat cu febrilitate filmul și, îmi place să cred, așteptările nu au fost zadarnice. Sunt și alții care au rețineri față de cum funcționează la el ambivalența teatru-film și au găsit în această producție în premieră semne ale scenei ori, mai mult, o extensie a artei plastice, adică dinspre punctul de plecare în ascensiunea profesională a lui Silviu Purcărete. Dar tocmai vizualul este esențial, unul încărcat de o idee, iar fiecare cadru din Undeva la Palilula este de privit separat și neapărat în succesiunea dinamică a ceea ce înseamnă un film. Că te duce cu gândul la Fellini, că această creație este de forța unui Macondo (cu accente românești atât cât să-i dea o identitate într-un sat universal), astea sunt repere într-o plasare a filmului, cu adevărat unic în cinematografia românească, altfel, completând o paletă stilistică. Tudor Giurgiu și-a asumat în mod fericit producerea acestui film.

Povestea este fantastică, este reală, este tristă și este comică, este cu dragoste și este cu durere, este bogată în simboluri și trimiteri livrești. Este un bun prilej pentru ca foarte mulți actori să fie puși în valoare, de-a lungul întregului film sau în scurte secvențe, cu atât mai penetrante taman prin 'modestia' în durată. Este o poveste de familie. Marea familie a celor care, la un moment sau altul al vieții lor, au ajuns a lucra cu Purcărete într-o creație sau alta. Și care au rămas de-atunci 'împreună'. O familie deschisă oricui simte că îi este plăcut locul.

Filmul este dedicat unor oameni din tinerețea regizorului, Dragoș Serafim și Goange Marinescu, acesta din urmă fostul director al Teatrului Anton Pann din Râmnicu Vâlcea. Primului, tribut întreaga poveste, o poveste al cărui personaj principal îi poartă numele. Și care se bucură de jocul plin de farmec al unui actor de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, Áron Dimény. Regizorul a considerat că personajul este mai bine servit de vocea lui Marius Manole, actor care de altfel apare și el, în finalul filmului, într-un schimb de replici ca un schimb de ștafetă, simbolic, al personajelor.

Vorbind despre voce (ah! iată că un film românesc poate să aibă sonor normal, mai mult, sonor frumos, de savurat), țin să amintesc și vocea lui Silviu Purcărete, în postura de narator, adică a aceluiași personaj principal, doar că la prezentul depănării amintirilor. Mai mult, forțat de împrejurări, după cum mărturisește, regizorul are și o apariție în imagine, pentru un personaj care inițial fusese acceptat de Marcel Iureș, indisponibil în ziua filmării. Pentru mai multe detalii recomand interviul regizorului:http://jurnalul.ro/cultura/film/silviu-purcarete-palilula-e-o-constanta-balcanica-609878.html

Dragoș Serafim istorisește pe îndelete despre „dragostea și rușinea tinereții mele“, despre cum, de pe băncile facultății, ajunge medic pediatru într-un loc în care nu existau copii. Sub apăsarea unui avertisment dat de Nea Pantelică, medicul predecesor, a cărui personalitate călăuzește mișcarea oamenilor din Palilula: „dacă se nasc copii, ne iau locurile de la mese, dacă se naște un copil, tebuie să plece unul dintre noi“.

Oameni care trăiesc viața cu toate constrângerile destinului uman sau ale evoluției istoriei. Moartea e prilej de spectacol, autopsia strângând spectatorii roată. Secretarul de partid comunist (Constantin Chiriac) este ascultat atât cât asculți pe unul din grupul în care te miști, mai ciudat, până la un punct, după care nu-l mai bagi în seamă. Spitalul este ca o tabără de copii. „Care e meseria bolnavului? Să zacă! Să stea-n pat cu clisma-n cur și să zacă!“ Altfel, cei de prin saloane, „olteni bețivi“, sintagmă de citit cu ton șăgalnic, erau sănătoși tun. „Bolnavi suntem numai noi, ăștia, sănătoșii, doctorii“ declară Gogu (Sorin Leoveanu), doctorul african stabilit și el în acest spațiu în care minunile sunt simple, firești, precum transformarea în bărbat sau femeie, după cum este luna, pe care o suferă Jeni hermafrodita, un chip cu amprentă (Anne Marie Chertic).

Povești precum în Decameronul, spuse cu aceeași plăcere de mai multe ori, precum aceea cu lupul. Ilie Tudorin, jucat de George Mihăiță, întâlnindu-se cu lupul, era de două ori emoționat: de teamă și pentru că, deși începuse a-l înjura dintr-un gest reflex, nu apucase a termina ce avea să-i zică, luând-o la fugă. Abia ce ajunge în casă și trage zăvorul, după o clipă de răgaz, deschide iuteușadin nou și răsuflă ușurat: „te-n-cur de lup!“ Petreceri simple, născute spontan, printre dureri și cozi la Alimentara, nostalgii de genul 'La Grandiflora', vârtejul comerțului cu broaște dar și misterul caprei, cea de la care va veni sfârșitul. Cine stă să asculte povețele celor bătrâni? „Of, nașule, nașule, să te ferești de răzbunarea broaștelor!“ 

Sunt multe personaje care trec prin cadru, cu o poveste mai amplă sau doar schițată, precum a cuplului jucat de Iulia Lazăr și Valentin Mihali, femeie și bărbat care merg de braț ori stau la o masă, din nimic încep a se certa, se lovesc și se acoperă de vânătăi pentru ca apoi să continue tacticos și tandru plimbarea, cu saluturi politicoase.

Și printre toți, Leana Mică (Ofelia Popii). Mefistofelică la modul șters, presimțind, totodată, de unde vine sfârșitul Palilulei și alungând mereu capra, apare cu simplitatea tristă a unei femei care trage de doctorul Serafim: „hai dom' doctor, la o tocană cu ciuperci! Am și icre!“. Cu mătura, cu cârpa de praf, cu borcanele pe rafturi. Cu mersul șchiopătat. La o înghițitură distanță de cererea lui Dragoș Serafim: „Ce faci Leano, aduci odată tocana aia?“, are ultima replică din film. 

„Fir-ați ai dracu' de bețivi...!“

 

Regia și scenariul: Silviu Purcărete

Distribuția:

Răzvan Vasilescu

Predoleanu

Horațiu Mălăele

Poștașul

George Mihăiță

Ilie Tudorin

Marius Manole

Doctorul Șchiop

Adriana Șchiopu

Pușa

Ioana Crăciunescu

Soție Limoncelli

Iulia Lazar

Isabela

Luminița Erga

Geta

Sorin Leoveanu

Gogu

Ana Ciontea

Margareta

Florentina Țilea

Olga

Ofelia Popii

Leana Mică

Olivia Nita

Ciucurel

Alexandru Georgescu

Nenea Pantelică

Romanița Ionescu

Capra

Ilie Gheorghe

Tatăl

Constantin Ghenescu

Mitică Limoncelli

Dimeny Aron

Doctorul Serafim

Gabriel Costin

Bran

Constantin Chiriac

Virgil Codreanu, Trotzki

Doina Ghițescu

Bucătăreasa

Paul Chiribuță

Cîrcu

Ion Colan

Preotul

Constantin Cicort

Niță Leonardo

Pali Vecsei

Pișta

Valentin Mihali

Baiazid

Ema Vețean

Venena

Pușa Darie

Pixi Ochi Magic

Anne Marie Chertic

Hermafrodita

Andrei Ștefănescu

Don Bartolomeo

Angel Rababoc

Brambete

Cristian Stanca

Popescu Barză

George Costea

Stan

Adrian Hoștiuc

Petrică Zile Grele

Diana Fufezan

Separanda

Adrian Matioc

Chichi

Gabriel Mănescu

Pompierul

Echipa:

Tudor Giurgiu

producător

Helmut Stürmer

scenografie

Dragos Buhagiar

scenografie

Adrian Silișteanu

imagine

Lia Manțoc

costume

Catalin Cristutiu

montaj

Vasilé Sirli

muzica & coloanăsonoră

Tudor Petre

sunet

 

Comentarii cititori
sus

* * *

 

Petrecere spaniolă
cu Alexandru Munteanu și Alma Andaluza

 

Alexandru Munteanu a concertat pe 16 și 17 august la Craiova, în Sala I. D. Sîrbu a Teatrului Național Marin Sorescu, alături de prietenii săi din trupa Alma Andaluza (Suflet andaluz), aparținând companiei cu același nume din Barcelona. Ei au prezentat, în premieră, concertul Fiesta española. Canción, baile y guitarra flamenca (Petrecere spaniolă. Cântec, dans și chitară flamenco). Pilar Diaz Romero, voce impresionantă și atitudine de poveste, Tiberiu Gogoanță, cu inflexiuni de chitară translatând vibrația spaniolă în fața unor spectatori cuceriți cu fiecare cântec.

 

Programul de concert oferit craiovenilor de trupa “Alma Andaluza” a conținut piese de flamenco tradițional (bulerias, tangos, fandangos, alegrias etc.), dar și flamenco modern, din repertoriul unor mari artiști (Paco de Lucia, Paco Peña,Tomatito, Camarón de la Isla, Niño Miguel ș.a.), într-un spectacol care a îmbinat excelența muzicală cu pasiunea și însuflețirea dansului spaniol.

 

Comentarii cititori
sus

Alexandru Șipa

 

To(l)ba cu jazz II

 

* Cunoscuta trupă MANDINGA, dar fără solista vocală, deci în varianta instrumentală, cu cîțiva muzicieni invitați printre care Sebastian Burneci-trompetă, Joo Sebestyen-chitară bas și Gilbero Ortega Torres-percuție (Cuba), după cîteva concerte în stagiunea trecută la Music Club din Capitală și după nominalizarea la Gala Premiilor de jazz pe 2012 la categoria „Revelația anului”, a fost invitată să susțină două concerte în cadrul cunoscutului festival de la Montreux  (14 si 15 iulie), apoi, ca urmare a succesului de aici, a fost invitată să susțină un concert privat în Turcia, pe  4 septembrie și un altul pe 19 septembrie, pe scena deschisă din Piața George Enescu-Festivalul George Enescu.


sipa1* Între 26 iulie și 4 august a avut loc ediția a XI-a a Academiei și a Festivalului ICon Arts, eveniment organizat la Sibiu de Exces Music și Uniunea de Creație Interpretativă a Muzicienilor din România. Vă puteți închipui un concert de jazz, seara târziu, într-un foișor discret luminat, 
înconjurat de o livadă de meri? Chiar așa a fost vineri 2 august la Cisnădioara, la Apfelhaus. Maeștri și discipoli, artiști consacrați și tineri aflați la începutul carierei și-au unit eforturile și au creat o seară superbă. Alături de profesorii academiei: Mircea Tiberian și John Betsch au evoluat, după o săptămână de cursuri de măiestrie, tineri interesanți, tineri dornici de afirmare. Aș aminti câteva nume: chitaristul Liviu Negru, saxofonistul Cătălin Milea, contrabasistul Michael Acker, Alina Botei, Teodora Spânu, Iulia Pardău.
(info by Sebastian Crăciun)

* În perioada 1-4 august a avut loc prima ediție a Satchmo Jazz Fest de la New Orleans, dedicat desigur vieții și muzicii celebrului trompetist și solist vocal Louis „Satchmo” Armstrong, născut în orașul rspectiv. Amintim că municipalitatea orașului New Orleans a amenajat un frumos parc cu același nume în care pot fi admirate statui atît cu L. Armstrong-solo cît și cu formația lui, Hot Five, de asemenea cu un colaborator al său la fel de genial, Sidney Bechet și cu celebra cîntăreață de gospel și negro spirituals Mahalia Jackson, care dă și numele teatrului a cărui clădirea se află alăturată aceluiași parc.

sipa2* Recent a apărut la editura Charmides cartea Coltrane de Pascal Bussy în traducerea lui Roland Szekely care a mai tradus cîteva cărți prețioase de jazz printre care Lucien Mallson - Istoria jazz-ului și a muzicii afro-americane, Koffi Kwahule și Gilles Mouellic-Frați de sunet (discuții despre jazz, teatru și scriitură), Gilles Mouellic-Jazzul-o estetică a secolului XX și G.Mouellic-Jazz și cinema.

* În perioada 23-25 august s-a desfășurat la New York ediția cu numărul XXI a Festivalului de jazz Charlie Parker, evident dedicat unuia dintre cei mai mari creatori de jazz, respectiv ai stilului be bop.
Primele două zile s-au desfășurat  în Marcus Garvey Park din Harlem și au cîntat: în prima zi doar Jimmy Heath Big Band cu lucrarea în premieră mondială Bird is the word-autor J.Heath; în ziua a doua au cîntat Kenny Garrett Quartet, Cecile McLorin Salvant’s cu un trio și Kim Thompson și Jaleel Shaw cu propriile formații. În ziua a treia, desfășurată în Tompkins Square Park, cartierul East Village, au cîntat, în următoarea ordine: Aaron Diehl Quartet, Christian Scott Sextet, Sheila Jordan cu un trio și în final Lee Konitz Quartet. Eu am reușit să particip la primele două sipa4recitaluri din ziua a doua și la aproape toate recitalurile din ultima zi. În aceași seară, (duminică 25 august) de la ora 20.00, am urmărit primul dintre cele două concerte susținute de celebrul trompetist Roy Hargrove cu al său Big Band la cunoscutul club Blue Note.

Detalii despre călătoria mea (împreună cu fiica mea) la New York și New Orleans în perioada 21-28 august, puteți afla atît din articolul meu ce va apare în revista Observator cultural (săptămîna 25septembrie-1 octombrie) cît și în emisiunea Praf de stele (Jazz&Blues a la carte) de joi 12 septembrie intre orele 00.00 și 03.00. Emisiunea este realizată de Liviu Zamora și poate fi urmărită în fiecare joi atît online la adresa de web www.romania-actualitati.ro cît și pe FB Jazz&Blues a la carte.

* Întrebarea lunii septembrie:
La prima ediție a festivalului de jazz de la Castelul Bran (30, 31 august și 1 septembrie) a fost invitat și violonistul Alexander Bălănescu, de origine română dar stabilit în Anglia, care, între 13 și 15 septembrie, apare și în festivalul Balkanik!, la București.  

Considerați că Alexander Bălănescu cîntă jazz ?
Indiferent de răspuns, da sau nu, vă rog să argumentați: de ce ?

* Masters at the met este ciclul de concerte pe care le organizează periodic The Metropolitan Museum of Art din New York. Pe 20 septembrie este programat concertul cu Patti Smith (deja sold out deși prețul biletului este de 40 dolari) iar pe 28 septembrie John Zorn (intrare liberă).

* Vă reamintesc și vă recomand Trigon Etno Jazz Festival Chișinău, 26-29 septembrie. Programul extrem de complex și valoros, îl puteți afla, desigur, de pe site-ul acestui mare eveniment festivalier. Voi fi și eu acolo și voi reveni cu detalii în numărul pe octombrie al acestei reviste.

Radio Romania s-a calificat în finala competiției internaționale Prix Europacare se va desfășura între 19 și 26 octombrie 2013 la Berlin.

La secțiunea documentar radio de investigație s-a calificat producția Pacient în România -Cazul Viorel Stan,  realizată de Simona Șerbănescu, iar la secțiunea emisiuni muzicale s-a calificat producția Colecția de Jazz -Țara lui Johnny, realizată de Daniela Nicolae.

Colectia de Jazz, difuzată în premieră în 18 mai 2013 la Radio România Muzical, o are invitată pe Anca Sigartău. Proiectul Țara lui Johnny a fost inițiat de contrabasistul și compozitorul Michael Crețu, ca un omagiu adus unchiului său, printr-un spectacol de muzică/jazz, teatru și poezie. O variantă prescurtată a acestui spectacol a avut loc în 10 ianuarie 2013, într-un club din București, apoi s-au realizat câteva înregistrări de studio care au fost prezentate la Colecția de Jazz ca o avanpremieră a spectacolului care se va lansa în această toamnă. Anca Sigartău a vorbit despre întâlnirea sa cu Johnny Răducanu și despre un fapt foarte puțin cunoscut -colaborarea lui Johnny cu studiourile Disney pentru realizarea unui dublaj pentru desenul animat Up.

Colectia de Jazz -Țara lui Johnny a fost realizată în patru ediții, de fiecare dată având un alt invitat, o personalitate din jazz sau din teatru. Invitații Anca Sigartău, Mihai Crețu, Radu Gheorghe și Mihai Bisericanu au prezentat aspecte inedite ale unor întâlniri memorabile cu Johnny Răducanu și au vorbit despre proiectul Țara lui Johnny ca spectacol de jazz, teatru și poezie. Emisiunile au cuprins în mare parte prime audiții muzicale, nu numai prin faptul că au fost incluse înregistrări noi de studio, realizate în intervalul ianuarie-aprilie 2013, ci și prin faptul că unele teme difuzate sunt compoziții recente ale lui Michael Crețu, scrise special pentru acest spectacol dedicat memoriei lui Johnny Răducanu (1 decembrie 1931 - 19 septembrie 2011).

Muzica inclusă în emisiune (difuzată la Colecția de jazz în primă audiție) a fost înregistrată în intervalul ianuarie -aprilie 2013 și este interpretată de Anca Sigartău – vocal, Michael Crețu – contrabas, Călin Grigoriu – chitară, Daniela Nicolae – pian.

Puteți asculta la adresa:
http://www.romania-muzical.ro/emisiuni/esp-index.shtml?sh=18

Despre Daniela Nicolae puteți afla la adresa:
http://www.romania-muzical.ro/emisiuni/jazz/cv/daniela-nicolae.html

 

* Încheiem cu umor, rubrica olteanului Iulian Vrabete:

-De câți chitariști este nevoie ca să înșurubeze un bec?
-De 50. Unul înșurubează becul și 49 discută cum l-ar fi înșurubat ei.
-De câți bateriști este nevoie ca să înșurubeze un bec?
-Tot de 50. Unul înșurubează becul și 49 discută cum ar fi înșurubat Vinnie Colaiuta becul.
-De câți soliști vocali este nevoie ca să înșurubeze un bec?
-De unul singur. El doar ține becul și întreg pământul se învârte cu el.
-De câți basiști este nevoie ca să înșurubeze un bec?
-De niciunul. Orice ar avea de făcut un basist, poate face pianistul, cu mâna stângă...

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey