Lucian Irimescu
Ovidiu Drăghici

 
sus

Lucian Irimescu

 

Eu nu caut să fac lucrări încremenite

 

Ai creat frontispiciul revistei Mozaicul, ai creat o emblemă a unui proiect care împlinește 16 ani

Veneau domnul Marinescu [Nicoale, n.m.] și doamna Petrescu [Ileana, n.m], noaptea, după ce terminau munca de peste zi, veneau și ne jucam pe subiect. Primul număr a fost făcut pe loc. Am cerut să-mi aducă șpalturile de text și voi desena direct pe hârtie. Și așa au făcut. Apoi au tipărit textul alături de imaginile făcute de mine, direct. A fost un număr făcut la mână. Iar noaptea stăteam cu Mozaicul și ei vorbeau despre articole. A fost o atmosferă extraordinară. Doamna Petrescu era un om care se vedea că pune mult suflet. Domnul Marinescu (Nucu) a dus în spate ca un Atlas, toată floarea de tineri sau mai puțin tineri scriitori din Craiova, sau din țară, cu un zâmbet permanent pe buze și un stoicism demn de invidiat și de respectat. Asta mi-a plăcut la ei că au lucrat un pic în spatele a ceea ce a fost modern în tipar. Au fost ariergarda. Aius tipărește aproape la nivelul unei gravuri. Deși are aspectul modern, hârtia curată, dacă te uiți la cerneală, este o tiparniță veche la care tinerii ce lucrează fac minuni. Tocmai asta are frumusete. Dacă apropii nasul de hârtie miroase a cerneală și litera are volum. Ea aproape ca la Braille. Pui mâna și cunoști cuvântul.

Am văzut că scrii. Îți place să scrii. Cum se împletește vizualul cu scrisul?

Sunt două metode de lucru. Totdeauna concep lucrarea ca orice om. Lucrarea vizuală are în spate o temă. Numai că tema aia o modific și la final imaginea „trădează“ gândul inițial. Fie îl distorsionez, fie îi dau altă direcție și la sfârșit simt nevoia, după un timp, după ce se sedimentează gândurile, să spun o poveste. A fost o temă pe care mi-am propus-o, a omului care merge cu capul în jos, care dă de diferite forme. Canale. Acolo e o altă lume. Dincolo de lucrările mele cu tematica mea. Am pornit cu Arlequinul, cu zmeul, zmeul purtat de copil, cu fir întins, apoi familia de la circ. În general sunt povesti care țin de o mască. Masca omului, nu neapărat cel care face teatru, ci a celui care se îmbracă festiv, își pune brocart, își pune foiță de aur, dar în spatele acestor straturi animalul din el stă la pândă. Adică omul cu instinctele lui obișnuite, omul cu erotismul său. Multe dintre textele mele se duc în zona asta a cuplului, a dragostei. Dacă nu există iubire, nu există nimic. Eu așa am sedimentat istoria: 90% din istorie se așează pe o poveste biblică, 10% pe războaie pentru o femeie. S-a vărsat atâta sânge și în numele cotropirilor și expansiunii, dar multe povești tragice au pornit de la dragostea pentru o femeie. Iubirea este o buturugă mică care contrabalansează cu istoria religiei. Sunt teme simple pe care le diversific. Mă învârt în jurul unei tematici care-mi spune cel mai mult: masca, arlechinul în oglindă.

Autoportret ai făcut?

Am făcut sute de autoportrete în perioada adolescenței și apoi, obligat, în perioada de început a studenției. Nu sunt un om care se uită prea mult în oglindă.

Ți-e frică să nu vezi prea mult? Acuitatea unui artist vizual poate descoperi multe…

Nu. Legat de autoportret te gândesti imediat la o reflectare pe care o realizează un obiect material care transmite o alt fel de materie. Pe tine. Pentru mine autoportretul este suflet. Eu zic că fiecare artist, dacă e sincer, coboară de unde s-a cocoțat pe soclul lui, își dorește să fie un om simplu. Și e greu. Faci un exercițiu de pe băncile școlii și apoi când începi să ai oarecare faimă, cochetezi cu exhibiționismul ăsta de a te pune într-o poziție publică, de a te vedea lumea, de a te comenta, de a te face harcea-parcea… Deși e ideal să te facă harcea-parcea, mai periculos e să te ovaționeze. Și atunci îți dorești ca lucrurile să fie cât mai simple. Să nu te duci undeva și să strige la tine: „Pictore!“ Când eram copil, în Craiovița, așa mă strigau, de la distanță. Eu le făceam portrete ca să nu mă taie la picioare, iar ei mă strigau „pictorul“ și mă arătau cu degetul.

Ești un artist dintre blocuri.

Cei șapte ani de-acasă i-am petrecut la țară. Era un periplu al părinților mei, se mutau din casă-n casă și de cele mai multe ori eu îmi văd copilăria la țară. Apoi am ajuns în Craiova, în zona Valea Roșie, de acolo pe nu mai știu ce stradă, apoi în Calea București și de acolo în Craiovița Nouă, aceasta fiind perioada cea mai lungă, mai ales perioada Liceului de Artă.

Mutându-te dintr-o parte în alta, cum crezi că ai fost influențat de asta? Readaptările succesive te-au ajutat?

Eu zic că m-au ajutat. Noțiunea de „loc“ am învățat-o din cărți, la un moment dat. N-am simțit-o atât de mult pe pielea mea pentru că eu mă consider o generație de trecere. Părinții mei și bunicii mei au fost cei care au făcut jertfa pentru țară. Bunicul meu a murit în război ca dușman al Uniunii Sovietice și a ajuns acasă, paradoxal, ca dușman al României. Și apoi a început drama familiei mele, prigoana. În prigoana asta am învățat să respectăm orice loc ca fiind important, ca fiind acela pe care stăm de veacuri. Dar noțiunea asta a dispărut acum. Noțiunea de dragoste de țară… Țin minte că m-a impresioant o dată, de mult, la școală, când am auzit o propoziție de forma „dragostea de mamă este egală cu dragostea de țară“. Era simplu să înțelegi atunci. Acum s-a demonetizat. E mai importantă dragostea de țara ailaltă.

Ca într-un basm, tu ai luat „țara" (adică satul) cu tine, prin periplurile familiei tale. Ca idee, l-ai purtat pe bunicul tău peste tot.

Îl port pentru că el a fost învățător, bunica tot învățătoare. Învățătorii și preoții nu erau obligați să meargă la război, dar el, Constantin Ispas s-a numit, s-a dus cu dragoste și jertfă pentru țara lui. Interesant este că el și toți elevii clasei lui s-au dus să lupte pentru țară. De la el s-a tras linia, ceilalți au rămas acasă. A murit pe front, a venit acasă ca dușman al țării. Acum nu avem niciun fel de considerație pentru oamenii aceștia, dovadă că la Pielești eu am făcut cadou comunei o lucrare de bronz care stă la mare, mare concurență cu obiecte de grădină de la margine de drum. Nu e niciun monument care să amintească nu doar de bunicul meu, ci de toți ceilalți. Dacă le spui, nu au cum să rezoneze. Cum ar fi acum să le spunem copiilor noștri de Ceaușescu. Ei se uită la noi și înregistrează, dar nu au nicio treabă, nu trece prin filtrul lor. E bine, pe undeva, că sunt mai pregătiți pentru un anume tip de viitor, globalizat.

Prin acest context globalizant avem mai multe referințe comune. Ne este mai ușor acum să ne înțelegem unii cu alții? Arta vizuală a fost totdeauna mai aproape de această postură decât literatura, care are nevoie de traducere.

Da, avem un limbaj. Vorbind de arte, am avut două expoziții cu două mentalități adunate acolo. Una a fost o aniversare a mamei mele [Eleonora Gheorghiu, n.m.], 80 de ani de viață și 25 de ani de pictură. Ea lucrează la obiect, cum se spune. Lucrează după natură, lucrează cu sinceritatea unui om care este în zona figurativului, clasic, trece prin filtrul ei sufletesc (peisaj, naturi statice, flori). Este un om care și-a căpătat un alt mod de viață. Ca pictor, e tânără. Alături de ea, eu am expus gravură. Și expoziția a avut un epilog interesant, cu două dintre fostele mele eleve, actualmente studente la Universitatea  Națională de Artă, Irina Tinca și Andreea Vlăduț. Cu ele am finalizat un workshop de două luni, toată vara asta, și expoziția a ajuns să fie un rezultat al imprimării gravurii. prin tehnica aquaforte. Am experimentat, au experimentat și ele, alături de mine. A fost un studiu. Eu fac asta de 20 de ani. Ceea ce fac în gravură și le-am transmis și lor este un experiment care, mai simplu, înseamnă culoarea, în gravură, fără pigment. Metalele, matrița, negativul, a devenit chiar lucrarea expusă, alături de rezultatul imprimării matriței. Am imprimat gravura cu seria 1,2,3…dar, la un moment dat, matrița, fiind colorată, prin tehnica aquaforte, cu acidul, neintervenind cu altă culoare sau prin altă tehnică, este un reviriment. Unul de circa 150 de ani. În Craiova, aquaforte nu a mai adus nimeni. De la Aman încoace nu a mai expus nimeni. Și Aman a expus o singură lucrare, un autoportret. Nu ne așteptam să fie o reacție pentru că e necunoscută tehnica. dar este tehnica cea mai grea din gravură. E laborioasă, se lucrează în orb. Adică tu intuiești etapele, pentru că materialul tău este învelit, cu verniul ca o smoală, pe care tu zgârii și vezi cu ochii minții ce s-a imprimat. Apoi, prin etape succesive de gravare începe să se coloreze metalul.

El se lasă greu și are personalitate puternică.

Cumva tehnic este ceea ce face acuarela în pictură. Pare cea mai facilă tehnică dar, de fapt, este a celor care au personalitate. Care știu ce face apa, și cu ea culoarea, când se plimbă ea, așa, singură pe hârtie. În ulei sau în tempera, prin reveniri, acoperiri multiple, practic tu controlezi. Ești ca un spadasin care știe clar că lovește la punct ochit. În acuarelă, nu. Lași apa, își face treaba, hârtia suge ca o sugativă și există un spectacol necontrolat. Așa și aici. Cu acidul, dacă nu știi să-l controlezi, el scoate fel de fel de lucruri. Trebuie să știi să nu te oprești. Să le lași să se joace. Bineînțeles că e un rezultat controlat, nu e o nesăbuință.

Ca în viață, trebuie să știi să gestionezi momente care nu se lasă controlate.

E un cumul de spontaneități. Nu e ceva trasat cap-coadă. Nu poți să urmărești ce se întâmplă acolo. Și studentele veniseră de la București cu o rețetă: pui atâta apă, atâta acid… Eu am început să râd. Dacă ai o tavă de o anumită dimensiune. Pui mai întâi acidul. Pui apa peste acid. Când ai pus placa, reacția se vede cu ochiul. Dacă vii cu o pană de gâscă sau de curcan, care are un pic de grăsime, începi s-o plimbi și apar reacții. Boloboroseli. Ce să controlezi acolo? Ce grade? Vezi cu ochiul că începe să lucreze metalul. Pe care apoi îl lași la aer. Sub razele ultraviolete. Îl duci la o sursă de căldură. Îl lași câteva minute, câteva ore. Ajungem la o lucrare realizată și într-o lună. Opt ore pe zi, se poate întinde și pe o săptămână, în niciun caz nu în 15 minute cum se prezintă la Universitate. Și eu am avut nevoie de ele, de studente, a fost un reviriment pentru mine. Experimentul acesta a fost interesant. Ele au venit cu oțet, au venit cu sare și am gravat în alamă. Apoi s-a ajuns la un rezultat care a devenit spectaculos. Dar mai degrabă pentru profesioniști. La noi, pictura… Apropo, mai înainte liceul era de muzică și apoi de arte plastice. Când se numea clădirea, se începea cu „Liceul de Muzică…“ și până să se rostească și continuarea „…și Arte Plastice“, interlocutorul deja trecuse mai departe. Era numit simplu, „Liceul de Muzică“. „Aha, unde sunt și pictorii ăia“. Adică erau sculptori, erau graficieni, erau pictori, erau designeri, erau ceramicieni, dar erau toți „pictori“.

Adesea ai lucrat cu elevi, cu foști elevi… Te simți bine între ei.

E interesant că de când a apărut internetul mulți colegi își postau lucrările cu o diagonală: „private“ sau ceva de genul acesta. Eu mă miram și-i întrebam de ce făceau asta. „Să nu mi-o fure!“ - răspundeau ei. Și eu mă gândeam „ce bine-ar fi să mi-o fure!“. Mă gândeam ce bine-ar fi să fure de la mine o lucrare, s-o multiplice… Așa e și cu copiii ăștia. Ei sunt egalii mei. În expoziția asta eu știu foarte clar că ei vor face artă, poate vor face mai bine decât mine, dar, oricum,  eu nu-i tratez ca pe elevi. Pentru că nu are nicio legătură, absolut niciuna, în domeniul acesta, vârsta mentală cu cea biologică. Sunt artiști care au început la 50 de ani sau alții la 17 ani atingeau culmea carierei. Dürer, la 13 ani, își făcea un autoportret, în peniță de argint, de a rămas și acum ca și cum l-ar fi făcut la 50 de ani. Rafael, la 29 de ani, făcea capela, una dintre cele trei, alături de Michelangello, Giotto, Pierro de la Francesca. Oameni tineri care la 17 ani erau ucenici în ateliere și în patru sau cinci ani primeau, la rândul lor, ucenici. Dürer, dacă ar fi fost să facă singur acele xilogravuri pe care le vedem în albume, i-ar fi trebuit 400 de ani ca să le facă, să nu doarmă, să nu mănânce, să nu se ducă la toaletă. Și atunci ce înțelegi din treaba asta? Era acolo o armată de oameni, de ucenici. Erau meserii bine plătite și făceau fală comunității.

Cu tinerii ai expus prin Europa.

Da, ultima expoziție a fost la Bruxelles. Alături de Roberta Ionescu, acum deja licențiată, a trecut repede timpul. Cu Andreea Vlăduț, actual student UNARTE, cu Florin Preda, un fost elev, actual profesor la același Liceu de Arte sau Mădălina Dina, naturalizată în Franța, unde lucrează pictură foarte mult și cu recunoaștere internațională. Am plecat cu patru generații după mine. În perioada când pictorul Niculescu îl avea pe fiul lui încă elev, prima expoziție a făcut-o alături de mine și de Alexandru Neagu, un alt absolvent, care a fost prin Portugalia și acum e revenit în țară, și face tot grafică. Așa ar trebui să facă orice profesor. Toată lumea spune că eu recidivez cu treaba asta și că-i scarpin în cap prea mult. Dar toți oamenii aceștia cu care am expus sunt artiști. Sunt recunoscuți, sunt deja nume și nu ai de ce să-ți fie frică de ei. Din moment ce tu ai idei și împărtășești, primești. Dacă nu împărtășești, nu primești. N-ai cum, nu există schimbul acesta. E o bucurie să-i vezi. Și pe mine m-a păstorit un profesor, a făcut gesturi față de mine, am exemple înainte de mine. Ilie Marineanu, primul meu profesor la Liceul de Artă, când terminam orele mă chema acasă, pe mine și pe un coleg, Gelu Drăghici: „Ce faceți? Hai s-ascultăm niște muzică.” Și când am ajuns prima dată la el am descoperit că avea o pinacotecă. Continuam lecțiile de la școală. A doau zi eram iar tăbăciți. El spunea: „dacă eu v-am băgat microbul, vă bag și vaccinul și mai departe dezvoltați voi.” De la asemenea oameni am primit foarte mult. A venit Suzana Fântânariu, pe care am avut-o profesoară la grafică, l-am avut și pe Mihai Trifan, foarte puțin timp. Pe Trifan l-am prins în ultimul an și de la el am înțeles mult văzându-l cum lucrează în atelier. El nu vorbea mult la ore, în schimb, în atelier, pe cât era de mut pe atât de mult transmitea prin felul cum lucra. Lecțiile din atelier, care erau fără absolut niciun cuvânt, au fost extraordinar de bine înțelese și mi-au folosit extraordinar de mult. Am priceput ce înseamnă jertfa și ce înseamnă să reiei. El este recunoscut ca un artist modern, dar pe vremea aceea era privit superficial, că face trei pete. Ei bine, pentru acele trei pete mesteca de înnnebuneam. Mi-am dat seama ce înseamnă să reiei trei forme geometrice, să pornești de la figurativ, să te duci la abstract și iar să te întorci la figurativ, iar să te duci în abastract și la un moment dat să găsești… Metoda asta e ca în bucătărie, când face gospodina aluatul. Îl ia, îl freacă în mână, îl aruncă și-l întinde de zici ce frumos e. Apoi iar îl mestecă, îl adună și-l strică. Te sperii de ceea ce face cu el. Apoi iar îl întinde și iar descoperi ce frumos apare și tot așa. Asta face un artist.

Nu deznădăjduiești așa ușor.

Păi nu, că acel lucru care iese din prima e fals.

Dar nu te încearcă orgoliul să consideri că ceea ce ți-a ieșit din prima e bun și pregeți să reiei?

Sunt lucrări la care speculezi spontaneitatea, în momentul în care vrei să spui ceva care are legătură cu tușa unei linii sau cu un gest sau o direcție anume. Ca și cum ai descrie șfichiuitul unui fulger sau al unui bici. Un artist descrie printr-o singură lovitură. Pornește cu putere și apoi la vârf se întoarce și pocnește. Gestul e aproape auditiv. Un alt artist vine și migălește porțiune cu porțiune și descrie traiectoria, apoi se întoarce melcoidal, dar mărunt, mărunt. Semnul acela nu mai spune nimic, nu are spontaneitate. Cel care are în el vână, normal că se joacă. Dar aici este diferența. Unul care face de o sută de ori înnădind bucată cu bucată, altul care face de zece ori mișcarea pocnitului din bici, cu toată amplitudinea și cu finalul, până când își alege una bună. Ea pare spontană, dar e făcută de multe ori. Spontaneitatea are același drum ca și la sport, la săritura peste un obstacol, de exemplu.

Cum, când simți că te-ai apropiat cel mai mult de ceea ce ai vrut să spui printr-o lucrare?

Niciodată. Mă opresc pentru că există o oboseală. Ca a trupului. Mă opresc pentru că simt că nu mai pot s-o duc nu știu unde. Și e bine să te oprești undeva. Eu nu-mi termin lucrările. Dacă ele sunt terminate înseamnă că nu am realizat ce trebuie. Principiul meu este de a face ca o lucrare să aibă o finalitate în afara ei. Ca eu să surprind ceea ce înseamnă timpul în acea lucrare. Ca și cum te gândesti la o bilă pe care o faci să se învârtească, să se răsucească, dar nu-i dai mantinela, să nu-i impui unde să se sfârșească mișcarea. Așa e și cu lucrarea. Lucrarea de artă o concep astfel ca ea să mai aibă continuare, ca până și privitorul să simtă că ar mai fi făcut ceva. Indiferent cât e de calificat sau nu. Cu atât mai mult un profesionsit să poată spune: „m-aș mai fi dus cu pata asta nu știu unde, compozițional aș mai fi rezolvat ceva…“. Nu caut să fac lucrări încremenite.

Ca un fel de ștafetă pe care privitorul o duce mai departe cu creativitatea lui.

Asta e o lecție pe care eu am încercat să mi-o însușesc singur din creația marilor artiști. De-a lungul istoriei, marii artiști au puține lucrări. Micii artiști au multe lucrări. S-a întâmplat ca nume mari să-și devalorizeze acel nume pentru că și-au repetat de sute și mii de ori lucrările și au demonetizat valoarea acestora. Au ajuns să fie sclavii banilor. A fost, mai degrabă, o acțiune pragmatică. Acum trăim în lumea banului și, într-adevăr, meseria cere să și trăiesti din ea, ca să poți să continui. Pericolul cel mai mare este să câștigi mulți bani. Mi-aduc aminte de Rembrandt, cel mai mare gravor al secolului XVII și promotorul a două curente de artă: părintele iluminismului, când a venit cu clar-obscurul, și al barocului. A murit sărac. Bine, a fost și o întâmplare, cu un conflict pe care l-a născut cu pânza Rondul de noapte, unde a surprins un conflict real, și a fost pedepsit de concitadinii săi. A fost efectiv lăsat să sărăcească. Ca un artist adevărat, a fost o victimă a societății în care a trăit.

Recunoașterea pare că abia după moarte devine deplină. Posteritatea vine și dă adevărata măsură.

Nu obligatoriu. Sunt destui artiști care au trăit bine și au știut să-și managerieze activitatea și au putut să trăiască bine și din arta lor. Dacă vrei să speculezi, pe exemple, avem pe Adrian Ghenie sau pe Mircea Cantor, care trăiește în Franța. Ghenie, care trăiește la Cluj, are record de vânzare. Dar este o afacere în spatele lor. E o investiție, sunt promovați, au pătruns în societăți de licitație, sunt pragmatici, au înțeles ce se-ntâmplă, ce se vinde, foarte frumos. Artiștii care penetrează timpul sunt cei săraci. Operele lui Van Gogh s-au vândut după moartea artistului. Nu știu dacă e o regulă. Consacrează decesul și dă valoare operei? Nu neapărat, dar de regulă există un interes firesc.

Brâncuși, dacă ar fi contemporanul nostru, i-am acorda recunoaștere?

El e un caz aparte. Noi, ca nație, n-am avut nevoie de lucrările sale când el ni le dăruia, acum ce nebunie a apărut, să-i aducem oasele în țară. Pe noi ne interesează unde sunt oasele lui și nu unde e opera lui. Brâncuși este cel care s-a inspirat de la țăranii care-și fac în pridvor micile coloane și a dat sens acelei opere, este cel care a prins o conjunctură formidabilă când un primar a crezut într-o axă a Destinului și l-a lăsat să facă Masa Tăcerii, Poarta Sărutului și Coloana fără sfârșit, pe aceeași direcție cu biserica. Se luptă pentru aducerea oaselor în țară dar se vinde mai puțin una dintre operele sale. Nu știm să gestionăm valorile. Brâncuși aparține universalității. Nu are nicio legătură cu Hobița și cu România. Noi trebuie să fim bucurosi că prin venele lui a curs sângele unor părinți români și este universal. Pe noi ne interesează, încă, aspecte cotidiene ale vieții unui artist.

El a schimbat ceva în artă. Acum, în zilele noastre, simți că schimbă cineva ceva?

Da. Arta vizuală merge spre concept, adică spre traducere, că de la asta am pornit, de ce scriu, ca să-mi traduc sau să pun pe o pistă greșită privitorul. Acolo chiar mă joc, nu speculez nimic. Arta a devenit conceptuală, a devenit artă-instalație, a devenit artă-proiecție. E o artă care nu mai ține de bidimensionalul agățat pe un perete. Este o artă care vorbește de spațialitate, de adâncime, de volum. Limbajul este modern. Școala e prea obosită la noi. Eu nu predau elevilor nimic din programă, pentru că programa se referă la Mihai Viteazul și la Mircea cel Bătrân. Aia ține de istorie. Poți să înveți artele plastice în trei ore. Dar mai departe ce faci? Dacă le vorbesc despre Damien Hirst, abia atunci ei reacționează. Pentru că văd un artist englez care a renuntat la arta bidimensională și a ajuns a vorbi despre moarte, despre dragoste, despre destinul omului pe pământ, prin obiecte spațiale. A auzit că a eșuat un rechin, se duce acolo, îl taie pe mijloc, îl pune într-un acvariu și tu treci ca privitor prin mijlocul acelui rechin. Adică tu, om, deja traversezi o altă stare. Fizică, ulterior metafizică. Acea conservare și acel gest al aducerii obiectului, conservat într-un anume fel, în niște acvarii de un anumit fel, fluturii puși într-un anume context, toate astea devin gesturi artistice. Artele încep să-și dea mâna. Cinematografia, evoluția calculatorului, proiectarea unor imagini virtuale, holograme, deja au alt limbaj de expresie plastică. Iar noi, în România, vorbim încă doar de pictură pusă pe pânză. Sau despre sculptură predată ca la 1900. Ovaționăm imobilitatea în istorie în loc să vorbim într-un limbaj al zilelor noastre. Corect este de a privi în istorie, de a o aduce într-o stare prezentă ca să-i putem asigura un viitor. Dar dacă respectăm istoria și proslăvind un punct de istorie, rămânem acolo, încremeniți? Este, după părerea mea, cea mai mare greșeală pe care o face școala românească de muzică. Ea scoate pe bandă rulantă interpreți. Ce-ar fi făcut Enescu dacă el ar fi rămas doar interpret? Și nu ar fi avut nebunia să asculte ploaia care bate darabana pe pervazul unei ferestre și de acolo să creeze o muzică a lui. Grea. O muzică grea. Avem un festival Enescu și nu avem o școală de compoziție. Așa e și cu arta. Din punctul meu de vedere arta plastică de la noi convulsionează și scoate doar câte un Ghenie sau un Cantor. Mircea Cantor este unul care, în loc să picteze pe pânză, a surprins într-o secundă și jumătate un copil, cu o foarfecă tăind apa de la robinet. Se repetă ca un perpetuum mobile această secundă și jumătate spunând altceva decât un peisaj sau nu știu ce pictură. Și a dat de gândit. I-a pus în conflict pe foarte mulți. I-a pus în conflict pe profesorii lui de la Cluj, care l-au dat afară din facultate. Și l-a luat unul din Franța care i-a zis: „tu ești prost la ei, dar ești bun la noi, vino la noi“. De aia spun că arta mea nu e terminată. Mi-aș dori să fie cât mai puțin terminată. 

Prin sensibilitatea lui, un artist este mai atent la ceea ce întâmplă în societate? Simte el mai bine, mai repede, mai adânc, frământările și problemele sociale? Arta de azi îmi pare mai atentă la societate.

Artistul tolerează mai bine ceea ce se întâmplă in jurul lui. Noi acum trăim o perioadă în care viteza de execuție și informația costă enorm, în sensul că poți să derulezi într-o seară la televizor sau la cinematograf o existență și poți s-o citești într-o singură informație. Ceea ce înainte era aproape imposibil. Trimiteai o scrisoare care făcea luni de zile, apoi au apărut telegraful și avionul și s-a redus timpul, ajungând acum aproape la a fi instantaneu. Înainte îi trimiteai „te iubesc“ iubitei cu o scrisoare care năștea un război. Se căpăceau ăia o sută de ani și ajungea abia nepoata ei să priceapă că primise scrisoarea. Acum îi spui „te iubesc“ cuiva și ajunge instantaneu când receptorul respiră și-i intră cuvântul cu acea respirație. Atât de repede că nu e pregătit să guste, să simtă cuvintele. Așa și cu artistul. Lumea e într-o convulsie. Trăim perioada asta în care totul se duce prea repede în jos sau prea repede în sus. În perioade ca asta artistul e mai creator. Nici drama dusă la extrem, nici sărăcia extremă ci modul tău de a privi cu dragoste lumea celor săraci. a celor bogați, neîncercând să fii nici ca unii, nici ca alții.
Noi suntem în perioada când spectacolul este deja o obișnuință. Ne-am obișnuit cu viața, dar ne-am obișnuit și cu moartea. Stăm în fața televizorului, sorbim o cafea sau mâncăm cine știe ce, poate o felie de tort, la televizor se arată cum unui semen de-al nostru i se taie capul, nu într-un film, ci de-adevăratelea, iar tu continui masa și spui „sarea, poți să mi-o dai? mai am nevoie de un pic de zahăr!“ Și dialogul continuă: „da, poftim! ce e la televizor?“ „îl omorâră pe unul". S-au tocit sensibilitățile. Dar artistul își provoacă viața personală pentru a nu ne tăbăci de tot.

Cum percepi spațiul public românesc actual, în privința monumentelor.

În primul rând că administrațiile sunt independente și există o gândire separată a fiecărui oraș. Văd ce s-a întâmplat la Bucuresti, văd ce se întâmplă la Craiova. La Blaj, Alba Iulia sau în alt oraș de provincie. În general există o administrație care, deși există Ministerul Culturii ca supervizor, face doar ce-i trece prin gând. S-au dat jos statuile lui Lenin, se pun altele în loc. Unii pun vaca la Bruxelles și acea vacă ajunge la fiecare artist s-o picteze diferit, încât fiecare vacă e ba colorată, ba alb-negru, ba pictată cu orașul Bruxelles, ba în genul lui Miró, sau gravată sau aurie… La noi, în Craiova, vorbesc de orașul în care locuiesc, este o intenție bună, primăria s-a implicat foarte bine, dar cred că lipsesc, pe undeva, sfaturile profesionale. Au apărut aceste statui care sunt de fapt niște manechine îmbrăcate în haine și vopsite cu o rășină. Ele se vor borne ale culturii craiovene...

Eu cred că sunt doar un decor urban, fără pretenția de profunzime.

Pe de altă parte, este proiectul cu acest aspect belle epoque, care e un lucru extrarodinar. Se aduce istoria la valoarea ei, s-au implicat artiști din tară și din străinătate. Am laudă pentru intențiile care sunt acolo. Sunt mirat vizavi de ultimele sculpturi cu Marin Sorescu. Eu nu-l vedeam redat pleonastic. Eu vedeam opera simbolică a lui Marin Sorescu și nu portrete și personaje cu gesturi á la sau descriptive și atât. Dar, în fine, fiecare cum înțelege. Printre ele sunt, într-adevăr, și două sau trei lucrări simbolice, dar printr-o majoritate figurativă rămasă aproape sovietică, ilustrație pur și simplu.
Există și proiecte lăudabile: la București este monumentul Căruța cu paiațe, al lui Ioan Bolborea, la Craiova reînvierea spațiului Lipscani cu elemente de stucatură de la 1900, baroce, rococo, de influență italiană, franceză. Eu abia acum văd orașul. Sunt lucruri care-mi schimbă percepția despre orașul meu și mă face să fiu bucuros că trăiesc aici.

Care este nivelul publicului? Nu cumva rămâne în urmă din varii motive?

Nu. Este exact ce face maneaua. Maneaua era bănuțul pe care-l plăteai lăutarului care-ți cânta la ureche o melodie veche, tradițională. Manelele actuale sunt altceva. Sunt lucruri care țin de proasta educație. Prostul gust adus la rang de valoare. Toate televiziunile au criticat la început maneaua. Ajungând să vadă că se face rating cu așa ceva, le-au considerat la rang de artă. Astfel am pervertit și gustul publicului. Cel care dorește să capete educație are la îndemână pe lângă o carte și informația imediată de pe internet.

Ai merita să scrii despre artă. Să povestești. Printr-o carte ajungi la mai mulți, ucenicești publicul.

O carte despre artă care ar fi altceva decât un glosar de artă, ar fi sortită eșecului pentru că arta e un animal în mișcare. De când termini o carte și până-ți pregătești acei ucenici, viața și evoluția artei depășește cartea.
Iar un pedagog cam asta face: când are în față un copil există atâtea caracteristici personale ale acelui om, încât ceea ce-i spui tu lui față de celălalt nu seamănă. Dacă eu, ca pedagog, aș spune la cinci elevi, la zece elevi, același lucru, ar fi moartea pedagogiei.
Eu încerc să-i cresc pe fiecare dintre ei așa cum sunt ei. Încerc să scot la suprafață ce au ei înauntrul lor, nu ce am eu înăuntrul meu. Dacă eu le-aș da ce am eu înauntrul meu, aș face din ei niște epigoni, cam ceea ce face școala artistică românească și eu consider a fi greșit. De aceea sunt o sută de mii de epigoni ai lui Grigorescu. Atât de multe lucrări cu car cu boi. El avea gestul acela și a făcut doar câteva. Am avut atâția boi și atâtea care, cât armata lui Napoleon.

Ești, totuși, un învățător. Duci gena bunicului tău.

Probabil. Sângele apă nu se face. 

 

Interviu de Marius Dobrin

Comentarii cititori
sus

Ovidiu Drăghici

 

Sunt destui naivi încăpățânați
să suprapună fiecare idiolect cu limba literară 

 

Interviul acordat de Ovidiu Drăghici, invitatul special al numărului 50, acum în variantă completă.

Care este diferența dintre matematică (sau fizică, o știință a naturii) și lingvistică?

Dacă aș răspunde pripit, aș invoca diferența care există, în general, între științele naturii și științele spiritului, dar această obișnuită clasificare primară nu ne spune prea multe despre lingvistică și raporturile ei cu matematica, fizica, biologia sau alte științe „pozitive”. În plus, ea ar susține impresia că lingvistica și celelalte științe sociale, departe de a avea rigoarea matematicii, ar investiga realități „eterice”, alunecoase, specifice comportamentului uman, aparent liber și nedeterminat. Or lingvistica și-a fundamentat în timp principii și metode solide, reușind să lumineze convingător natura, structura și arhitectura limbilor tocmai prin demonstrarea caracterului sistematic și a unei dinamici predictibile a comportamentului lingvistic, marcat și el de legi ale naturii. Dincolo de interferențele de obiect, suprapunerile de perspectivă, „ciocniri” în revendicarea unor concepte sau de discipline hibride, natura limbajului impune lingvisticii excursuri înspre biologie și fizică, deși ea s-a fundamentat pe sociologie și psihologie. Unii ar spune că aceea nu e adevărata lingvistică și că modelul naturalist a fost o rătăcire, la fel cum o lingvistică matematică nu poate cuprinde în formulele ei „spiritul limbii”. Oricum, diferența reală mi se pare mie că este subiectivitatea. Să mă explic: este vorba de subiectivitatea celui care vrea să descrie (sau să prescrie) un fapt, un uzaj sau o limbă, ca și a celui care „de la zero” își propune să explice, printr-un model integral, limbajul și, de aici, limbile particulare. Oricât de limpede ar fi mintea cuiva și indiferent de nivelul de formalizare pe care un model îl poate atinge, lingvistul vigilent, lucid și vizionar nu se poate „obiectiva”, prin plasarea în afara obiectului său de studiu. Iremediabil, el nu poate ieși din limbaj, rămânând tot timpul unul dintre subiecții vorbitori. Fatalmente, faptul că doar o limbă naturală poate vorbi despre sine nu permite lingvisticii să fie mai mult decât o matematică coruptă, însă, din fericire, nu toți o vor sublimată în cea mai exactă dintre științe.

Când auzi vorbindu-se în jurul tău, cum percepi cuvintele folosite, modul de exprimare? Când citești, atenția îți este captată de formă, structură ori de mesaj?

Când se vorbește în jurul tău (și nu ești unul din interlocutori) ai libertatea de a trata respectivele acte de vorbire așa cum vrei: nu ești „obligat” să asculți, nu trebuie să reții nimic, nu așteaptă nimeni să faci ceva la final. Ai astfel posibilitatea de a fi analitic. Dincolo de ambianța lingvistică de la serviciu sau din familie, eu ascult uneori mesajele vehiculate în jurul meu, care, lăsând la o parte relevanța pentru domeniile de interes sau „concepția despre lume și viață” a interlocutorilor, actualizează date utile sau interesante. Modul de exprimare îmi atrage arareori atenția pentru că am auzit deja destule! Sunt însă situații când, fără să vreau să fiu observator, reîntâlnesc anumite forme, construcții etc. Și mi-e ciudă că se propagă. De pildă, nici într-un caz! Îmi vine să intervin în discuție și să zic: Nici în celălalt! Sau ca și analgezic. La fel, tot ce ai nevoie. Sunt multe asemenea în mintea mea, dar la unele deja nu mai tresar. Să zic și de partea bună a ascultatului, când îmi rămân în minte cuvinte și îmbinări bine alese (se înțelege, nu pe stradă) sau când urechea mi-e încântată de elemente de grai, prin gări, pe la mare, în general, unde apar oameni din zone diverse. Cât privește textele scrise, aici mă atrage mai des (de multe ori când nu ar trebui) orice în afară de mesaj, în măsura în care putem să îl dăm deoparte: de la grafie până la semantică. Uneori lucrurile stau invers: trebuie să mă ocup de text și uneori „mă fură mesajul”, și cred că și tu pățești la fel.  

Cum se formează vorbirea la un copil? Cum poți să modelezi mai bine?

Există o bază înnăscută pentru achiziția și dezvoltarea unui limbaj. El poate lua forma unui mârâit de lup sau a unor urlete de maimuță, dar într-o ambianță normală copilul este constrâns să adopte limbajul părinților. Spun că este constrâns pentru că el este dependent de cei din jurul său. El nu știe (oare, dacă ar ști?) că oricum mama îi va purta de grijă și astfel afectele vocale repetate devin semne naturale ale diverselor nevoi. Chiar dacă rudimentar, ăsta este limbajul lui, pe care părinții îl învață din situație sau (pentru că nu e vorba de vreo convenție, ci de semne naturale, la fel la toți copiii) din experiența altora. Lumea celui mic se complică din ce în ce mai mult și, când nu mai poate „pretinde” că nu poate (spre 2 ani) nu mai are încotro și abandonează „limba” lui în favoarea rostirii complicate a celor mari, care nu înțeleg că á-tu înseamnă și „acolo”, și „aceea”, și câte altele... Apoi, lăsând deoparte instrucția școlară, va vorbi limba mătușii, a bunicilor, a vecinilor, a prietenilor, a celor pe care îi citește și toată viața se va lua după alții, fără să‑și dea seama. Nu după toți, ci doar după cei învestiți cu încredere, iarăși fără să-și dea seama. Modelul există: limba română corectă, vehiculată și cultivată în primul rând în școală, și sunt destui naivi încăpățânați să suprapună fiecare idiolect cu limba literară. Dacă prin ce ascultă sau citește un vorbitor este aproape de limba literară, e bine. Dacă nu, bătălia școlară, cu dicționarul și exerciții de format propoziții cu cuvântul cutare, e pierdută.

Lingviștii simt nevoia să intervină în cazul unor evoluții neplăcute ale limbii vorbite de marea majoritate? Care este raportul între uz și respectarea normei?

Categoric, da! Nu cred că există vreun lingvist care să nu se fi manifestat măcar o dată ca normativist. Unii socotesc că e o preocupare măruntă, alții că nu e firesc să intervii în evoluția limbii, dar toți ajung cândva să aibă măcar o reacție la o formă aberantă. Recent am constatat că un mare lingvist teoretician, care a abordat până acum teme fundamentale într-o perspectivă descriptiv-explicativă, a răbufnit într-o carte cu termeni duri, din titlu, cuprins și până la final, la adresa unor fapte și uzaje. Fără a fi fost singura lor ocupație, unii au făcut carieră în lingvistica normativă, câștigându-și un loc binemeritat în bibliografii și în memoria celor vizați de româna corectă. Din rândurile lor se detașează câțiva, un pic încrâncenați în lupta lor cu uzul sau chiar cu Academia, când normele prescrise nu le sunt pe plac. E firesc să existe diversitate de opinii avizate, dezbateri, soluții divergente. E firesc, de asemenea, să existe un colectiv de lingviști învestiți cu puterea și răspunderea de a gestiona un model academic al exprimării. Numai un naiv (ca mine, în vremea tezei de licență) ar putea nega legitimitatea unui model oficial, socotind că din utilizările cotidiene ale românei, în discuții înalt intelectuale, și din textele superbe ale unor vorbitori impuși informal ca modele, s-ar putea decanta o normă socială (nu zic bine decanta, pentru că trimite mai degrabă la drojdie; să zicem, degaja), ce nu ar avea nevoie de prescripții explicite! Bun, rău, modelul oficial trebuie susținut și, mai ales, trebuie să fie unitar. De aceea, deși îi înțeleg rațiunea, eu nu cred în „principiul variantelor literare libere”.

De ce un Dicționar Invers?

Pentru a putea găsi cu ușurință, indiferent de perspectivă și de tipul investigației, morfemele din partea finală a cuvântului. În plus, pe lângă necesara aducere la zi a listei dicționarului cu acest nume, apărut în 1957, sub coordonarea academicianului Alexandru Graur, era necesară o variantă electronică al cărei soft să permită căutarea unor secvențe de grafeme, indiferent de poziția în cuvânt. Dicționarul invers al limbii române (2007, coord. prof. univ. dr. Cecilia Căpățînă) m-a ajutat, de pildă, să găsesc repede cuvintele terminate în -șag, când căutam o explicație pentru ciudatul și sâcâitorul fainoșag.

Te rog vorbește-ne despre 'cacosemie'.

Conceptul de 'cacosemie' s-a născut ca o reacție la întâlnirile frecvente pe care le tot aveam cu accepția „semantică” a termenului 'cacofonie'. De la lucrări de fonetică până la programe școlare; de la concursuri de admitere și până la emisiuni TV; din scara blocului și până la vreo conferință. În primul rând, susțin, în pofida unei solide „standardizări”, că este un concept fundamental subiectiv. Ce „supără” urechea mea, poate să-i fie indiferent alteia, sau chiar să o încânte. Numai că, știi bine, nu asta a fost direcția în care s-a dezvoltat conceptul de cacofonie. A ajuns să nu mai aibă nimic a face cu impresia auditivă și a cuprins aproape tot ce poate cineva considera drept semnificație dezagreabilă. De pildă, cineva semnala cu stupoare că în actuala Gramatică a Academiei e scris: „ca centru”! Pentru că nu-mi plac deloc aceste teoretizări, eu am oferit un termen motivat, cu o structură transparentă, acestui „fenomen”, pentru a expedia acest balast din sfera analizei curate a rostirii.

Ai colaborat la dexonline. Cum vezi funcționarea mediului virtual, în privința limbii române. Aspectul de informare (dicționare, enciclopedii) și aspectul limbajului din comunicare.

Dexonline este un proiect liber, deschis oricărui extrage ad litteram și trimite definiții din dicționare sau, cu încadrare diferită, sensuri surprinse în uz. Partea mai interesantă mi s-a părut mie a fi trimiterea unor cuvinte și definiții absente din dicționare, dar socotite utile. Echipa de voluntari care gestionează acest dicționar (care, în ciuda denumirii, a depășit demult edițiile DEX‑ului și se extinde și spre cultivarea limbii corecte) are grijă să respecte drepturile de autor și verifică orice definiție trimisă. Nu acceptă cuvinte neatestate și nici orice efemeride lexicale truvabile prin Internet. În mediul virtual pot fi găsite din ce în ce mai multe resurse metalingvistice, ușor de accesat și de îmbogățit, utile celor care vor să vorbească sau să scrie într-o română mai eficientă, mai rafinată, celor care caută repere ale exprimării corecte sau celor care caută instrumente de analiză a propriei limbi. În ceea ce privește funcționarea românei în spațiul electronic, vorbitorii au posibilitatea comunicării aproape ”nemijlocite”, putând apela la toate codurile ce completează actul rostirii. Nu mai vorbim de cvasiabsența barierelor în stocarea și difuzarea mesajelor. Scrierea este într‑o situație și mai interesantă: ea însăși o variantă diamezică (de la mediu) a limbii, opusă realizării în mediul sonor, se scindează tot mai vădit în varianta ”de hârtie”, în regres, și cea electronică, despre care se spune că va ”înghiți” scrisul de mână și chiar tipăriturile. Cele două aspecte ascund fiecare câte un ”pericol”. Contactul facil permis de mediul virtual ne face foarte apropiați; ne cunoaștem foarte bine, prin dese imagini de înaltă rezoluție, prin voce și text în timp real. Cui îi mai trebuie apropiere fizică pentru a comunica? Poate celor curioși în privința parfumului sau a parfumului altor vremuri. Cui îi mai trebuie o rostire clară sau un scris pe măsură? Idiolectul se va restrânge la câteva structuri fundamentale, iar resursele electronice vor deveni o extensie a ”competenței” lingvistice. Apoi, informația la un click distanță va elibera mintea de stocuri, iar dacă e prea aerisită nu prea văd cum s-ar putea antrena. Vom fi mai puțin făuritori și, din nou, pescari, vânători și culegători. De date, de bucăți de text, de soluții deja găsite. Nici nu știu dacă vreun copil de acum mai face vreun efort să învețe ”câte un cuvânt pe zi”, să țină minte ”capitalele lumii” sau dacă mai redescoperă portanța când face un zmeu, fără indicații tehnice. Și nu m-am gândit dacă e bine sau rău.

Cum comentezi (non)folosirea diacriticelor în internet și în spațiul public?

Vorbitorii produc, într-adevăr, multe texte fără caractere românești, pe hârtie sau pe suport magnetic, de la un puști teribil (teribil de relaxat) și până la publicații respectabile. Nu mai putem da vina pe soft și nici nu prea îmi vine mie să accept, de pildă, o idee aparent tentantă, aceea că scrisul ”fără diacritice” e mai european. Sigur, contextul și co‑textul ne ajută, și, când vedem samanta, nu ne gândim la vreo specie de vrăjitoare modernă, ci la ceva legat de agricultură ori de scandal. Creierul nostru a mai citit și a mai scris și de aceea, chiar fără caractere românești, trunchiate, cioplite ori anagramate, el recunoaște cuvintele, dar o fi bine să ne tot chinuim?

Cum comentezi perpetuarea unor edituri și publicații (cu vizibilitate mare) de a menține scrierea dinainte de 1989 în privința lui 'â'?

Deși noi avem în minte anul instituirii, zici bine ”dinainte de 1989”, pentru că este într‑adevăr o idee ”postrevoluționară”, dezbătută intens până în februarie 1993. Și se mai comentează și acum. Editorii la care te referi fac ceea ce a fost numit ”disidență ortografică”. Mutatis mutandis, seamănă cu antibucureștiul din fotbal. Eu nu sunt de acord cu asta, indiferent de părerea mea despre justificarea respectivelor norme! Dezbaterea s-a încheiat. S-a luat o decizie. Ce-ar fi să nu ne supunem legilor făcute de un regim pe care nu l-am votat? Chiar dacă pare o exagerare, ar trebui ca respectivul Consiliu Național (nu mai știu cum se cheamă) să reglementeze explicit și coercitiv acest aspect, susținând astfel normele academice, care (se vede clar aici) au ”forța” unor recomandări.

Cum îți apar tinerii străini care vor să învețe românește? Cum este percepută limba română venind spre ea din exterior? Știu exemple în care în America, cei care auzeau vorbindu-se românește, se duceau mai întâi cu gândul la rusește (dincolo de posibila asociere cu fostul spațiu comunist).

Mie mi-e drag, firește, când, indiferent de motive, străinii sunt interesați de limba și cultura noastră. Multora li se pare plăcută auzului româna, deși tot ei spun că nu e nici la fel de curgătoare ori muzicală ca altele, dar nici ”lătrată” ori sacadată, cum par alte rostiri. Le frapează atenția și le creează, la început, dificultăți africatele, vocalele centrale închise, semivocalele și i-ul final ori anumite combinații de consoane, destul de rare în alte limbi. La fel, vorbitorii de limbi mai analitice se plâng de sistemul flexionar cam complicat, stufos și variabil al românei. Interesant, printre altele, este că un vorbitor nenativ (într-o măsură mai mare decât un vorbitor în formare) surprinde fără să vrea aceste puncte slabe ale sistemului, care au forma unei variabilități rezolvate de tradiție și care pentru noi au devenit automatisme. Nouă ni se pare un dat să zicem autobuze, dar el întreabă de ce nu autobuzuri. Și mie mi-a zis un neamț că româna seamănă cu italiana vorbită de un rus. Și un grec zicea că seamănă foarte mult cu rusa. Nu mi-a căzut prea bine și m-am amintit de reacția unei armence la întrebarea cuiva dacă limba ei seamănă cu turca! Filonul slav este un superstrat al românei deja formate plus diverse influențe ale limbilor slave cu care am avut contact geografic sau cultural, cu urme în primul rând în lexic și onomastică. Sistemul fonologic este, firește, latin, dar de la slavii pe care i-am asimilat ne‑au rămas (pe lângă alte lucruri bune sau nebune) și niște obișnuințe articulatorii, de la caracteristici ale unor sunete până la ritm, și sunt cel puțin interesante asemenea observații ale unor vorbitori străini. Cât de mult seamănă la nivel fonetic româna cu rusa e un subiect riscant, pentru că s-a exagerat în privința elementului slav, și într-o direcție, și-n alta, și în căutarea unor fapte, și în împrumutarea unor modele teoretice.

Viața ta este amprentată de trei județe ale Olteniei. Cum ai ajuns a face o cercetare etnologică taman în Sălaj?

Mă consider, într-adevăr, un mehedințean născut în Gorj și trăitor în Dolj. Am crescut în Mehedinți până după liceu, iar legătura mea cu Gorjul este, mai degrabă, una din străbunicile paterne, de la care (știu de la tata) ne-au rămas destule cuvinte și obiceiuri. O colegă a mea care predă etnologie a răspuns unei invitații. Știam că e mai bine să fie o zonă cât mai diferită și cât mai conservatoare. Am selectat un grup de studenți, am elaborat un plan de activitate, chestionare etc., ne-am împărțit responsabilitățile, am ajuns acolo, am luat la pas trei sate, iar toată perioada petrecută a fost foarte frumoasă și formativă. Am avut, printre altele, posibilitatea experimentării a ceea ce am învățat despre mecanismul complicat al raporturilor dintre mentalitate, graiul de acasă, un grai de aiurea și limba literară. Dincolo de aspectele tehnice, eu am rămas cu imaginea plăcută a rânduielii, în condițiile în care satul îmi pare din ce în ce mai mult un frate bezmetic și retardat al orașului. Am fost susținuți de Facultate, de Centrul de cultură și artă al județului Sălaj și am colaborat excelent cu cercetători și manageri de acolo. Am publicat o parte din rezultate, dar beneficiile pentru studenți și pentru noi sunt mult mai însemnate. Colaborarea pare că va continua, sub forma unei școli de vară. Tot acolo a apărut ideea unui Cerc studențesc de etnolingvistică. 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey