Soții, prietene, amante (teatru)
Nader și Simin, o despărțire (film)

 
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

Soții, prietene, amante

 

Scena 2
Cutia cu ouă

(Mihajlo, în camera lui. O încăpere mică în care se găsesc un pat, o masă, un șevalet, acuarele, un acvariu, trei tablouri cu pești așezați pe farfurii. Mihajlo se plimbă agitat prin cameră. Din când în când se oprește în dreptul șevaletului, dar nu poate picta. Se duce la fereastră)

Mihajlo: Doamne, cum plouă! Și vântul, vântul ăsta suflă ca în romanele englezești! (Pauză) Astăzi n-am avut bani de tramvai, am mers pe jos până în centru. Nu erau pe străzi decât fete ieșite de la liceu, gălăgioase, cu obraji rumeni și blugi strâmți și mi-am amintit viața de student: mă îmbătam, desenam, umblam după gagici și citeam în original literatură germană: tot ce găseam! Bani îmi dădea tanti Nada, sora mamei. Ea mă crescuse și, de când mă dusesem la Universitate, în Belgrad, trăia în casa ei mică, înconjurată doar de cărți, de pisici și de sine însăși. De fiecare dată când o vizitam în orășelul din sud, îmi punea câteva bancnote în buzunar și îmi umplea bagajele cu provizii pe care începea să le ambaleze și să le așeze, meticulos, cu două ore înainte de plecarea trenului. Când venea vremea, mă conducea până la poartă, pe poteca mărginită de meri și zorele. Rămânea apoi în mijlocul drumului și aștepta, după un obicei tacit, să ajung la colțul străzii. Acolo lăsam jos bagajul, mă întorceam și îi făceam semn cu mâna, înainte de a coti, iar ea își flutura brațul drept deasupra capului. Se întorcea apoi în universul ei monoton și izolat, de văduvă la pensie. N-am să uit disperarea cu care a alergat spre gară după ce, la întoarcerea în casă, descoperise o cutie de ouă pe care uitase să mi-o dea. Cum a auzit fluieratul locomotivei când mai avea vreo sută de metri, cum a văzut trenul plecând și a vrut să ia un taxi până în gara următoare și cât de necaz i-a fost că nu avea bani la ea. S-a întors resemnată către singurătatea de acasă! (Pauză) Cât mă iubea! Iar eu mă grăbeam să ajung la Vredana. Furam trandafiri și corcodușe verzi și o așteptam să iasă de la cursuri, ne plimbam pe malul Savei și pe străzile cu nume de domnitori, însoțiți uneori de Natalija, prietena ei. Mergeam la teatru, la chefuri, plănuiam să ne căsătorim, hotărâsem să facem doi copii. Eram frumoși, iar Vredana, Vredana râdea mereu. Îmi e dor de zilele acelea. De ea. Și de noi. (Pauză) Nebunia cu granițele a început tocmai când alții le lăsau libere. La noi au început să le ridice, în loc de o țară, au apărut șase și n-au fost în stare să pună nicio frontieră nouă fără un război. Au murit și soldați, frații Natalijei, vărul meu, Jovan. Asta înțeleg. Dar ce au avut cu tanti Nada? (Pauză) Am intrat în biroul lui Goran, prietenul meu din copilărie, de care râdeam, când alesese Medicină Legală. „Sunt și doctori cărora nu au curaj să le dea pe mână oamenii vii! Știu că ești pasionat, dar, după ce te căsătorești, încearcă să nu îți iei de lucru și acasă!”, îi ziceam. (Pauză) Pe atunci, și el avea simțul umorului. Acum însă m-a privit pierdut, iar când i-am spus că tanti Nada nu mai e acasă, tăcerea lui mi s-a părut atât de elocventă, încât m-am întrebat: „Eu, dacă aș tăcea, aș fi la fel de elocvent?” M-a ajutat să o caut, printre cadavrele pentru care soldații săpau o groapă comună. Și am găsit-o. Avea picioarele legate cu sârmă și fruntea găurită de un glonț, dar pe chip un zâmbet senin. Goran mi-a spus că a fost împușcată de aproape. Am cărat-o împreună până la morgă, am așezat-o pe o masă de ciment, iar a doua zi am plătit doi oameni sărmani să mă ajute să o îngrop.

Credeam, pe atunci, că înțeleg multe. Despre comandanți care își iubesc țara, servicii secrete, grupări paramilitare, diplomație, spioni, resurse, manipulare, dirijori care stau cu spatele la public. „Băieți deștepți”, îmi spuneam. „Dar nici noi nu suntem proști!”. Când aruncam însă pământ peste sicriul de brad în care o așezasem pe tanti Nada, chiar dacă îmi repetam că uneori, când ești în vâltoare, lucrurile nu mai depind de tine, nu pricepeam ce l-a făcut pe acel soldat să împuște în cap o femeie bătrână! Cu ce îl încurca ea să pună o piatră de hotar? (Pauză) Ploua și atunci, era noiembrie, croncăneau niște ciori peste cimitir și, la ieșire, am alunecat pe frunzele ude. Nu m-am oprit nici azi din cădere.

 

Scena 3
Coborârea la Halmstad

(„Pe bază”, noapte, cerul plin de stele. Un panou de baschet, o mică tribună pentru spectatori. Maria și Thora stau jos, pe o pătură, aproape de primul rând al publicului. Au farfurii de plastic cu prăjituri, sticle de vin, un cd-player. Eventual fumează (suflă fumul în momentele mai importante din discuția lor). Natalija și Frederik dansează)

Thora: Mai dai și tu un vin unei fete lacrimogene? (Maria îi toarnă în pahar, apoi în al său, ciocnesc, îi privesc pe cei doi care dansează). De o săptămână plâng ca proasta, din orice. Dar știi cum? Cu lacrimi! Și acum, dacă mă gândesc bine... (Zâmbește, trage de nas, începe să plângă).

Maria: Asta pentru că de o săptămână nu dormi. Ești ocupată să visezi, să studiezi găuri negre, să te gândești la Magnus sau să îți amintești de Knut.

Thora: Am aprins televizorul doar pentru că a fost o noapte lungă și stranie. Mă ridicam din jumătate în jumătate de oră să închid ușa, dar era închisă. Și da, am început să îi scriu un e-mail lui Magnus, dar am renunțat și m-am apucat să compun un jingle de reclamă pentru bărbații cărora le e frică de sentimente. Mă înec de furie, ca un pechinez, sunt un ghem de nervi și de orgoliu nefiltrat. Și nu mai vreau să sparg farfurii, nici să îmi iau cortul și să plec: „Hai să sufăr!”, pentru că îmi amintesc de altele și nu e bine. (Pauză) Nu pot nici măcar să îl bat: a făcut arte marțiale! Așa că mă consolez ca o fetiță de clasa a patra (Ton alintat, de fetiță): „Știi, fumează salvie, nici măcar iarbă adevărată!”. E ca un ghimpe scos și nu va trebui să duc durerea asta în mormânt, cum credeam – cu emfaza rănitului dramatic – când a plecat Knut. Pe Magnus am să-l uit, dar sunt foarte acră acum. Trebuie să treacă un timp până să îi doresc sincer binele! Fără mine? Haaa! (Pauză) Iar până atunci nu pot liniște și contemplare. Am nevoie de multe sticluțe de ojă, de rujuri și de câteva perechi de pantofi cu toc ca să pot trece peste asta! Crescută de mamaie, eu: mai un pilit de unghii, un coafor, un tapat și se vindecă boală grea, darămite o amărâtă de decepție. Bunica mea! Ce făptură! Și acum, la 70 de ani, face baie în lac dimineața. Și vara, și iarna. “Fiecare, cu viața pe care este în stare să o aibă”, zice.

Maria: Zâmbești.

Thora: Zâmbesc, dar am gura plină de fiere. Puteam să îl ajut să fie cine este! Eu pot multe, am lumi de dat, iar el fuge schelălăind... Da, le cer să fie puternici. Nu pot să îi primesc în inima și în patul meu, altfel. Nu vreau să fiu cârjă, pretind ca măcar să se meargă lângă mine, dacă nu suntem în stare să alergăm ori să zburăm! Înțeleg că există o practică a dezgustului de sine, dar nu văd nimic glorios și bărbătesc în asta. Mi se pare, mai degrabă, o cale mizerabilă. Măcar dacă aș fi fost alungată de o femeie mai frumoasă, în sens magic, mai pe placul lui! Ar fi fost mai ușor. Dar îmi spui că o să mă păstrezi în tine, până la moarte și dincolo de ea, printr-un SMS? În cuvinte numărate? (Pauză. Apoi, pe ton mai vehement) Vino cu urme de curvă pe guler, vino beat, cu o pisică moartă în mână și cu câini atârnați de picioare, suferă, în pizda mă-tii, dar privește-mă în ochi, nu îmi trimite SMS-uri! Ce anestezie e asta?

Frederik (dansând în apropiere și trăgând cu urechea la ultimele replici): Dragostea? E rea de tot! Păi, eu știu de la mine!

Thora (scuturând țigara): Eu sunt tragică și apocaliptică, iar el râde!

Maria (o tachinează): Cum își permite? Drept cine te ia?

(Frederik și Natalija continuă să danseze, se îndepărtează)

Thora: Sunt sigură că m-a iubit. (Pauză) Și ce e mai rău decât să îți refuzi?

Maria: Pe la 15 ani aveam senzația aia minunată că orice pericol este surmontabil, că lucrurile sunt simple, ca pe hărți, că există drumuri deja desenate pe care poți să umbli fără teamă. Ei bine, nu e așa!

Thora: Aș vrea să fie lucrurile simple și clare. Să iau o pastilă și să fiu genul de femeie lângă care se stă. Mi se pare că mi s-a pus o etichetă de tipă dificilă, solicitantă, alături de care nu poți să te relaxezi, să sforăi, să te scarpini și nici să dormi fără șosete. Din tot ce a spus Magnus am înțeles ceva și poate că era mai bine dacă nu înțelegeam: îi e frică, nu se simte mâțâit lângă mine. Dar, în același timp, sunt absolut minunată și mă iubește. Doar că nu vrea să fim împreună. Știam textul, o fi vreun site secret pe care intră bărbații și își găsesc motivele. După mintea lui am putea avea o relație amiabilă, cu urări în zilele importante ale anului, și chiar ar fi drăguț dacă ne-am mai trage-o din când în când.

Maria (arătând spre Frederik, care dansează tot mai aproape de Natalija): Ai fost vreodată geloasă pe prietenele lui?

Thora: Geloasă, nu. Era mai mult enervare, că își pierde timpul “nostru” cu ele. Gelozie în sensul clasic: „Ce are aia și eu nu?” nu mi s-a întâmplat. Doar pe Knut am vrut să-l omor, când a încercat, din lașitate, să mă sufoce pe mine, cea care trăia în el. În seara când mi-a trimis un e-mail, după ce stătusem două luni acasă la el, la Goteborg, și mi-a zis că nu mă poate păstra decât dacă nu mă mai vede niciodată, m-am urcat în primul tren din Aarhus. Am ajuns în Copenhaga la miezul nopții și am schimbat spre Goteborg. Cu ce drept să îmi spună asta și să trăiască? „Eu mă chinui aici și tu te joci? Ia să vedem, cum e dacă mori acum! Te mai duci dimineața la calculator să îmi scrii fraze rupte din psihologia pentru clasele ajutătoare?”. Aveam cheile, aș fi dat drumul la aragaz, dormea cu ușile toate deschise. M-am gândit că așa e cel mai curat și cel mai frumos.

Maria: Și?

Thora: Am coborât la Halmstad. (Pauză. Zâmbește) Îmi cade părul. Și cine știe ce alte urme aș fi lăsat. (Pauză) Vreau să văd ultimul joc, la care a lucrat cu prietenii lui norvegieni. Probabil că o să apară la un moment dat un monstru care o să spună o frază de-a mea, trimitere subtilă la relația cu mine. Dar să nu mai deschid sertarele astea, că ies molii și fluturași și nu știu să îi bag la loc sau ce altceva vor.

Maria: Dacă ți-aș spune să pui o lumină mai blândă pe singurătate, că anii vor deveni mai buni... sau că într-o zi vei găsi toată coerența pe care o cauți și că vei zâmbi văzând cum se leagă așa, ca iedera, totul... m-ai crede?

Thora: Nu. Poate că o să ajung și eu cândva la genul ăsta al tău de cumințenie și așezare. Dar nu acum. Mi-e dor de Aarhus și de viața mea perfectă, imaginară, de acolo.

Maria: Mai e și realitatea la mijloc.

Thora: Dă-o dracu!

(Maria și Thora se întind pe spate, privesc stelele. Tăcere prelungită)

 

(Vezi prima scenă a piesei aici)

 

Comentarii cititori
sus

Florentina Armășelu

 

Nader și Simin, o despărțire
Despre a avea sau nu dreptate

 

Nader și Simin, o despărțire (Oscar pentru cel mai bun film străin, 2012)descrie povestea destrămării unui cuplu aparținând clasei mijlocii din Iranul contemporan. Motivul acestei despărțiri este dezvăluit din primele momente ale filmului. Cei doi protagoniști răspund întrebărilor unui judecător invizibil, întrebări ce par să provină de la publicul însuși. Aflăm că Simin (Leila Hatami) intenționează să emigreze împreună cu fiica și soțul său, Nader (Peyman Moadi). Acesta însă se opune plecării, invocând faptul că nu-și poate părăsi tatăl bolnav, aflat până atunci în îngrijirea celor doi. Deși cererea sa de divorț este inițial respinsă, Simin hotărăște să se întoarcă în casa părinților ei. Nader angajează o femeie de condiție modestă, Razieh (Sareh Bayat), pentru a avea grijă de tatăl său. Din motive religioase și de cutumă socială, Razieh nu-i spune soțului ei despre noua slujbă, sperând să gasescă ulterior o soluție în acord cu aceste norme. Evenimentele iau însă o întorsătură nedorită iar cele două cupluri, pe lângă tensiunile create în interior, ajung să-și adreseze reciproc acuzații în instanță, de la neglijență și furt, la bruscare și crimă.

Filmul regizorului iranian Asghar Farhadi nu tratează lucruri sau întâmplări extraordinare. Acțiunile și jocul actorilor se desfășoară firesc, ca și cum camera s-ar fi strecurat, nevăzută, în viața unor oameni, înregistrând evenimente și reacții la acestea. La fel ca în ecranizarea sa anterioară, Despre Elly (2009), cineastul, licențiat în teatru, mânuiește cu multă abilitate tehnica dialogului și a introspecției. Indiferent dacă personajele se acuză, se interoghează, se confesează, se justifică, postura lor rămâne verosimilă, naturală. Cu excepția unor particularități de natură religioasă și socială, în esență, caracterul problemelor cu care se confruntă protagoniștii este universal. Aceste probleme gravitează, în principal, în jurul dificultății de a discerne, în anumite situații, până la ce punct circumstanțele pot justifica ascunderea adevărului, un comportament neconform cu regulile de conduită, neîndeplinirea unei datorii morale sau neasumarea propriei culpabilități. Personajele sunt creionate cu lumini și umbre, ca de altfel și limitele imprecise dintre bine și rău, corectitudine și greșeală.

Personajul judecătorului apare în mai multe rânduri pe parcursul filmului, mai mult ca voce decât ca prezență fizică, ceea ce îi conferă o valoare mai degrabă simbolică. Ideea de justiție și de comportament moral este privită din mai multe unghiuri, cel instituțional, religios (jurământul pe Coran) și cel al propriei conștiințe a personajelor, cu accent pe acesta din urmă. Farhadi evită însă verdictele sau caracterizarile precise, în alb și negru. Așa cum afirma într-o declarație de presă, intenția filmului său nu este de a impune idei sau de a furniza răspunsuri, ci de a-i permite spectatorului construirea unui punct de vedere personal, conform caracterului și sensibilității sale. Această „neutralitate” este nuanțată nu numai prin figura simbolică a judecătorului (al cărui verdict final nu e niciodată dezvăluit), ci și prin aceea a celor trei „martori” tăcuți la desfășurarea evenimentelor: bătrânul tată al lui Nader, bolnav de Alzheimer, fetița de 3-4 ani a lui Razieh și Termeh, fiica adolescentă a celor doi protagoniști. Rolul lui Termeh (Sarina Farhadi) nu se reduce însă la cel de martor, fiind mai complex. Întâmplările la care asistă reprezintă pentru ea o primă confruntare cu problemele și legile uneori contradictorii ale lumii adulte și, implicit, cei dintâi pași spre maturizare. Dintr-o altă perspectivă, explicațiile pe care e nevoită să le ceară sau pe care trebuie să le dea la un moment dat o situează, într-o oarecare măsură, mai aproape de audiența care este foarte probabil să-și adreseze întrebări similare. De altfel, tot ei (și spectatorului) îi aparține finalul nedecis al filmului.

Dincolo de semnificația de cronică a unei despărțiri, Nader și Simin pare să funcționeze și în planul alegoric, al parabolei arbitrajului și aprecierii juste, atât de dificil de realizat în anumite circumstanțe. Tema și stilul ecranizării îl pot duce pe spectator cu gândul la o povestire, tot de inspirație orientală, Judecătorul și cei doi pricinași, din culegerea de povestiri filozofice a lui Jean-Claude Carrière, Cercul mincinoșilor, pe care o reiau, pe scurt, ca încheiere: „După ce ascultă plângerile a doi împricinați și le dădu fiecăruia dreptate, cadiul îi dă dreptate și ajutorului său ce îi atrage atenția că cei doi nu pot avea în același timp dreptate...”

Scenariul și regia: Asghar Farhadi
Distribuția: Peyman Moadi, Leila Hatami, Sareh Bayat, Shahab Hosseini, Sarina Farhadi
Producție: Iran (2011)
Credit foto: http://www.sonyclassics.com/aseparation/

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey