D'Autore - [RO] - Imaginile, cuvintele și pietrele lui Nicolò Quirico
D'Autore - [IT] - Le immagini, le parole e le pietre di Nicolò Quirico
To(l)ba cu jazz [1]
Mahler și mahleriții săi

 
sus

Attilio Mina

 

Imaginile, cuvintele și pietrele lui Nicolò Quirico

 

Eclectic - pentru agilitatea pe care a demonstrat-o mereu în trecerea de la grafică la pictură, la fotografie și în cele din urmă la performarea artistică - și original pentru multiplii regiștri expresivi pe care, din timp în timp, reușește să-i adopte și să-i încorporeze în lucrările lui. Vorbim despre Nicholò Quirico, 47 ani, afirmat profesional, căsătorit, care din îndepărtatul 1985 se ocupă, prin profesiune, de comunicarea vizuală. Nicolò este un artist în afara oricărei scheme, care utilizează mijloace variate de expresie, în primul rând în fotografia digitală, cu toate accesoriile legate de instrumentele de post-productie și accesorii ale artelor grafice tradiționale, dar, de asemenea, instalații polidimensionale, pentru a da viață lucrărilor, până atunci nedefinite, conceptual, care nici măcar nu marchează granița dintre diferite arte. Mesajul menit să-l transmită prin opera sa, cu toate acestea, este unitar și privește încă o reflecție asupra identității lucrurilor din orizontul nostru cel mai apropiat și, mai general, asupra condițiilor de viață tot mai urbanizate, care se declină în nuanțe de rafinate cuvinte mute - „rupte”- este necesar să spunem, din cărți. Cel ce scrie acum este un om de imagine, este interesat de fotografie, film și se pricepe puțin și la artă, și încă, mai puțin decât toate, la instalații moderne, performanțe vizuale și proiecte similare, motiv pentru care, dincolo de farmecul estetic al lucrărilor, se pare, evident, pentru mai multă claritate, se dă imediat cuvântul autorului.

Attilio: Cum ai defini imaginile tale care, la prima vedere, par să traseze o linie de demarcație între fotografia pură și pictură, sau și artă, în general

NiccoloNicolò: Utilizarea termenului „pictură”, în sensul tradițional, este complet lipsit de sens în arta modernă și cu atât mai mult în operele mele; și aceasta e destul de previzibil. Dar, în baza lucrărilor mele, se poate afirma că termenul de „foto-pictură” poate să fie utilizat în mod mai pertinent decât orice al termen.

Attilio: Cum realizezi, permite-mi termenul, conceperea artei tale? Folosești un aparat cu cameră optică sau unul cu un control al lentilei pentru inevitabilele corecții ale perspectivei arhitectonice?

Nicolò: Nimic din toate acestea, nici un echipament specific, lucrez ca grafician și nu ca fotograf adevărat și mă folosesc pur și simplu de un aparat de fotografiat digital, mai exact de un Sony rx100.

Attilio: Deci, dacă am înțeles bine, reelaborezi și ajustezi în post-production fișierele, adaptându-le la exigențele tale reprezentative?

Nicolò:Cu siguranță, da. Și acesta este unul din punctele cruciale în creerea operelor mele. Împart scena descompunând în fracțiuni peisajul urban, în multe segmente fotografice, într-o  rețea ideală compusă din mai multe imagini. Palatele, casele, monumentele, le recontruiesc apoi, îndreptând toate liniile înclinate, reîncadrând, reglând luminile și, în fine, suprapunând și făcând să se potrivească una cu alta fiecare fotografie. Tot restul este o muncă metodică și extenuantă de elaborare digidată.

Attilio: Fiecare imagine singulară a compozițiilor tale nu este altceva decât rezultanta, revăzută și corectată, a unui colaj de imagini diferite?

Nicolò: Exact și, lucrând în acest mod, depășesc fiecare obstacol și fiecare limitare impusă de reprezentarea în perspectivă și de luminile și de umbrele scenei, reconstruind cu realitatea virtuală imaginea ideală a orașului meu.

Attilio: Pentru tipărirea finală a compozițiilor tale, de ce anume te folosești?

niccoloNicolò: Lucrările mele sau, dacă se preferă, compozițiile mele, pentru a fi bine asimilate și „citite”, au nevoie de spațiu, de aerisire, volum, și pentru asta utilizez plottere industriale de mari dimensiuni, pentru tipărire cu pigmenți. Unul din multele avantaje este dat de faptul că o asemenea instrumentare industrială nu pune limite decât în legătură cu creativitatea și cu puterea expresivă a artistului.

Attilio: Pentru compozițiile tale rămâi ancorat la raportul clasic al artistului cu pânza și cu spațiile sale, cu o ramă, sau îți place să încerci noi căi și noi suporturi materiale și de expunere?

Nicolò: Nu mereu și nu în mod obligatoriu utilizez pânza clasică de tablou și dimensiunile standardizate. Operele mele nu sunt tablouri, ci obiecte ale unei reprezentări. Tot mai des pe suporturi eterogene și pe materiale aspre, de dimensiuni mijlocii și mari, chiar dacă acestea, în definitiv, variază în funcție de importanța și de mărimea edificiului și/sau monumentului istoric pe care intenționez să îl prind în studiu și să îl recreez cu intervenția mea. Să spunem că, pentru un exemplu concret, compozițiile mele au dimensiuni medii de aproximativ 100 x 150 cm.

Attilio: Ce înțelegi mai exact prin “suporturi aspre”?

Nicolò: Pentru Cetățile de cuvinte am recurs la plăci de lemn vechi, plăci stratificate uneori, recuperate și luate din mobile vechi roase de carii. Pe această bază suprapun un colaj de pagini rupte din cărți fruste. Este multă căldură umană în aceste materiale “aspre” și, ceea ce contează mai mult, este, în mod evident, o mare trăire ideală și schimb reciproc cu subiectele imaginilor mele.

Attilio: Să ajungem la tema "cuvintelor", care, în definitiv, după câte se vede, reprezintă firul conducător al căutărilor tale.

Nicolò: Da, este adevărat. Sunt foarte convins că după noi rămân numai casele, adică numai pietrele și cărămizile în afară de cuvintele scrise în cărțile, în ziarele și în in revistele din cotidian. Casele și cuvintele reprezintă trecutul nostru precum și instabila noastră urmă trasată către un mâine necunoscut. Pentru acest motiv mă folosesc, ca fundal suprapus pe plăcile de lemn, de un colaj variat de imagini din pagini cu caractere tipărite. Este vorba de pagini alese și rupte din cărți vechi de diverse genuri.

Attilio: Aceasta este o regulă valabilă pentru fiecare compoziție?

Nicolò: Cu siguranță că nu. Dacă aceasta e baza conceptuală în căutarea mea, sunt diferite aplicațiile cu care adaptez la fiecare caz.

Attilio: Ai putea să clarifici mai bine conceptul?

Nicolò: Arhitecturile orașului sunt făcute din linii și semne, sunt geometrii și volume, ceea ce de obicei fotografia analizează și înregistrează. Dar în peisaje și în arhitecturi sunt straturi de istorie făcute de persoane care în aceste locuri trăiesc și lucrează; fără acestea, arhitecturile și peisajele ar fi diferite.

Attilio: Și aici, dacă am înțeles bine, intră în joc al doilea nivel al căutării tale?

Nicolò:Sigur, cărțile. În proiectul meu ele sunt filtrul care ne amintește că în edificii trăiesc persoane care comunică și, dacă procesul arhitectonic nu este optim, apare o barieră. Așa cum scrie Italo Calvino în finalul cărții Cetăți invizibile, arhitectura care refuză omului posibilitatea întâlnirii, făcând asta nu face altceva decât să se nege pe ea însăși.

Attilio: Mai concret?

niccolo3Nicolò: Pentru reprezentarea edificiilor de utilitate civilă am nevoie, în general, de ediții de cărți de economie, broșuri editoriale populare, alese și combinate dintre genuri literare dintre cele mai diferite și chiar și în limbi diferite. După părerea mea, într-adevăr, este permis să se presupună că acel care trăiește, iubește și muncește în același bloc de locuințe, trăiește în umbră experiențe culturale diverse și, în definitiv, dialoghează cu reguli comunicative și limbaje diferite.

Attilio: Presupui și te referi la un oraș extins?

Nicolò: Nu presupun și nu mă refer. Este o stare de fapt și o realitate de necontestat, în special în aglomerările urbane. Masa incoloră de locuitori provine din zone limitrofe, din localități semi-necunoscute, mici puncte pierdute pe hărți geografice și, în împletirea dialogurilor lor, produc, ca la Babel, schele de cuvinte confuze într-o sporovăială indistinctă și indescifrabilă și multiculturală.

Attilio: Dar există, totuși, edificii vechi și monumente sedimentate și neschimbate în timp; impunătoare, dar steril lipsite de suflete și de o viață cotidiană. Pentru acestea, ce cuvinte poți să desprinzi pentru cunoaștere ?

Nicolò: Pentru edificii pe care, mai corect, le-aș numi „colective” sau publice, ca: biserici, fabrici, bănci, monumente, alegerea textelor este mai restrânsă și specifică și în măsură să indice funcțiunea imobilului reprezentat. Dar și în acest caz sporovăiala de fond, acel grammelot compus din cuvinte și din semne tipărite în oficialitatea ritualurilor care le impun, rămâne totuși puțin inteligibilă.

Attilio: Ar fi puțin ca și cum istoria lucrurilor ne-ar reda clipe trăite și cuvite mute?

Nicolò: Da, într-o orarecare măsură. Este legea timpului petrecut, care, în opinia mea, decolorează totul și face uniform într-o unică anemică limbă: codul meu expresiv.

Attilio: Reconstruind acest modus operandi al tău, putem spune că, individualizând unghiul orașului, construcția ideală sau, mai bine spus, scena perfectă pentru reprezentația ta, o reprezinți într-o diviziare de imagini pe care le recompui după aceea în mod ideal. Îți procuri suportul care, în oarecare măsură, să fie conectat fizic la locul reprezentației ca suprafața unei mese, ușa unei mobile, și împrăștii – cu lipici – acest suport al unui set de pagini rupte din cărți. Din acesta, casa, colțul de oraș, ambientul urbanului tău cotidian, se așează pe perna vechilor cuvinte, de idei și de gânduri. Pe trăirea ideală pe care ai imaginat-o.

Nicolò: Chirurgical, aceasta este opera. Ai uitat numai sufletul. Al creatorului operei. Infinitele suflete și infinitele clipe de viață reprezentate de pietre și de cuvinte. În fond, arta nu este altceva decât respirația vitală a istoriei. O istorie minoră, a mea, făcută din lucruri minime de către un colectiv cotidian.

Attilio: Desigur, acum cred că am înțeles într-adevăr modul tău de a concepe și de a reprezenta o “temă minoră” a cotidianului uban.

Nicolò: Nu există, în artă, temă minoră.

Desigur. O știm cu toții...

Traducere din italiană: Camelia Căprariu

 

 

Comentarii cititori
sus

Attilio Mina

 

Le immagini, le parole e le pietre di Nicolò Quirico

 

Eclettico - per l'agilità che ha sempre dimostrato nel passare dalla grafica alla pittura, alla fotografia ed infine alla performance artistica - e originale per i molteplici registri espressivi che di volta in volta riesce ad adottare ed incastonare nelle proprie opere. Stiamo parlando  di Nicolò Quirico, 47 anni, affermato professionista, sposato, che dal lontano 1985 si occupa  professionalmente di comunicazione visiva. Nicolò è artista fuori da ogni schema  che  utilizza mezzi espressivi variegati, in primo luogo la fotografia digitale con tutto l’armamentario connesso alla sua post produzione e gli strumenti accessori delle arti grafiche tradizionali; ma anche  installazioni polidimensionali, per dare vita ad opere talora indefinite, di tipo concettuale, che neppure segnano il limitare tra arti differenti. Il messaggio che intende veicolare attraverso i suoi lavori, tuttavia, è unitario e attiene pur sempre alla riflessione sull’identità  delle cose del nostro più prossimo orizzonte, e più in generale sulla condizione del vivere inurbato che declina in sfumature di raffinate mute parole - “strappate” - è il caso di dirlo, ai libri. Chi scrive è uomo di immagine, si interessa di fotografia, di cinema e poco si intende di arte, meno che mai di moderne istallazioni, di performances visive, ed ideazioni similari, ragion per cui, oltre la fascinazione estetica delle opere, pare ovvio, per maggior chiarezza concedere direttamente parola all’autore.

Attilio: Come definiresti le tue immagini che, a prima vista, paiono segnare una linea di demarcazione tra la fotografia pura e la pittura o quantomeno l’arte più in generale?

nicolo1Nicolò: L’uso del termine pittura nel significato  tradizionale è  del tutto privo di senso nell’arte moderna e  a maggior ragione nelle mie opere; e questo è abbastanza scontato. Ma sulla base dei miei elaborati, si può affermare, che il termine di “foto pittura” può essere utilizzato in modo  più pertinente di ogni altro. 

Attilio: Come realizzi le tue, concedimi il termine, commisurazioni d’arte? utilizzi una fotocamera a   banco ottico o una reflex ad obiettivo decentrabile per le non eludibili correzioni della prospettiva architettonica?

Nicolò: niente di tutto questo, nessuna attrezzatura specifica, opero da grafico e non da fotografo puro, e mi avvalgo semplicemente di una portatile digitale, per l’esattezza, una Sony rx100

Attilio: quindi, se ho ben capito, rielabori e riaggiusti in post produzione i singoli file adattandoli alle tue esigenze rappresentative?

Nicolò: certamente si, ed è questo è uno dei punti cruciali della creazione delle mie opere. Suddivido la scena scomponendo in ripresa il paesaggio urbano  in tanti segmenti fotografici con un ideale reticolo fatto di tanti singoli scatti. I palazzi, le case i monumenti, li ricostruisco poi, raddrizzando le linee cadenti, riquadrando, regolarizzando le luci e infine giustapponendo e facendo collimare l’una all’altra ogni singola foto. Il tutto in un estenuante e metodico lavoro di elaborazione digitale. 

Attilio: Quindi, ogni singola immagine delle tue installazioni non è altro che la risultante, riveduta e corretta di un collage di scatti differenti?

Nicolò: esattamente, e operando in questo modo supero ogni ostacolo ed ogni limitazione imposta dalla resa prospettica, e dalle luci ed ombre della scena, ricostruendo con la realtà virtuale l’immagine della mia città ideale.

Attilio: Per la stampa finale delle tue installazione di che cosa ti avvali?

nicolo2Nicolò: Le mie opere o se si preferisce il termine: le mie installazioni, per essere ben assimilate e “lette”, necessitano di spazio, ariosità, volume e pertanto utilizzo plotter industriali di grandi dimensioni per stampe ai pigmenti. Uno dei molti vantaggi è dato dal fatto che una simile strumentazione industriale non pone che limiti ridotti alla creatività ed alle potenzialità espressive dell’artista.

Attilio: per le tue installazioni rimani ancorato al classico rapporto dell’artista con la tela e i suoi spazi, le sue cornici o ami ricercare strade nuove e nuovi supporti materici ed espositivi?

Nicolò: Non sempre e non necessariamente faccio uso della classica tela da quadro e delle solite dimensioni standardizzate. Le mie opere, non sono quadri, ma oggetti di una rappresentazione. Sempre più spesso li realizzo su supporti eterogenei, e su ruvidi materiali, impropri, di medie e grandi dimensioni, anche se queste, in definitiva, variano di volta in volta a seconda dell’importanza e grandezza dell’edificio e/o del monumento storico che intendo prendere i esame e ricreare col mio intervento. Diciamo che per essere concreti con un esempio, mediamente  le mie installazioni si aggirano su una grandezza media di circa 100 x 150 cm.

Attilio: cosa intendi esattamente  per “supporti ruvidi”? 

Nicolò: Per le mie “città di parole” ho fatto ricorso a tavole di legno antico, lamine impiallacciate talvolta recuperate e strappate a vecchi mobili tarlati. A questa base sovrappongo un collage di  pagine strappate da libri frusti. C’è molto calore umano in questi materiali “ruvidi”, e quel che più conta c’è, evidente, un gran vissuto ideale ed interscambio con i soggetti delle mie immagini .

Attilio: Veniamo dunque al tema delle “parole”, che nel fondo, a ben vedere, rappresenta il filo conduttore della tua ricerca.

Nicolò: Si è vero. Sono personalmente convinto che dopo di noi resteranno solo le case, talora le sole pietre e i mattoni oltre alle  parole scritte nei  libri, sui giornali e nelle riviste delle nostre quotidianità.  Entrambe rappresentano tanto il nostro passato quanto la nostra labile traccia protesa verso il domani  sconosciuto. Per questo motivo mi servo come sfondo, sovrapposto alle tavole di legno, di un collage variegato di immagini di pagine a caratteri di stampa. Si tratta di pagine scelte e stracciate da vecchi libri di vario genere.

Attilio: una regola questa valida per ogni singola installazione?

Nicolò: No di certo. Se questa è la base concettuale della mia ricerca, differenti sono le applicazioni cui l’adatto di volta in volta.

Attilio: puoi chiarire meglio il concetto?

Nicolò: le architetture della città sono fatte di linee e segni, sono geometrie e volumi, quelli che di solito la fotografia analizza e registra. Ma nei paesaggi e nelle architetture ci sono strati di storia fatti dalle persone che in questi luoghi vivono e lavorano, senza di loro i paesaggi e le architetture sarebbero diversi.

Attilio: Ed è qui, se ho ben capito, che entra in gioco il secondo livello della tua ricerca.

Nicolò:  Certo, i libri.  Utilizzati nel mio progetto sono il filtro che ci ricordano che negli edifici le persone, vivono e quindi comunicano, e se il progetto architettonico non è ottimale diventa una barriera. Come scrive Italo Calvino alla fine delle Città invisibili, l'architettura che nega all'uomo la possibilità di incontro nel fare ciò non fa altro che negare se stessa.

Attilio: in concreto?

nicolo3Nicolò:  Per la rappresentazione di  edifici ad uso civile  mi servo  in genere  di edizioni di libri economici, collane editoriali popolari, scelte e ben assortite tra generi letterari tra i più disparati ed anche nelle lingue più diverse. A mio avviso, infatti,  è lecito supporre che chi  abita, vive, ama e lavora all’interno del proprio caseggiato, viva in promiscuità esperienze culturali diverse e in definitiva comunichi, dialoghi con canoni comunicativi e linguaggi disparati.

Attilio: ipotizzi ed alludi quindi una città tentacolare?

Nicolò: Non ipotizzo e non alludo. È un dato di fatto ed una realtà innegabile, specie nelle nostre megalopoli. La massa incolore degli abitanti proviene   da orizzonti sconfinati, paesi semi sconosciuti, piccoli punti sperduti su mappe geografiche, e nell’intreccio  dei loro dialoghi producono come a Babele, sequele di parole confuse in un  chiacchiericcio indistinto e indecifrabile e multiculturale. 

Attilio: Ma esistono pur sempre edifici storici e monumenti sedimentati e immutati nel tempo; imponenti ma sterilmente privi di “anime” e di un vissuto quotidiano. Per loro, quali le parole  puoi strappare alla conoscenza?

Nicolò: Per gli edifici che più correttamente definirei “collettivi” o pubblici, quali chiese, fabbriche, banche, monumenti, la scelta dei testi è più puntuale e specifica ed atta ad indicare le funzioni dell’immobile raffigurato. Ma anche in questo caso, il chiacchiericci di fondo, quella specie di gramelot formato dalle parole e dai segni stampati nella ufficialità dei riti che li coinvolgono, rimane pur sempre poco distinguibile.

Attilio: è un po’ come se la storia delle cose ci restituisse attimi vissuti e parole mute?

Nicolò: si, in certa misura. E’  la legge del tempo trascorso che, a mio modo di vedere, tutto scolora e rende uniforme in una unica flebile lingua: il mio codice espressivo.

Attilio: ricostruendo il tuo “modus operandi”, possiamo dire che, individuato l’angolo della città, il fabbricato ideale, o per meglio dire la scena perfetta per la tua rappresentazione, la  raffiguri in una parcellizzazione di scatti che poi ricomponi in modo ideale. Ti procuri il supporto che in qualche misura sia connesso fisicamente al luogo della rappresentazione come il pianale di un tavolo, l’anta di un mobile e  cospargi –a colla- questo supporto di un insieme di pagine strappate ai libri. Da ultimo, la casa, l’angolo di città, l’ambiente del tuo urbano quotidiano si adagia sul cuscino di vecchie parole, di idee e pensieri. Sul vissuto ideale che hai immaginato.

Nicolò: chirurgicamente questa è l’opera. Hai solo dimenticato l’anima. Quella del creatore dell’opera, quelle delle infinite anime e gli infiniti attimi di vita rappresentati dalle pietre e dalle parole. In fondo l’arte non è altro che l’alito vitale della storia. Una storia minore, la mia, fatte di cose minime di un collettivo vissuto quotidiano.

Attilio: Certo, ora credo proprio di aver capito il tuo modo di concepire e rappresentare un “tema minore” della quotidianità urbana.

Nicolò: Non esiste nell’arte il tema minore.

Certo. Lo sappiamo tutti!

 

Comentarii cititori
sus

Alexandru Șipa

                             

To(l)ba cu jazz
(1)

 

* Sîmbătă 7 iunie a.c. la prînz, la Jazz Book Cafe din Capitală, a avut loc o primă întîlnire a cîtorva muzicieni și comentatori/promotori de jazz autohtoni. Deși inițial, din invitație, nu a reieșit clar scopul acestei întîlniri, pînă la urmă, cei prezenți s-au constituit într-un Comitet de inițiativă pentru organizarea unei Asociații Române de Jazz și Muzică Improvizată. Așteptăm continuarea acestui demers pentru a vă informa cu ceea ce se va întîmpla și mai ales cu scopul și acțiunile concrete ale acestei asociații. Amintesc că o asemenea tentativă a mai avut loc la începutul anilor 1990.

* Transilvania Jazz Festival (10-12 iunie) a cuprins în fiecare seară cîte un recital. În prima seară Luiza Zan & M.O.S. Trio (din păcate la acest recital nu am reușit să ajung, dar am înțeles de la alți fani de jazz ca a fost reușit). În seara a doua a concertat Trio Benito Gonzales-pianist venezuelean, cu Essiet Essiet-basist american și David Hodek - un foarte tînăr și foarte talentat baterist ceh. Le-am apreciat evoluția foarte bună atît la Sala Auditorium Maximum Casa Universitarilor de la ora 20.00 cît și la Clubul Diesel de la ora 22.00 unde au cîntat un alt repertoriu adecvat pianului electric. La recitalul anterior au beneficiat de un pian acustic. În ultima seară a excelat, în ambele locații, recitalul grupului bucureștean Irina Popa & The Sinners (Revelația anului 2012 la Gala Premiilor de jazz/Premiile Fundației Muzza pe anul precedent). Din păcate perioada aleasă de organizatori (sau impusă de alții ?) nu a fost prea favorabilă fanilor de jazz. Pe de o parte, tocmai se încheiase  festivalul de film - și la acesta a cîntat Luiza Zan, pe de altă parte era început de săptămînă, și nu în ultimul rînd, majoritatea studenților se aflau în sesiune... Așa ne explicăm numărul mic de spectatori la ambele locații. Poate anul viitor se vor găsi soluții mai favorabile pentru organizarea în mai bune condiții a acestui eveniment.

* Pentru prima oară, Festivalul Internațional de folclor, ediția a VII-a, desfășurat în Capitală, între 21 și 23 iunie, în Parcul Cișmigiu, a programat și o secțiune de etno-jazz care i-a avut ca invitați, printre alții, pe Ana Cristina Leonte (premiul I la concursul Sibiu 2013-soliști vocali), grupul Cobzality, grupul Balkan Session Village Jazz, condus de trompetistul Emil Bîzgă, invitată solista Irina Popa, și grupul de blues Nightlosers.

* ArCub Live Jazz, Blues & More ediția a II-a (3-7 iulie) din Capitală a cuprins cîte două recitaluri în fiecare seară. Consider că cele mai bune recitaluri au fost cele susținute de Robert Mitchell’s Panacea feat. Corey Mwamba (Marea Britanie), Tomas Stanko New York Quartet (Polonia-USA) și cele două din ultima seară Medeski & Martin & Wood (USA) și mai ales James Carter Organ Trio-(USA). De menționat că la acest festival a fost lansată revista de specialitate Jazz Compas, numărul 1, realizată cu sprijinul ArCub și Gărâna Jazz Festival. Personal am adresat o scrisoare colegiului redacțional cu mai multe observații și sugestii referitoare la acest prim număr, printre care recomandarea ca aceia care alcătuiesc grupul de realizatori să-și stabilească funcțiile, atribuțiile și responsabilitățile firești oricărei publicații care se respectă și își respectă cititorii pentru a ști pe viitor pe cine să felicităm și pe cine să criticăm pentru unele greșeli gramaticale, literare, muzicale și informaționale... Deocamdată felicit grafica (coperta și tehnoredactarea) ca și articolele semnate în ordine de Virgil Mihaiu, Mircea Tiberian și Diana Miron (interviu).

* Timișoara are un nou festival... nici nu mai știu al cîtelea... dar ce importanță are numărul lor... sau are din perspectiva celor care vor decide care va fi Capitală culturală în 2021?!? Oricum, felicitări și baftă ! Noul festival se dorește cel mai redutabil concurent sau preludiu pentru Gărâna?!? 
Iată ce nume mari au fost invitate la prima ediție desfășurată în perioada 7-9 iulie în Piața Victoriei din orașul de pe Bega: Richard Bona, Kurt Elling și David Murray Infinity Quartet featuring Macy Gray.

* Apropo, Gărâna Jazz Festival ediția a XVII-a s-a desfășurat în perioada  11-14 iulie în amfiteatrul natural din Poiana Lupului a munților Semenic. Cu excepția primei ore din prima zi de festival, cînd a plouat, în restul zilelor cu toții am beneficiat de o vreme ideală pentru acest eveniment care atrage anual un număr record de fani de jazz, muzicieni, comentatori și promotori de jazz. Așa cum am declarat și pentru revista Observator cultural (nr.424 din 18-24 iulie), pentru mine „Marile satisfacții artistice ale acestei ediții au fost formațiile lui Dainius Pulauskas din Lituania, a lui Pawel Kakzmarczyk din Polonia și cea saxofonistului nostru stabilit de mai mulți ani în Israel, Peter Wertheimer”. La acestea adaug, firesc, cu cea mai mare sinceritate, nu numai pentru că eu le-am propus/recomandat, pe Irina Popa & The Sinners și Peter Sarosi & Azara, laureate la Gala Premiilor de jazz/Premiile MUZZA pe 2012. Desigur că autorul celui mai reușit reportaj despre acest festival, (din revista respectivă)- Mihai Plămădeală- a avut un alt „top” al celor mai bune recitaluri din acest festival, așa cum probabil a avut fiecare dintre miile de fani prezenți în acest an la Gărâna. Cu cît mai multe opinii, cu atît mai bine...

Și aici a fost lansată revista Jazz Compas, (printre alte multe manifestări adiacente), dar la Gărâna a apărut și o altă publicație, Newspaper, editată de Jazz Club BIOfresh din Timișoara. E suficient să citez cîteva nume care semnează în această revistă, nume de referință pentru scrisul bănățean: Daniel Vighi (cîteva), Viorel Marineasa, Robert Șerban, Bata Marianov, Marcel Tolcea, Dana Buciu, Iulia Sur- interviu (cu același Eugen Gondi ca și în Jazz Compas), dar și muzicieni precum Mircea Tiberian și Liviu Butoi (cîteva). Rețin o frază scrisă de Liviu Butoi în articolul Concerte trecute: „Bogy Nagy are cu certitudine alură de lider vocal cu solo-uri de muzicuță foarte reușite. Ce diferență este între el și niște impostori gen Mike Godoroja care apar când vor, pe sticlă, să-și satisfacă vanitatea printr-o calitate a cărei dobândire n-ar ști s-o justifice”. (Acum doi ani, doar pentru că am scris ceva asemănător în cîteva e-mail-uri, avocatul lui Godoroja m-a amenințat, tot prin e-mail, că dacă nu-mi retrag acele afirmații, mă va da în judecată. Sper să nu pățească așa ceva și L.Butoi...) Același Club a lansat la acest festival și CD-ul OFFERUS care îi are ca protagoniști pe Mircea Tiberian-orgă și Liviu Butoi-flaut, saxofon tenor și saxofon sopranino. CD-ul a fost înregistrat în 2007 în biserica Sf. Anton din Bistrița, cu sprijinul lui Gavril Țărmure.
Organizatorii acestui festival, Marius Giura & Family.

* În perioada 1-3 august a avut loc la Câmpina, cu o primă seară în Club (formația locală IVO, cu Liviu Briciu-organizatorul festivalului- la chitară bas, invitat un tînăr talentat și foarte promițător chitarist Mihai Cosăreanu de doar 21 de ani), apoi cu următoarele două în aer liber, adică pe o scenă amenajată între Casa Tineretului și ștrand, Jazz- Rock Festival ediția a III-a. Din program amintesc următoarele recitaluri care au fost aplaudate de cîteva sute de spectatori locali, dar veniți și de la Ploiești și București: Jazzy Bit, Irina Popa & The Sinners, Ana Maria Galea Trio și Nightlosers.

* Roland Jazz Festival (Sîngeorz Băi), ediția a II-a, s-a desfășurat în perioada 2-4 august. Formații invitate: Billy’s Fun Connection- Germania (cu al nostru Billy Bontaș la baterie), Bad  Haed și Eyot Grup din Serbia, Ravo Experiment (Austria-Germania), Jazzy Bit și Cristi Gârlea Quintet din România.

* A devenit deja o tradiție ca în cadrul Săptămânii culturale de la Bușteni să fie invitat și cîte un recital de jazz. În acest an, luni 19 august de la ora 18.00, vor susține un JAZZ SHOW două apreciate artiste: cunscuta actriță Anca Sigartău, de această dată va evolua la pian acustic și ca solistă vocală și Manuela Cara, cunoscută interpretă de jazz, fostă elevă și colaboratoare a regretaților Johnny Răducanu și Jancsy Korossy, stabilită de mai mulți ani în Canada, care va evolua ca solistă vocală dar și la claviaturi electronice-pian și sintetizator. Le-am văzut/ascultat recent împreună în două cluburi din București și sînt convins că vor fi mult aplaudate și la Bușteni.

* În cadrul Serbărilor prilejuite de 'Zilele orașului Brăila', printre alte numeroase recitaluri înscrise în program, se vor afla și cele susținute de Cristian Gârlea Quintet din Iași (cu Mihaela Gârlea solistă vocală)-jazz și Marcian Petrescu & Trenul de noapte din București (Premiul pentru blues pe 2012 la Gala Premiilor de jazz/Premiile MUZZA), sîmbătă 17 august ora 20.30 în Grădina publică din orașul respectiv.

* În pregătire, un nou festival care se va desfășura în perioada 30 august-1 septembrie în incinta Castelului Bran. Muzicienii invitați reprezintă îndeosebi Casa ECM. Apropo, nu aveți impresia că, cel puțin unele evenimente concerte/festivaluri de la noi se ECM-izează ? O fi bine, o fi rău ? Oare ce spun cei care ne citesc ?

Alte festivaluri în pregătire: Etno Jazz Festival de la Chișinău (26-29 septembrie) și la finele lunii noiembrie un alt festival-concurs inedit, la Brăila, în memoria lui Johnny Răducanu.

* A fost lansat un CD semnat de pianistul Marius Popp la Casa Soft Records cu titlu 'Margine de lume'; se pregătesc alte două la A & A Records în colaborare cu Fundația MUZZA, unul cu Adrian Enescu și altul 'Tribute to Jancsy Korossy'- Selecțiuni din Gala Premiilor de jazz pe 2012/Premiile MUZZA care a avut loc pe 7 aprilie a.c. la Hard Rock Cafe din Capitală.

* În final, vă propun și o rubrică de umor muzical cules de la Iulian Vrabete:

-Ce diferență e între un muzician de jazz și o pizza ?
-O pizza poate hrăni o familie.

-Ce diferență e între un pianist și un chitarist ?
-Un semiton.

-Formația avea un solist atît de slab, cînta atît de fals, că pînă și basistul și-a dat seama de acest lucru. 

Comentarii cititori
sus

Radu Rîcă

 

Mahler și mahleriții săi

 

Mahler este fără doar și poate unul dintre cei mai mari compozitori romantici. Dirijor extraordinar, compozitor de geniu și... evreu. În contextul social și politic al sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX să fii evreu implică trăiri și experiențe deosebite, care vor șlefui personalitatea lui Mahler și vor înrădăcina adânc creația acestuia în istoria muzicii.

Cred că este o sarcină foarte dificilă aceea de a acoperi viața și opera unui mare artist printr-un articol, mai ales când artistul de care vorbim se numește Gustav Mahler. Dacă la începutul secolului au existat perioade în care opera sa a fost abordată mai rar, în ultimele decenii și mai ales în ultimii ani, interesul pentru marele compozitor a crescut considerabil, în ciuda cerințelor speciale vis-à-vis de muzica sa – nu oricine îi poate înțelege opera, nu oricine i-o poate dirija. Mai mult decât atât, ai nevoie de o orchestră de dimensiuni foarte mari pentru a interpreta Mahler, uneori de cor si de interpreți vocali.

Dacă opera mahleriană s-ar putea reduce la un singur cuvânt care să o definească, atunci acel cuvânt ar fi ‘conflictul’. Cuvântul este unul singur însă înțelesurile, trăirile, interpretările sunt nenumărate. Mahler spunea: „dacă un compozitor ar putea să spună ce are de spus în cuvinte, nu s-ar mai exprima prin muzică”. Pentru a înțelege opera lui Mahler, trebuie s-o asculți. Pentru a începe să înțelegi, trebuie să știi să asculti, să-i decodifici limbajul complex. Abia atunci compozitorul, dirijorul, orchestra și tu, ascultătorul, veți putea purta un dialog care să se constituie într-o experiență foarte plăcută. Particularitățile sociale ale vremii și apartenența etnică a marelui artist răbufnesc violent în conflicte interioare care se constituie în elemente cheie ale limbajului mahlerian. Bernstein remarca multitudinea de conflicte interioare care au stat la baza creației mahleriene: „Mahler creatorul și Mahler interpretul, creștinul și evreul, naivul și sofisticatul, provincialul din Boemia și vienezul cosmopolit, cultivat, filozoful faustian și misticul oriental, omul vestic al secolului XX și viața sufletească“. Am amintit de Bernstein pentru că Lenny este unul dintre cei mai buni dirijori când vorbim de opera lui Mahler. Cele două personalități se contopesc teribil, poate și din cauza originii evreiești a marelui dirijor. Ciclul simfoniilor mahleriene al lui Bernstein aflat la cârma orchestrei filarmonice din New York (Sony Classical) este de referință. Poate cel mai mare dirijor al sec. XXI, Bernstein este un fidel traducător al marelui compozitor, un martor atent, ca și Mahler, al duplicității lumii moderne, al antitezelor nesfârșite, al corupției morale a unei lumi care se crede nemuritoare în trup, dar care este însă stearpă sufletește. Muzica lui Mahler devine o fereastră deschisă prea larg și prea brutal către o lume aflată pe marginea prăpastiei, în prag de apocalipsă. Cu siguranță, vizionarismul lui Mahler este și unul din motivele pentru care muzica sa este atât de controversată. Neînțeleasă de către o societate suficient de conservatoare și oarbă la norii negri care începeau să plumbuie cerul începutului de secol XX și prea inițiatică, prea ezoterică pentru lumea superficială, alienată și închistată moral a vremurilor noastre. Compozitorul pare adesea a fi supraomul nietzschean, prin prisma luptei cu sinele, cu tentațiile telurice, prin încercarea sa de a-și depăși condiția umană, de a birui vicisitudinile vieții însă echilibrul fragil dintre depresie și extaz reprezintă o piedică imposibilă pentru Mahler, omul. Pentru opera lui însă, nu există limite. Stările paroxistice sunt explozive, colosale, orbitează asemenea unor aștri care domină prin greutate, prin vigoare întreg universul. Țesătura compozițională mahleriană este extrem de densă, impresionează prin forță și ridică creația acestuia pe culmile curentului romantic.

Mahler este el însuși rodul unui conflict. Tatăl, hangiu, evreu de o forță și de o vitalitate extraordinară și mama, cultivată, delicată precum o floare, îi marchează profund copilăria. Păstrează forța și vitalitatea tatălui însă o contopește cu educația și cu sensibilitatea mamei, de care se leagă afectiv profund. Îi moștenește inima fragilă, îi adoptă involuntar mersul ușor șchiopătat și-și respinge tatăl. Devine un martor trist al morții fraților săi. Ernst moare răpus de boală iar Otto se sinucide. Este părăsit apoi, pe rând, de tată, în februarie 1889 și, un an mai târziu, de Leopoldine și de mama sa. Nu este însă singur. Natura îi este alături apărând recurent în muzică, sprijinindu-l, îmbărbătându-l.

Un nou capitol în viața lui Mahler îl reprezintă  Alma Schindler, fiica vitregă a pictorului Carl Moll. Se îndrăgostește de ea și, cinci luni mai târziu, în primăvara lui 1902, o ia de nevastă. Nu este un mariaj fericit, Gustav fiind uneori prea autoritar, blocându-i Almei accesul la studii muzicale aprofundate. În vara anului 1907 suferă o pierdere cumplită atunci când Anna, una dintre cele două fiice, moare, răpusă de difterie. În același timp află că are o inimă slăbită care nu-l împiedică însă să-și desfășoare activitatea componistică.

Pe plan profesional, Mahler a avut o ascensiune lungă și anevoioasă. Ca director muzical, a fost contractat, printre alte instituții, de opera din Leipzig, de Opera Regală din Ungaria, de Opera de Stat din Viena, pentru al cărei post s-a convertit de la iudaism la catolicism, de Opera Metropolitană din New York. Sentimentul de însingurare nu l-a părăsit însă niciodată iar elementele anti-semite au fost o prezențăconstantăîn viața marelui compozitor. Însuși Mahler se descria astfel: „Sunt de trei ori un străin: înAustria, ca venind din Boemia, înGermania, ca fiind austriac, în lume, ca evreu. Pretutindeni un intrus, nicăieri binevenit.“

După o luptă încrâncenată cu endocardita bacteriană, Mahler moare pe 18 mai 1911, la vârsta de 50 de ani, lăsând în urmă o operă vastă și extrem de valoroasă. Dacă Mahler s-a inspirat din Simfonia a 9-a a lui Beethoven pentru simfoniile la care folosește cor și soliști, dacă datorită lui Beethoven și lui Liszt a renunțat la formatul tradițional de patru mișcări pentru o simfonie, dacă Wagner și Bruckner au constituit exemple de expansiune gigantică a aparatului simfonic dar și a formei, creația lui, în schimb, este foarte originală, vorbind din punct de vedere muzical germana, însă cu puternice accente și inflexiuni evreiești.

Pentru audiție, recomand cu multă căldură ciclul simfoniilor lui Mahler în variantele: Leonard Bernstein, New York Philharmonic Orchestra (Sony Classical), Ricardo Chailly, Royal Concertgebouw Orchestra Amsterdam (Decca), Michael Gielen, SWR Sinfonieorchester Baden-Baden und Freiburg (Hanssler Classic), Michael Tilson Thomas, San Francisco Symphony (San Francisco Symphony Media), s.a.m.d. Pentru interpretări excelente mai merită menționati: Manfred Honeck, Pittsburgh Symphony Orchestra (Exton), Ivan Fischer, Budapest Festival Orchestra (Channel Classics), Gary Bertini, Koln Radio Orchestra (EMI Classics), Markus Stenz, Melbourne Symphony Orchestra (Oehms Classics), Otto Klemperer, Philharmonia Chorus & Orchestra (EMI Classics), K. Kondrashin, Royal Concertgebouw Orchestra (Tahra). Pentru ‘Cântecul Pământului’ merită mențiuni speciale variantele: Rafael Kubelik, Janet Baker, Waldemar  Kmentt, Bayerischer Rundfunks Orchester (Audite), Bernard Haitink, J. King, Janet Baker, Royal Concertgebouw Orchestra Amsterdam (Philips Classics).

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey