D'Autore: La “signora d’arte” [RO]
D'Autore: La „signora d’arte“ [IT]
Intellectual Electronica Splendour - muzică
Spuma zilelor - film
Audiofilia, nebunie și extaz - muzică
„Teatrul m-a ajutat în Bandă Desenată și invers”

 
sus

Attilio Mina

 

La “signora d’arte”

 

Concret, Instagram este adevăratul și indiscutabilul fenomen fotografic al acestor ani ai noștri. Numerele vorbesc despre o tendință în creștere, constantă, de mai mult de 100 de milioane de utilizatori activi în fiecare lună și mai mult de 40 de milioane de fotografii publicate în fiecare zi. Sunt 8500 de linkuri și mai mult de 1000 de like-uri și comentarii pe cele mai importante rețele sociale, inclusiv Facebook, Foursquare, Tumblr, Flickr, și Posterous. 60 % din utilizatori sunt femei, 40 % dintre cei care utilizează în mod obișnuit se  situează în zona cuprinsă între 18 și 24 de ani iar nivelul de educație al utilizatorilor este destul de ridicat.

Pentru cei puțini care ignoră încă fenomenul, vom spune că Instagram este o aplicație care permite utilizatorilor să facă poze cu telefoanele pentru a le modifica apoi cu filtre creative și a le împărtăși, în final, în timp real, într-un propriu recipient virtual sau, și mai bine, pe rețelele sociale, încă și mai răspândite. Sistemul este practic universal și la îndemâna tuturor în fiecare clipă, fiind studiat pentru a fi compatibil cu orice iPhone, iPad sau iPod Touch și, în fine, cu fiecare dispozitiv în stare să suporte Android.

În 1888, adică acum 125 de ani, George Eastman, fondator al Kodak, a lansat pe piață primul aparat fotografic 'popular' cu faimosul slogan: „Voi apăsați butonul, noi facem restul”, subînțelegând de fapt... „voi plătiți”. În zilele noastre, Kevin Systrom și Mike Krieger, creatorii sistemului Instagram, parafrazând același vechi moto, au mers mai departe, cu un și mai cunoscut și elementar mesaj promoțional: „fă o fotografie, alege un filtru pentru a transforma aspectul, apoi publică pe Instagam. Publică pe Facebook, Twitter și Tumblr etc.: nu este nimic mai simplu! Un nou mod de a crea și împărtăși fotografiile”. Adăugând apoi o mențiune: „Și nu uita că este totul gratis!

Cu Instagram, într-adevăr, fiecare devine într-un moment un 'nume' în fotografie și repede artist între ceilalți, în mod egal mari fotografi și simpli artiști. Este deajuns încă o dată un singur click, ca acum mai mult de un secol, pentru a face din fiecare un inegalabil geniu al imaginii, al formei, al culorii, al efectelor speciale. Dacă, apoi, 'efectele ciudate' ale filtrelor propuse nu sunt stimul și suport suficient pentru creativitate și pentru ideile masei de aspiranți, iată că apar în rețea, în fiecare lună, noi filtre, noi stimuli, toate oferite în mod 'democratic' de 'fratele mai mare' mediatic.

Ajunși “la capătul licenței”, cum ar spune un modern Cyrano De Bergerac, și dacă totul nu ar fi suficient pentru a naște idei noi, imagini noi, iată că vine în ajutor  Pinterest, o nouă rețea socială dedicată sharing-ului fotografiilor și imaginilor.Este vorba, în ultima instanță, de un rezumat vizual a creativității Instagram, montat într-un catalog, pentru uzul celor mai puțin dotați cu capacitate creativă, pentru că în lumea omologată a rețelei toți, dar absolut toți, au dreptul să se simtă frumoși, capabili, buni și, azi mai ales, artiști ai imaginii fotografice.

Filtrele creative de la Instagram generează efecte atât de  lungi și de largi, înalte și adânci în aparență, încât par să dea suport tutror și, mai întâi de toate, imaginilor care conțin chiar și un grăunte infinitezimal de emoție. Dau un suport chiar fotografiilor ultimului  neîndemânatic începător care fotografiază cu celularul. Desupra sugestiei, fascinației imaginii și a întregii prezentări lucrează magia programului ales. Tot banalul ce ne înconjoară devine, în acest mod, într-o clipă, unic, special, viu, scânteietor și, ceea ce contează cel mai mult, imitație de mare profesionalitate fotografică.

Acestea fiind spuse, din păcate pentru cei multi și spre norocul artei noastre de vechi fotografi, istoria ne învață că atunci când toți, dar absolut toți sunt egali între ei și, uneori, chiar 'sublimi', lumea reușește să își regăsească în mod natural propria sa dimensiune de inegalitate și de banală dignitate și totul, la final, reîncepe ca la început, cu puținii dar cu adevărat creativi distingându-se de o parte, marea masă amorfă de copiatori omologați, de cealaltă parte.

Într-adevăr, rare sunt vârfurile și exemplele autentice de reală creativitate Instagram, dar trebuie să spunem, pentru disculparea parțială a programului și pentru meritul său aproape exclusiv, că revoluția declanșată a schimbat în mod radical raportul general cu lumea imaginii și, în definitiv, panorama iconografică, făcând-o cu siguranță mai puțin elitistă, mai jovială, tinerească, mai colorată, mai strălucitoare.

Fotografia, este clar, a rămas desigur ceea ce este, o imagine desenată în mod automat de lumină, cu tot conținutul său, dar formele sale, cu ambalajul lor, au devenit o altă chestie, care este mai ales „chestia”, mereu mutant improbabil al unei noi și moderne forme de imagerie populaireÎntre un instantaneu tradițional și o imagine Instagram făcută cu celularul, este astăzi o diferență mai mare decât aceea dintre un aeroplan șî un car tras cu boi, chiar dacă cel dintâi ca și cel de-al doilea sunt la fel, mijloace de transport, așa cum instantaneul și instagram-fotografia sunt amândouă, desi fiecare în modul său, fotografii.

În instantaneul tradițional are precădere substanța, documentul, reprezentarea asemănătoare, mesajul, în fine, uneori artizanatul și, cu acesta, creativitatea autentică. Cu imaginea instagram are precădere de regulă, efemerul, improvizația, forma ciudată, inspirația de o clipă, arbitrariul, gestul rapid și strălucitor, surpriza, spectaculozitatea; uneori, dar așa de rar și de izolat, mesajul și adevărata invenție aplicat acestuia.

Astăzi, numeroșii fanatici ai Instagram, niciodată sătui de ale lor „performanțe expresive”, tot mai mult îmbătați de clipele lor de liberalism solitar iconografic, inundă fiecare tip de 'social' cu valori necunoscute de milioane de clipe virtuale, într-o explozie de forme și de culori pe care cu dificultate istoria a reușit să le înregistreze. Există într-adevăr de toate, și există mai ales de toate și nimic; vidul dincolo de culoare, vidul dincolo de forma neobișnuită.

Nu e cu siguranță acesta cazul Rosellei Magni, tânără, chiar daca nu foarte tânără,  “signora d’arte”, cu o educație, sensibilitate și o cultură bine fundamentate. Rossella, o dată abandonând arta clasică și fotografia, cu formele lor, simbolurile lor și tehnicile și sculele lor, a găsit în Instagram și în propriul iPad un ansamblu instrumental de pură conveniență expresivă. Imaginile sale elaborate sunt în mod voit „imagini oarecare”, asemănătoare în subiect tuturora dar, în mod plăcut, ironice, studiate, calibrate, pudice chiar în omologarea aparentă a filtrelor implicate. Cu un calm feminin, exprimă în limbajul contemporaneității viziuni ale peisajelor urbane, ale atmosferei familiale, ale vizionării și a gesturilor unei umanități frenetice, cristalizând clipele de solitudine colectivă. Sunt autofigurări în oglindă, dantele și îngrijite șnururi la geamuri, interioare joviale, străzi și străduțe mărginite de haos, șine fără sfârșit, linii subterane de metrou. Imaginile 'filtrate' de Rossella, fără a lăsa să se vadă, inoculează în fiecare dintre noi cel mai rău dintre virușii contaminanți: virsul artei.

Toate acestea pentru că fotografia doamnei noastre „di arte” este produsă cu intenții studiate, într-un crescendo care, plecând de la primele nesiguranțe, dictate  în bună măsură numai de disponibilitatea imediată a atâtor filtre creative, grafic fragile, a știut să ajungă la granița unei tehnici și a unui limbaj expresiv coerent și extrem de rafinat. Restul este asigurat de un ochi, nu banal, al său, care decide și judecă la calitatea armoniei estetice, a imaginilor pe care le triază.

Imagini care, dacă pentru noi au mereu un sens elevat, este pentru că - gânditi-vă - am ajuns să vorbim despre fotografie dar, în realitate, am vorbit despre cu totul altceva.

Rossella Magni

Născută la Monza il 04-07-1968
a terminat Liceul Artistic în Monza în anul 1988.
este pasionată de orice formă de artă în general, folosește în mod expresiv orice instrument dar adoră, mai ales, fotografia. Realizează imaginile sale cu iPhone din comoditate și din alegere.
Instagram este “pensula” cu care încearcă să modeleze lumina

Traducere din italiană: Camelia Căprariu

Comentarii cititori
sus

Attilio Mina

 

La „signora d’arte“

 

Dati alla mano, Instagram è il vero e indiscutibile fenomeno fotografico di questi nostri anni. I numeri parlano di un trend in costante crescita di oltre 100 milioni di utenti attivi ogni mese e più di 40 milioni di fotografie pubblicate ogni giorno. Sono 8500 i link e più di 1000 i like e commenti al secondo postati sui più importanti social network, compresi Facebook, Foursquare, Tumblr, Flickr, e Posterous.  Il 60% degli utilizzatori è donna, il 40% di chi ne fa uso abituale sui colloca nella fascia d’età compresa tra i 18 e 24 anni ed il livello di istruzione degli utenti è mediamente elevato. 

Per i pochi che ancora ignorano il fenomeno, specificheremo che Instagram   è un'applicazione che permette agli utenti di scattare foto dai telefonini per poi modificarle con l’applicazione di  filtri creativi e condividere infine, in tempo reale in un proprio contenitore virtuale o meglio ancora sui social  network più diffusi. Il sistema è praticamente „universale” ed alla portata di tutti in ogni nostro istante essendo stato studiato per essere compatibile con qualsiasi iPhone, iPad o iPodTouch ed infine con ogni dispositivo in grado di supportare Android.

Nel 1888, ovvero 125 anni fa, George Eastman, fondatore della Kodak, lanciò sul mercato la prima fotocamera „popolare” con il famoso slogan: „Voi premete il pulsante, noi facciamo il resto" , sottointendendo, un voi però, ci pagate.

Ai giorni nostri, Kevin Systrom e Mike Krieger, gli ideatori del sistema Instagram, parafrasando quell’antico motto, si sono spinti ben oltre con un più familiare e colloquiale messaggio promozionale: Scatta una foto, scegli un filtro per trasformarne l'aspetto, quindi pubblicala su Instagram. Condividi su Facebook, Twitter e Tumblr, ecc: non c'è niente di più semplice! Un nuovo modo di creare e condividere le foto. Aggiungendo poi un esplicito: …E non dimenticare che è tutto gratis!  “.

Con Instagram infatti ciascuno diviene all’istante un grande della fotografia e  facile artista  tra tutti gli altri, egualmente grandi fotografi e facili artisti. Basta ancora una volta un semplice click, come poco più di un secolo fa, per fare di ciascuno di noi un’ineguagliabile genio dell’immagine, della forma, del colore, degli effetti speciali. Se poi gli effetti strani” dei filtri proposti non sono sufficiente stimolo e supporto alla creatività ed alle idee della massa degli aspiranti, ecco comparire in rete, ogni mese, nuovi filtri, nuovi stimoli  tutti democraticamente offerti dal grande fratello” mediatico.

Giunti al fin della licenza” come direbbe un moderno Cirano De Bergerac, e tutto ciò non fosse ancora una volta bastante a generare con nuove idee, nuove immagini, ecco venire in soccorso Pinterest, un social network dedicato alla condivisione di fotografie  ed immagini. Si tratta in ultima analisi di un riassunto visivo della creatività Instagram fattosi catalogo ad uso certo dei meno dotati di capacità immaginative, poiché nel mondo omologante della rete, tutti, ma proprio tutti hanno diritto di sentirsi ed essere belli, bravi, buoni e oggi, soprattutto artisti dell’immagine fotografica.

I filtri creativi di Instagram generano effetti così apparentemente lunghi e larghi, alti e profondi che paiono reggere tutto e prima di ogni altra cosa, qualsivoglia immagine che abbia anche solo un minimo infinitesimale di spessore emozionale. Reggono persino l’ultimo degli sprovveduti foto principianti del telefonino. Alla suggestione, alla fascinazione dell’immagine e a tutto il resto della sua presentazione, provvede la magia del software  prescelto. Tutto il banale del nostro mondo diviene così, all’istante, unico, speciale, vivido, scintillante e quel che maggiormente conta, ad imitazione di grande professionalità fotografica. Ciò detto, purtroppo per i molti e per fortuna dell’arte nostra di antichi fotografi, la storia ci insegna che quando tutti, ma proprio tutti sono uguali l’uno all’altro e, al caso, pur anche “eccelsi”; il mondo finisce per riacquistare naturalmente la propria ordinaria dimensione di disuguaglianza e di banale dignità e tutto, alla fine, ricomincia uguale a prima, con i pochi veri creativi da un lato, a distinguersi; la massa amorfa dei replicanti ad omologarsi, come sempre, dall’altro lato.

Davvero rari appaiono le vette e gli esempi genuini di vera creatività Instagram, ma va pur detto a parziale discolpa del sistema e a suo merito quasi esclusivo che la rivoluzione innescata ha radicalmente cambiato l’approccio collettivo col mondo della immagine e in definitiva il nostro panorama iconografico, rendendolo certamente meno elitario, più conviviale, giovanilistico, colorato, più brioso.

La fotografia, è chiaro, è rimasta naturalmente sempre tale, vale a dire un’immagine automaticamente disegnata dalla luce, con tutti i suoi contenuti, ma le sue forme con il suo imballo sono diventate un’altra cosa e soprattutto, la cosa” sempre mutante all’inverosimile di una nuova forma di moderna imagerie populaire”.

Fra una istantanea tradizionale ed una immagine Instagram fatta al telefonino, passa oggi una differenza più grande di quella che intercorre fra un aeroplano ed un carro tirato da buoi, anche se il primo come il secondo sono pur sempre mezzi di trasporto, così come l’istantanea ed instagram-foto sono entrambe, pur sempre ciascuna a modo loro, fotografie.

Nell’istantanea tradizionale a prevalere è la sostanza, il documento, la rappresentazione verosimigliante, il messaggio ed infine, talvolta, l’artigianato, e con esso, la creatività autentica. Con l’immagine Instagram prevale nella norma, l’effimero, l’improvvisazione, la forma strana, l’estro subitaneo, l’arbitrarietà, il gesto rapido ed eclatante, la sorpresa, la spettacolarità; talvolta, ma assai più raramente ed isolatamente, il messaggio e l’autentica invenzione applicata a questo.

Oggi i tantissimi fanatici di Instagram, mai paghi delle loro stesse performance espressive”,  sempre più inebriati dai loro attimi di solitaria liberalità iconografica, inondano ogni genere di “social” di valori inconoscibili di milioni di attimi virtuali, in una esplosione di forme e colori che ben difficilmente la storia ha mai avuto modo di registrare. C’è davvero di tutto e c’è soprattutto il di più del nulla: il vuoto oltre il colore, il vuoto oltre la forma insolita.

Non è certo questo il caso di Rossella Magni, giovane, seppure non giovanissima signora d’arte” con una formazione, una sensibilità ed un approccio culturale ben sedimentati. Rossella, abbandonata l’arte classica e la fotografia istantanea con le loro forme, i loro simboli le loro tecniche e gli utensili, ha trovato in Instagram e nel proprio iPad una unione strumentale di pura convenienza espressiva. Le sue immagini elaborate sono volutamente immagini qualunque”, simili nei soggetti a quelle di tutti noi, ma garbatamente ironiche, studiate, calibrate, compiaciute, pudìche pur nell’omologazione apparente dei filtri impiegati.

Con pacatezza tutta femminea  esprime nel linguaggio della contemporaneità le visioni dei paesaggi urbani, degli ambiti familiari, degli scorci e dei gesti di una umanità frenetica, cristallizzando attimi di collettiva solitudine. Sono autifigurazioni allo specchio, trine e lindi merletti ai vetri, interni conviviali, strade e viali bordeggiati dal caos, binari senza mai fine, sotterranee linee metropolitane. Le immagini filtrate” da Rossella senza darlo a vedere inoculano in ciascuno di noi il peggiore dei virus contaminanti: il morbo dell’arte.

Tutto ciò accade  perché la fotografia di nostra signora d’arte” è prodotta con intenzioni studiate, in un crescendo che partendo dai primi incerti risultati dettati in buona misura solo dalla disponibilità immediata dei tanti filtri creativi, graficamente sfibrati, ha saputo raggiungere i confini di una tecnica ed un linguaggio espressivo coerente ed estremamente raffinato. Al resto provvede un occhio non banale, il suo, che decide e giudica della qualità e dell’armonia estetica delle immagini che cernita. Immagini che, se quasi sempre hanno per noi un senso elevato, è perché – fateci caso- abbiamo finto di parlare di fotografia ma, in realtà abbiamo parlato di tutt’altro.

 

Rossella Magni
Nasce a Monza il 04-07-1968
Si diploma al liceo Artistico in Monza nel 1988.
Si appassiona per qualsiasi forma d’arte in generale, utilizza espressivamente ogni strumento ma adora soprattutto la fotografia.
Realizza le sue immagini con l'iphone per comodità e per scelta. Instagram è il pennello con il quale cerca di plasmare 
 

Comentarii cititori
sus

Silviu-Gabriel Lohon

                                                                                   

Intellectual Electronica Splendour-muzică
Boards of Canada - Tomorrow’s Harvest (2013) Warp Records 62′ 07″

 

bocAtunci când, în 1996, se aruncau în vâltoarea muzicii electronice, prin nișa facilitată de Skam Records, un fel de moașă a experimentalului electronic,cu mini LP-ul Hi Scores, scoțienii Michael Sandison și Marcus Eoin nu răzbătuseră spre public decât ca deschizători de reprezentații live ale deja consacraților Plaid sau Autechre. Anul 1998 le aduce, prin contractul cu Matador Records, un album care primește calificative maxime în zona IDM, Ambient Techno, Downtempo, anume Music Has the Right to Children. Următoarele, Geogaddi (2002) și The Campfire Headphase (2005), ambele la Warp Records, nu fac altceva decât să confirme treapta superioară pe care se cocoțase, justificat, „electronica“ lor.

Pentru că nu mai lansaseră nimic de opt ani și nici sesiuni live nu mai produseseră, Tomorrow’s Harvest este unul dintre cele mai așteptate albume ale anului 2013. Este un album uman, cu sonorități luxuriante, pline de seva efectelor electro ale anilor ’70, care au devenit marca BoC, dar aplecat mai mult spre un anumit tip de nostalgie estică, vag industrială.

Magnitudinea zguduitor de amplă (pe alocuri chiar frustrantă) a acestui album, cu o ambianță explozivă pigmentată de străfulgerări trip-hop satirice, se întâlnește cu cel mai agresiv ritm e tobă pe care cei doi frați scoțieni l-au produs vreodată. Traseul ideatic exprimat prin alinierea track-urilor vorbeste despre pulsațiile unei noi vieți (Gemini) continuată antipodic cu o nostalgie sepia a celor nu de mult dispăruți (Reach for the Dead). Redundanța de orologiu prost reglat - parabolă sonoră a lumii contemporane - (Jacquard Causeway) colapsează într-un fel de nostalgie înghețată (Cold Earth), dar care cere, în continuare, să fie hrănită. În acest sens dau seamă, mai departe, futurismul à la Moroder amplificat cu insistență în Sick Times, Palace Posy - care, spun unii, ar putea susține și un videoclip de prezentare a acestui LP -, Sundown sau New Seeds.

În mod cinic, o sesiune sau două de ascultare a T’s H nu ar scrijeli decât pojghița de la suprafață, particularitatea acestui album fiind tocmai aceea că el se revelează gradual, pe măsură ce se re-ascultă. În ciuda aerului cvasi-dark al albumului se simte, paradoxal, un iz de progresism, anticipat încă de la trecutele lor albume. 

BoC au creat, mai bine zis au definitivat, o lume, o viziune care, la răstimpuri, va scoate la suprafață mici giuvaieruri, iar Tomorrow’s Harvest dă impresia unei arhive ce conține înregistrările pierdute ale unui sejur pe Lună. Recuperate.

 

Comentarii cititori
sus

Florentina Armășelu

 

Spuma zilelor
De la mecanica efectelor speciale la „mecanica” existenței

 

spuma zilelorSpuma zilelor (L’Écume des jours) în regia lui Michel Gondry (2013) este cea de-a treia adaptare cinematografică a romanului lui Boris Vian - după ecranizările lui Charles Belmont (1968) și Gô Rijû (2001) - și probabil cea mai aproape de spiritul cărții, publicată pentru prima oară de editura Gallimard, în 1947. Încă de pe generic, spectatorului i se prezintă un univers bizar, care pare să nu funcționeze după regulile obișnuite. Un tânăr, ce se dovedește apoi a fi personajul principal, își taie cu forfecuța de unghii marginile pleoapelor. Același tânăr golește cada de baie perforând plafonul vecinului de jos. După acest început cu accente suprarealiste, în genul Câinelui andaluz (1929) al lui Buñuel și Dalí, spectatorul se poate aștepta la orice.  

Registrul suprarealist este menținut pe tot parcursul celor 125 de minute ale filmului, conturând un tip aparte de personaj - un univers în transformare, la început doar bizar, pe alocuri amuzant sau șocant, apoi, din ce în ce mai tenebros și ostil. Povestirea îi are ca protagoniști pe Colin (Romain Duris) și Chloé (Audrey Tautou), doi tineri îndrăgostiți, și cercul lor de prieteni: Nicholas (Omar Sy), bucătarul casei, fidel tratatelor culinare ale celebrului Jules Gouffé, maestru al măsurilor exacte, Chick (Gad Elmaleh) colecționar pasionat până la obsesie de cărțile și conferințele lui Jean-Sol Partre (inversiune a numelui filozofului existențialist Jean-Paul Sartre), și iubitele lor, Isis (Charlotte Lebon) și Alise (Aïssa Maïga).

Prima parte, luminoasă, a filmului, lasă impresia unei glume. Colin este posesorul unei mici averi (câteva mii de dublezoni) care îi permite să se întrețină fără a munci. Spiritul inventiv nu-i lipsește însă, iar pianocteilul imaginat de el face deliciul oricărui invitat. O armonie bine executată pe clape, cum ar fi Caravana lui Duke Ellington interpretată de amicul Chick, poate produce amestecul potrivit de ingrediente pentru cocteilul perfect. Impresia de farsă, de joc, aluzie și la caracterul puțin infantil al personajului principal, este susținută și de efectele speciale de tip mecanic întrebuințate de Gondry, preferate arsenalului high-tech atât de în vogă în industria cinematografică actuală. Plimbarea romantică în nor a lui Colin și Chloé amintește de parcul de distracții, scena din florărie a alegerii darului de nuntă pare inspirată de jocurile mecanice, iar colocatarul lui Colin, șoarecele gri cu mustăți negre, ne poate duce cu gândul la șoricelul Aurică, din filmul pentru copii Veronica (1972).

Aceleași mijloace cu aer de recuzită teatrală, de data aceasta, pentru a crea o atmosferă obscură, frizând uneori absurdul sau grotescul, sunt menținute și în a doua parte a filmului, odată ce boala lui Chloé devine manifestă: nufărul ce îi crește într-unul din plămâni. Pentru procurarea zilnică a florilor necesare tratamentului lui Chloé - tratament pe cât de metaforic, pe atât de ineficace - Colin, a cărui rezervă de dublezoni scade cu rapiditate, este nevoit să execute munci din ce în ce mai absurde. Un exemplu: fabricarea țevilor de pușcă din semințe crescute folosind căldura corpului uman. Construcții bizare, ca vehiculul cu picioare vibratile sau iepurele-mașină ce înghite morcovi cromați și excretează pilule metalice, nu fac decât să sporească sentimentul de alienare. Impresia este aceea de lume dezumanizată în care chiar și moartea capătă un caracter derizoriu: sucombarea șefului de orchestră la cununie produce doar un scurt acord disonant; corpurile accidentaților de la patinoar sunt răzuite de pe gheață ca resturile unor marionete dezmembrate; muncitorii striviți pe banda automată sunt înlocuiți la fel de firesc ca mașinile ieșite din uz.

Cea mai sinceră prietenie sau poveste de dragoste se erodează sub efectul aceleiași mecanici destructive. „Lucrurile se schimbă, nu oamenii”, afirmă Colin. Paradoxal însă, această schimbare pare să reflecte transformarea ireversibilă a ființei supusă „forței opace” a lucrurilor. Pe măsură ce boala lui Chloé avansează, spațiul vital din apartamentul lui Colin devine mai strâmt, lumina pătrunde tot mai puțin în interior iar pereții umezi se acoperă cu excrescențe semi-minerale, semi-vegetale (aluzie și la piesa de jazz Chloe - Cântecul mlașinii în aranjamentul lui Duke Ellington). Paleta cromatică se schimbă și ea, culorile fiind înlocuite treptat de imagini alb-negru, cu tonuri sumbre, în partea finală a filmului.

Gondry îl include în acest univers mecanic pe Vian, și se include implicit pe sine (făcând abstracție de rolul episodic al doctorului Mangemanche), prin secvența mașinilor de scris culisante la care o armată de copiști dactilografiază, frază cu frază, paginile cărții ce se rescrie sub obiectivul camerei. Fără a inventa prea mult în raport cu romanul (vizual prin natura lui), Gondry, secondat de o distribuție adecvată, reușește să transpună pe ecran, prin mijloace de expresie simple (ce unora le pot părea rudimentare), caracterul insolit al aceastei cărți greu de inclus într-o categorie anume: amestec de pesimism existențialist, satiră socială, farsă suprarealistă cu infuzie de jazz și poezie maladivă (inspirată probabil și de propria condiție, atât de fragilă, a scriitorului ce avea să-și încheie existența la doar 39 de ani).

În final, după ce ultimele rânduri ale genericului s-au retras, spectatorului nu-i rămâne decât să reitereze acele reflecții despre tot ceea ce este trecător și fragil, atât de plastic sugerate de Vian într-o singură frază: „Acolo unde fluviile se varsă-n mare ia naștere o bară greu de trecut, și mari vîrtejuri înspumate în care joacă epavele.”

Spuma zilelor, traducere, prefață și cronologie de Sorin Mărculescu, Editura UNIVERS, București, 1996, http://scrieriliteratura.files.wordpress.com/2009/09/spuma-zilelor.pdf.

Regia: Michel Gondry
Scenariul: Luc Bossi după romanul L’Écume des jours de Boris Vian
Distribuția : Romain Duris, Audrey Tautou, Gad Elmaleh, Omar Sy, Aïssa Maïga, Charlotte Lebon
Producție: Franța, 2013
Credit foto:
http://www.melty.fr/l-ecume-des-jours-l-affiche-et-la-bande-d-annonce-disponible-galerie-417367-1246305.html

 

Comentarii cititori
sus

Radu Rîcă

 

Audiofilia, nebunie și extaz

 

Termenul de audiofilie poate semăna de multe ori confuzie în rândul celor care încearcă să-l înțeleagă. Din punct de vedere etimologic îi putem întrezări un înțeles, însă acest înțeles este neîncăpător vis-à-vis de complexitatea și elitismul pe care îl presupune audiofilia. Apărută în ultimele decenii ca răspuns la creșterea economică a țărilor dezvoltate (cu precădere SUA) care a creat locul unei categorii sociale masive cu disponibilități materiale nelimitate și la apariția unor noi tehnologii în domeniul electronicii, în domeniul materialelor, etc. audiofilia reprezintă nișa de vârf în domeniul audio. În esență, audiofilia încearcă să recreeze melomanului pretențios senzația, iluzia de audiție pe viu a unui eveniment muzical neamplificat.

Audiofilul este o specie rară, de obicei cu o educație muzicală aleasă și cu cerințe pe măsură. Audiofilul este un individ care poate percepe și diferenția cu ușurință calitatea audio a unui eveniment, a unei surse, a unei înregistrări, șamd. Acesta participă foarte des la concerte de muzică clasică, operă, blues, jazz, rock, etc. Știe să diferențieze instrumentele muzicale vizual dar și acustic. Apreciază evenimentele muzicale neamplificate care îi dau ocazia să-și îmbogățească experiența senzorială, să-și ascută auzul, să-și calibreze mai fin urechea. Sigur, un rol major în percepția auditivă audiofilă îl are creierul, nu urechea, iar antrenamentul acestuia este destul de anevoios și de îndelungat.

Nu are rost să intru în detalii, să aduc în discuție termeni precum interferențe electromagnetice sau radio, inductanță, conductanță sau rezistență electrică, acustică și psihoacustică, microvibrații, jitter-ul din domeniul digital, șamd. Sunt termeni pe care audiofilii îi lasă pe seama electroniștilor. Audiofilul experimentat jonglează cu altfel de termeni: rezoluție, viteză, dinamică, separație, scenă, timbru, prezență, transparență, fundal, ‘decay’, șamd. Fiecărui termen i se alătură o pleiadă de adjective, de epitete, de adverbe. Scena are lărgime, adâncime și lățime, timbrul poate fi sec sau uscat, poate fi natural sau cald. Între instrumente sau voci trebuie să existe ‘aer’, separație. Pianul trebuie să aibă prezență, greutate dar notele și sunetele să fie clare precum cristalul. O înregistrare trebuie să abunde în micro și macrodetalii care să nu devină însă obositoare, stridente. Vocea trebuie să provină din dreptul mijlocului distanței incintelor acustice (când înregistrarea este realizată de așa manieră), trebuie să corespundă timbral cu vocea din realitate a interpretului, trebuie să fie naturală, să prefigureze corpul artistului, să traseze iluzoriu originea acesteia.

Sinergia este extrem de importantă într-un sistem audiofil, fiecare echipament în parte având un sunet specific, complex. Practic, există o armonie fragilă între incintele acustice, cablurile de boxe, amplificator, preamplificator, sursă (cd-player, turntable, DAC, laptop sau streamer wireless, etc.), cablurile interconect, cablurile de alimentare, etc. Același sistem audiofil sună diferit în două camere diferite. Materialele din care sunt construiți pereții (rigipsul este fonoabsorbant; există materiale fonotransparente, fonoizolatoare, șamd.), înălțimea la care este situat tavanul precum și materialul din care este realizat, grosimea și întinderea covorului pe podea, prezența ferestrelor, a ușilor, a caloriferelor, prezența și modul în care este aranjat mobilierul, plasarea incintelor acustice în raport cu pereții laterali, cu peretele din față, respectiv din spatele lor, distanța dintre boxe precum și gradul lor de convergență sau paralelismul lor sunt elemente cu impact major în sunetul final. Calitatea înregistrării este un alt element de luat în calcul deoarece transparența sistemului va releva și amplifica toate defectele unei înregistrări necorespunzătoare. Ca atare, audiofilul are rafturile pline cu înregistrări de la case de discuri care nu fac compromisuri în acest sens: Decca, Deutsche Grammophon, Harmonia Mundi, Telarc, BIS, Naxos, Teldec, Chandos, Reference Recordings, Sony Classical, Philips Classical, Blue Note, ECM, RCA Red Seal, Analogue Productions, Audite, Hyperion, Linn, Chesky, EMI Classics, Ondine, Brilliant Classics, etc. Achiziția unui echipament sau a unui sistem audiofil se face după audiții multiple pe la dealer-ii din domeniu.

Adesea, audiofilul se plimbă cu aparatele de acasă pe la dealer în căutarea unui echipament care să potențeze sinergia sistemului său. Și mai adesea, dealer-ii oferă spre testare acasă, potențialilor clienți, echipamentele cerute. Prețul? De la câteva mii de euro pentru un sistem nepretențios până la câteva milioane de euro pentru un sistem de top. Sumele par exagerate, patima frizează nebunia însă această ‘formula 1’ a domeniului audio creează o puternică relație intimă cu audiofilul care știe să-și cultive pasiunea. Dependența este inevitabilă iar sevrajul este sisific. Nu există alta cale de a-l vedea cu ochii minții pe Karajan la lucru cu bagheta lui magică, de a-l urmări pe Furtwangler strunindu-și orchestra cu iscusință pentru un Beethoven de zile mari, de a-l avea în fața ta, sus pe scenă pe Louis Armstrong, de a-i pipăi cu mâna dreaptă textura vocii, de a asculta Mahler-ul lui Chailly aflat în fruntea Royal Concertgebouw Orchestra, de a sta în spatele lui Bernstein pentru un Shostakovich teribil, de a-l asculta pe Zimerman și pianul lui magic la cinci metri în fața ta, de a asculta concertul din Koln al lui Jarrett, sorbind din vinul favorit, șezând tolănit pe bătrânul și fidelul fotoliu de acasă… 

Comentarii cititori
sus

Marian Mirescu

 

Mihai Timoșenco: „Teatrul m-a ajutat în Bandă Desenată și invers”

 

Mihai TimosencoArtist român multivalent, care domiciliază în Ucraina, Mihai Timoșenco este directorul unui teatru axat pe pantomimă, un teatru pe care l-a fondat în 2003, despre care puteți afla mai multe accesând adresa aceasta. Dar Mihai face și grafică de șevalet, sculptură (are câteva expoziții la activ) sau scenarii de animație. Mai nou este Concept Artist pentru jocuri PC. A creat un joc cu suces internațional, „Contre Jour”, pe care Apple l-a denumit jocul anului pe iPad în 2011 – vezi aici. Marea sa iubire rămâne Banda Desenată, motiv pentru care l-am descusut pe larg în acest interviu despre geneza și proiectele sale. Debutul publicistic în acest domeniu l-a avut la Craiova, luna trecută, în revista BDC nr. 6, cu povestirea „Cazacii din Dobrogea”.

Mihai Timoșenco răspunde la câteva întrebări adresate în numele Benzii Desenate Craiovene

 

Ce/cine anume te-a determinat să-ți placă și să faci BD? Și când?

BD-TimosencoM-am născut în orășelul Măcin, lângă malul Dunării, în 1980. Pentru mine era un lucru obișnuit să desenez, nici nu credeam că am să ajung artist plastic. Din păcate, într-un orășel atât de micuț, mai ales până în 1990, de BD nici nu știam prea multe. Îmi amintesc și acum primele benzi desenate găsite din întâmplare lângă tomberon. Câteva pagini rupte bucățele mici cu Donald Duck, le-am strâns ușor și acasă le-am lipit. 

Dar cel mai mult m-au impresionat și determinat autorii români, publicați în Almanah (Anticipația – n.n.), precum Puiu Manu, Viorel Pîrligras, Sandu Florea și mai apoi revista Universul Copiilor, în care am descoperit mulți autori noi ai benzii desenate românești, precum Valentin Tănase și mulți alții. Și alte ediții independente, Teritoriul Interzis de Victor Trifan, iar mai târziu revistele Quadrat. Și cam aici s-a terminat aventura mea BD din România.

În 2000 am plecat în Ucraina la studii universitare, întrucât la București nu au găsit loc pentru mine la Academia de Arte Plastice – picasem toate examenele, chiar dacă am câștigat olimpiada pe țară la pictură.

De la 12 ani până pe la 19 am desenat BD, doar din pasiune, și am păstrat lucrările în sertar.

 

Când ai revenit la BD, ca autor, și ce/cine anume te-a... redeterminat?

Între 2000-2010 am lucrat mai mult ca graphic-designer, concept-artist, am desenat foarte rar BD, dar în schimb am pregătit mai mult scenarii, schițe, idei. Am construit vise... Sincer. Un lucru extraordinar pentru mine a fost cartea Istoria Benzii Desenate Românești, a lui Dodo Niță și Alexandru Ciubotariu. Acest lucru într-adevăr m-a redeterminat să revin la BD în cel mai serios mod. Am înțeles că și eu, cel cu desenele la sertar, am fost o parte din acest eveniment, un ecou mai mult, ascuns în umbră. Precum muzica trăiește prin urechile ascultătorilor și banda desenată trăiește în imaginația cititorilor. 

Mulțumesc autorilor Istoriei Benzii Desenate Românești pentru acest cadou deosebit.

 

Cum se prezintă 'scena' BD în Ucraina? Publicații, edituri, autori (naționali și internaționali), teme predilecte, organizare, saloane/ expoziții/ cluburi...

plasticÎn Ucraina, Banda Desenată e foarte rară. Au fost multe încercări de a o populariza prin editări periodice. Mai nou, și de mai lungă durată decât încercările precedente, a existat un jurnal format A5 numit K9. A avut o periodicitate lunară în perioada 2003-2005. În el au apărut și nume celebre precum Moebius, interviuri de la Festivaluri BD, dar și autori din Ucraina, în general foarte tineri.

Un nou val a început acum la Kiev, editura Nebeskey își dorește de asemenea popularizarea benzii desenate în Ucraina și nu numai, o dovadă fiind primul album, editat în 2012, Daogopak. Format A4, copertă cartonată, în cele mai bune tradiții tehnice ale benzii desenate europene.

Legat de saloane și expoziții – foarte rar. Eu locuiesc în Lvov, orașul cel mai apropiat de Europa, și cultural, și teritorial – un fel de Cluj sau Sibiu pentru Ucraina. Personal, am organizat cinci Festivaluri de Caricatură și Bandă Desenată la Lvov, dar, din păcate, acum am oprit această mișcare din lipsă de fonduri. Munca de voluntariat s-a terminat și am adoptat o nouă strategie de popularizare, am revenit la dragostea din copilărie și m-am reîntors la realizarea proprie a benzilor desenate.

 

Ce mai știi de Bedeaua românească?

Nu de mult, m-am întâlnit la București cu Alexandru Ciubotariu și am mai aflat cum e viața BD în România. Am mai răscolit librăriile de pe Victoriei și Universității, cum făceam înainte, când căutam un Pif și Hercule sau un Rahan. Din păcate, am găsit foarte puține reviste recente, printre care Omul Invizibil și Dim (Dunăreanu – n.n.) de Puiu Manu. Și vești bune de la revista pe care o faceți; felicitări și o viață cât mai lungă! Formatul e generos, mare și plăcut. Eu, fiind mai mult grafician, îmi place că e în alb-negru.

 

Ai participat la evenimente internaționale/concursuri?

BD-TimosencoAm participat la evenimente, concursuri și am fost premiat, dar nu legate de BD. Acum nu mai sunt interesat de concursuri și premii. Mai mult, sunt interesat și îmi doresc să schimb concepția legată de BD în general, mai ales în Ucraina. Aici, BD–ul nu este luat în serios. E pentru copii – spun majoritatea, sau, mai nou, e asociat cu supereroi de tip Marvel. Bine, și mie îmi plac benzile desenate pentru copii, dar, de exemplu, în Franța BD-ul este Artă. Iar dorința mea actuală e să arat că BD-ul este o artă. Eu vin din altă sferă în care lucrez grafică de șevalet, teatru și graphic-design și, legând toate la un loc, sper să reușesc.

 

Plănuiești să publici în Ucraina sau/și în România „albumele” de care ne-ai povestit? Ai contactat vreun editor?

Da. În Ucraina am un editor, un prieten francez stabilit la Lvov. El se ocupă momentan de editare. Iar pentru România am în lucru un album despre Terente (născut la Carcaliu), care a trăit și murit lângă Măcin. Aici mi-a venit în ajutor cunoscutul jurnalist de investigație din Constanța, Constantin Cumpănă ( http://constantincumpana.webs.com/apps/photos/photo?photoid=103827418 ) , cu care m-am întâlnit și am făcut împreună primii pași premergatori proiectului: scenariul, fotografii, documente necunoscute încă. Domnul Cumpănă a scos în 2009 două impresionante, ca mărime și conținut, cărți despre renumitul Terente, Regele Bălților – cum îl cunoaștem din film. Din acest album am pregătit două episoade, primul și ultimul, care au fost expuse în luna aprilie la Lvov. Editor în România încă nu am, voi căuta mai târziu, când voi avea materialele pregătite.

 

Ai mai colaborat cu alți scenariști, decât Virgil Rițco, alți artiști?

Erou fără voie, care va fi primul album editat la Lvov, e o adaptare a unei lucrări a scriitorului ucrainean Ivan Franko. Va apărea în doua albume, format A4, primul album fiind gata în proporție de 90%. Al doilea album are doar storyboardul. E un proces destul de îndelungat, mai ales că nu este un proiect comercial. Domnul Virgil Rițco, o personalitate deosebită, etnograf și scriitor, mi-a fost profesor la Măcin. Datorită dumnealui am ajuns la Tulcea și mai târziu la Lvov. Îndrumările și sfaturile părintești, de la profesor la elev, au fost un moment-cheie în viața mea de la bun început. Virgil Rițco a scris singura carte documentată despre Cazacii de la Dunavat. Iar anul trecut, la rugămintea mea, a pregătit un scenariu de 80 de pagini, denumit Epopeea Cazacilor Transdanubieni. Eu am ales deocamdată ultimul episod și l-am realizat în această bandă de 16 pagini. Pe viitor, poate voi reuși să realizez un album întreg.

 

Consideri că „multidisciplinaritatea” benzii desenate te-a ajutat în celelalte activități artistice și că, generalizând, Banda Desenată presupune și dezvoltă aptitudini de arte ale spectacolului...?

Cu siguranță. De fapt, un artist din fire are mai multe talente, aptitudini artistice. Și orice activitate artistică, idei, trec de la o formă la alta, din scenariu la desen, din desen la sculptură și din sculptură la mișcare, teatru. Michelangelo e un exemplu, pe lângă sculptură și pictură a scris și sonete. La mine, de exemplu, teatrul m-a ajutat în BD și invers. BD este și sculptură, și muzică, și teatru în același timp. Este foarte greu, pentru că într-o singură pagină poți avea o expoziție întreagă de portrete, dar format mai mic. Dacă luăm orice BD clasic, un Sergio Toppi, Enki Bilal sau alți autori, și fiecare cadru îl trecem pe pânză în format mai mare, ne dăm seama într-adevăr de colosala muncă depusă pe o singură hârtie. BD-ul este Artă și se poate face doar cu pasiune și dăruire, pentru că este atât de complex și de greu încât fără răbdare de multe ori se poate rătăci la jumătatea drumului, undeva prin sertar.

 

Mefisto si Ofelia PopiiȚin să vă arăt o fotografie cu păpușa dăruită de soția mea, Ulyana Timoșenco, la Gala Aniversară  Festivalului de Teatru de la Sibiu, unde am avut onoarea să fim prezenți. Păpușa reprezintă personajul Mefisto din spectacolul Faust al regizorului Silviu Purcărete. 
Ofelia Popii, cea care interpretează acest personaj, a fost premiată în cadrul Galei.

 

 

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey