Ilinca Bernea
Àngels Gregori

 
sus

Ilinca Bernea

 

 

Pe hârtie e o altă realitate.
Acolo poți fi stăpânul universului

 

 

Care a fost primul lucru pe care l-ai scris? 

S-a numit Hora Șobolanilor.  E un cântecel pe care l-am compus când aveam 5 ani și i-am făcut și versuri, desigur. Dat fiind că pe atunci nu știam să scriu nu se poate spune chiar că e vorba de o creație literară. A fost un mare succes familial în tot cazul. Există și o poză în care eu, fratele și verii mei dansăm împreună hora șobolanilor.

Înțeleg că ai făcut și coregrafia? (râde). Acum, serios, când ți-ai dat seama că îți dorești să devii scriitoare?

Destul de devreme. Mama a fost o foarte talentată pianistă în tinerețe, dar din păcate a trebuit să renunțe la un moment dat la cariera muzicală. Și-ar fi dorit ca măcar copiii ei să poată avea parte de ea. Din păcate, însă, nici eu nici fratele mele nu ne-am dovedit prea înzestrați. Eu nu mă dădeam în vânt nici după instrument, îmi plăcea și în continuare îmi place mai mult sunetul viorii. Poate că, dacă mi-ar fi fost pusă o vioară în brațe, m-aș fi străduit mai tare, cine știe? Din câte îmi amintesc, când lucrurile au devenit mai dificile în studiul pianului, m-am blocat. Eram și destul de leneșă și mi se părea nedrept să-mi petrec timpul liber exersând la pian când alți copii băteau mingea. Când am făcut 13 ani mi-am luat inima în dinți și i-am spus mamei că sunt hotărâtă să renunț. Mi-a zis: ”o să regreți”! și i-am răspuns categoric: ”niciodată” ceea ce s-a dovedit a fi real, n-am regretat niciodată că am renunțat la pian. Încă de atunci îmi încolțise ideea să devin scriitoare. N-am avut nici un dubiu că asta îmi doresc, nu am avut nici o altă tentație profesională. Cam asta a fost cea mai spinoasă problemă a mea în viață: am știut întotdeauna limpede și clar ce vreau și, crede-mă, e cel mai rău lucru care ți se poate întâmpla. Oamenii confuzi, care sunt în permanentă criză de identitate, dorințe și motivație, au mai multe șanse sa fie fericiți pentru că nu au așteptări, decât vagi, poate.

Cum îți explici atracția pentru scris?

Nu atât pentru scris, cât pentru ficțiune. N-am avut niciodată intenția sau chemarea să țin un jurnal, de exemplu, pe mine m-a interesat întotdeauna literatura. Bunica mi-a cultivat apetitul pentru călătorii în lumi imaginare inventând pentru mine povești, dar nu de tipul basmelor nemuritoare, ci în genul cărților de aventuri ale lui Jules Vernes. El a fost, altminteri, și primul autor pe care l-am citit din scoarță în scoarță. Primele lucruri pe care le-am aflat despre viață au fost din aceste povești ale ei și din cărți și așa mi s-a format credința că autorii de literatură sunt stăpânii realității, ei o creează, o definesc, o modelează. Când m-am hotărât să renunț la pian deja mi se formase această convingere. Scriitorii decupează din realitate ceea ce li se pare lor esențial și investesc ce au selectat cu sensul dorit de ei, mi-era clar încă de pe atunci că acest lucru este o mare libertate și o formă de putere. Am fost un copil timid și hipersensibil, introvertit, iar scrisul era exact contrapunctul vital de care aveam nevoie ca să mă pot fortifica.

Și, te-ai schimbat?

Am rămas la fel de timidă în situațiile cu miză mare. În schimb nu mai am probleme să comunic sau să mă arăt sociabilă.

Ce înseamnă o situație cu miză mare?

Depinde. Când eram la grădiniță, o situație cu miză mare a fost să apar pe o scenă și să spun o poezie. Eram îmbrăcată în costum de doctoriță, aveam și trusă medicală. Am intrat pe scenă venind de undeva dintr-o altă încăpere și, când am văzut tot puhoiul de lume adunată, părinți, bunici, nași, rubedenii, toți adulți, am intrat în panică. Am spus de două ori: eu sunt doctoriță, după care am rupt-o la fugă. Bunicul a râs de mine și a făcut niște comentarii malițioase. El era german și avea un stil mai frust. O a doua situație dificilă a fost când am fost singura din liceu care își alesese să dea examen oral de bacalaureat la filosofie. Aveam un domeniu opțional și asta a fost alegerea mea. A venit o comisie întreagă doar pentru mine. Eu nu îmi amintesc mare lucru din ziua aceea, doar starea de teroare intimă. Tata, în schimb, mi-a spus recent că am vrut să cobor din mașină la jumătatea drumului și că eram hotărâtă să fug. Nu știu cum a făcut să mă convingă să mă prezint la examen, totuși. Cred că ori mi-a promis ceva, ori mi-a citat din Led Zeppelin. Am luat 9 până la urmă, ceea ce înseamnă că nu m-am prezentat chiar lamentabil, dar jur că n-am putut înregistra nimic din ce s-a întâmplat atunci. Cel mai prost e că, în astfel de situații, nu ai controlul decât prin pilotul automat. Cumva, instinctul te scoate la liman; mintea e prima care cedează. În facultate m-am îndrăgostit rău de un rezident chirurg. Era mai mare ca mine cu 6 ani. Ieșeam împreună, dar era destul de ezitant, iar eu eram disperată, nu mai dormeam, nu mai mâncam... Și m-am hotărât să-i spun că vreau să tranșăm lucrurile. Pregătisem și o scrisoare pentru eventualitatea că m-ar fi apucat fugitul din scenă. Și a fost nevoie să o folosesc pentru că, deîndată ce mi-a deschis ușa și m-a poftit în sufragerie, m-am pus pe plâns. Am vrut să plec, dar m-a reținut și am continuat să plâng cu spasme, mi se părea îngrozitor de umilitor totul, aveam impresia că cerșesc sau ceva în genul. I-am dat scrisoarea și a avut inspirația să mă roage să aștept să o citească. Cred ca a sărit peste niște rânduri. L-am văzut râzând, deși erau multe lucruri dramatice pe foaie și chestia asta îmi amplifica senzația de frustrare, dar el era genul meu sută la sută - adică tipul de golan-sensibil și de bufon - așa că n-aveam de ce să mă arăt lezată că reacționa după cum îi era firea. Fapt e că, atunci, acțiunea mea deplorabilă a fost încununată cu succes. Mi-a spus că nu-mi stă bine suferind fără motiv și s-a hotărât să pună capăt chinurilor mele. Din păcate, însă, pe planul ăsta nu prea evoluăm. Iar acum nu mai am 20 de ani și mi-e și mai greu... Acum nu mai am nici o problemă să spun poezii pe scenă, faptul de a apărea în public a devenit unul cu miză mică și nici un examen oral sau scris nu mă mai înspăimântă. Din punctul ăsta de vedere cred că scrisul și publicatul mi-au fost de mare ajutor. Încercarea de a cuceri un bărbat care îmi place, însă, îmi reduce toate atuurile și puterile la absurd și mă simt la fel de împiedicată și de neajutorată ca la grădiniță. Iar în timp mi s-a accentuat și simțul ridicolului. Iar scrisul nu rezolvă nimic. Pe hârtie e o altă dimensiune, nu știu cum să spun, o altă realitate. Acolo poți fi stăpânul universului. Are Șerban Axinte un volum de poezii intitulat Lumea ți-a ieșit așa cum ai vrut... despre asta e vorba cu scrisul. În viață, însă, și mai ales în relațiile vitale, ai cu totul altă identitate, nu mai ești decât stăpânul umil al unei voci care îți joacă feste, al unor mâini care îți tremură, al unor cuvinte care te lasă baltă când ai mai mare nevoie de ele. Sigur că, dacă ești genul de fanfaron sau de narcisist, n-ai astfel de probleme, dar dacă ești realmente capabil să te îndrăgostești, e imposibil să mai fii atât de sigur pe tine. Teama de a dezamăgi sau de a a-l lăsa rece pe cel pe care vrei să ți-l apropii te sabotează fără milă.

Personajele tale se descurcă mai bine, nu-i așa?

Păi da... Măcar prin ele să îmi iau revanșa.

Care au fost primele cărți care te-au marcat?

Te referi la cărți pentru adulți?

Da.

Într-o primă fază am fost fascinată de science fiction și de poezia clasică cu formă fixă. Bizară combinație, nu? Mi-au plăcut imens sonetele Constanței Buzea, una dintre cele mai spectaculoase poete ale generației 60 și ale liricii românești moderne. În ziua în care am cunoscut-o m-am simțit o răsfățată a soartei.  A fost unul dintre mentorii mei români, alături de Gellu Naum.

Cum ai ajuns la ea?

M-am prezentat cu o plachetă de poezii la Radu G. Țeposu, când aveam 15 ani și a găsit că ar fi ceva original la ele. M-a întrebat cine e poetul meu preferat și am răspuns pe nerăsuflate: Constanța Buzea. Și m-a întrebat: n-ai vrea să o cunoști personal? Mi se părea ireal. Am făcut tahicardie. Lui Gellu Naum avea să mă prezinte ea 3 ani mai târziu.

Ce înseamnă un model pentru tine?

Cineva sau ceva care contribuie activ la formarea identității noastre. Sunt multe întrebări pe care mi le pun în legătură cu existența acestor modele, în fond, e vorba de formă de destin interior care e activată prin contactul cu ele. Te întâlnești cu o mulțime de oameni: unii îți sunt indiferenți sau îți rămân opaci, pe alții îi descifrezi cu claritate, dar tot nu îți spune nimic ceea ce vezi în ei și sunt oameni care îți par transparenți la culme și care te atrag, alții de care ai vrea să fugi instantaneu sau alții în care te regăsești. Cel mai interesant în povestea cu modelele e că te regăsești în ele mai ales în adolescență cât timp nu ai o imagine de sine formată, regăsirea e un termen impropriu, mai mai mult dorință de identificare. Și te întrebi, firește: cum se face că dintre toate sursele de influență la care suntem expuși doar unele ajung să ne modeleze? Cum se explică faptul că anumite persoane, forme de manifestare sau idei exercită o asemenea atracție asupra noastră? Ai mii de repere cultuale și, totuși, doar unele poartă pentru tine însemnele adevărului sau frumuseții. Cum alegem să credităm o formă de gândire și de expresie în detrimentul altora? Această așa zisă alegere mi se pare lucrul cel mai misterios cu puțintă, pentru că, în fond, nu alegem nimic, suntem aleși de un model, întrăm pe orbita lui, instinctiv.

De ce Cutia Neagră? De ce acest nume?

Cutia neagră înregistrează tot ce se petrece la bordul unui avion în timpul zborului. Este o mașină care absoarbe realitatea și o procesează, ca și memoria. Cutia mea neagră e o metaforă a memoriei afective. În momentele de introspecție și singurătate sau când suntem la o răscruce și trebuie să luăm o decizie importantă, aceasta joacă un rol esențial.

Despre ce e cartea ta?

Despre cât de vitală este experiența frumuseții. Despre cum poți răscumpăra prin ea și doar prin ea absurdul existenței. Asta pe scurt. Vroiam demult să scriu despre rolul artiștilor în viața cetății, dar nu în termeni discursivi, ci într-un mod mai simplu și mai percutant. Ce cred eu este că artele sunt plămânii unei culturi. O purifică. Și mai cred că marile odisee ale sufletului se consumă pe o traiectorie estetică. Ne îndrăgostim de frumusețea oamenilor și lucrurilor și nu de alte calități ale acestora. Frumusețea, spunea Tolstoi în Sonata Kreutzer, ne apare ca zeitate, e „copleșitoare această iluzie”, adaugă. Așa stând lucrurile te întrebi: ce iubești? omul, sau partea zeului din om? îi iubești tinerețea, ardoarea, hazul, lumina din zâmbet? Și atunci când lumina aceasta se stinge? Și oare ce mai suntem dincolo de har? Odată părăsiți de el mai suntem, oare, noi înșine, sau doar o încrengătură de nervi, sânge, gânduri și senzații? Tocmai în frumusețea lucrurilor și ființelor ne rănim cel mai tare pentru că am vrea să o păstrăm intactă, și nu se poate. Toată disperarea și lupta și melancolia noastră provin din faptul că opunem rezistență procesului de eroziune și distrugere, că refuzăm moartea. Te întrebi: există oare ceva imuabil, o formă a sufletului ireductibilă, de care timpul nu se poate atinge? Ceva care să ne facă să putem recunoaște fără dubii felul de a fi al cuiva din câteva tușe și linii distinctive? Există ceva fundamental individual? Altminteri cum poți iubi o ființă care se transformă în continuu? În Cutia Neagră, personajele își pun și ele aceste întrebări și le răspund, în felul propriu, fiecare.

Personajele cărții sunt genul de anti-eroi.

Într-un anume sens da, dar nu întru totul. Sunt artiști, destul de tipici aș zice. Ușor plaisiriști, ușor narcisiști. Nu sunt niște sociopați, doar că urmează o morala întipărită în sânge, nu în minte.

Romanul tău surprinde și chestionează evoluția fenomenului artistic din ultimele decenii. E un progres? E un regres? Arta a căpătat noi dimensiuni și semnificații sau dimpotrivă?

E greu de dat un răspuns obiectiv, s-au câștigat anumite lucruri și s-au pierdut altele. M-a interesat să vorbesc despre ceea ce cred eu că este arta necondiționată. În perioada, respectiv contextul, în care eroii romanului se formau ca pictori - Anglia anilor 80 - era, poate, ceva mai ușor să creezi autentic și să intri în grațiile unui public decât este în lumea europeană actuală pentru că exista un suflu cultural favorabil creatorilor independenți. Acum e ceva mai greu să te sustragi celor două extreme: artei academice și canoanelor ei, respectiv artei comerciale și clișeelor aferente, dar nu e imposibil, îndrăznesc să sper. Scriind romanul, m-am gândit că modelul personajelor ar putea să-i inspire pe artiștii contemporani din zona-liberă, adică underground. Arta adevărată nu poate fi înregimentată, subordonată vreunei convenții de gândire și vreunei traiectorii estetice prestabilite. Cam asta încerc să spun în carte. Trebuie, poate, să adaug că, în lumina celor mai recente evenimente social-politice m-am întrebat dacă întrebările pe care le ridică romanul mai au aceeași greutate. Pare că arta e o preocupare de lux. Pare că a scrie o carte despre rolul frumuseții și despre cum e ea un axis-mundi al vieților noastre interioare e un moft. Viața e mult prea grea și mult prea nesigură ca să credem că ar fi esențiale niște chestiuni metafizice sau estetice. Or tocmai pentru că pragmatismul și materialismul lumii în care trăim au întrecut orice măsură am ajuns în situația de a trăi atât de precar. Arta ne este vitală. Toate civilizațiile s-au prăbușit atunci când artele și-au peierdut puterea de seducție și miza. Ca și ființele umane, civilizațiile care își pierd simțul frumosului ajung să trăiască o viață fără sens și fără gust. Odată cu decăderea acestui simț, viețile noastre interioare sunt sărăcite și pierdem acea energie a ficțiunii care avea forța necesară să ne ajute să îndurăm realul, să-l modelăm, să-l stăpânim, el ajunge să ne copleșească și nu avem ce să îi opunem. Realul joacă împotriva noastră, o știm cu toții prea bine. Într-o lume hipercerebrală și săracă în simțire, nu ai cum să te simți decât străin, insignifiant, lipsit de identitate, căci intelectul obiectivează lucrurile și ființele și legăturile dintre ele. Doar subiectivismul trăirilor sensibile le particularizează.  Personajele din cartea mea trăiesc niște vremuri asemănătoare. Sunt tineri într-o perioadă tulbure, de criză economică, fondul social e încărcat, ziua de mâine e o incertitudine...

 

De unde îți extragi inspirația? Ai avut niște modele reale care să-ți servească drept muze?

Întotdeauna există o conexiune cu realul și cu figuri din lumea reală în procesul de creație, nici nu s-ar putea altfel, n-ai cum să inventezi existența sau experiența. Te inspiri din ceea ce știi despre viață, evident, dar o piesă literară e operă a ficțiunii prin excelență.

Trebuie spus că romanul tău conține și o superbă poveste de dragoste.  Aș zice, chiar, că este centrul de greutate al narațiunii.

Unul dintre centre. M-a interesat în aceeași măsură și tema prieteniei masculine, am urmărit, pe un alt front, și eșecul educației feministe... Nu evit să declar povestea de dragoste decât datorită prejudecăților locale care îi atribuie din oficiu unei femei prezumția că scrie romane amoroase siropoase, ori cartea mea e mai degrabă cinică, ludică, sarcastică, chiar dacă are și accente romantice, inevitabil. Dar e un romantism în sens originar, tare, filosofic... în sensul care îl califică pe Nietzsche drept romantic, nu în accepțiunea trivială a termenului care apreciază ca romantice tot soiul de manele literare care au în prim plan cupluri ireal-idilice. Povestea asta de dragoste din Cutia Neagră începe și se sfâșește tragic, Irene știe de la început că iubirea ei se va nărui și sfidează absurdul.

Ai trăit așa ceva?

Nu, dar nu e timpul pierdut. Plutește în aer.

Ce anume te-a motivat să  alegi o filă din istoria recentă a Angliei ca fundal al romanului? Și de ce acea perioadă?

E un fragment de lume care îmi e mai familiar decât altele. Să zicem că empatizez cu el mai bine. Am intrat acum vreo doi ani într-o pasă în care mi-au tot dat târcoale nostalgiile.  Am crescut cu cărțile luiLewis Carroll, în facultate am fost fascinată de atuorii din valul ”tinerilor furioși” și sunt îndrăgostită de cărțile lui Huxley și ale lui Julian Barnes, mai nou. Am fost la grădinița engleză și îmi plăceau și băieții englezi când eram mică.  Omul de care mi-a plăcut cel mai mult pe lume, în toate sensurile, e pe jumătate englez, pe jumătate belgian, dar născut în Anglia profundă. E artistul care mi-a influențat în cea mai mare măsură stilul, gândirea, umorul și gustul estetic. Și Legendele Androgine le-am scris, cumva, tot cu gândul la el.

Cine e?

Daniel Gaston Ash.Chitarist și membru fondator al unor trupe care au deschis direcții insolite în muzica sfârșitului de secol 20: Bauhaus și Tones on Tail. Din punctul meu de vedere Bauhaus e prima trupa de rock atonal și suprarealist și, poate, singura... Muzica lui Daniel este incredibil de originală, iar el a fost genul de explorator care a căutat mereu limbaje noi. E și artist plastic; o personalitate puternică  și un tip femecător, de gen androgin. Am aprofundat mai cu seamă cele petrecute în Anglia în ultima jumătate a secolului XX pentru că îmi doream să știu cât mai multe despre lumea în care s-a format și a trăit el. Același lucru l-am făcut cu Viena începutului de veac 20, mergând pe urmele lui Egon Schiele, și cu Germania lui Hesse sau cu Olanda veacurilor șaisprezece, șaptesprezece în care a trăit Avercamp, cu Valonia Margueritei Yourcenar, cu Franța lui Camus. Practic cele mai temeinice cunoștințe culturale mi le-am format  mergând pe urmele iubirilor mele. Cutia Neagră e rodul acestor explorări intensive ale Angliei lui Daniel.

Are vreo legătură cu viața lui?

Nu, e ficțiune pură.

Care crezi că e marea calitate a romanului?

E scris în spiritul lumii pe care o invocă. Am reușit să îmi surprind cei mai buni prieteni. După ce au citit cartea mi-au zis, amândoi: e o carte realmente englezească. Ea ea româncă, dar el e britanic pur sânge, născut în același an cu personajele principale ale romanului. Și Mircea Platon, căruia îi datorez apariția cărții la Timpul, a avut aceeași remarcă.

Cine sunt cei mai buni prieteni ai tăi?

Ioana Macaria, o actriță excepțională a Teatrului Bulandra, și Graham Lynch, unul dintre cei mai bine cotați compozitori britanici ai momentului. Un muzician foarte profund.

Cum lucrezi la o carte? O scrii dintr-un foc? Te lași dusă de inspirație? Ți s-a întâmplat să asiști ca un fel de martor sau spectator la desfășurarea acțiunii sau ai premeditat întotdeauna evoluția lucrurilor?

Sunt genul de autor elaborat. Lucrez întotdeauna cu multe schițe. Am toată cartea în șantier atunci când încep să îi dau forma finală, știu exact ce se întâmplă în fiecare capitol, încă de la început. Am câteva strategii pe care le urmăresc invariabil. Personajele suferă anumite metamorfoze, au crize de identitate sau au parte de mutații interioare, nu rămân neschimbate de la prima la ultima pagină. Elementul surpriză, pentru mine, nu e legat de partea narativă ci de registrul stilistic în care se așează piesele la un moment dat. Într-o fază incipientă nu am decât o intuiție vagă a stilului, pe măsură ce scriu tonurile se clarifică. Se întâmplă, mai ales când lucrez la prima parte a cărții, să rescriu pasaje întregi pentru că le găsesc nesărate sau prea puțin dramatice. După ce reușesc să definesc frecvența estetică, devine totul mult mai cursiv și, de la un punct încolo, cartea aproape că se scrie singură.

Scrii cu plăcere?

Categoric da. Dar și sub imperiul urgenței, ceea ce nu e prea grozav din perspectiva resurselor interioare. Sunt temperamentală și, când presiunea creativă dă în clocot, procesul devine epuizant... pentru că nu mă pot opri din scris oricât aș fi de obosită.

Și când pictezi e la fel?

Nu. În pictură investesc cu totul alt tip de energii și motivații. Am o abordare diferită care se datorează, probabil, lipsei de încredere în talentul meu. Pentru că nu mă iau in serios ca pictoriță,  mă manifest în regim relaxat și apuc să savurez experiența. Pictez doar într-un climat de liniște interioară, mai exact pictura e practica mea zen.

Mulți autori și artiști au nevoie de stimulente ca să poată crea. Au diverse ritualuri sau dependențe. Tu ai așa ceva?

Eu sunt dependentă de pisici. Nu pot să creez nimic dacă n-am pisici în jur. Ele sunt muzele mele și nu numai. Au acel tip de energie care îmi e mie benefică. Eu însămi mă consider o pisică în formă umană. Dar e o poveste lungă.... 

Ce i-ai recomanda unui locuitor de pe o altă planetă ca piesă culturală reprezentativă pentru specia umană?  

E greu de spus ce ar fi reprezentativ. Depinde cum vezi specia umană. La cum mă cunosc, m-aș repezi să îi recomand ce cred că e mai frumos. Știi cum e, când te vizitează un străin, te grabești să scoți dulceața din cămară, să-i arăți castelele de prin împrejurimi. O dai cu Nadia Comăneci, cu Eugen Ionesco și cu Brâncuși.

Care ar fi cel mai frumos produs al speciei umane, după Ilinca Bernea?

Simfonia a  treia a lui Mendelssohn Bartholdy.

Îți pun acum o serie de întrebări la care va trebui să răspunzi făcând o alegere ceva mai tranșantă.

OK

Ce carte ai lua cu tine pe o insulă pustie?

Un om Obscur, Yourcenar. Marguerite Yourcenar.

Care a fost cartea preferată a copilăriei tale?

Fridolin, a lui Franz Caspar, o poveste cu un câine pierdut care își regăsește stăpânul. Asta în prima copilărie. Mi-a citit-o tata. La 10 ani, însă, am citit Singur pe lume a lui Hector Malot și mi-a placut imens.

Filmul preferat?

NeverEnding story, o ecranizare după cartea lui Michael Ende.

Cine e actorul tău preferat?

Sean Penn.

Actrița preferată?

Samantha Morton.

Regizorul preferat?

Jim Sheridan, în film și  Pina Bausch în teatru-dans.

Ce tablou celebru ai ține în sufragerie?

Oricare dintre picturile lui Hendrick Avercamp. Au ceva oniric și fabulos.

Care este mirosul tău preferat?

Al florilor de tei.

Care este trăsătura ta de care ești cea mai mândră?

Latura mea pasională.

Și cea de care te jenezi cel mai tare?

Timiditatea...

Ce urăști cel mai mult?

Usturoiul. Și Metroul. Și predicatorii. Aici e greu de făcut o alegere. 

Ce piesă muzicală ai cânta în fața unui public foarte numeros, pe o scenă de concert pop sau rock?

Manu Chao: Me quedo contigo.

Ce piesă muzicală îți place acum cel mai mult?

Television: Little Johnny Jewel, tema de chitară. Sună fantastic de bine și sfâșietor.

Ai un loc preferat pe lume?

Da. Bruges. Este cel mai liric, luminos, colorat, viu și armonios loc pe care îl știu. E paradisul meu terestru.

Care este calitatea esențială pe care trebuie să o aibă un bărbat ca să te atragă?

Simțul umorului... Și să fie cald. Nu suport oamenii reci. Și nu prea îmi place genul de intelectual pedant care are teorii despre orice.

Cine crezi că ai fi fost dacă era să fii bărbat?

Cine anume, e greu de spus. Un tip senzațional, în tot cazul, unul care ar fi arătat à la Keanu Reeves, care ar fi avut hazul lui Stephen Fry, mintea lui Michel Foucault și temperamentul lui Vladimir Vîsoțki. Glumesc. Aș fi arătat ca Vîsoțki, aș fi avut mintea lui Keanu Reeves, umorul lui Foucault și temperamentul lui Stephen Fry. Glumesc. 

 

Interviu de Ingrid Berezovschi

Comentarii cititori
sus

Àngels Gregori

 

 

 Acum doi ani am sărbătorit zece ani de Poefesta
și datorită acelui vis inițial…

 

În acest număr o avem invitată pe Àngels Gregori (Oliva, 1985), licențiată în Teoria Literaturii și Teorie Comparată la Universitatea din Barcelona, unde își susține și doctoratul cu o lucrare dedicată poetei și traducătoarei catalane Marta Pessarrodona (n. 1941). Opera sa poetică este tradusă în italiană, spaniolă, franceză, croată și asturiană - iar acum, pentru prima dată, și în română. La 19 ani, în anul 2004, înființează Festivalul Poefesta. Anul trecut a organizat Noaptea de poezie a Festivalului Național de Poezie de la Sant Cugat del Vallès.

La această ediție a festivalului Poefesta participă poeții: Francesc Parcerisas, Josep Lluís Aguiló, Ivan Brull, Ester Xargay, Cesk Freixas, Gràcia Jiménez și muzicienii: Xavi Lloses, Àlex Pallí, Toni Cotolí, poeta din Argentina stabilită la New York, M. Ana Diz și, ca invitată de onoare, scriitoarea Marta Petreu.

  (foto: Gema Caudeli) 

angels gregoriScrii poezie din 2003. Ai publicat patru volume de poezie: Bambolines (2003), El llibre de les bràndalies (2007), New York, Nabokov i Bicicletes (2010), Herències (2011) și Quan érem divendres (2013).  În plus, în 2004, ai inițiat Festivalul de Poezie Poefesta, din Oliva, unul dintre cele mai cunoscute evenimente artistice din Comunitatea Valenciană. Cum se conjugă această relație: scriitoare-organizatoare?

Poate prin nevoia de a transmite un act atât de individual cum este lectura (și mai ales nevoia de poezie) într-un act colectiv. A da (și a primi) valoarea pe care o are spațiul public al cuvântului, printr-un festival poetic, este esențială.

Deseori se spune că poezia nu vinde, în schimb, există festivaluri de poezie cu sălile pline de public. Trebuie să ne întoarcem, acum mai mult ca niciodată, la cuvântul rostit. Mă simt încântată în fiecare an atunci când văd Teatrul Olímpia din Oliva plin până la refuz și cum orașul Oliva simte acest festival ca fiind al său, își apropie poezia, la fel și poeții pe care îi invităm în fiecare an. Acum doi ani am sărbătorit zece ani de Poefesta și datorită acelui vis inițial, mărturisesc cu satisfacție, convinsă de munca depusă, că festivalul e un punct de referință în rândul festivalurilor internaționale ale regiunilor catalane. Importanța se datorează, în primul rând, faptului că poeții invitați sunt catalani, dar, mai ales poeți de prim rang internațional. Chiar acum doi ani am avut-o printre noi pe Julie Christie, dar și alți poeți precum Patrizia Cavalli, Kirmen Uribe, Laura Pugno, Francis Catalano, etc... În acest fel, cuvântul rostit în limba de origine răsună în timpul Festivalului.

Un cititor obișnuit nu citește mai multă poezie pentru a participa la un festival, dar când un astfel eveniment se transformă într-un act de mari proporții, capabil să aglutineze toate tipurile de public (cititor și necititor), reușește să cucerească și să capteze noi cititori, persoane care nu s-au apropiat niciodată de poezie, acest lucru e extraordinar. Pentru cititorii obișnuiți avem deja librăriile, iar ca să-i creăm trebuie să mergem să-i căutăm, iar un festival e o bună formă de a o face.

Care sunt temele care îți trezesc imaginația poetică, temele care te obsedează, care nu pot fi epuizate niciodată în scrisul tău?

Probabil că timpul. Acesta deja include tot... În orice caz îmi dă o enormă satisfacție faptul că aceste poeme pot fi citite în română grație traducerii Janei Balacciu Matei, căreia îi mulțumesc pentru aceste versiuni (și pentru faptul că face cunoscută literatura noastră în limba română!): sunt poezii care fac parte din volumul Quan érem divendres (2013) și cred că cititorii vor reuși să înțeleagă întrucâtva esența cea mai subtilă a stilului meu de a concepe cuvântul poetic.

                                                                     (Foto: Consol Parra)

angels gregoriCu aceste volume ai câștigat numeroase premii literare, dar în 2014, cu ultimul tău volum de poezie, Quan érem divendres, ai obținut importantul premiu de poezie Jocs Florals, acordat de către Primăria Barcelonei (înființat în secolul al XIV-lea). Ne poți spune ce înseamnă această distincție pentru cariera ta literară?

Fără îndoială, pentru mine înseamnă punct și de la capăt.  Câștigasem înainte și alte premii, dar acesta a însemnat un pas înainte. Și un altul după, cel în care sunt acum... Puține premii au o istorie atât de solidă ca acesta. Când am câștigat, mi-am dat seama imediat că odată cu el se încheie o etapă. Orașul în care am crescut, cel care îmi acordase în anul 2003 Premiul Amadeu Oller pentru tinerii poeți inediți, zece ani mai târziu, îmi acordă premiul Jocs Florals. Atunci am știut că se termina o etapă, prima decadă dedicată literaturii.

Poeziile tale au fost traduse în diverse limbi internaționale, dar niciodată în limba română. Actualmente în contextul globalizării, ce înseamnă pentru tine relația cu limbile minoritare? Ce ar trebui făcut ca să se mențină interesul pentru poezia scrisă în diverse limbi considerate mici” sau cu o circulație internațională minoră?

Cum spuneam înainte, e esențial rolul mediator în ceea ce privește crearea de rețele și sinergii de schimburi între literaturi, de multe ori îndepărtate geografic, festivaluri și, bineînțeles, traducători. Oricât de mulți poeți buni există într-o literatură, cei care deschid ferestrele spre alte literaturi sunt traducătorii. La noi, de ceva timp, prezența literaturii române e mult mai intensă. La fel și prezența poeților români la festivalurile catalane și rezonanța pe care aceștia o au în presă. Autori români cum ar fi Ileana Mălăncioiu, Mircea Cărtărescu, Svetlana Cârstean, Ioan Es. Pop și Ruxandra Cesereanu sunt participanții festivalurilor catalane cele mai importante. Și când e vorba de literaturi mici”, traducătorii nu se limitează doar la funcția lor, ci au un rol totalmente activ, sunt punți și ferestre. Mi-au făcut foarte mare plăcere lecturile din poeții români cum ar fi, de exemplu, Letiția Ilea sau antologia de Marin Sorescu.

Anul acesta, la cea de-a XII-a ediție a Festivalului Poefesta, din Olivia, va partipa în premieră, scriitoarea Marta Petreu. Ne poți da câteva detalii despre această ediție a festivalului? Cum ai colaborat cu Institutul Cultural Român din Madrid?

Marta Petreu este oaspetele nostru internațional. Și suntem foarte bucuroși, nu doar pentru că participă o poetă atât de interesantă la festivalul nostru, dar și pentru că acest lucru înseamnă că ne deschidem spre alte literaturi. La festival au participat poeți din Galicia, Argentina, Italia, Québec, dar niciodată un reprezentant al literaturii române, al poeziei române de excepție. Suntem foarte onorați că a acceptat această invitație; a fost foarte generoasă. Când am citit câteva din poeziile sale, imediat am știut că va fi invitata noastră de onoare. În plus, la Oliva există un număr considerabil de cetățeni români, și credem că este un pariu” foarte interesant în toate sensurile. Aș vrea să adaug că din primul moment, directoarea Institutului Cultural Român, Ioana Anghel, s-a arătat dispusă pentru a face posibilă prezența poetei Marta Petreu la Poefesta. Datorită implicării Institutului, Marta Petreu poate fi prezentă și în Barcelona.

 

Interviu de Adina Mocanu

 

***

 

Àngels Gregori

 

 

Fa dos anys vam celebrar desè aniversari de Poefesta
i d’aquell somni inicial...

 

Entrevistem la poeta i directora del Festival Internacional de Poesia Poefesta, Àngels Gregori (Oliva, 1985), llicenciada en Teoria de la Literatura i Literatura Comparada per la Universitat de Barcelona on va obtenir el doctorat amb un tesi dedicada a la poeta i traductora catalana Marta Pessarrodona (Terrassa, 1941). La seva obra poètica ha estat traduïda a l’italià, castellà, francès, croata i asturià – i ara també, per primera vegada, al romanès. L’any 2004, amb dinou anys, va crear el Festival Poefesta. L’any passat va dirigir la Nit de poesia del Festival Nacional de Poesia de Sant Cugat del Vallès.

En l’edició d’enguany de Poefesta hi participen al costatdels poetes catalans Francesc Parcerisas, Josep Lluís Aguiló, Ivan Brull, Ester Xargay, Cesk Freixas, Gràcia Jiménez i els músics Xavi Lloses & Àlex Pallí & Toni Cotolí, la poeta argentina afincada a Nova York, M. Ana Diz, i com a convidada d’honor, la poeta romanesa Marta Petreu.

   (foto: Gema Caudeli)

angels gregoriEscrius poesia des del 2003. Has publicat els volums: Bambolines (2003), Llibre de les Bràndalies (2007), New York, Nabokov i Bicicletes (2010), Herències (2011) i Quan érem divendres (2013).  L’any 2004 vas engegar el Festival Internacional de Poesia, Poefesta, a Oliva, un dels esdeveniments literaris més destacats al País Valencià. Com es conjuga aquesta relació: escriptora-gestora.

Potser en la necessitat de transmetre un acte tan individual com és la lectura (i encara més de poesia) en un acte col·lectiu. Donar (i tornar) el valor que té l'espai públic de la paraula, a través d'un festival poètic, és essencial.  

Sovint sentim que la poesia no ven, en canvi, hi ha festivals de poesia que omplen auditoris. Hem de tornar, ara més que mai, a la paraula dita. Em satisfà molt veure el Teatre Olímpia d’Oliva ple de gom a gom cada any i que la ciutat d’Oliva se senti seu aquest festival, fent seva així la poesia i també els poetes que convidem cada any. Fa dos anys vam complir el desè aniversari de Poefesta i d’aquell somni inicial afirmo amb satisfacció, convençuda de la feina feta, que el festival és un referent en la xarxa de festivals internacionals de les terres catalanes. I la referència es deu principalment al fet que els poetes convidats són poetes catalans però, especialment, poetes de primer ordre internacional. Precisament, fa dos anys vam tenir entre nosaltres a Julie Christie però també altres poetes com Patrizia Cavalli, Kirmen Uribe, Laura Pugno, Francis Catalano, etc... D’aquesta manera la paraula dita en la llengua original ressona durant el Festival.

Un lector de poesia corrent no llegeix més poesia per assistir a un festival, però quan un esdeveniment així es converteix en un acte massiu, capaç d'aglutinar tot tipus de públic (lector i no lector), aconsegueix conquerir i captar nous lectors, gent que no s'ha acostat mai a la poesia, i això és genial. Per als lectors corrents ja tenim les llibreries, per crear-los cal anar a buscar-los, i un festival n'és una bona forma.

Quin són els temes que desvetllen el teu interès/imaginació, els temes que t’obsessionen, que mai esgotaries en la teva literatura?

Suposo que el temps. I això ja ho engloba absolutament tot... En tot cas em satisfà enormement que els lectors puguin llegir aquests poemes traduïts al romanès per Jana Balacciu Matei, a qui agraeixo aquestes versions (i el fet de donar a conèixer la nostra literatura en llengua romanesa!). Són poemes que pertanyen al llibre Quan érem divendres (2013) i penso queels lectors podran resseguir d’alguna manera l’essència més subtil de la meva manera de concebre la paraula poètica. 

                                                                      (Foto: Consol Parra)

angels gregoriLa teva obra ha rebut diferents distincions. L’any 2014 per al teu darrer volum de poesia, Quan érem divendres, vas rebre el reconegut premi dels Jocs Florals, que concedeix l’Ajuntament de Barcelona (instituït al segle XIV). Ens pots explicar què va significar aquesta distinció en la teva carrera? 

Sens dubte, per a mi, un punt i a part de tot. Havia guanyat abans altres premis, però això va marcar un abans. I un després, que és amb el que estic ara... Pocs premis tenen una història tan potent al darrere com aquest. I quan vaig guanyar vaig notar de seguida que amb ell tancava una etapa. La ciutat on he crescut, la que em va donar l'any 2003 el Premi Amadeu Oller per a joves poetes inèdits, deu anys més tard em dóna els Jocs Florals. Ahí vaig saber que tancava una etapa, la meva primera dècada dedicada a la literatura.

La teva poesia ha estat traduïda a diferents llengües internacionals, però encara no en romanès. Actualment, en aquest context global, què significa per a tu la relació amb les llengües minoritàries? Què caldria fer per mantenir l’interès per la poesia escrita en llengües considerades ‘petites’, o d’una circulació internacional menor? 

Com comentava abans, és cabdal el paper mitjancer que poden fer per a la creació de xarxes i sinèrgies d’intercanvi entre les diferents literatures, a vegades allunyades geogràficament, els festivals i, és clar, els traductors. Per molt que una literatura compti amb bons poetes, són els traductors els que ens obren aquestes finestres. De fa un temps, la presència de la literatura romanesa i dels seus autors és més intensa. També la de poetes romanesos als festivals catalans i el ressò que se’n fa a la premsa. Autors romanesos com ara Ileana Mălăncioiu, Mircea Cărtărescu, Svetlana Cârstean, Ioan Es. Pop i Ruxandra Cesereanu estan participant en alguns dels festivals catalans més importants del moment. I quan es tracta de literatures "petites", els traductors no només es limiten a fer aquesta funció, sinó que tenen un paper totalment actiu, són ponts i són finestres també.Per a mi han estat molt plaents lectures de poetes romanesos com ara Letiția Ilea o l’antologia de Marin Sorescu, per exemple.

Enguany tindrà lloc la XII edició del Festival Poefesta i per primera vegada hi pren part una poeta romanesa, Marta Petreu. Ens pots donar alguns detalls d’aquesta edició i també la col·laboració amb l’Institut Cultural Romanès de Madrid?

Marta Petreu és el nostre nom convidat internacional. I estem molt contents no només perquè ens ve una poeta tan atractiva al nostre festival, sinó perquè això significa obrir-nos cap a d'altres literatures. Al festival han vingut poetes gallecs, argentins, italians, quebequesos, però mai una representant de la literatura romanesa, de la poesia romanesa d’excel·lència. Estem molt honorats que hagi acceptat aquesta invitació; ha estat molt generosa. Quan vaig llegir uns quants poemes seus, immediatament vaig pensar que seria la nostra convidada d’honor. A més, a Oliva, hi ha un nombre considerable de població romanesa, i creiem que és una aposta molt interessant en tots els sentits. També voldria manifestar que des del primer moment la directora Ioana Anghel, de l'Institut Cultural Romanès ens va mostrar la seva total disposició a fer possible la presència de Petreu a la Poefesta. I gràcies a la seva implicació, Marta Petreu podrà també actuar a Barcelona.

 

Entrevista d′Adina Mocanu

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey