Faust - teatru
Zilele întâmplării - teatru
Rodica e băiat bun! - film
Memento - film
Jurnalul lui Knud Rasmussen - film

 
sus

Teatru

Veronica D. Niculescu

Ştefan Iordache şi Coca Bloos, Faust şi Mefisto

- Actorii vor interpreta rolurile principale în "Faust", regizat de Silviu Purcărete
- Spectacolul va fi cel mai mare proiect realizat în România în afara unei săli de teatru

Pentru prima oară în carierele lor, Gheorghe Dinică şi Ştefan Iordache ar fi putut juca împreună într-un spectacol de teatru. "Deşi pare greu de crezut, aşa este, ei nu s-au mai întâlnit niciodată pe o scenă", a anunţat luna trecută directorul Teatrului Naţional Radu Stanca din Sibiu, unde prinde viaţă Faust, spectacol care reprezintă o premieră din mai multe puncte de vedere. Din păcate, n-a fost să fie, fiindcă maestrul Dinică a trebuit să renunţe la proiect, care l-ar fi solicitat prea mult, în condiţiile în care actorul are şi alte angajamente la Bucureşti.

Faust va fi montat pentru prima oară integral în România la Sibiu, însă nu într-o sală de teatru, ci într-o hală industrială dezafectată a uzinei SIMEROM, într-un spaţiu de aproximativ 1500 de metri pătraţi, unde se vor crea mai multe spaţii de joc. Acum sala este un adevărat şantier. Trebuie turnată şapă, se face o şină de cale ferată şi se amenajează o sală de spectacole inedită, a cărei machetă a fost deja realizată (foto).

În lipsa lui Dinică, cel care ar fi urmat să fie Mefisto, rolurile principale vor fi interpretate de Ştefan Iordache şi Coca Bloos. În proiectul gigant vor fi implicaţi toţi actorii teatrului sibian, de la secţiile română şi germană, precum şi studenţii de la Actorie din Sibiu, muzicieni şi copii.
"În prima parte se va desfăşura un spectacol normal de teatru, cu scenă şi gradene. În partea a doua însă, se deschide decorul, iar surprizele vor fi multe. Nu se poate deconspira acum, dar va fi o desfăşurare de forţe uriaşă, cu peste 70 de actori", a dezvăluit directorul teatrului sibian. Spectacolul va dura cel puţin 3 ore.
Luna trecută a avut loc prima întâlnire a regizorului Silviu Purcărete cu toată suflarea care va participa la realizarea spectacolului, iar acum deja se fac repetiţii la Sibiu.
"Este cel mai mare spectacol realizat vreodată în România în afara unei săli de spectacole", a declarat Constantin Sâmbeteanu (foto), producătorul lui Faust. Spectacolul beneficiază de o finanţare de 900.000 de lei noi (9 miliarde lei vechi) de la Ministerul Culturii, fiind pe primul loc în topul finanţărilor pentru programul Sibiu 2007.
De asemenea, a obţinut, prin licitaţie, 150.000 de euro de la Comisia Europeană, prin programul Culture 2000. "Sunt costuri foarte mari, pentru amenajarea fabricii, plus plata a 75 de actori, iar evenimentul ne va rămâne, pentru câteva stagiuni", a explicat Constantin Chiriac. Premiera va avea loc în a doua parte a lunii ianuarie 2007.

Comentarii cititori
sus

Corina Ungureanu

Feeria libertăţii martorului

Fizicienii vor râde, dar eu îi dau înainte. Am citit de curând "într-o publicaţie" că în reacţiile redox spontane transferul de electroni are loc liber între reactanţi. Dacă însă mai e acolo prezentă o celulă electronică, sau cam aşa ceva, energia realizată o poate lua pe o altă cale, putând fi folosită.

De asemenea mai scria că George Segal, actor de meserie, avea o fermă şi că în primăvara lui 1957 a organizat un "art picnic" la care a venit şi Allan Kaprow, pictor. Picnicul cu pricina ar fi putut rămâne doar în memoria celor prezenţi dacă pictorul, inspirat de cele în desfăşurare, nu ar fi inventat termenul "happening". Astăzi Wikipedia (www.wikipedia.org) spune că happeningul este o reprezentaţie, eveniment sau situaţie, ca acte artistice. Ele pot avea loc oriunde, de obicei sunt multidisciplinare şi de cele mai multe ori spectatorii sunt implicaţi. Elementele de bază sunt stabilite în prealabil, dar multe zone rămân să fie acoperite de improvizaţie.

Dar să lăsăm electronii şi pictorii americani şi să revenim la Craiova sfârşitului de octombrie.

Au apărut într-o joi pe la prânz şi tuturor le-au părut dubioşi de la început ("e ceva neobişnuit!", "să mor io dacă am văzut aşa ceva până acum!"). Unii au crezut că-s fugiţi din spital, alţii că sunt sataniştii despre care se tot vorbeşte. Unora nu le-a fost teamă când s-au apropiat, iar alţii au lăsat capul în pământ, dar nimeni nu s-a putut preface că nu i-a văzut. Şi cum să nu-i observi, arătau atât de ciudat, cu corpuri negre, cu chipuri albe.

În cea mai mare parte păreau că-şi văd de treaba lor (aşteptau nerăbdători culoarea verde a semaforului, coborau cu greu pereţi muntoşi, se antrenau, se luptau, se jucau, desigur trăgeau de frânghie), dar se mai şi ţineau după câte un om, iar dacă le păreai suspect, se năspusteau asupra ta şi te scanau de sus până jos. Şi toate astea fără să scoată un singur cuvânt.

Cei 15 mimi sunt studenţi la actorie, iar proiectul se numeşte Zilele întâmplării şi aparţine Asociaţiei I.S. Drăgulescu. Un om a zîmbit, iar un altul şi-a propus să meargă la teatru – pentru aceste două reacţii, Vlad Drăgulescu, liderul trupei, consideră experimentul unul reuşit.


Dar eu sunt aici să depun mărturie că a fost mai mult decât atât.

Tocmai mă scanaseră şi găsiseră în mâna mea forografia unui mim împăturită în formă de evantai. S-au întristat şi m-a cuprins teama, până când unul din ei şi-a dat seama că nu e nici fotografie mototolită, nici evantai, ci un acordeon şi a început să cânte. Aşa că, atunci când au pornit spre semafor, i-am urmat şi i-am văzut intrând într-un restaurant. S-au aşezat la o masă şi au început o conferinţă, s-au dojenit, s-au lăudat şi în sfârşit s-au mai liniştit.

După un timp, fotbalistul Pavel Badea şi-a făcut apariţia, salutat zgomotos, fără cuvinte, desigur.

La masa de alături erau trei domni care îi urmăreau. Unul s-a ridicat şi s-a apropiat de ei cu o revistă (24 Fun) în mână. S-a prezentat tot în tăcere: a deschis revista, le-a arătat afişul concertului Schumann şi a început să cânte la o vioară invizibilă şi am ştiut că trebuie să fie Alexandru Tomescu. Liderul grupului a deschis şi el revista şi i-a arătat afişul lor. S-au aplaudat reciproc cu bucurie.

Stăteam în colţ, asistând la aceste întâlniri şi mă minunam de ce se întâmplă când stârneşti întâmplarea. Mă gândeam la câte poţi primi când ai braţele deschise. La participarea Divinităţii în orice complot cald. La mimii din Blow up-ul lui Antonioni. La sunetele meciului de tenis ce vor străpunge mult timp realitatea, dacă alegi să dai înapoi mingea căzută peste gard.

La cuvinte şi înţelesurile lor. Să pasezi la sport, să muţi o piesă, să cânţi la un instrument, să joci un rol, să te joci. Englezii le-au adus pe toate la un numitor comun: play!

Mă simţeam aşa cum îmi imaginez că s-a simţit Kaprow la ferma lui Segal: o celulă în mijlocul unei multitudini de reactanţi.

 

Comentarii cititori
sus

Film

Veronica D. Niculescu

Rodica e băiat bun!

"Am avut atâţia bărbaţi de… nu am cuvinte să spun câţi am avut. Nu există altă femeie în România care să fi avut atâţia bărbaţi!", spune Rodica. Clipeşte des la cameră, explicând repetat: "Toţi clenţii (sic!) se îndrăgostesc de mine". Trăieşte într-un sat din Maramureş, cântă muzică populară pe la nunţi şi prin baruri, are sprâncene frumos arcuite şi părul strâns într-o coadă în vârful capului. Nimic deosebit, în afară de faptul că-n buletin stă scris numele Vasile.

Vasile Ghiman este numele real al acestei femei – da, femei, căci sută la sută femeie o vom vedea, din primul până în ultimul cadru. Îşi spune Rodica, fiindcă aşa i-a zis mama de mică. Acum, la 30 de ani, se-mbracă aşa cum face de când se ştie: cu rochii, cu fuste scurte şi foarte scurte. Îşi pune cizmele albe şi păşeşte pe vârfuri prin mocirla fundăturilor satului, pe lângă garduri. Cu graţie şi cu seninătate!

A seninătate respiră tot acest film - semnat Marian Ilea şi Gheoghe Dinu, şi prezentat la festivalul Astra Film Fest de la Sibiu - iar acesta e lucrul cu adevărat remarcabil, pentru o astfel de temă. Lipsesc îndoielile, frământările, ezitările, lipseşte până şi reacţia ostilă a comunităţii, chiar şi când spectatorul orăşean s-ar aştepta la batjocură sau la ţărani care să-şi facă cruce şi să-şi scuipe în sân. Nimic din toate acestea.

În micul sat înconjurat de dealuri, Rodica pare pe deplin acceptată de săteni. Toţi o ştiu aşa de când era mică. Când ea merge pe uliţă, copiii o pupă şi-i spun că e frumoasă, iar vecinii n-au nimic rău de comentat, ba dimpotrivă, şi parcă se miră că Rodica ar putea fi interesantă pentru un film. Ce-o fi ieşit din comun? Ei o ştiu de femeie, şi îi vorbesc ca unei femei. Mai mult, îşi spun că, uite, e bine că intrăm în UE, poate aşa se mărită şi Rodica.

Acasă, între pereţii încărcaţi de carpete colorate, Rodica îşi povesteşte viaţa la cameră cu lux de detalii. Şi dacă doar privindu-i faţa sau trupul a-i mai putea avea îndoieli - oare ce-a vrut să creeze Dumnezeu aici? -, atunci ascultând-o pe Rodica înţelegi că fiinţa asta nu poate fi altceva decât femeie.

Rodica sporovăieşte neîncetat, ca la clacă, are pentru orice întrebare o întreagă poveste, deşirată-n detalii dintre cele mai intime şi mai neaşteptate. Îşi pune pe tavă viaţa, spune cum şi cu cine s-a iubit şi mai mult decât atât (le dă şi numele, ba chiar şi adresele foştilor amanţi, cu stradă cu tot), povesteşte cum a ajuns şi în Spania, unde făcea sex pe bani şi cum s-a întors în ţară mai mult moartă decât vie, drogată, de i-a dat sângele pe nas şi pe gură în autocar şi s-a trezit în perfuzii.

A dansat "la ţavă", nu la bară, iar cu "clenţii" merge doar la hotel, nu în vreun apartament, fiindcă "am şi eu condiţiile mele", iar asta "nu e prostituţie", "prostituţia e pe stradă". Sub buza de jos are un semn - îl arată ca la medic – e urma lăsată de o scrumieră pe care i-a aruncat-o în gură o nevastă geloasă, care-şi prinsese bărbatul pipăind-o într-un bar. Cum era să ştie nevasta aceea că pe Rodica nimeni, dar chiar nimeni n-a refuzat-o vreodată? Arată atât de bine, iar ea o tot repetă, încredinţându-se prin propriile cuvinte mai ales pe sine de acest profund adevăr.

A avut însă parte doar de bărbaţi prea geloşi, iar iubirile au sfârşit în bătăi. Palme şi pumni în cap a luat Rodica... Acum, însă, şi-a luat nişte capre. De ce? "Eu plecam mult de acasă. Plecam, nu ştiu unde plecam, dar plecam". Le-a luat ca să mai stea şi ea pe acasă, căci altcineva n-are cine să se-ngrijească de animale. Îmbrăcată "de ocazie", cu aceleaşi cizme albe, înalte, Rodica intră în ţarc şi se-amuză ca o copilă de-un ţap care devine cam violent şi dă să se ridice în două picioare.

Râde cu tot sufletul, cântă de-i saltă cămeşa cu volane albe, schimbă fustiţă după fustiţă şi, mai ales, visează.

La ce visează Rodica? La un bărbat al ei, care să o iubească.
Apoi, să nu fie gelos, fiindcă ea nu l-ar înşela niciodată.
Apoi, să aibă o casă a lui, fiindcă Rodica stă cu mama.

Filmat doar cu o cameră, în cadre fixe, Rodica e băiat bun este un film cu mijloace puţine, dar cu efecte senzaţionale. Spectatorul râde în hohote, însă permanent simpatizând cu voluptosul personaj. Limbajul pestriţ al Rodicăi, adesea conţinând formulări de un umor involuntar nebun, este principalul ingredient al acestui film savuros, total lipsit de zone înnegurate.

Dacă ar fi să aduc un reproş autorilor, atunci ar fi vorba de faptul că nu ne-au purtat mai departe de curtea Rodicăi şi de uliţa pe care-şi plimbă ea trupul firav. Ca spectator, aş fi vrut să merg în barul unde a fost lovită cu scrumiera în gură şi, mai ales, să fiu pusă faţă în faţă cu bărbaţii despre care Rodica spune că nu-i pot rezista, să-i aud şi pe ei vorbind. Sau să ascult amintirile vreunui fost iubit, fie el chiar şi aşezat în contralumină.

Oricum, filmul Rodica e băiat bun este unul excepţional. Cel puţin la fel de bun ca Vasile nu-i fată cuminte.

Rodica e băiat bun, România, 2005
de Marian Ilea şi Gheorghe Dinu
53 minute
Producţie AXA TV Maramureş

Comentarii cititori
sus

Film

Ruxandra Grecu

Memento sau când memoria îţi joacă feste

Leonard are parte de aparenta binecuvântare de a fi o Tabula Rasa. Ultima amintire pe care o are înainte să îşi piardă memoria pe termen scurt este moartea soţiei sale şi atacatorul care îi zdrobeşte capul de oglinda din propria baie. De fiecare dată când se trezeşte din uitare, se găseşte într-un loc străin, la care trebuie să se adapteze în mod repetat. Îşi lasă singur indicii referitoare la locul în care se află, la maşina lui, la oamenii cu care intră în contact (sub forma unor poze polaroid cu locurile şi persoanele din jur, alături de mici observaţii referitoare la ei), şi cel mai important, indicii referitoare la singura lui raţiune de a trăi: răzbunarea.

Leonard nu este o Tabula Rasa de fapt. Toate evenimentele care au avut loc după atacul din propria casă îi sunt străine, dar nu şi dorinţa de a-l găsi pe atacator. Când se trezeşte în camera de motel, găseşte pe coapsa lui un bileţel galben care îi indică să se radă. Aşa vede mesajele tatuate pe corp. Ele reflectă rezultatele investigaţiilor sale. Tot corpul îi este un dosar de detectiv care îi spune că asasinul este John G, un traficant de droguri.

Povestea filmului nu este, însă, parcursă liniar. Prima scenă este finalul, cel în care Leonard îl omoară pe presupusul criminal. În mână are un Polaroid cu omul respectiv, pe spatele pozei stând scris că nu poate avea încredere în minciunile lui. De aici, linia temporală se derulează înapoi, scenă cu scenă, arătându-ne evenimentele aşa cum s-au întâmplat ele.

Pe un alt plan stau scene în alb-negru, cu Leonard privind pânza imensă care a devenit corpul lui, cu convorbiri la telefon fără să ştim cine e la celălalt capăt al firului şi cu gândurile eroului. Pe încheietura lui dreaptă scrie: "Adu-ţi aminte de Sammy Jankis", un om pe care-l cunoscuse când era agent de asigurări şi care suferea de aceeaşi pierdere a memoriei pe termen scurt.

Toate firele aparent răzleţe şi complicate se înnoadă la sfârşitul fimului, care e de fapt începutul poveştii. Deşi unele întâmplări sunt greu de procesat la început de către spectator, ele transmit că nimeni nu e un Tabula Rasa şi că memoria e uşor de manipulat de cei din jur, dar mai ales de personaj însuşi. Atunci când nu mai ai nici un scop pentru a trăi, poţi crea unul în subconştient.

Memento (2000)
Regia: Christopher Nolan
Distribuţie: Guy Pearce, Carrie-Ann Moss, Joe Pantoliano, Stephen Tobolowsky
Foto: http://www.otnemem.com/

 

Comentarii cititori
sus

Film

Florentina Armăşelu

Jurnalul lui Knud Rasmussen
(The Journals of Knud Rasmussen)

Inspirat de jurnalul etnologului şi exploratorului danez Knud Rasmussen, filmul descrie o serie de evenimente din viaţa unei mici comunităţi inuite, stabilită aprope de localitatea Igloolik, în nordul Canadei, şi regrupată în jurul şamanului Avva (Pakak Innukshuk), în perioada marilor schimbări din anii '20. Creştinismul şi dezvoltarea comerţului încep să schimbe, puţin câte puţin şi nu fără conflicte, obiceiurile acestor locuitori ai nordului a căror existenţă se desfăşura încă după legile străvechi şi tabuurile şamanice.

Interpretat în mare parte de actori inuiţi, în limba inuită (cu scurte pasage în engleză), filmul ne dezvăluie o lume în care viaţa de zi cu zi e dublată de un univers mitic, spiritele însoţindu-i pe oameni în periplul lor cotidian şi în lupta pentru supravieţuire. Întinderile nesfârşite de zăpadă, săniile trase de câini, construirea unui iglu, poveştile spuse în jurul lămpii, cântecele rituale şi o anumită lentoare în derularea acţiunii introduc spectatorul într-o lume unde timpul şi spaţiul par dilatate şi unde înţelepciunea urmează legile simple ale serenităţii. "Noi credem că oamenii fericiţi nu trebuie să caute să înţeleagă lucrurile ascunse", spune Avva.

Jurnalul lui Knud Rasmussen, Canada, Danemarca
Scenariul şi regia : Zacharias Kunuk, Norman Cohn
(Atanarjuat – The Fast Runner, 2001)
Distribuţia : Leah Angutimarik, Pakak Innukshuk,
Foto: www.isuma.ca

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theâtre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey