Shakespeare. Un festival
O furtună - teatru
O (altă) furtună - teatru
Moara și crucea - film

 
sus


Cornel Mihai Ungureanu

 

Shakespeare. Un festival

 

Ediția din acest an a Festivalului Shakespeare de la Craiova s-a terminat mai repede ca niciodată. Programul a fost comprimat de aducerea spectacolului lui Robert Wilson Shakespeare's Sonnets, prezentat de Berliner Ensemble, care a consumat o parte însemnată din buget și a determinat contramandarea altor invitații.

Maria ShevtsovaChiar și Maria Shevtsova, reputat critic și teoretician al teatrului din Marea Britanie, a vorbit, la Universitate, când i s-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa, despre criza care afectează totul, despre colapsul sistemului financiar. „Cum să facem teatru fără machiaj, fără decoruri, fără bani? Este foarte greu, dar trebuie să jucăm, să ne asumăm riscurile, să fim creativi, imaginativi, proaspeți și plini de energie pentru a păstra teatrul viu, în aceste circumstanțe dificile, pentru spune spectatorilor cu mândrie: „Nu puteți vedea asta la film sau la televizor!”. E momentul să ne gândim la teatru ca la o sursă de conflict, de dezbatere, să curățim scena pentru noile dificultăți ale prezentului și viitorului”, a spus Maria Shevtsova, după un laudatio rostit în română de Alexandru Boureanu și în latină de Nicolae Panea, la o întâlnire prezidată de rectorul Dan Claudiu Dănișor.

Florica Ichim si Emil BoroghinaSpectacolele au fost mai puține, atelierele teatrale, de asemenea. „Voi închiria, ceea ce nu mi-am închipuit în viața mea, o mașină cu șofer”, povestea, la o lansare de carte, doamna Florica Ichim, care trebuia să ajungă urgent în București, iar trenurile fuseseră anulate. Domnul Emil Boroghină a găsit repede însă mașină, după această amenințare. „Toată lumea din teatrul românesc vă este datoare”, îi spunea. „Dar nu știe. Teatrele nu cumpără cărți, nicio bibliotecă județeană, nicio universitate de teatru, în afară de cea de la Cluj, nu cumpără”, a mai spus Florica Ichim, la finalul prezentări ultimului volum a Anei Maria Narti și a altora, despre care vorbise Andreea Dumitru. Florica Ichim ne-a recomandat cele două cărți proprii, cuprinzând cronicile teatrale ale lui Camil Petrescu, nu ușor de căutat și de adunat, căci Camil a trăit ani mulți din gazetărie, a scris în 70 de publicații, chiar și într-un ziar economic, iar cronica lui se plimba în diverse pagini, „nu ca înainte de ’89 când pagina 2 era de cultură. Cronicile sunt exemplare pentru că într-o filă și jumătate Camil oferea elemente despre autor, regizor, despre fiecare actor, dar și despre atmosferă”, a precizat Florica Ichim, care, în emoția plecării, își uitase fularul roșu.

Nu am ajuns la conferința lui George Banu De ce plecăm de la teatru, dar un răspuns a fost la îndemână în aceeași seară, când am fost printre cei - destul de numeroși - care au ieșit din sală la spectacolul Le roi Lear, al Companiei Scene en vie din Grenoble. Actorii urlau sau declamau artificial, se întreceau parcă să iasă în evidență, să convingă, în jurul unei gropi cu apă, aflată în mijlocul scenei, ca și cum regizorul - Benoit Kopniaeff - i-ar fi pierdut de sub control.

Încă decantez, oscilant, Romeo și Julieta, al lui Korsunovas (m-a emoționat mai puțin decât montarea craioveană a lui Parakevopoulos), prezentat de Teatrul Municipal din Vilnius, Macbeth- ul lui Radu Penciulescu, de la Naționalul bucureștean, și, cu ajutorul youtube-ului amintirea savuroasă a Sonetelor lui Shakespeare. Un spectacol cât un festival.

Prezentarea personajelor

Sonett 20

Sonett 29

Sonett 66

Sonett 71

 

Comentarii cititori
sus


Cornel Mihai Ungureanu



Prospero renunță la magie. Purcărete nu

 

Silviu Purcărete a pus în scenă O furtună, după William Shakespeare, la Teatrul Național "Marin Sorescu" din Craiova, special pentru ediția din acest an a festivalului inițiat de Emil Boroghină și dedicat dramaturgului britanic. După cum ne-a spus directorul teatrului craiovean, Mircea Cornișteanu, la premiera de pe 18 februarie 2012, piesa nu mai fusese montată în Cetatea Banilor, iar colaborarea cu scenograful Dragoș Buhagiar constituie și ea un început.

Mari surprize legate de "rețetă" nu au fost: viziune originală, reușită tehnică, actori bine așezați în roluri. De altfel, Purcărete cunoaște bine "materialul uman" de la Craiova: opt dintre interpreții prezenți în actuala distribuție jucau, în 2004, în Cum doriți sau Noaptea de la spartul târgului, iar 11 erau prezenți, în 2008, în "Măsură pentru măsură".

În adaptarea regizorului, după traduceri de G. Volceanov, L. Levițchi, Ioana Ieronim, David Esrig și cea proprie, crângurile de tei de pe insula lui Prospero lipsesc cu desăvârșire, iar peștera acestuia e o cameră cu pereți cojiți, plină de cărți, luminată discret de un candelabru aflat pe podea. Foșnetul nuanțelor începe în clipa în care, cu mișcări înțepenite, de marionetă, Miranda (Sorin Leoveanu) îmbracă rochia de hârtie care coboară din tavan. Ușile dulapului se deschid, iar peretele de cărți aflat înăuntru se prăbușește, lăsând să intre, pentru un timp, furtuna: hârtiile zboară peste tot, pe scenă cad bucăți din plafon, zgomotul crește teribil.

 

"Tată" este primul cuvânt pe care Miranda îl rostește, dar Prospero (Ilie Gheorghe) îi mărturisește, depănând istorioara despre cum au ajuns, cândva, pe insulă, că nu îi este părinte. Miranda, în ciuda apelurilor lui, pare că urmărește mai degrabă, îngrijorată, soarta pasagerilor de pe corabia lovită de stihii, decât povestea. Pe navă se află și câțiva tovarăși din vechea viață a lui Prospero, între care și fratele lui, intrigantul și trădătorul Antonio (George Albert Costea), care îl izgonise, cu ani în urmă, pe un vas menit pieirii. 

Soarta îi adusese acum în apropiere, iar Ariel (Valentin Mihali), starostele spiridușilor, a rânduit lucrurile astfel încât natura dezlănțuită să le distrugă nava, fără ca vreunui pasager să-i fie atins un fir de păr. Întocmai cum îi ceruse Prospero, scenaristul și regizorul întâmplărilor. O partitură a deplinei experiențe pentru Ilie Gheorghe, cea a stăpânului manipulator și atotputernic al insulei, care, sub înfățișarea unui bătrânel cu tichie, conduce cu o mână de fier acțiunea și personajele. El este gata să îi ofere libertatea lui Ariel, dar se dovedește necruțător când acesta vrea să plece înainte de împlinirea sorocului și a planului său. Fără milă este și cu monstrul Caliban (Sorin Leoveanu) sau cu Ferdinand (Romanița Ionescu), căruia îi pune la încercare dragostea pentru Miranda, dar joacă la fel de bine nemișcarea într-un fotoliu, care poate fi somn, oboseală, veghe, căci, într-un spectacol de mare precizie, Silviu Purcărete lasă deschisă, pe tot parcursul, chiar și la final, poarta interpretărilor.

Naufragiații rătăcesc, împrăștiați pe insulă, printre propriile intrigi, ambiții și blesteme, într-o lume de lumină și întuneric, vrajă și vis, ajungând la granița cu subconștientul și trecând uneori dincolo de ea. Sunetele sunt și ele parcă de pe alt tărâm (elocventă muzica lui Vasile Șirli) și se opresc atunci când cineva atinge, de exemplu, vreuna dintre ramele goale, ca de oglindă.

Alonso (Adrian Andone) este copleșit de durerea pierderii fiului, Ferdinand, pe care îl crede mort, în vreme ce acesta cară bușteni pentru Prospero și îi declară iubirea Mirandei. Antonio (convingător George Albert Costea, un "șarpe viclean" cât se poate de veridic. "Dar conștiința ta?", îl întreabă cineva. "Pe unde-o fi?", răspunde) îl ispitește pe Sebastian (Cătălin Băicuș) să-l ucidă pe Alonso pentru a-i lua regatul. Treptat, acesta este tot mai tentat de perspectivă, însă Ariel, bine interpretat de Valentin Mihali și ca duh (cu aspect și nas roșu, de clovn), și ca nimfă (care îl atrage pe Ferdinand), se joacă după bunul plac, adormindu-i cu un cântec vrăjit pe Alonso și Gonzalo (Angel Rababoc) pentru a permite complotul și stârnirea ambițiilor lui Sebastian, dar îl trezește pe credinciosul Gonzalo la timp ca să-i surprindă pe cei doi cu săbiile scoase.

Râsul amuzat, ironic, ireal al lui Ariel însoțește, de altfel, și participanții la celălalt complot: după regăsirea Stephano (Constantin Cicort) - Trinculo (Nicolae Poghirc), cei doi bețivi bătăuși îl întâlnesc pe Caliban, monstrul ajuns sclav morocănos și cârtitor al lui Prospero, după ce acesta din urmă îi ucisese mama, pe vrăjitoarea Sicorax, și îi șterpelise insula. Sorin Leoveanu are, în rolul lui Caliban, mai multe posibilități de a se desfășura artistic, decât în acela, mai plastic și mai static, al Mirandei (trecerea de la o partitură la alta se face la vedere, dar perfect curgător). Devine lingușitor cu asupra de măsură pentru a-și atinge scopul: uciderea lui Prospero. "Fii Dumnezeul meu!", îl conjură pe Stephano, căruia îi promite că îi va arăta secretele insulei, bunătățile ei, că îi va culege boabe. "La naiba cu tiranul ce-l slujeam! Nu-i mai prind pește, nu-i mai fac foc!", strigă, încurajat de vinul pe care Stephano i-l tot toarnă pe gât. Leoveanu baleiază cu măiestrie și finețe nuanțele sufletești ale monstrului, dorința lui de a-și recâștiga insula, schimbând stăpânul cel puternic cu unul mai slab și ușor de înfrânt, apoi. Cu inteligență instinctivă el știe că zbirul vrăjitor își ia forța din volumele care îi umplu încăperea și îl îndeamnă pe Stephano să le ardă. "Fără cărți e prost ca mine!", susține. Viclenia îl face să tragă foloase chiar și din statutul de slugă și să se așeze într-o postură ocrotită. "Îl lași să-și bată joc de mine?", îi spune lui Stephano, iar acesta îl bate pe nevinovatul Triculo.

Ilie GheorgheConstantin Cicort și Nicolae Poghirc reușesc, la rândul lor, fiecare în parte,  interpretări de referință. Un soi de Pat și Patachon, aceștia au replică, umor, dar și momente, în beția lor permanentă, în care sfidează, la propriu, gravitația. Cel dintâi, în pielea lui Stephano, simte și o altă beție, a puterii, precum și plăcerea de a avea un sclav care i se adresează cu "Luminăție!", îi linge picioarele și i-o promite pe frumoasa Miranda. "Am să-l ucid pe cetățean!", își ia angajamentul, fără să știe cu cine se pune. Că Stephano nu e atât de puternic se vede când Ariel îl liniștește cu un simplu cântec. "Fie-ți milă de noi!", exclamă Stephano, lăsându-l pe Caliban într-o mirare: "Ți-e frică?".

"Ce insulă sărită de pe fix!", replica lui Trinculo, beat, pare  pe deplin lucidă. Furtuna care sparge la răstimpuri ferestrele, aducând înăuntru nisip și fâșii de hârtie, fugărește personajele, la fel ca propriile ambiții, regrete, mustrări de conștiință, sentimente sau dorințe. Ușa dulapului devine pe rând fereastră, zid, intrare sau ieșire, un perete se mișcă, gata să se prăbușească, o bucată de pardoseală se învârte, mâncarea se aprinde deodată și arde albastru în farfuriile așezate pe masa naufragiaților. Cei răi rămân uluiți când o vrajă îi înțepenește chiar înainte de a comite fărădelegea, lăsându-i neputincioși

Silviu Purcărete pune în scenă o lume stranie, ca în vise, căci "viața noastră e din plămada viselor făcută", cum ne spune Prospero, în testamentul său, rostit în anticiparea ultimei scene, în care îi iartă pe cei ce i-au greșit, îl eliberează pe Ariel și se cufundă în somnul-moarte de pe mormanul de hârtii. Un final în care Prospero se leapădă de magie. Purcărete nu.

(Text apărut și în revista SpectActor)

 

Comentarii cititori
sus


Constantin Crăițoiu

 

Liniștea de după furtună a lui Silviu Purcărete

 

Spectacolul O furtună, regizat de Silviu Purcărete la Teatrul Național "Marin Sorescu" din Craiova, care a avut premiera pe 18 februarie 2012, a stârnit reacții puternice în inima spectatorilor. Am vorbit după căderea cortinei cu oameni care l-au văzut sau au participat la realizarea lui: scriitori, profesori, actori, jurnaliști, iar aprecierile lor s-au împărțit în două: au fost impresionați, considerând spectacolul complet și fără cusur sau au fost contrariați, spunând că nu s-a înțeles un mesaj clar, că spectacolul este un amalgam de imagini și metafore nelegate între ele. Nu am găsit încă pe cineva care să spună doar lucruri de complezență despre spectacol: că a fost drăguț sau că a fost OK și care să trădeze, astfel, lipsa de impact a furtunii lui Silviu Purcărete.

Spectacolul, așa cum l-am înțeles, are o cheie, un cifru, care se pot deschide dacă te lași liber, te pierzi în scenă și ești dispus să recunoști și să accepți adevărul lui Shakespeare. Cu această cheie se desface cufărul plin de cuvinte, semne și lumini ale scenei, iar obiectele se-nsuflețesc, se-nlănțuie într-un dans frumos, pe muzica lui Ariel. Dacă lacătul pus de Silviu Purcărete Furtuniirămâne închis, vei vedea spectacolul de la distanță, te vei simți un spectator la teatru, iar pe scenă vei vedea actori, costume, recuzită și sufleuri.

Surpriza, surprinderea, noul... le simți chiar dacă ai citit piesa lui Shakespeare sau ai văzut și alte spectacole ale lui Silviu Purcărete (Ubu Rex cu scene din MacBeth, Titus Andronicus, A douăsprezecea noapte, Măsură pentru măsură, Faust ș.a.). Mai mult, a fi văzut o altă punere în scenă a piesei lui William Shakespeare nu este un avantaj, ci, dimpotrivă, o dificultate, pentru că Silviu Purcărete a adaptat Furtuna, transformând-o în O furtună, textul rostit fiind ales cu grijă din versiuni diferite de traducere (folosindu-se versuri din traducerile lui George Volceanov, Leon Levițchi, Ioana Ieronim, David Esrig și Silviu Purcărete).

În versiunea clasică, acțiunea se desfășoară pe o insulă izolată, unde își trăiește viața Prospero, fost duce al Milanului (exilat pe insulă în urmă cu 12 ani), alături de fiica sa, Miranda. Stăpânind arta magiei, Prospero pornește o furtună pe mare ce face să eșueze vasul în care se aflau fratele său uzurpator, Antonio, regele Neapolului, Alonso (care a contribuit și el la îndepărtarea lui Prospero), fiul său, Ferdinand; fratele regelui, Sebastian și alți oameni de la curte. Pe insulă, alături de Prospero, trăiesc Ariel și Caliban. Ariel este un spirit (duh aerian, cum îl descrie Shakespeare), pe care Prospero l-a eliberat din trunchiul unui pin, unde a fost închis de către vrăjitoarea Sycorax. Ariel este în slujba lui Prospero, iar acesta îi promite că-l va elibera peste trei zile. Caliban, care este fiul vrăjitoarei Sycorax, este un monstru diform, ce a locuit pe insulă încă dinainte de venirea lui Prospero. Acesta din urmă l-a adoptat, l-a învățat să vorbească și să se roage, dar, din momentul în care Caliban a încercat s-o violeze pe Miranda, îl folosește ca pe un sclav, pedepsindu-l cu ajutorul magiei.

Prin vrăji, Prospero îi separă în grupuri distincte pe cei naufragiați pe insulă, punându-i la diferite încercări: regele Alonso crede că fiul său, Ferdinand, s-a înecat; Antonio și Sebastian plănuiesc să-l ucidă pe regele Alonso și să-i ia coroana; prințul Ferdinand, după ce își declară iubirea față de Miranda, este testat pentru a-și dovedi devoțiunea. În final, Prospero își iartă fratele pentru trădarea sa, regele se căiește pentru greșelile făcute, iar Ferdinand urmează a se căsători cu Miranda.

Aceasta este furtuna lui W. Shakespeare. Furtuna lui Silviu Purcărete  parcurge un drum mai scurt, făcând economie prin simboluri, servind, însă, aceluiași mesaj înălțător exprimat prin "testamentul poetic al lui Shakespeare" (Leon Levițchi, traducător al piesei). Silviu Purcărete construiește din aceeași materie o reprezentare unică a acțiunii Furtunii. Totul se desfășoară parcă într-un vis al lui Prospero, ce pare singurul personaj real din tot spectacolul. Contrastul dintre feeria (în care apar toate celelalte personaje) și realitatea concretă (în care Prospero este singur) este susținut și de costumul său obișnuit, din lumea noastră: un capod ponosit, o căciuliță pe cap, șosete de lână în picioare. 

Silviu Purcărete a ales ca un singur actor, Sorin Leoveanu, să joace două personaje diametral opuse, Caliban, un monstru diform, născut dintr-o vrăjitoare rea și, Miranda, o fată pură și ingenuă, fiica lui Prospero, un "magician raționalist". Caliban și Miranda se află în conflict din momentul în care primul a încercat s-o violeze, dar și prin pornirile lor sufletești: Caliban este încărcat de ură și dorește moartea lui Prospero, în timp ce Miranda trăiește doar sentimente curate, de compasiune și iubire. Deși în Furtuna lui Shakespeare, Miranda este vrăjită de câteva ori de către tatăl său (să adoarmă sau să asiste neputioncioasă cum el îl chinuie pe Ferdinand, de care ea s-a îndrăgostit), ea pare că se bucură de puțină libertate (chiar și numai de accea de a putea iubi). În Furtuna lui Purcărete, Prospero îî controlează pe Miranda și Caliban, prima apărând ca o păpușă fragilă, fără o voință a ei, a cărei cheiță o poate întoarce numai tatăl său, iar cel de-al doilea, ca un monstru ce se zbate, înjură și blesteamă, dar care este stăpânit prin dureri și chinuri groaznice (aplicate de Prospero).

Purcărete plasează întreaga acțiune într-un spațiu nedefinit, care încalcă normele convenționale, iar realitatea curge și nu este fixată în cadre imobile. Deși decorul și costumele evocă perioade istorice apuse, iar acțiunea este plasată undeva în secolul al XVI-lea, reprezentarea scenică este cât se poate de modernă și inovatoare, momente bune având senzația că sunt în lumea visului din filmul Inception. Silviu Purcărete anulează granițele dintre candid (Miranda) și urât (Caliban), dintre masculin (Ferdinand este jucat de către o femeie) și feminin (Miranda este jucată de către un actor), dintre jos (candelabrul este prins de podea) și sus (tavanul arată ca o podea acoperită cu gresie), dintre vis și realitate, dintre spectator și scenă. 

Atunci când a scris piesa, William Shakespeare a indicat ca scena să cuprindă bordul unei corăbii și, apoi, diferite părți ale unei insule părăsite. În actul final, de pildă, acțiunea s-ar desfășura în peștera în care Prospero trăiește de ani buni.  Silviu Purcărete, împreună cu echipa sa, a imaginat și creat un decor, care, deși fără legătură directă cu indicațiile shakesperiene, exprimă simbolic ideea furtunii pe mare, a izolării, prezența spiritelor și folosirea magiei. 

Actul I se desfășoară într-o încăpere largă, a cărei imagine amintește de picturile impresioniste ale lui Edgar Degas, culorile pastelate și jucăușe producând un efect dinamic, de mișcare. Aceasta arată ca un vechi salon din secolul al XIX-lea, ce îmbină eleganța aristocratică și decadența mondenă, dar, care, părăsită de ani buni, s-a degradat: podeaua este ruptă, tavanul găurit, mobilierul este vechi și stricat. Contrastul dintre măreția trecutului și decăderea prezentului, redat de scenă, evocă, totodată, un tablou din romanul Toamna Patriarhului, cu sala de tron aflată în putrefacție, exprimând, în cuvintele lui Gabriel Garcia Marquez, "un poem al singurătății puterii".

Pereții, acoperiți cu o pictură ce abia se mai vede, ștearsă de trecerea anilor, m-au dus cu gândul la o mănăstire românească, din secolul al XIV-lea (cum este Tismana, de pildă), unde, în vechea bisericuță, se pot vedea încă scenele biblice pictate în urmă cu șapte secole. Candelabrul, care, în loc să fie prins de tavan, zace, răsturnat, pe podea, undeva în lateralul scenei, poate fi văzut, de asemenea, ca unul bisericesc. Intrările în scenă se fac printr-o ușă și prin dulap, în actul întâi, amândouă având încastrate pe ele semnul crucii.

Fiecare obiect de pe scenă are o funcție simbolică și ajunge să participe la construirea unei metafore, Silviu Purcărete jucându-se cu clișeele și stereotipiile sociale, provocând pe oricine să se arunce în interpretări psihanalitice. Ca primă reacție ai fi tentat să judeci totul ca fiind produsul raportului dintre conștient și subconștient și să folosești psihanaliza ca decodor al actului artistic. Atunci ai spune că dulapul, prin care intră și ies din scenă personajele, este subconștientul, ce pare un abis fără fund, în care s-au adunat angoase, temeri și idei de mii de ani, fiind vasul din care curg visele noastre. Din dulap ies personajele și ideile fiecărei scene, apoi acesta se închide, iar acțiunea continuă, conținutul luând o nouă formă prin dialog. Se deschide din nou și mecanismul se reia și se repetă până spre sfârșitul spectacolului, când, Prospero, trezit din vis, singur în scenă, vorbește cu ceilalți, fără ca aceștia să fie de față. În aceste momente, dulapul este deschis. A spune adevărul înseamnă a pune în acord planurile de suprafață cu cele de profunzime, înseamnă a vorbi fără teamă, cu ușile dulapului deschise.   

Hârtia este un alt element foarte important în simbolistica lui Silviu Purcărete. În primul act, înainte de pornirea furtunii de către Prospero, în dulap se găsesc tomuri întregi de cărți, iar vântul, odată pornit, împrăștie în toată scena pagini de carte scrisă, realitatea vizuală fiind plămădită din cărți. Foile scrise sunt cele care dau naștere imaginilor și sunetelor pe care le percepem pe scenă, ele sunt anterioare sau apriori actului artistic. Cel mai de preț bun al lui Prospero sunt cărțile, prin acestea a dobândit puterea de a face vrăji și de a-i putea controla pe toți ceilalți. "Fără cărți e un prost ca mine", spune Caliban, când îl instigă pe Stephano să-l ucidă.

Prin simbolul cărții și al hârtiei, Silviu Purcărete tratează tema importantă a creației, a raportului dintre creator, demiurg, arhetip și creat, existând voci care au spus că Shakespeare ar fi în fapt Prospero, iar piesa a fost prilejul marelui dramaturg de a-și desăvârși și exprima concepția despre ordinea spirituală a lumii (și despre locul pe care scriitorul îl ocupă în aceasta).      

În actul doi, Miranda mânuiește două păpușele, una galbenă (care o reprezintă pe ea) și alta albastră (care îl reprezintă pe prințul Ferdinand) și improvizează un dialog între acestea, puse deasupra unor teancuri de cărți. Imaginea creată ne spune că actorul este o păpușă ce stă și joacă pe o carte, regizorul este maestrul păpușar pentru un spectacol, iar demiurgul pentru întreaga viață. Cărțile folosite de fiecare în parte sunt diferite ca natură, dar și ca formă de creație. Scriitorul dictează regizorului, regizorul dictează actorului, actorul dictează publicului. Dar cine dictează scriitorului? 

În această parte secundă hârtia capătă o altă semnificație. Nu mai este scrisă. În colțul din dreapta al scenei, alcătuiește o grămadă, de sub care încep să intre în scenă anumite personaje. Ea este folosită ca material pentru hainele unora și crește cantitativ pe scenă pe măsură ce personajele se dezbracă și-și schimbă hainele. Mormanul de hârtie ia acum locul patului din primul act, fiind folosit pentru somn (atunci când Prosperă se întinde peste el), dar și ca o cale de acces (Caliban intrând în scenă prin pat). Hârtia este materia din care este plăsmuită realitatea și ea este modelată de către cuvânt (logos), luând diferite forme: haine, pat, oameni.

Silviu Purcărete este un mare regizor și un creator de geniu, spectacolul O furtună reprezentând, totodată, un prilej de dezbatere a unor teme existențiale și de cunoaștere fundamentale, dar și o călătorie prin istoria artei și a gândirii umane. Dacă ne vom uita la costume, acestea ne vor purta din antichitate (pe care o invocă ținutele regelui Alonso și a oamenilor de la curtea sa, în actul întâi), Renaștere (ținutele de arlechin ale spiritului Ariel), iluminism (ilustrat de hainele de gală ale alaiului regelui Alonso, cu peruci din epocă, în actul final), perioada interbelică (Stephano și Trinculo, amintind de Stan și Bran) până în zilele noastre (Prospero fiind îmbrăcat ca un bătrân obișnuit, într-o ținută modestă de casă). Din punct de vedere ideatic, spectacolul pleacă de la spiritul prin excelență renascentist al lui Shakespeare, dar trece prin impresionism (culori vii și sentimentul mișcării), suprarealism și psihanaliză (exprimarea realității ca un vis și suprimarea limitelor dintre real și supra-real), te face să te gândești la analiza visului și a simbolisticii lui Carl Jung, precum și a imaginarului colectiv al lui Mircea Eliade. Fluiditatea scenelor și tendința de schimbare a formelor (cartea devine hârtie, hârtia haină și apoi pat) este în consonanță cu perioada contemporană, pe care Zygmund Bauman a numit-o modernitatea lichidă.

Purcărete a dovedit că este unul dintre cei mai importanți regizori din Europa și prin modul în care stăpânește tehnologia spectacolului, împreună cu Dragoș Buhagiar (scenografia), Vasile Șirli (muzica), Cristina Bilciu (asistent regie) și Vladimir Iuganu (asistent decor), producând o reprezentare teatrală de vârf. Efectele de lumină, sunetul alternant pentru replicile actorilor, muzica, mișcarea au produs o percepție supradimensionată, de tip cinematografic, fără ca spectatorii să fie "scoși din stare", iar atenția lor să se îndrepte asupra elementelor tehnice. Simțurile mele au trăit o experiență nouă, intuind, totodată, că aceasta ar putea fi o direcție în care să meargă nu doar teatrul, ci și cinematografia. Cine știe, poate în viitor, filmul 4 D se va derula sub ochii tăi, în sala de teatru.  

Spectatorul are ocazia prin O furtună să trăiască o experiență teatrală personală, perdelele negre montate în lateralele scenei până în spatele sălii conturând un spațiu comun pentru actori și public. Aceste perdele au efectul unor ochelari de cal, ce te obligă să privești în față, dar te separă, totodată, de spațiul din-afara actului artistic. Aceasta este o altă tehnică folosită de către Silviu Purcărete pentru a diminua granițele dintre sală și scenă, dintre actor și public, subliniind și în acest mod că nu există decât o singură realitate, ce se exprimă însă în forme diferite.

Greutatea spectacolului este dată de mesajul său, de felul în care Silviu Purcărete a preluat ideile marelui scriitor și le-a întrupat în scenă. Prospero este personajul principal și în comportamentul său stă cheia înțelegerii întregii acțiuni a piesei. Indiferent cum îl numim pe Prospero, magician, reprezentant al rațiunii în lupta cu forța brută (Caliban), un om dornic de răzbunare, el este cel care a țesut ițele piesei și a aranjat încercările prin care a trebuit să treacă fiecare personaj: l-a făcut pe regele Alonso să creadă că fiul său, Ferdinand, a murit înnecat; i-a oferit prilejul fratelui său, Antonio, să comită încă o ticăloșie, convingându-l pe Sebastian să încerce asasinarea regelui pentru a-i lua coroana (faptă oprită de Prospero prin Ariel). Regele Alonso se căiește și-și deplânge destinul crunt, fapt ce-l determină pe Prospero să-l ierte pentru trădarea sa din urmă cu mulți ani. Mai mult, Prospero îl iartă pe fratele său, care l-a condus la pieire și nu-i dă în vileag nici tentativa de a-l ucide pe Alonso. Sfârșitul piesei îi găsește pe toți departe de probleme, într-o stare de ușurare și chiar fericire: Alonso descoperă că fiul său trăiește, Ariel a devenit un spirit liber, Caliban este și el scos din sclavie, iar Miranda și Ferdinand, îndrăgostiți, urmează să se căsătorească la curtea regelui. 

Ce face însă Prospero? În versiunea clasică a lui Shakespeare, repus în drepturile sale de duce al Milanului, Prospero se întreabă ce să facă: să rămână pe insulă sau să se întoarcă la vechea lui viață? El cere spectatorilor să decidă, iar aplauzele lor să-l elibereze. Întâmplător sau nu, în versiunea scenică românească, ultimele secunde ale spectacolului îl găsesc pe Prospero întins într-un somn adânc, iar publicul așteaptă să se mai întâmple ceva și nu aplaudă. După câteva momente de liniște, publicul începe să aplaude.

Simbolurile prezente pe parcursul spectacolului pot fi interpretate în fel și chip, însă un filtru anume aș vrea să folosesc în încheiere: al mântuirii. Nu rațiunea este cea triumfătoare în Furtuna lui Purcărete, ci lumina lină (ce pătrunde prin spărturile din tavan sau inundă din când în când ușa deschisă ca o fereastră către absolut) și muzica divină sau cântecul ceresc (cerute de Prospero în schimbul renunțării la cărțile sale):

"...Ci iată,-acum
Mă lepăd de magie. Mai cer doar –
Și asta chiar acum – un cânt ceresc
Ca să-mi sfârșesc asupră-lucrarea,
Prin vrăji de sus..."

Silviu Purcărete ne prezintă câteva biografii ale mântuirii. Prima este însăși a lui William Shakespeare, exprimat prin Prospero, care renunță la magia sa (de creator), acceptând umil și modest condiția sa fundamentală de ființă creată. Mântuirea lui Prospero vine prin puterea de a ierta greșelile celorlalți, de a ierta vrăjmajul.

"Am fost rănit adânc de fapta lor,
Dar, judecând mai nobil, nu doresc
Să dau mâniei pas; nu răzbunarea,
Ci mila-i mai presus. S-au pocăit".

Alonso se mântuiește prin suferință, mortificare și căință (la gât se vede că poartă o cruce), în timp ce Miranda și Ferdinand se mântuie prin iubire curată. Înainte de căderea cortinei, Prospero pare că alege să rămână în peștera sa. Transferată în tradiția ortodoxă, izolarea lui Prospero pe insulă seamănă cu îndepărtarea de lume a pustnicilor, care, prin rugăciune și însingurare, dobândesc puterea de a face minuni.    

Ce a gândit, ce a simțit și ce a intenționat regizorul maestru nu pot ști cu siguranță, pot însă să întreb: Unde sunt cărțile de magie ale maestrului? Este oare întâmplător că Silviu Purcărete a pus în scenă acum O furtună?

 

Comentarii cititori
sus


Florentina Armășelu

Moara și crucea

 

Printr-o abordare mai puțin directă decât cea a lui Mel Gibson în Patimile (2004), regizorul polonez Lech Majewski reia tema Calvarului dintr-o perspectivă ce combină viziunea cinematografică cu elemente de critica și istoria artei. Nu întâmplător, scenariul este semnat Lech Majewski și Michael Francis Gibson - scriitor, istoric și critic de artă, autor al cărții cu același nume.

Moara și crucea(2011)este o interpretare cinematografică a Calvarului, operă a pictorului flamand Pieter Bruegel cel Bătrân, datată 1564. Flandra, aflată atunci sub tutela lui Filip al II-lea al Spaniei, trecea printr-o perioadă de conflicte amplificate de represiunea protestantismului de catre Inchiziție, evenimente ce aveau sa conducă în scurt timp la declanșarea războiului de 80 de ani și la obținerea independenței provinciilor Țărilor de Jos. Prin mijloace de disimulare specifice expresiei artistice, Bruegel reușește să redea atmosfera tulbure a acelor vremuri în care tema Calvarului capătă o semnificație de actualitate. Compoziția impresionează prin numarul personajelor minuțios individualizate între care figura lui Iisus purtând crucea spre Golgota pare să se estompeze, necesitând un plus de atenție pentru a fi descoperită. Privitorul este fascinat în schimb de câteva puncte de focalizare ale ansamblului: moara situata la o înălțime aproape nefirească în vârful unei stânci; cavalerii călare, în tunici roșii; figura îndurerată a Mariei; roțile suspendate pe stâlpi cu hrană pentru corbi; câmpul circular al execuției cu cele două cruci, pol de atracție a mulțimii; și din nou corbii planând sub cerul plumburiu. Cu excepția Mariei și a lui Hristos, costumele personajelor sugerează Flandra contemporană lui Bruegel iar aluzia la conflictele și atrocitățile vremii este clară.

Ecranizarea lui Majewski nu reprezintă o simplă transpunere a unei picturi într-un mediu diferit de reprezentare, adică animarea și deplasarea personajelor din spațiul bi- în cel tri-dimensional și implicarea lor într-o acțiune conform regulilor celei de-a șaptea arte. În ciuda perspectivei spațiale, printr-un artificiu de aplatizare, filmul reușește să păstreze caracterul bi-dimensional al personajelor și în mare măsură al acțiunii. De altfel, obiectul acestei transpuneri nu pare a fi pictura propriu-zisă ci interpretarea ei, ipoteză sugerată și de finalul ce operează tranziția în sens invers, de la perspectiva spațială la cea plană a tabloului, plasând spectatorul într-o ipostază contemplativă. Așa s-ar putea explica de ce multe din personaje nu sunt schițate decât vizual, fără a participa la dialog, acțiunea se desfășoară lent și, cu excepția câtorva scene șocante prin duritatea lor, are un caracter mai degrabă static. 

Peste drama de fond la care personajele par sa participe oarecum mecanic, fără cuvinte și fără a-i realiza pe deplin dimensiunile, se suprapun vocile celor trei protagoniști: Bruegel însuși (Rutger Hauer), colecționarul de artă Nicholas Jonghelinck (Michael York) și Maria (Charlotte Rampling). Ca și în cazul tabloului al cărui autor este comparat cu păianjenul țesâdu-și pânza, filmul încearcă să întrețese mai multe povestiri în același timp. Planul istoric, al Flandrei brutalizate, se contopește cu cel simbolic, în care moara, cei doi condamnați transportați la locul execuției și cel de-al treilea purtându-și singur crucea, scena sinucigașului, monologul Mariei, cavalerii cu lănci și cravașe, mulțimea devenită parcă insensibilă la suferință și avidă de spectacol, funcționează ca elemente simbol extrase din spațiul biblic.

Pictorul explicând opera în timp ce o concepe pare totodată un pretext pentru cineastul într-o ipostază similară. Spectatorul se poate întreba atunci: încearcă Majewski să spună prin acest joc al măștilor mai mult decât pare la prima vedere? Probabil că da. După cum Brugel o demonstrează, limbajul artei este suficient de plastic pentru a exprima mai multe lucruri simultan sau pentru a afirma ceva în timp ce pretinde a spune altceva. În plus, prin mecanica ei uneori absurdă, roata istoriei aduce repetitiv în actualitate aceeași temă a sacrificiului și suferinței atât de proprie simbolisticii Calvarului.

 

Regia: Lech Majewski
Scenariul: Michael Francis Gibson și Lech Majewski, după cartea lui Michael Francis Gibson, Moara și crucea (The Mill and the Cross).
Distribuția : Rutger Hauer, Charlotte Rampling, Michael York
Co-producție: Polonia, Suedia
Credit foto: www.themillandthecross.com

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey