Iulia Badea Guéritée

 
sus

Iulia Badea Guéritée

 

Pot pune pariu că oamenii de pe ambele 'maluri' ale Europei
au aceeași atitudine față de timp: răbdare

 

Pe de-o parte informația, opinia și comentariul la ceea ce se întâmplă în realitatea imediată, pe de o alta, ficțiunea, poezia, povestea. Cum te poziționezi față de toate acestea?

Îmi place să cred că scriitorul franco-libanez Amin Maalouf are dreptate atunci când argumentează, în Identités meurtrières, teoria multiplelor identități personale. Cred că avem cu toții capacitatea (și necesitatea) de a ne permite jocul de a avea mai multe capacități, mai multe posibilități, fără a juca teatru. Și pentru mine este foarte important acest lucru. Am devenit jurnalist din întâmplare, vroiam de fapt să fiu avocat, la bază, sau teoretician literar. Urmasem cursurile lui Gheorghe Crăciun, la Brașov, și visam cu ochii deschiși la această carieră. Încă de atunci, de fapt, Crăciun îmi spunea că pot face mai multe lucruri deodată, asemeni lui Napoleon, și, de altfel, lucrarea mea de licență încerca să demonstreze faptul că romanul Modificarea, al lui Michel Butor, este construit asemeni unei simfonii...Ulterior, pe măsură ce avansam în meserie, mi-am dat seama că, astăzi, a fi un jurnalist serios nu înseamnă doar studii de jurnalism și ceva practică. Am realizat că am nevoie de cunoștințe de drept penal (deci am făcut doi ani de Drept), de criminologie (cursuri de jurnalism în domeniul mafiei est-europene, la Maastricht), de cunoștințe în domeniul instituțiilor europene (deci cursuri în consecință) și așa mai departe. Mi-am urmat calea, profesional, și, acolo unde am simțit că am lacune, le-am completat de fiecare dată, mai ales că jurnalismul s-a transformat între timp, de când am debutat eu, acum 20 de ani: vorbim de multimedia, de crize economice și transformări geopolitice. Singura șansă de fi pertinent și competent în această meserie înseamnă, pentru mine, să ai umilitatea și înțelepciunea de a recunoaște că nu știi totul. Dar că drumul se face mergând...Neuitând totuși că la bază am fost o studentă în literatură și o iubitoare a sportului. Și, de fapt, mi-am început cariera ca jurnalist sportiv, la Rolland Garos, deci...

Cum receptezi evenimentele? Cum dozezi subiectivismul în interpretarea acestor evenimente, în relatarea lor?

Subiectivitatea este un mare păcat în jurnalism. Mă feresc din toate puterile să cad în capcană acceptând faptul că și ceilalți pot avea dreptate. Nu îmi este foarte greu să fiu obiectivă pentru că am avut norocul de a urma o foarte bună "școală de jurnalism"... Deci, nu cursuri la facultatea de jurnalism, ci școala practică a unor jurnaliști importanți din regiunea Transilvaniei, a Brașovului, unde am locuit înainte de a emigra în Franța. Mă refer la Eduard Huidan, directorul "Gazetei de Transilvania", la Adrian Teacă, Cornelius Popa, Flavius Obeadă, Ioan Popa, redacția acestui prim cotidian unde am lucrat. Pe viu, cu texte respinse și iar respinse, cu foarte multă muncă de teren, am învățat că o știre are regulile ei, că un reportaj nu are nimic de-a face cu un editorial, că un titlu nu se dă niciodată în glumă. Apoi, la "Transilvania Expres", am învățat de la Ștefan Tudor și Marius Oprea, importanța adevărului și a detaliului, a preciziei, a sursei, a corectitudinii. Iar când am fost dată în judecată pentru prima oară, și a trebuit să mă apăr singură, am aflat că prezumția de nevinovăție este vitală.

Ești curioasă? Cum evoluează, în timp, curiozitatea?

Am răspuns la această întrebare, mi se pare, puțin mai înainte. Sunt o întrebare permanentă asupra lumii, dar pentru mine este o condiție sine qua non a jurnalistului. Dar nu acesta este aspectul cel mai important, ci dacă această curiozitate are urmări sau dacă rămâne în stadiu incipient. Sunt capabilă să stau ore în șir în fața ecranului sau la discuții pentru a mă lămuri și a-mi face propria opinie asupra unui subiect care nu îmi este clar.

Un arbitru de fotbal, ca orice alt arbitru, este într-o postură ingrată. Cum l-ai perceput pe tatăl tău în incercarea sa de a menține dreapta judecată într-un meci de fotbal? Acolo unde probele sunt doar imaginile întipărite pe retina fiecăruia dintre privitori.

Mergeam cu tatăl meu la toate meciurile sale de fotbal, dar nu am avut niciodată ocazia de a dezbate o anumită decizie cu el. Eram și prea mică și atunci, sincer, eram mult mai interesată de latura spectaculară a meciurilor: excitația din tribune, bucuria golurilor, așteptarea...bine, și semințele mâncate pe bandă rulantă. Mai puțin înjurăturile...Mi-aduc aminte de ele, arbitrul era mereu tratat în fel și chip. Pentru mine, arbitrul este înainte de toate o ființă umană, care poate greși. Asemeni tuturor. Decizia sa poate fi nedreaptă și atunci este extrem de frustrant pentru jucători. La rândul meu am jucat mult timp handbal, eram pivot sau aripă stângă și nu o dată am suferit pentru că eram sau mă credeam nedreptățită. Pe de altă parte, am avut mereu impresia că breasla arbitrilor ar trebui să fie, asemeni celei a juriștilor, mai presus de orice bănuială de corupție. Din păcate, nu este așa. Fotbalul devine din ce în ce mai mult o afacere... Iar arbitrul, ca orice om, este coruptibil. Mă întreb dacă există un cod deontologic al breaslei... În fine, sunt pentru existența unui al patrulea arbitru și al înregistrărilor video, în fotbal. Ar fi un mare pas înainte.

Cum percepi fotbalul?

Fotbalul, ca și fericirea, ar trebui să fie permis tuturor. Și ca joc și ca spectacol. Este inacceptabil faptul că unele meciuri sunt interzise sine die spectatorului de rând, din cauza prețului prohibitiv al biletelor. Ca și faptul că unii jucători sunt plătiți o avere pentru a nu face de fapt nimic pe teren. Fotbalul este un sport, dar și o latură importantă a unei diplomații. Cea a fotbalului. Fotbalul a făcut și desfăcut războaie. Dar și pace. Este un mod de petrecere a timpului liber, dar este și o filosofie, o artă. Care ar trebui să fie permisă tuturor. Dacă aș avea cât de puțină putere aș sparge monopolul canalelor de televiziune cu plată, care fură practic acest drept elementar la fericire.

Cum a fost viața ta în Covasna?

Ca într-o bulă lipsită de griji. Așa o văd acum. Viața primelor iubiri, a primelor dezamăgiri, dar și a primelor mari dureri. Mama îmi spune că eram mult șicanată de colegii maghiari, care ne-ar fi interzis la un moment dat accesul în liceu... dar, sincer, nu-mi aduc aminte. Bănuiesc că sensul ascuns al întrebării este legat de ceea ce se spune, acum, ca și atunci, prin presă: că românii sunt asupriți în județele Covasna și Harghita. Pentru mine, privind retrospectiv, a locui în Covasna a fost o șansă: am avut ocazia să am colegi de clasă români și colegi maghiari. Eu însămi am o mamă maghiară. Vorbesc ambele limbi. Provocări și escaladări de situație au venit și din partea unora și din partea altora. Sigur, este greu de acceptat ideea că în unele magazine, când intri și dai binețe în limba română, nu ți se răspunde. Dar este similar în București...Oamenii simpli nu se sinchisesc de tensiuni etnice și n-au gânduri de autonomie. Dar când intervin atât sărăcia cât și disprețul din partea celor de la centru - bucureștenii care debarcă pentru a conduce un județ despre care nu știu aproape nimic - poate că autonomia în sensul unei mai mari descentralizări ar fi preferabilă. Este cazul în Franța, în alte state europene, și nimeni nu se supără. Localitatea în care îmi petrec vacanțele, Arcachon, în zona Bordeaux, are în fața primăriei trei steaguri, în această ordine: cel al regiunii, cel european, cel francez. Și totuși, parizienii vin și se simt ca acasă. Idem la Blaj…Este, până la urmă, o problemă de percepție și de bun-simț. Adevărata noastră casă este Uniunea Europeană.

Cum a fost trecerea de la viața într-o comunitate multietnica la viața într-un oraș cosmopolit?

Parisul este un oraș cu mult mai mic decât pare. Mă simt mai acasă decât în București, de exemplu, tocmai din cauza micimii ca și a multietnicității sale. Din multe puncte de vedere, viața la Paris este ca viața în județul Covasna: oamenii cu adevărat inteligenți apreciază valoarea, caracterul, cei mărunți te vor disprețui și ocoli pentru că ești român. Este suficient să arăți că le poți vorbi limba, franceza, maghiara, în ocurență, și să le impui respectul, nu să-l câștigi, și viața merge înainte. Dar nici în Covasna și nici în Paris nu te poți face iubit și apreciat de toată lumea. Rămâne în continuare important să te faci iubit și acceptat de cei care și ei contează pentru tine, nu?

Privind la copiii tăi, cum ți se pare că începe povestea lor? Cu deschiderea multiculturală de destin, cu impetuozitatea tehnologică a acestui timp.

Trăiesc într-o familie în care se vorbesc mai multe limbi străine - pe lângă română, franceză, engleză, maghiară...- deci cred că sunt din start deschiși din punct de vedere multicultural. Fără a fi privilegiați, căci acesta este apanajul tuturor copiilor de astăzi, sunt înconjurați încă de mici de desene animate la televizor, în engleză, de copii străini în parc, cu care comunică așa cum pot și mai mult prin semne...În schimb, fantastica abilitate de a manipula, înainte chiar de a merge, o consolă Nintendo sau telecomanda la televizor, un smartphone, sunt uluitoare. Este vorba de intuiție, de agilitate, de acces la obiecte care nu făceau parte din cotidianul nostru. Generația mea nu cunoștea nici telefonul portabil, nici calculatorul, eu am început prin a avea un ...pager. Prima mea mașinărie a fost o mașină de scris și am fost fericită cu ea. Băteam mingea non stop când apucam și mama nu reușea să ma aducă în casă. Acum este invers, nu mai știu ce să fac sa-i scot afara din casă! E păcat...

Ții un jurnal? Îți notezi pentru memorii?

Am încercat de mai multe ori, dar nu am reușit. Sunt o persoană spontană, pasionată și pasională, am zeci de idei și de jurnale, de cărți scrise, în minte, dar ca să le pun pe hârtie am nevoie de un anumit spațiu, de o anumită atmosferă... de o anumită stare. Deci am abandonat ideea. În schimb am câteva caiete în care am scris de-a lungul timpului toate citatele care m-au impresionat atunci când citeam o carte sau o revistă, citate auzite sau aflate din zbor. Și am un jurnal în care notez titlurile, autorii și părerea avută despre toate cărțile citite în timp. Contează?

Cum ți se pare că evoluează presa scrisă? Cât mai rezistă hârtia? Care sunt provocările internetului și ale comunicației prin tot felul de device-uri? Ce se pierde și ce se câștigă prin aceste schimbări?

New Media, un dictat care provoacă mutația (obligatoriu) și perfecțiunea versiunii imprimate. Triumful jurnalismului pe Internet a fost însoțit de o ideologie "libertară" care a dus la obligativitatea unui nou model de comunicare jurnalistică scrisă: vechile coduri, precepte, conștiințe, au fost și sunt în continuare obligate să se adapteze noului dictat impus de jurnalismul web. Pur și simplu pentru că de acum înainte este nevoie de un alt model și de mai multă calitate, obiectivitate, pertinență, nu neapărat pentru a fi valoros, ca print, alături de formele media, ci pentru a exista în continuare. Modelele jurnalistice ale viitorului nu lasă de fapt loc, în versiunea imprimată, decât modelelor de foarte bună calitate și chiar jurnalismului "la comandă". În Occident există deja versiuni imprimate ale unor reviste care trăiesc, care există, datorită donațiilor oferite de terți. De cititori, de casta lor. De unde și o alegere foarte strictă a subiectelor tratate, ca și o selecție la "sânge" printre semnăturile acceptate.

Poți face o paralelă între călătoriile prin Franța și cele prin România? Ca descoperiri, ca sentiment de apartenență, ca atașament de un detaliu sau altul.

Da și nu. Sunt două tipuri de călătorii - locuri noi și locuri vechi - și două motive pentru a le face, profesionale și personale. În România merg, de când am plecat, doar din motive profesionale, uneori vizitez locuri vechi, capitala, Clujul, Brașovul, alteori noi, anul acesta a fost Alba Iulia. În timp ce în Franța merg și în vacanță și pentru job. Nu cred că am spus vreodată despre o localitate că nu îmi place, cred că fiecare localitate are ceva aparte, personal, original, frumos, o frumusețe care trebuie doar găsită. Dacă nu rezidă în clădiri în ultimă instanță rezidă în oameni, și tot este o valoare adăugată. În România, spre deosebire de Franța, am în permanență o strângere de inimă atunci când cred că disting Dunărea sau trec peste Carpați. Deși am plecat de 14 ani și am cetățenie franceză, România rămâne legată de ADN-ul meu. Poate și de aceea sunt mai exigentă și mai dezamăgită atunci când văd că nu s-a schimbat nimic. Sau nu prea multe. Clujul și Brașovul au evoluat fenomenal, dar tot mă doare că tot nu există aeroport sub Tâmpa. Bucureștiul nu mi-a plăcut foarte mult nici când eram în țară și nici acum. Dar sunt unele locuri în care aș vrea să ma întorc măcar încă o dată - Iași, Constanța, aș mai vrea să văd un răsărit de soare (în Franța la mare sunt doar apusuri...) - și altele pe care din păcate nici nu le-am vizitat vreodată. N-am fost niciodată de exemplu la Porțile de Fier sau în Maramureș...

Observ că urmărești cu fidelitate și cu atașament viața din Republica Moldova. Cum s-a născut această relație și cum o trăiești?

Republica Moldova a fost inițial o relație profesională, primită "la pachet" cu România atunci când am început să lucrez la Courrier International, în 2006. Dar avusesem colegi de facultate din Moldova, la Brașov - Iulian Ciocan, Dumitru Crudu, ca să-i citez pe cei mai celebri - iar felul lor atașant de a fi, generozitatea și o anumită formă de naivitate, de credință că totul va fi bine și că totul se poate rezolva, m-au cucerit. Deci am acceptat cu plăcere să mă ocup și de acest spațiu românesc. Apoi a urmat primul voiaj, nu mai știu exact în ce an, dar era cu ocazia unui voiaj de presă organizat de Centrul European pentru Jurnalism de la Bruxelles. A fost o descoperire fenomenală. M-am simțit acasă, mi-am făcut prieteni și, deși știu că nu este o țară perfectă (care este?), știu că-i doresc din tot sufletul să intre în UE. Va fi o mare sărbătoare pentru mine când se va întâmpla acest lucru. Cum sper să se rezolve și problema Transnistriei... vreodată. Dar asta este, cred, o altă întrebare și o altă discuție. Moldova trebuie să se alăture rapid României în UE, o merită cu prisosință. Este o țară europeană, elegantă, curajoasă și intelectuală. Toate acestea, valori europene.

Presseurop îmi pare o foarte necesară platformă de informare 'tous azimuts'. Te rog povestește despre modul de funcționare al acesteia.

Presseurop s-a născut în 2009, an de curajoase și inocente visuri europene: românul Leonard Orban de abia fusese numit comisar pentru Multilingvism (în 2007), se dorea apariția unei platforme gen Euronews, media, dar scrisă. Munca noastră constă în a citi zilnic presa din arealul lingvistic de care ne ocupăm, începând cu primele pagini și terminând cu bloguri sau caricaturi, să le propunem în conferința de redacție și, dacă sunt selecționate, să le traducem în celelalte mari 9 limbi de circulație din UE: franceza, germana, engleza, spaniola, italiana, portugheza, olandeza, ceha, poloneza. Avem, pe lângă acest conținut tradus, și conținut propriu: bloguri, reviste de presă, editoriale, știri. Pagini Facebook și conturi Twitter în fiecare limbă. Dar una din valorile noastre adăugate o reprezintă articolele traduse din presa de pe alte continente, Africa, Asia, America, etc., toate având un singur punct comun: importanța pentru actualitatea europeană, fie ea culturală, sportivă, socială sau economică.

Cum vezi sentimentul de a te simți european? Cum îți pare a fi din perspectiva cuiva care l-a dobândit și e pe cale să-l împlinească versus din perspectiva celui născut deja european?

European este pentru mine cel care, generos și multilingv, realizează că apartenența sa nu are nimic de-a face nici cu rasismul, nici cu ura, nici cu egoismul sau naționalismul. Nici cu xenofobia... Cel care este capabil să se simtă, atunci când i se cere, francez, dar și român sau neamț. Cel care simte patriotismul nu ca pe o datorie impusă și strict legată de un spațiu lingvistic, ci care simte că a fi european este a te simți ca atare nu doar când beneficiezi de liberă trecere sau monedă unică, ci și atunci când este ziua Europei, 9 mai, atunci când participi la o realizare comună tuturor statelor membre, cel care acceptă faptul că UE nu este perfectă dar că poate participa la perfectibilitatea ei. Sigur, cineva care nu este încă european în acte, se poate simți ca atare. Deși, ca să fim sinceri, cine se poate lăuda astăzi că are cetățenie europeană? La mai mult de o jumătate de secol de la crearea sa, UE încă nu și-a îndeplinit încă toate promisiunile.

Un picnic pe malul Atlanticului și un altul în lunca Dunării, nu departe de Bărăgan. Ce vorbesc oamenii, ce simți nevoia să le spui?

Este deja foarte diferit. Malul Atlanticului, că este vorba despre Cabourg sau Arcachon, nord și sud, este un loc în care oamenii trăiesc 6 luni pe an în așteptarea celorlalte 6 de vacanță, așteptând turiștii și făcând totul pentru a-i mulțumi. Este o viață pe care eu o consider grea, și poate aici s-ar asemăna cumva cu cea din lunca Dunării. Șomajul este foarte ridicat, tot ceea ce se vede este fațadă, dar o vitrină bine ascunsă: vara, malul Atlanticului este invadat de turiști veniți din toată lumea, de persoane care și-au cumpărat aici o a doua rezidență (casă de vacanță), de oameni care nu sesisează nimic din duritatea unei vieți ritmate de maree. Foarte importante. Sunt oameni cu care discuți mult despre pescuit și oenocultură, despre literatură în același timp; dar și oameni care, surprinzător, au o altă filosofie de viață decât a parizianului. Nu îi privesc "urît" pe imigranți, poate că și pentru că sunt mai puțini. Și știu să aprecieze valoarea fiecărei secunde trecute. La celălalt "mal" al Europei, în lunca Dunării, presupun că subiectele de predilecție ar fi tot pescuitul, poate vinul, pepenii, cine știe, dar pot pune pariu că oamenii de acolo au aceeași atitudine față de timp. Răbdare.

Informația tot mai accesibilă, însoțită permanent, ca o umbră, de ponderea de credibilitate, uluitor de variabilă, face oamenii mai fericiți?

Pe mine, personal, nu. Există o limită dincolo de care nu se poate trece, cea a bunului simț, a măsurii, a pudorii... cea care face diferența de fapt între jurnalism și zvon, între jurnalism și fals jurnalism. Sunt în tabăra celor care consideră că faptele diverse nu reprezintă presă, exceptând situațiile când sunt pretexte pentru o analiză, o concluzie, ceva cu care să rămân. Astăzi asistăm la situații în care adeseori rubrica de știri a vreunui canal de televiziune este plină doar de crime, matricide, în diverse feluri... cu ce mă îmbogățește o astfel de știre? Dar informația accesibilă, reportajele Twitter sau Facebook din anumite zone ale lumii, în timpul unui conflict, insurecții, competiții sportive, alegeri prezidențiale, scrutin, etc. este o adevărată formă de nou tip de jurnalism. Cu condiția ca frazele să nu fie "au murit X oameni", "era îmbrăcat în roșu". Senzația, nu cifra.

Septembrie 2013

A întrebat și a consemnat, Marius Dobrin

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey