Sorin Delaskela

 
sus

Sorin Delaskela

 

A fi marginal mi s-a părut o savoare

 

Ce înseamnă scrisul pentru tine?

Inițial voiam să dau un răspuns „profund”, ramificat și pretențios. Să-l invoc, de exemplu, pe Eugen Ionescu: „... scriu  din deprindere, dintr-un obicei prost, dintr-un viciu contractat în copilărie… trebuie să-mi petrec timpul cu ceva până la moarte, ca s-o uit și ca să nu mă plictisesc de tot”. Și, apropo de Eugen Ionescu și de vertijul plictiselii, voiam să aduc în discuție și o imagine din Jurnal esențial, unde Monica Lovinescu povestește: „Eram în salon la ei, Eugen sta în fotoliu înconjurat de propriile lui cărți și părea mai mult absent decât atent la ce se vorbea în jurul lui. Era probabil la puțină vreme înainte să moară. A spus la un moment dat „mă plictisesc”. Parcă toată bătrânețea lumii era inclusă în această frază minimală, nu mai lungă decât un suspin”. Mă gândeam la un astfel de răspuns, existențialist, greoi, întunecat. La ideea că dincolo de orice rămâne această umilitoare împietrire a propriei tale ființe în fața neantului.  Poate că scrisul te face să uiți puțin de perspectiva personală a absenței. Te plictisești atunci când nu-ți mai exprimi lumea, când lumea nu se mai desface în imagini și cuvinte. Plictiseala ca antecameră a propriei destrămări. Atâta timp cât ești cronicar al propriilor senzații, vorba lui E.M.C., lumea întreaga se leagă, capătă un anume sens chiar în clipa căutării unui sens. Expresia oferă o cursivitate lucrurilor, sau iluzia ei necesară, mângâietoare.

Scrisul nu e probabil nimic. Doar un miraj. Unul cu care te obișnuiești să trăiești deși îi poți palpa strălucitorul neant cu precizie. Dar am renunțat la un astfel de răspuns. Pe cine ar interesa răspunsul meu care e mai degrabă o formă controlată de bâlbâială? Mă gândesc la ce-i spunea C. Noica lui E.M.C. într-o scrisoare: „te îmbrățișez, căci nici tu nu știi”. Habar nu am de ce scriu. De cele mai multe ori nici nu scriu. Fac lucruri obișnuite, ,,normale”. Scrisul, prin lentila aceasta a lucrurilor obișnuite, pare abnorm, ieșit din firesc, consecință stranie a unei existențe cât se poate de banale. Uneori am senzația că aplecarea aceasta a scrisului mă ajută să ajung undeva, că taie o cale spre luminiș. Scriu ca să înțeleg mai bine, cu mai multă acuitate, calea. Dumnezeu știe, ce e cu scrisul ăsta.

Se spune despre jurnal, ca și despre publicistică – genuri pe care le-ai abordat - că ar fi căi ușoare, semn de forță fiind să scrii un roman. A avea o mare literatură înseamnă a avea o proză, zicea cineva. Cum vezi lucrurile?

Diarismul e un joc second. Deși sunt și cazuri în care jurnalul e opera. Pepys, de exemplu. Sau Radu Petrescu. Matei Iliescu, marea lui creație de care era îndrăgostit și preocupat, dar care, știm, e sub nivelul de receptare al Jurnalelor. Un roman mai degrabă ignorat. Radu Petrescu a suferit enorm din acest motiv. Chiar și Livius Ciocârlie, de ce nu? Dacă gândim în termeni de forță, da, probabil că așa stau lucrurile – un roman puternic. Eu însă gândesc în termeni de intensitate și fragmentarism. Un poem, o frântură de jurnal, o propoziție filosofică, o rugăciune, o imagine – înseamnă uneori totul. Dacă ai o miză la nivelul culturii teoria asta a mea nu ține. Aici trebuie să gândești în termeni de forță și întindere, lucru cert. Dar a fi diletant, cum sunt eu, iată că-ți oferă, dincolo de libertate, șansa unei priviri mult mai relaxate asupra acestor lucruri. 

Ce cauți în jurnalele altora?

Nu caut ceva anume. Pur și simplu lectura lor îmi place, mă revigorează. O bună definire a condiției jurnalului ne oferă Gabriel Liiceanu: „Ei bine, jurnalul face direct ceea ce restul literaturii face printr-o galerie de măști. Cititorul nu mai este chemat acum să intre în rezonanță cu personaje, ci unicul lui sistem de referință, unicul lui interlocutor este autorul jurnalului, care este și unic personaj. Rezultă de aici că viețile lor coincid? Răspunsul este: da, în posibilul lor.” (Ușa interzisă). În tinerețe priveam cu deferență literatura. Mi se părea obscură. Doar filosofia era în măsură să taie o cale spre luminiș, să prindă lumea într-o definiție clară și sigură. Literatura, hm, ceva nelămurit și situat jos, impur, situat dincoace de marile întrebări și răspunsuri. Am ajuns la literatură, atât cât am ajuns, prin intermediul jurnalului, citind. Rezonanța e maximă și educativă.  

Marele roman are, de regulă și mari dimensiuni, zicea Llosa. Subscrii?

Marele roman are, mereu, mari dimensiuni de seducție. Extinderea domeniului luptei, de exemplu, e o carte de mici dimensiuni, dar asta nu înseamnă nimic. Și Cosmopolis e subțirică. Și Pulp sau Factotum. Nici Platforma sau Sufocare nu aș zice că-s de mari dimensiuni. Nici Pădurea norvegiană. Cred că intensitatea contează. E adevărat însă că romanele de mari dimensiuni au un farmec aparte. Îi recitesc cu mare plăcere acum  pe Richard Ford și John Updike. Pe Richard Ford, cu Cronicarul sportiv și Ziua independenței (doar atât a apărut la noi până acum) îl recomand oricui. E un scriitor desăvârșit. Unul dintre cei mari.

Cum ai caracteriza momentul actual al literaturii române?

Nu urmăresc cu prea mare atenție fenomenul. Nici nu știu dacă-l mai poți urmări cu adevărat. Vechile instituții și cadre sunt în amorțire. Să fii critic literar azi mi se pare destul de dificil, căci nu prea mai poți avea o privire de ansamblu, perfectă, integratoare. Nici ca scriitor nu e simplu. La ce să te raportezi? La Facebook? La revistele de cultură, atât cât mai sunt? La blogosferă? Seducerea cititorului sau a criticii de specialitate? Librăria online sau clasică? Premii literare sau like-uri? Cel mai sănătos lucru pe care îl poți face e să te retragi din „fructul faptelor”.

Ce îi lipsește? Ce nu-i lipsește?

Nu știu ce să răspund. Aici doar un bun teoretician ar putea clarifica situația. Pe mine, ca să-l parafrazez pe L.C., să nu contați. Nu văd ecuația de ansamblu, arhitectura momentului. Doar, ici colo, părți ale edificiului și tumultul aferent construcției. Tot ceea ce mă interesează e la nivelul fragmentarității. Tot ceea ce mă interesează se subordonează teoriei paradisului recompus. Pentru mine e prea târziu pentru marile bătălii. Le-am ratat sau am stat, leneș și inconsistent, pe margine. A fi marginal mi s-a părut o savoare și un fel de eroism invers. Poate că m-am înșelat, dar acum e prea târziu. Trebuie să trăiesc până la capăt în numele acestei resemnări și în speranța că voi atinge, cândva, o anume înțelepciune. În absența revelației, miza fundamentală e blândețea înțelepciunii.         

Un avantaj al zilelor noastre? Un neajuns?

Nu știu ce să răspund. Efortul de a gândi asupra lumii, de a încerca să-i recuperezi coerența și sensul, mi se pare inutil. Sfârșești în plictiseală, în dezamăgire. Am ales să pun în paranteze. Mi se pare mai liniștitor așa.

 

Interviu de Cornel Mihai Ungureanu

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey