Balul - teatru
Doi pinguri, de Mircea Daneliuc. Impresii. - teatru
Olimp în cârje, de Dragan Stankovic - teatru
Stranger Than Fiction - film
Miss Potter - film

 
sus

Teatru

Veronica D. Niculescu

Balul, strigătul mut al istoriei

Balul, mult aşteptata premieră de la Teatrul "Radu Stanca" din Sibiu, confirmă încă o dată valoarea şi originalitatea tânărului regizor Radu Alexandru Nica şi probabil îi aşterne covorul roşu spre un loc în topurile celor mai bune piese ale anului 2007.
După Vremea dragostei, vremea morţii, în care reuşea să ofere o perspectivă debarasată de ideologii asupra perioadei comuniste, Nica realizează cu ingeniozitate o punere în scenă a istoriei României din anii 1920 în 2000, şi nu oricum, ci fără cuvinte.
Premiera Balului a fost aşteptată cu mult interes dar şi cu suspiciune: cum să reclădeşti o întreagă istorie fără ca actorii să rostească nici un cuvânt? Un răspuns parţial mi-a oferit regizorul cu doar câteva ore înainte de premieră: muzica avea să fie un element cheie. Aleasă şi mixată inteligent – ca în toate spectacolele de până acum ale lui Nica – împletindu-se cu un scenariu original (co-autoare Mihaela Michailov) şi cu jocul dezlănţuit până la insuportabil al actorilor sibieni, muzica avea să ilustreze şi să lege între ele cele mai importante perioade din istoria României, iar versurile cântecelor, puse cap la cap, aveau să spună fără cusur Povestea.
"Pentru prima oară, folosesc muzică românească. Din pricina faptului că nu există text vorbit, versurile au şi calitatea de a duce povestea mai departe. Muzica în spectacolele mele are un rol extrem de important, iar aici mai important ca oricând", a explicat Radu Alexandru Nica, al cărui spectacol te plimbă prin istorie pe partituri ale anilor '30, apoi ale muzicii legionare şi ale celei exuberante a anilor '60, apoi ale rockului flower-power şi ale muzicii uşoare şi prea uşoare a ceaiurilor dansante din anii '80…

Balul este un spectacol realizat special pentru programul Sibiu 2007, după o idee Theatre de Compagnol, în premieră absolută, ilustrând o istorie a secolului XX, pusă în scenă prin muzică şi dans. "Este un proiect la care m-am gândit încă din facultate, fiind inspirat de Balul lui Ettore Scola, în care este povestită o perioadă de timp din Franţa secolului douăzeci prin alte mijloace decât al vorbirii. Mi s-a părut un mod fermecător de a descrie o istorie", spune Nica.
După realizarea scenariului, la Teatrul "Radu Stanca" din Sibiu au urmat zile şi nopţi de repetiţii, cu totul ieşite din comun pentru actorii care au depus o muncă mai degrabă de dansatori şi de artişti de film mut. "Ori la bal, ori la spital!", acesta le-a fost motto-ul, născut când mai trosnea câte o spinare sau o claviculă.
Rezultatul este absolut spectaculos. Povestea nu numai că nu stagnează nicio clipă, dar este atât de densă şi intensă, încât te cuprinde în vârtejul ei în ritm de "fast forward" ("repede înainte") şi te lasă cu răsuflarea tăiată.

Istoria colectivă este ilustrată de Radu Alexandru Nica şi Mihaela Michailov prin destine personale. Aceleaşi personaje, întruchipate de cei doisprezece actori sibieni, se regăsesc de la un deceniu la altul, transformate, transfigurate – uneori îi regăseşti patinând de-a lungul aceluiaşi destin, alteori totul pare o joacă tristă, de-a "ce-ar fi fost dacă te-ai fi născut atunci", iar artistul întruchipează un cu totul alt personaj.
"România trecută şi România prezentă se întâlnesc la intersecţia gesturilor care au asfaltat istoria. Balul este spectacolul României turnate în corpul mare - istoria colectivă, şi corpul mic – individul", spune Mihaela Michailov, co-autoare a scenariului.
Avem la început bucuria anilor '30, cu cochetării, dans, rochii spumoase, pene şi păr dat cu briantină, avem apoi război şi durere – iar scaunele din sală vibrează la propriu, la unison cu boxele care urlă pe scenă – cu poveşti de dragoste sfărâmate de plecări pe front, de trădări şi de moarte, apoi alegeri fraudate şi, în cele din urmă, comunismul, cu delaţiuni, avorturi, foamete, cozi infernale la lapte în zori de zi…

Marele merit al lui Radu Alexandru Nica este că, din nou, ca şi în Vremea dragostei, vremea morţii, reuşeşte să găsească tonul potrivit pentru a spune o poveste atât de mare, lipind cu măiestrie poveşti mici, ca piese preţioase ale unui caleidoscop. Nica reuşeşte, din nou, să spună istorie fără încrâncenare. O istorie care mişcă profund spectatorul, poate şi fiindcă oricare dintre noi putem regăsi, în destinele ce se nasc şi mor traversând ameţitor scena, un bunic, un părinte, o soră, un prieten şi, în cele din urmă, chiar pe noi înşine.

Am lăsat la final o precizare preţioasă. Actorii din Sibiu au jucat cu toată dăruirea deşi cu toţii treceau printr-o perioadă extrem de dificilă.
În timp ce ei jucau, unul dintre colegii lor, Ovidiu Moţ, se zbătea între viaţă şi moarte pe un pat de spital, la Târgu Mureş. Cu o săptămână înainte, chiar după premiera de la Pescăruşul lui Andrei Şerban, Moţ (actorul care îl interpretase pe Şamraev) a fost găsit într-un parc, lovit la cap.
Purtând banderole albe la braţ, la premiera Balului, actorii au protestat faţă de nepriceperea doctorilor sibieni, care nu ar fi intervenit prompt, şi faţă de ancheta poliţiei, considerată superficială. Artişti din Bucureşti li s-au alăturat chiar înainte de premiera Balului, cerând Ministerului Culturii şi celui de Interne o anchetă serioasă. Ovidiu Moţ se pare că ar fi fost atacat şi jefuit, însă primele declaraţii ale poliţiei dădeau de înţeles că actorul ar fi fost în stare de ebrietate, lucru infirmat vehement de colegii săi, alături de care Moţ s-a aflat până cu puţin timp înainte să fie găsit lovit.

Balul, după o idee Theatre de Compagnol
Regia: Radu Alexandru Nica
Scenografia: Helmut Sturmer
Costume: Maria Miu
Coregrafia: Carmen Coţofană
Distribuţia: Diana Fufezan, Gabriela Neagu, Ofelia Popii, Florentina Ţilea, Codruţa Vasiu, Florin Coşuleţ, Adrian Matioc, Horia Nicoară, Adrian Neacşu, Cătălin Pătru, Viorel Raţă, Pali Vecsei

Balul se va juca din nou pe 16, 17 februarie.

Fotografii de Claudiu Rusu

Comentarii cititori
sus

Teatru

Cornel Mihai Ungureanu

Neşansa rolului principal

Am intrat cu unele aşteptări ("E totuşi Daneliuc! Cât de rău poate să iasă"?) la ultima premieră a Teatrului Naţional "Marin Sorescu" Craiova: Doi pinguri. Anunţat de vreo săptămână în presa locală, de multe ori sub titlul Doi pinguini, spectacolul (scris şi pus în scenă de Mircea Daneliuc) mi-a stârnit curiozitatea.

Am cumpărat şi un program, din care am aflat că piesa cu pricina ar reprezenta "o reabilitare a formulei brechtiene trecută prin filtrul bucureştean al lui Mircea Daneliuc" şi că "singura şansă de realizare ca dramaturg a lui Mircea Daneliuc, în actuala stare de semialfabetizare a teatrelor româneşti este fie să recidiveze, fie să îşi monteze singur piesa pe undeva" (Mircea Ghiţulescu). Încântarea sau ghinionul alfabetizării a căzut pe capul craiovenilor, obişnuiţi cu Festivalul Shakespeare, cu spectacolele lui Silviu Purcărete şi Yiannis Paraskevopoulos. Remarcabilă generozitatea cu care conducerea instituţiei craiovene a acordat "şansa de realizare ca dramaturg" regizorului de film laureat de 6 ori de către ACIN şi de 4 ori de către UCIN, până în 1989 şi, respectiv, după. Directorul general (Mircea Cornişteanu) a luat, probabil, decizia acestei risipe (după mine, valorificări, după alţii) de resurse, în urma unei lecturi atente a "pingurilor".

Am rezistat cu mare greutate, doar de dragul experimentului, la două ore de "te dau cu capul de chiuvetă", "mother fucker" şi alte aşa-zise "moravuri româneşti" surprinse de un autor care, în program, declară: "(…) într-un mod inexplicabil, iubesc ţara asta, deşi contemporanii îmi sînt mai puţin dragi". Se vede acest din urmă lucru, cine ar pedepsi un om drag cu un delir verbal? ("Cuvinte înşiruite într-o construcţie logică!!!", a zis Corina, nevenindu-i parcă să creadă, la ieşirea din teatru - am fost primii -, auzind, pe stradă, un schimb de replici între doi adolescenţi).

Că "autorul instituie o nouă poetică – a trivialului – cu importante consecinţe estetice" (Emilia David – Observator cultural), că ar fi vorba despre "o piesă emoţională, în care estetica dinamitardă şi imprevizibilul sunt la ele acasă. Ca şi cum Mircea Daneliuc ar fi împrumutat ceva din tehnica celebrului dramaturg şi regizor Harold Pinter, în sensul că toţi spectatorii savurau din plin spectacolele sale, dar nu ştiau de ce" (Constantin Ilie – Gazeta de sud), că replicile au "un aer caragialesc" şi "Când vezi (sau citeşti) această piesă e imposibil să nu te gândeşti la teatrul lui Ionesco" (Adina Mocanu - Mozaicul) mi-au părut afirmaţii amabile sau hazardate. Pentru mine, textul nu rezistă în nici o cheie de lectură, iar orice asemănare cu Brecht, Ionesco, Pinter, Caragiale sau cu "teatrul panicii lui Arrabal" este întâmplătoare. Am chiar unele reţineri în a subscrie afirmaţiei că "această stare de fapt atestă, incontestabil, scânteia de geniu al lui Mircea Daneliuc" (zărită de Constantin Ilie, dar periclitată de orice ploaie, după spusele Corinei).

Hip-hop-ul, în viziunea lui Daneliuc, l-am perceput ca fiind liric, romantic, bătrânicios. Un sirop roz, excesiv de dulce şi cald, într-o zi de vară. (Mi-am amintit felul în care îmi făcea cu ochiul mama, în adolescenţa şi chiar în studenţia mea, după ce îmi arăta vreo geacă turcească de blugi pe care o cumpărase pentru mine în ziua în care îşi lua salariul. Gestul complice era însoţit de un sunet care venea să îl întărească şi urma întotdeauna după câteva cuvinte în care ea îşi lăuda negustoreşte marfa, încercând să mă convingă că e "frumoasă, tinerească" şi, mai ales, "modernă". Priveam neputincios şi întristat haina, ştiam că nu o voi purta niciodată, mama se temea şi ea că aşa va fi, se întâmpla mereu, dar asta nu îi schimba "strategia". Se încăpăţâna să îmi cumpere geci, cămăşi, alte articole vestimentare şi să încerce să mă convingă că sunt "frumoase", că "aşa poartă tinerii", că sunt "moderne"). Mişcările suave, de fetiţă care se joacă de-a balerina (sau de-a Angela Similea) ale Monicăi Modreanu erau "din alt film" decât hip-hop-ul. Eforturile celorlalţi membri ai corului au fost şi ele (câtă deosebire între acest cor şi cel din Medeea pusă în scenă de Paraskevopoulos). Dragoş Măceşanu mi s-a părut că a avut o evoluţie plauzibilă, fiind singurul care a atins obiectivul acela greu de neglijat: autenticitatea.
Scenografia Liei Dogaru nu a putut salva nimic, dar meritul se cuvine subliniat.

Am ţâşnit din sală de îndată ce liftul s-a înălţat, atât de simbolic, la ceruri, în apoteotica scenă finală.
Mă salvasem! Din uşă, am întors totuşi o privire încărcată cu empatie spre cei doi actori procopsiţi cu principalele roluri: Geni Macsim şi Constantin Cicort şi mi-am încercat retorica: voi ce păcate veţi fi plătind?

Post Scriptum: Ajuns acasă, am deschis televizorul la timp pentru trilurile lui Turturo şi pentru Clooney cântând You are my sunshine în finalul la O Brother, Where Art Thou. Şi, desigur, pentru preferata Corinei, Holly Hunter care tocmai avea nevoie de acel inel aflat pe fundul unui lac de 9.000 de hectare (o scuză prea firavă pentru un bărbat, căci "Lacul nu eu l-am făcut!"; "Dar, dragă…"; "Am numărat până la trei, dragă!").
Şi ca să uit cu totul pingurii, mi-am pus, pentru a câta oară, şi The Big Lebowski, care a câştigat un singur premiu (spre deosebire de cele 10 acin plus ucin ale lui Daneliuc): cel mai bun film străin, în opinia Russian Guild of Film Critics. Aş fi privit cu plăcere şi O.K. Garage, un film de nota 4.5 pe imdb.com, fie şi numai pentru acea relaţie dintre personajele lui Turturo şi Will Paton! Dar nu l-am avut!

Fotografii de Florin Chirea

Comentarii cititori
sus

Teatru

Cornel Mihai Ungureanu

Când cârjele nu ajută la nimic

Luminile scad şi muzica lui Charlie Chaplin invadează sala mică ("I. D. Sîrbu") a Teatrului Naţional "Marin Sorescu" Craiova. Este melodia pentru care un român adaptase cândva "versurile": "Terente şi Didina se plimbă cu maşina" (sau, pentru altă categorie de cititori, mă refer la primele douăzeci de secunde din J Five feat Charlie Chaplin – Modern Times (Rove Dogs Remix)). De pe ecranul unui televizor, Doctor Corni (Mircea Cornişteanu, cel ce semnează regia şi versiunea scenică a acestei piese, Olimp în cârje, de Dragan Stankovic) ne vorbeşte despre dieta prin înfometare.

Apoi, apar în scenă femeile (pensionare): Mirela Cioabă, Tamara Popescu, Iosefina Stoia, şi îmi amintesc cum râdeam, cu (nu puţini) ani în urmă, la comediile în care evoluau cu pricepere sau cu strălucire.
Se străduiesc şi acum să pună sare şi piper în conversaţiile despre preţurile de la prăvălie, despre maioneza care a scăzut la 31 şi despre încercarea de a prinde "o reverberaţie". Un portjartier dezgolit, un monolog (Mirela Cioabă) despre cele 431 de cărţi citite până la 53 de ani (când a început să trăiască), vise şi telenovele povestite îndelung, în căutarea efectului comic. În sală, câţiva copii izbucnesc în râs, la răstimpuri. Râde şi Medeea (Cerasela Iosifescu
), iar lângă mine, Doina Pologea (în doliu după Patrel) zâmbeşte sonor la unele replici (îmi amintesc, cu duioşie, ce spunea în cuvântul de mulţumire - pentru un premiu acordat post-mortem lui Patrel Berceanu, în toamna trecută, de către revista Mozaiculşi de neuitare: "Prietenul cel mai bun al lui Patrel pescuieşte în numele lui").

Aşteptam altceva (mai mult) de la un autor tânăr (sârbul Dragan Stankovic), se pare însă că textul e departe, valoric, de Băieşu, Muşatescu sau Mazilu, iar teatralitatea excesivă mă întreb dacă ar fi gustată de mătuşile mele (sau de mama, dacă ar trăi).

"Fetelor, hai să ne distrăm! Ne-am putea juca de-a ceva! Sau hai să ne bronzăm!"; "E cel mai cool! Ne dezbrăcăm! Meserie de meserie!". Câteva aplauze la scena de striptease, apoi femeile se întorc la televizor unde urmăresc o cursă de motociclism. Din camera de alături se aude, uneori, câte un acces de tuse al Rosei, mama bolnavă a uneia dintre ele.

Şi vine hoţul (Marian Politic), cu un discurs ce pare a fi pe gustul regizorului Mircea Cornişteanu (domnia sa are în palmaresul recent şi alte capodopere ale genului, cum ar fi Casa cu ţoape, atât de îndrăgită de elevii de la fostul liceu agricol al urbei). "Labagioaicelor!"; "Futu-ţi electrica mă-tii de boşoroagă!"; "Ce, vreţi să vă desenez? Vă tâlhăresc! Scoateţi repede lovelele, biştarii, mălaiul! Asta aşa, ca să ştiţi cum stăm! Unde sunt banii?". I se răspunde pe măsură, pentru cine gustă acest umor (copiii din sală păreau încântaţi): "În magazie, după compresor, sub căcăstoare". (Cum zice Dan: "Ar fi vesel, de n-ar fi şi trist", dar poate că o fi vorba iarăşi despre acea "nouă poetică – a trivialului – cu importante consecinţe estetice" care, pornită de la Daneliuc, se propagă în Balcani).

"Eu sunt omul budincii! Poate să zică cine ce-o vrea, budinca de vanilie e cu totul altceva", susţine hoţul. Scena, piesa întreagă îmi par la fel de verosimile ca Mr. & Mrs. Smith (cu Brad Pitt şi Angelina Jolie) sau National Treasure (cu Nicholas Cage), dar filmele americane ţintesc către un public (larg), pe când în piesa lui Stankovic miza s-ar cuveni să fie culturală. Or felul în care dramaturgul amestecă budinca, maioneza şi "circumstanţele sociale inadecvate" pare a fi principala găselniţă de construcţie textuală, pe un schelet dramatic flasc.

Pistolul hoţului se dovedeşte de jucărie, după ce este împuşcat cu unul autentic. "Nu ştim nimic despre el. Doar că a iubit foarte mult budinca de vanilie". Se pedalează pe această idee, una dintre cele mai puternice, s-ar zice, ale piesei!
Femeile scotocesc prin buzunarele agresorului devenit victimă. "Era membru în conducerea fotoclubului din oraş. Vreţi să pregătesc ceva de mâncare?"

Soseşte, în vizită la bolnava Roza - prezenţa invizibilă din camera vecină - un bătrân, vechi prieten (Valeriu Dogaru). "I-am adus o floare, împreună cu colegul" (acesta din urmă, pe numele lui Soroceanu (Angel Rababoc)). Femeile mai greşesc şi îi spun Sorocescu, el le corectează, se apasă pe simbolismul numelui, să nu rămână vreun spectator nelămurit că vremea morţii Rozei a venit (o mişcare din categoria Academia Caţavencu, a "cârcotaşilor" Huidu şi Găinuşă – referitoare la inteligenţa publicului - sau a revistei Contemporanul care, conform propriului newsletter, "este difuzată în toate chioşcurile de calitate").

Plictiseala mă striveşte, panseurile îmi lovesc urechile: "Norocul este adevărat decât atunci când îl împarţi şi cu alţii"; "O viaţă are omu şi-o gaură-n cur!"; "Prima oară e mai greu"; "Se mai întâmplă. Asta e!", iar scena finală în care ni se povesteşte cum au murit celelalte protagoniste, peste câţi ani şi unde sunt îngropate, este una de minimă realizare teatrală.

Inconsistenţa textului face inutilă prezenţa cârjelor (regizorale, actoriceşti sau de altă natură). Spectacolul nu se poate ridica.

Olimp în Cârje, de Dragan Stankovic
Regia şi versiunea scenică: Mircea Cornişteanu
Scenografia: Viorel Penişoară
Stegaru
În distribuţie: Mirela Cioabă, Tamara Popescu,
                    Iosefina Stoia, Marian Politic,
                    Valeriu Dogaru, Angel Rababoc

Comentarii cititori
sus

Film

Adina Marin

PURE LIFE: STRANGER THAN FICTION

Pure life... stranger than fiction?
Am avut o vacanţă plină de filme şi speram că o să am material de scris la greu... şi de bine şi de rău... dar n-a prea fost să fie aşa! Tot ce am văzut, cu două-trei mici excepţii, m-a blazat şi mai rău! Aşa că am decis să scriu cu prima ocazie în care dau peste un film care reuşeşte să mă scoată din starea asta. Şi iată că ocazia se ivi...

Truth is stranger than fiction, but it is because Fiction is obliged to stick to possibilities; Truth isn't. (Mark Twain)
Ceea ce m-a frapat cel mai tare la acest film este simplitatea. Simplitatea personajului, simplitatea mesajului, simplitatea decorurilor. Este un film simplu de înţeles, deşi la un moment dat pare că iţele se complică. Este un film care nu te solicită, deşi te inspiră. Care nu e plin de acţiune continuă, dar nu te plictiseşte nici măcar o secundă.

Harold Crick thought his life has no point.
That was about to change.
Jocul de cuvinte din headline-ul filmului este cât se poate de autentic şi reprezentativ. "Harold crick is trying to find a point to his life, before the author of his life story!" Este cât se poate de adevărat!
Nimeni nu stă să ne explice de ce, deodată, într-o bună dimineaţă, viaţa extrem de monotonă a unui funcţionar la Fisc este dată peste cap de o voce care pare să povestească exact ce face acesta... poate doar cu o secundă mai devreme. De ce nu a intervenit până atunci în viaţa sa? De ce nu i-a spus că dinţii pot fi curaţi, chiar dacă nu numeri fiecare mişcare a periuţei de dinţi? De ce nu i-a spus că dacă pierde autobuzul dimineaţa mai poate prinde altul? De ce nu i-a spus că dacă nu se culcă seara la oră fixă, poate să mai prindă o oră în plus de relaxare sau distracţie? De ce nu i-a spus că viaţa poate fi trăită şi în afara numărătorilor, socotelilor şi a cifrelor?... Simplu...
Pentru că trebuia să-şi dea seama singur de toate acestea!

A writer is congenitally unable to tell the truth and that is why we call what he writes fiction. (William Faulkner)
Când vocea - narator îi prevesteşte moartea iminentă, Harold începe o călătorie iniţiatică prin tot ceea ce presupune a trăi cu adevărat. Nu mai vrea să moară zilnic câte puţin, ci să se bucure de viaţă, să fie tot ce poate fi, să înveţe cine e! De fapt, toate celelalte personaje din acest film stăpânesc la minune arta de a fi ele însele. Unul dintre ele este Profesorul Hilbert, jucat cu atâta naturaleţe de Dustin Hoffman, încât îţi lasă impresia că a fost invitat în film să se joace pe sine. Este o persoană intuitivă şi perspicace, apreciată pentru cunoştinţele despre literatură. În timpul liber însă, el este instructor la un bazin. Ce poate fi mai ciudat?! Omul face ce vrea, ce-i place şi se simte bine cu sine!
Ana este o brutăriţă care şi-a construit cariera pe băncile unei prestigioase facultăţi. Nu de specialitate culinară, doar că ea în asta s-a specializat - prăjituri. Ciudat? Deloc. Dacă îţi vine să coci... de ce să nu coci? Pentru că trebuie să termini o facultate? Nu! Astea's regulile societăţii... tu ai regulile proprii.
Să luăm de pildă şi deliciosul personaj al Emmei Thompson, Kay, care concepe tragedii măreţe, omorându-şi personajele la finalul oricărui roman. Kay este excentrică, îşi caută inspiraţia în mii de locuri şi sute de situaţii surprinzătoare, îşi periclitează sănătatea şi imaginea publică pentru că ea s-a născut ca să scrie. Şi asta face!
Harold trebuie să înveţe să facă acelaşi lucru. Să fie el însuşi şi să trăiască exact aşa cum vrea! Pe măsură ce realizează acest lucru, îşi dă seama ce dar preţios este viaţa sa şi se luptă să n-o piardă.
O scenă care mi se pare remarcabilă este cea în care Harold îi cântă Anei singurul cântec pe care l-a învăţat la chitară. Felul în care a fost construită e fantastic. Melodia Whole wide world a lui Wreckless Eric va rămâne cu mine mult timp de acum încolo! De altfel, toate melodiile de pe coloana sonoră sunt incredibil de proaspete, pline de viaţă. Recomand s-o ascultaţi cap-coadă cu Wreckless Eric la final pe post de cireaşă (de pe tort).

Aşadar, ce ne propune acest film nu e foarte greu. Trebuie doar să ai curajul să fii sincer cu tine însuţi! Aşa trăieşte şi Harold. Şi spre final îşi câştigă dreptul de trai în continuare. Pentru că un film despre viaţă nu se poate termina cu o moarte.
Cum reuşeşte? Se îndrăgosteşte, se mută, îşi urmează un vis, se bucură de compania unor prieteni şi... de gustul biscuiţilor cu ciocolată! Şi mai sunt atât de multe alte lucruri de care poţi să te bucuri în viaţă, mai "spune" filmul spre final... pentru că…

...The reason truth is stranger than fiction is that truth has a better author. (Stuart Taylor)
That author is you!

Stranger than Fiction, S.U.A., 2006
Regia: Marc Forster
Scenariul: Zach Helm
Distribuţie: Will Ferrell, Maggie Gyllenhaal, Dustin Hoffman, Emma Thompson

Comentarii cititori
sus

Film

Florentina Armăşelu

Miss Potter

Născută în 1866 la Kesington, la vremea aceea o suburbie a Londrei, Beatrix Potter provine dintr-o familie înstărită din clasa de mijloc. Încă din copilărie este atrasă de pictură, plăcându-i să deseneze plante şi, mai ales, animale mici, pe care le observă în mediul lor natural sau pe lângă casă şi care îi servesc ca modele. Câţiva ani mai târziu, aceşti "prieteni" din copilărie devin personaje de carte. Printre ele: Peter Rabbit, Jemima Puddle-Duck sau Mrs. Tittlemouse, bine cunoscute şi îndrăgite de generaţii de copii, de atunci şi până astăzi.

Miss Potter prezintă o perioadă din viaţa acestei artiste, scriitoare şi pictoriţe, care a cunoscut deopotrivă succesul, dragostea şi suferinţa. Filmul se vrea totodată o frescă în miniatură a societăţii din epoca victoriană, acordând o atenţie deosebită detaliului în descrierea interioarelor, a vieţii mondene sau a schimbărilor determinate de revoluţia industrială. Un film care merita a fi văzut pentru frumuseţea imaginilor şi pentru felul în care reuşeşte să recreeze o lume nu atât de îndepărtată în timp de a noastră şi totuşi atât de diferită. Dar ceea ce adaugă un plus de prospeţime şi inedit ansamblului este modul în care spectatorul este introdus în universul animat şi plin de culoare al imaginaţiei artistei.

Miss Potter, Anglia, S.U.A., 2006
Regie: Chris Noonan
Distribuţie: Renée Zellweger, Ewan McGregor, Emily Watson, Barbara Flynn, Bill Paterson
Scenariu: Richard Maltby Jr.
Foto: www.allianceatlantis.com

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theâtre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey