Mircea Năstasie

 
sus

Mircea Năstasie

 

La noi era plăcerea de a inventa,
de a-l face pe celălalt să rămână fără replică

 

[Nota mea, M.D.
Acum 38 de ani s-a născut un grup studențesc de umor, căpătând curând faimă și deschizând drum pentru cele care au urmat, până în zilele noastre.

Despre lumea de atunci, despre chipuri cu notorietate, văzute din intimitatea laboratorului de creație și din culisele scenei, l-am rugat să povestească, cu umorul său subtil, pe Mircea Năstasie. Sobru, amendându-mă cu sintagma „entuziasm nejustificat”, completată cu un zâmbet în colțul gurii, sub mustața consecvent serioasă, Mircea Năstasie, din toate încercările grele ale vieții, rămâne un om cu un suflet mai mare decât trupul și cu seninătate de copil într-o lume hârșită de toate cele. Călătorind împreună, cale de două ore, am zis:]

Mircea, te rog mai spune-mi povestea cu Mesaj...

O să-ți spun, deși nu am starea aia de povestitor, când îți aduci aminte toate amănuntele, dar și povestea. O să fie o relatare seacă.

Seacă, domne! Vinul sec nu are și el farmecul lui? Nu doar spumantul!
Ai scris versuri pentru cântecele celor de la Redivivus.

Înainte de Redivivus a existat altă formație, a Electrotehnicii [facultate din Craiova, n.m.]. După modelul Cenaclului Flacăra, făcuseră cei de la Mesaj Comunist [revista studențească a Craiovei, n.m.] cenaclul Mesaj, la Casa Studenților. Erau niște entuziaști... Toni Bold, alții...

Eu eram baterist, Gabi Cotabiță era solist vocal în formația Electrotehnicii. Și mergeam în turnee. Am fost cu un spectacol la Sibiu și acolo, nu știu din ce motive, nu am putut să cântăm cu sculele. I-am zis lui Toni: „Hai că le spun eu o poezie!”, de fapt era scrisă de mine. „El e student, ea e studentă / la bibliotecă s-au întâlnit / el era dur, ea era dură / instantaneu s-au îndrăgit”, în orice caz, concluzia era că în noaptea fericită el s-a culcat și-a adormit. Le-a plăcut și în momentul ăla am devenit recitator în cenaclu. În '73-’74.

Cum au apărut ceilalți din grup?

Dan Coveianu, care era student la Economie, stătea la cămin și cu colegii lui de cameră imitau grupul Reflex Flacăra, acela cu Gelu Colceag, Gabriel Iencec, Mihai Perșa... știi parodia lor cu 'Pe ulița armenească...'.

Ce s-au gândit ei în iarnă, să schimbe formula. Coveianu ne-a propus, lui Mircea Păsat, un alt recitator, și mie, să intrăm în grup. Am intrat numai eu. Apoi Șerban Ciosan. În vară am fost într-o tabără și Dan l-a descoperit pe Rici [Ștefan Richard, n.m.]. A venit, ni l-a prezentat. Cenaclul era organizat ca o instituție. Rici era student la ISE, în Craiova, el era din Târgoviște. Dan l-a văzut că e haios și a venit să ni-l prezinte nouă, care eram deja consacrați. În ședințele de cenaclu -nu de spectacol - , de cenaclu, în care se prezentau materialele, în care se lucra și eram pe comisii, folk, recitări, etc..., fiecare membru făcea vizionări. Erau mulți care voiau să facă parte din cenaclu, aveam vreo 30-40 de membri, era o stare de emulație. Erau pe vremea aia și metodiști - George Obrocea, Cornel Bălosu, ca să-i amintesc pe cei cu care am lucrat foarte mult. A venit Dan, ni l-a prezentat pe Rici, ne-a spus că îl recomandă el. Era de-o spontaneitate!!!

Cum lucrați în cadrul grupului vostru?

Cu idei venea și Dan, dar de obicei ideile le aduceam eu și apoi începeam să le prelucrăm. Fiecare își construia rolul, fiecare venea cu poantele lui. Cele mai multe poante se creau în timpul spectacolelor. Atunci ne făceam farse unii altora, atunci ne veneau ideile, rămâneau ăilalți cu gura căscată, pentru că ei nu știau să dea replica, se așteptau la altceva. Am pățit-o eu personal la Liceul Pedagogic, a trebuit să mă duc la un spectacol și eram răcit cobză, nu puteam să cânt. Noi aveam o chestie cu Cogin, despre care cânta Ion Dolănescu, chiar așa se numea „preluarea și prelucrarea folclorului”. Era cu un cor. La acel spectacol de care ziceam eu, neputând să cânt, am zis că dirijez și mi-am creat rol de dirijor și am tot șlefuit povestea cu dirijatul, aveam niște mișcări, eram țeapăn, dădeam să cad ba în față, ba în spate, ei mă țineau, mă aplecam, rămâneam în echer, ei mă îndreptau, era un joc întreg pe chestia asta. Ei bine, la un festival Folk, Jazz, Rock la Craiova am fost invitați și noi, la final, deși nu aveam legătură cu muzica. În timpul jocului, de obicei, când mă aplecam în față, în spate, ei mă țineau, eu mă lăsam cu toată nădejdea, dar de data asta, când m-am lăsat în față, s-au dat la o parte și n-am apucat decât să-i înjur: Zdup!, cu nasu’ în parchetul de la Sala Polivalentă.

Cât era scenariu ?

Bine, eram și spontani dar făceam și repetiții, lucram foarte mult, ... De la Casa Studenților mergeam ori la Union ori la Elefant, că așa-i ziceam restaurantului de la hotelul Jiul. Noi patru eram atât de preocupați, cu capetele unii în alții, eu cu mapa, întotdeauna, cu hârtiile, cu scrisul, că stăteam nu știu câtă vreme fără să vedem ceva în jur... Atât eram de preocupați de ceea ce făceam.

Al cincelea cum a apărut?

Pe când eu cu Gabi, din proprie inițiativă, tocmai repetam anul III, prea era frumoasă viața pe care o duceam, dar despre asta o să mai vorbim, am dat de Lache [Lucian Popescu, n.m.] sau el a dat de mine. Se tot ținea de mine să facem un spectacol după Eugen Ionescu. Eu nu voiam, noi nu făcem teatru, dar i-am zis: „dacă tu vrei să faci ceva, vino lângă noi”. Și cum l-a adus Dan pe Rici, așa l-am adus eu pe Lache. Când Șerban s-a îmbolnăvit grav, a avut o meningită, nu am stat pe tușă, noi patru împărțeam rolurile.

Erați cunoscuți?

Ne invitau la festivalurile studențești, chiar mi s-a spus la un moment dat de către cineva dintr-un juriu: „Bă, băieți, sunteți buni, dar nu îndrăznim să vă lăsăm să mergeți mai departe”. Asta era... Singura dată când ne-au lăsat să mergem mai departe a fost în '79.

Și în '79 spre '80, când să terminăm facultatea, numai eu cu Lache mai eram studenți, ceilalți trei terminaseră, dar am participat toți cinci, că se întorsese și Șerban, din partea Casei Studenților din Craiova. La Cluj a fost festivalul grupurilor satirice, care erau, de fapt, în multe cazuri, brigăzi artistice cu mai puțini membri, erau pe șablonul brigăzilor de care noi făceam bășcălie în spectacolele noastre. Și Marin Traian a fost membru în juriu, au fost și alții cunoscuți. Când s-a tras cortina și s-a anunțat grupul Mesaj din Craiova, era o sală rece, o sală ostilă, între regățeni și ardeleni există ceva care... o parte din public era formată din participanți care susținuseră spectacolele, alții erau studenți. Am terminat în ovații. Două surprize am avut după spectacol: una a fost că a venit Ion Cristoiu, de care nu auzisem pe atunci așa că surpriza nu a fost chiar mare, de la revista Amfiteatru să ne întrebe despre noi, am vorbit cu el. Șocul pentru mine a fost întâlnirea cu Radu Săplăcan, critic literar la Cluj, fostul meu coleg de bancă și prietenul meu de clasa a doua, că eu în copilărie locuisem la Beclean pe Someș și el era prietenul meu cel mai bun și m-am trezit cu el în culise. A fost o întâlnire formidabilă.

Nu s-a acordat decât premiul întâi, premiile al doilea și al treilea nu s-au dat tocmai ca să se facă diferența. La premiul de interpretare, socoteală între noi, că studenți eram doar eu și Lache. Și deși eu niciodată nu m-am considerat un bun interpret, ci mai mult realizator, mi-a plăcut să contribui la momentele noastre, a trebuit să primesc premiul de interpretare, pentru că ăilalți, care erau, după părerea mea, mult mai buni pentru scenă decât mine, nu puteau să-l ia. Premiul de la Cluj ne-a adus și o vacanță gratuită la mare. În Mamaia era un hotel, Flora parcă se numea, pentru practica studenților de la ASE. De pildă, ei erau răspândiți pe lângă chelneri sau ce mai învățau ei în practică. Hotelul era ticsit de studenți iar programul artistic era asigurat numai de studenți. Trupe și... noi. În prima zi, lumea n-a înțeles ce facem noi acolo, ne-au aruncat monede, 5 bani, 25 de bani, ca la milogi. Aveam spectacol între 10 și 11 seara. În prima seară, dispreț. A doua seară, așa și așa. Din a treia, a patra seară, se goleau discotecile din jur și veneau să ne vadă. Asta, pentru șeful de local, era o bucurie, încât dacă la început ne plăteam băutura înainte de spectacol, după o săptămână ne spuneau să luăm ce vrem, unde vrem, eram răsfățații barului. Dar asta era pe plan secund, pentru că am avut și marea satisfacție de a-l întâlni pe Tudor Vornicu, am fost invitații lui în emisiunea de Revelion.

La televiziune?

Stai să vezi. Ne-au dat pe cineva din partea televiziunii ca să ne vizioneze. Și după ce ne-a văzut ne-a zis: „Ce să mai... Faceți-vă numărul și gata!” L-a chemat pe Horia Șerbănescu, care trecea pe acolo: „Vino să vezi ce pot face niște băieți din provincie.” Haios a fost la înregistrare, pentru că a trebuit să tragem nu știu câte duble până să se oprească operatorii din râs, că mișcau camerele, se urla din regie de mama focului: „Bă, potoliți-vă!”. Abia după ce am făcut noi de câteva ori și au învățat ei toate poantele au putut să înregistreze. Cu ocazia aia m-am văzut pe micul ecran și chiar în momentul ăla am luat hotărârea să nu mai apar niciodată pe scenă pentru că m-am văzut pe monitor și mi-am zis: eu n-am moacă de... nu știu ăstora cum le-o plăcea de mine, dar mie nu-mi place, și rămân numai cu partea asta.
Am avut onoarea de a fi tăiați de la Revelion de Dumitru Popescu-Dumnezeu, personal, care a zis: „Așa nu!” De fapt, așa pățeam mereu.

Eu v-am văzut în '76, în cel de pe urmă spectacol al Cenaclului Flacăra, care a fost și cel mai frumos spectacol de asemenea factură, cu toate numele mari ale României, de la Phoenix la Radu Gheorghe, Pittiș, Alifantis etc.

Acela a fost debutul nostru în Cenaclul Flacăra. Încep prin a aminti un nume, Mike Ionescu. El conducea o trupă de folk din care mai făceau parte Dana Oltean și Ionuț Ilicievici. Apoi erau cei de la UTC... mereu aveam probleme cu ei, parcă eram dușmanii lor, nu ne voiau. Singurul care ne ajuta, culmea, era secretarul cu propaganda de la Județeana de Partid, unul Străinu, care ținea foarte mult la noi, dar ăștia care erau de vârsta noastră ne puneau bețe în roate. Pe ușa pe unde intră actorii la Teatrul Național era unul care sub nicio formă nu voia să ne lase. Mai lăsa câte-o pilă să intre la Cenaclu. Când ne-a văzut pe noi: „nimic, voi nu intrați!” Până când a venit Mike împreună cu Radu Gheorghe, care făcea celebrul lui număr cu țiganul care vrea și el să cânte. L-am numit nașul nostru în Cenaclu, pentru că de la el am învățat multe lucruri pe care doar le intuiam. Noi eram amatori, nu făcusem o facultate de profil, el, fiind profesionist, ne- arătat diverse chestii, cum să ne studiem mișcările în oglindă, a făcut ceva instrucție cu noi. Într-o pauză a ieșit Păunescu să ne vadă. Făcusem săli de sute, poate de mii de oameni, fără niciun fel de trac, dar să apari în fața unuia singur era culmea tracului! Dar după ce s-a dat Păunescu prima dată cu burta în sus ne-am dat seama că suntem ai lui și ne-a trecut tot tracul. Succesul a fost așa de mare încât a trebuit să repetăm numărul și cu fața la publicul care era pe gradenă.

Cenaclul se oprea atunci, dar Păunescu v-a tinut minte?

Păunescu a ajuns mai apoi să facă Antena vă aparține, o emisiune maraton cu tot felul de coruri, dansuri populare, formații de muzică populară și ne-a chemat și pe noi. N-am apărut, normal, ne-au tăiat. La următoarea lui venire în Craiova a zis: „Craiovenilor- sau cum s-o fi adresat el publicului- fiind zi de alegeri când se dădea emisiunea, nu se putea da ce au făcut băieții ăștia. Nici Caragiale nu se putea da în acea zi, dar vă promit că la următoarea emisiune or să apară”. Bineînțeles că nu am apărut. Singura apariție la televiziune a grupului Mesaj, pe vremea aia, a fost când am fost invitați la Festivalul de Umor din Băilești. Eu nu am participat, dar ceilalți membri ai grupului au apărut pentru câteva secunde la Viața satului, fără sunet, fără nimic. I-am recunoscut pentru că erau ai mei.

Cât de bogat era repertoriul? Când jucați atât de des, precum la Mamaia, aveați același program în fiecare seară?

Nu făceam niciodată același lucru. Chiar dacă făceam, să zicem, Cogin, care a fost piesa noastră de rezistență, niciodată Cogin de astăzi nu semăna cu cel de mâine. Nici cel din dimineața asta cu cel de după-amiază. Osatura era aceeași, dar asta era cea mai mare bucurie pentru noi, să creăm în timpul spectacolului. Schimbam.

Apoi, pe de altă parte, eu, Rici și cu Lache nu eram orgolioși. În schimb, între Șerban și Dan era în permanență o luptă, să fie ca el, să fie ca el. Într-o zi am luat hotărârea ca în fiecare zi unul dintre noi să conducă, prin rotație, grupul. Și ce stabilește el, aia să fie. Era necaz mare, mai ales când era Lache de serviciu. În fiecare seară era altceva.

Vorbeai de săli cu sute de spectatori, mai mulți...

Pe 22 august, nu mai știu ce an, la mare, pe stadionul de fotbal din Constanța, am avut cea mai mare audiență. Zicea comentatorul că ei nici când aveau meciuri internaționale de fotbal nu avuseseră atâția spectatori câți veniseră să-l vadă pe Păunescu. Dar la ora 24 s-a închis totul pentru că se făcuse 23 august și orice altă manifeastare decât cea dedicată partidului era interzisă.

Deci, după reluarea Cenaclului, ați fost invitați acolo.

În cele din urmă eu am refuzat să mă produc în Cenaclul Flacăra. Am fost la câteva spectacole și modul autoritar în care lucra Păunescu nu-mi convenea. Am preferat să fiu un inginer la Caracal decât... Deși luam niște bani, mulți pentru acea vreme, 590 de lei pe zi, când salariul mediu era de 2.000 – 2.500 pe lună. Am preferat să nu mă duc, mă duceam doar când lipsea câte unul și era obligatoriu. La mare m-am dus cu ei pentru că Șerban era cu pionierii la școală și n-a putut veni, deși unii au lipsit și vreo doi ani de la serviciu, să meargă la Cenaclu. Cenaclul era cenaclu, serviciul era serviciu. Am mers în locul lui, că Păunescu începuse să mă gâdile: ăla nu e chiar așa, ia uite-l pe Năstasie. După turneul ăla nici nu m-a mai prins. A mai fost o situație. O dată, când era ziua mea de naștere și acasă am avut o discuție că am întârziat, m-am supărat și am plecat. Citisem în ziar că e Cenaclu la Vâlcea și am zis că acolo mă duc. Între Drăgășani și Vâlcea, m-am gândit: e 9 seara, acuș se face 10, unde mă duc eu acum? Dar am plecat pe drumul ăsta. M-am dus la Alutus, era cel mai mare hotel din Vâlcea, știam că totdeauna trăgeau acolo. Și găsesc trupa care era de serviciu. Că Păunescu, întotdeauna când venea în Oltenia, noaptea dormea la Bârca. Dar, ca să poată să doarmă, trebuia să mai ia cu el pe alții: Șeicaru, Hrușcă, cele două fete de la Ecoul, îi lua cu el să-i cânte. Îl scula pe Socaciu noaptea, la 2: „Victor, vino repede, că am scris o poezie. Hai să facem muzica!” Nu putea să doarmă mai mult de trei-patru ore pe noapte, poate și de-aia s-a prăpădit așa repede, pentru că el și-a trăit viața arzând.

Se terminase spectacolul, așa că m-am dus la Alutus. Era o superbă noapte de primăvară. Păunescu, cu ăia de la organele locale, care îl însoțeau, și cu restul cenaclului veneau, râdeau pe stradă, ocupaseră toată strada. Și eu. Când m-au văzut ăștia ai mei – nu vreau să spun care era mai serios:„ Bă, pleacă imediat de aici, că te vede Bossu!” Boss, îi ziceam. „Să nu se supere pe noi.” Eu, nimic, vreau să mă întâlnesc cu el. M-a văzut, zic: „Bună seara Boss, am venit și eu, am citit în ziar că e Cenaclul la Vâlcea, dar am întârziat, până să ajung s-a terminat spectacolul.” El, foarte bucuros, m-a luat de gât. Când m-a luat Păunescu de gât au venit și ceilalți: „Ce faci, bă...”

Am intrat în sala de restaurant, la masă. El avea ritualuri, să recite, să cânte Lumină, luptă libertate. Nimeni nu avea voie să consume nimic până nu se termina acest încă un spectacol. Nu aveai voie să fumezi. Eu, cu Lache, undeva mai departe, cu țigările în gură, coniacele în față, ne vedeam de treburile noastre. După care ne-am dus în camere, ne-a repartizat, nu mai știu cu cine am nimerit. Socaciu, care era un fel de adjunct al lui Păunescu, trecea pe la fiecare să vadă cum se simte, dacă are vreo problemă, dacă e totul în regulă. Rondul de noapte. Și când a venit la noi, a început să povestească ce nasoală e viața, la ce umilințe sunt supuși. Când eram la mare, să-l vezi pe marele Mircea Vintilă băgat până la brâu în apă și cântând și oamenii de pe faleză se uitau ca la circ. Te supunea la anumite chestii, care lui i se păreau haioase, lui îi plăceau, dar...

După cele povestite de Socaciu, la 3 noaptea, am luat taxiul și am plecat la Craiova, unde, deși a doua zi avea spectacol cu Cenaclul, nu m-am mai dus.

Îi plăcea să conducă pe toată lumea.

Am văzut o fază la canal. Pe fundul canalului de la Basarabi. Era de Sfânta Maria. Ăia care lucrau la Canal erau beți mangă. Când am ajuns, înconjuraseră autocarul sute de oameni. Erau barăci cu un etaj. Două chestii am văzut în ziua aia: pe unul ieșind la fereastra unei barăci și strigând: „Huo! Futu-vă muma-n cur de comuniști!” În '80 era ciudat, în fața atâtor sute de oameni. Apoi la întoarcere, după spectacol, fază cu Cristi Minculescu. Eu, care stăteam mai în față în autocar, i-am văzut pe toți că se duceau în spate. Ce se întâmpla? Cristi Minculescu a fost primul om pe care l-am văzut imitându-l pe Ceușescu. „Dragi tovarăși! L-am prins pe tovarășul Constantin Dăscălescu făcând laba în sediul Comitetului Central! Nu se mai poate așa ceva, tovarăși!”. A fost primul pe care l-am auzit să-l imite pe Ceaușescu. După aia a luat-o Lache, care s-a și înregistrat. În timp ce ceilalți încercau să-i facă pe plac lui Păunescu, să nu-l supere, Lache își făcea de cap și de-aia Păunescu, pentru că venea cu cele mai trăznite chestii și-i plăceau lucrurile astea, îl aprecia.

Un rege capricios acceptă adevărurile unui bufon curajos.

Am fost părtaș la un meci de fotbal. Nu înțelegeam de ce Vasile Șiecaru, care era absolvent de IEFS, nu se duce la fotbal și mă iau pe mine, fără să mă întrebe dacă știu, dacă nu știu. Ne-au dus undeva la Eforie Sud, pe stadion adevărat. Era în cantonament acolo Jiul Petroșani. Păunescu i-a dat pe ăia afară că voia el să joace fotbal cu Cenaclul. El avea multe roluri: arbitru, centru atacant, antrenor, căpitan, toate funcțiile din echipa lui. Și Andrei, fiu-său, care atunci era cam la vremea liceului, era căpitan la echipa cealaltă. Normal că eu am fost ales în echipa cealaltă. A trebuit să îmi aleg un post. În atac nu se pune aproblema, la mijloc trebuia să alerg de colo colo, mai ușor părea la apărare: vine cineva, țaca-paca, trece de mine, asta e. Fără să știu că atunci când vine Păunescu toată lumea se dă la o parte ca el să tragă la poartă. Plouase puțin, era puțin alunecuș pe iarbă. N-am făcut mare scofală, când a venit el, nici nu puteam, Păunescu era imens față de mine, doar am pus piciorul la minge. El a venit știind că nu-i stă nimeni în cale, ca rapidul prin gară. Ceilalți se dăduseră la o parte și eu pac!, i-am pus piciorul la minge, l-am deposedat. El, surprins de mișcarea mea, a și căzut în fund. A încremenit. Și odată cu el tot stadionul.Toți ăia de pe teren și cei din tribune, că aduceau și spectatori să aplaude, pentru că era obișnuit. Urmarea a fost că nu m-a mai chemat niciodată la fotbal. Eu și cu Șeicaru eram cu fetele la plajă, ceilalți la fotbal. Pe el nu știu din ce motive nu-l lua.

David și Goliat. David fără voie.

La mare a mai fost o chestie... se termină spectacolul noaptea, pe la 3 și la 6, mai era și duminică, se dă deșteptarea, că mergem să ne plimbăm cu vaporașul pe Marea Neagră. El era cu doamna Elena. Dacă mai ții minte că în cartea De la Bârca la Viena povestește mereu de Elena, o iubită de-a lui din vremea respectivă, nu era căsătorit atunci. Și... nu știu cum îi spune la partea din față a vaporașului, el cu doamna Elena stăteau acolo și Șeicaru, în fața lui, cânta: „Iubita mea să ne-aruncăm în valuri”, chestii de genul ăsta. După ce s-a săturat Păunescu, după ce au cântat toți, el și-a luat familia în cabină, să mănânce, noi, ceilalți, scuipam în apă, că pe noi nu ne-a chemat nimeni la masă. Ne-am plimbat așa o oră, o oră și ceva, prin păcura aia. Erau acolo, mi se pare, două sau trei dintre petrolierele alea mari. Păunescu, după ce termină de mâncat: „Da’ noi când ieșim pe mare?” Primul secretar de la UTC și cu ăsta de la Partid: „Regulile sunt că duminica nu iese nimic din port”. „Cum, eu, cel mai mare poet național în viață, să nu beneficiez de...”. Le-a făcut un scandal încât au luat imediat legătura prin radio cu portul: „Liber!” Am ajuns, nu știu daca la limita apelor teritoriale, dar până la niște șalupe militare. Andrei a sărit în apă să facă baie. Păunescu: „Sile! [Vasile Șeicaru, n.m.] du-te repede să nu se înece copilul!” Ne-am întors la București, am mai avut un spectacol la Polivalentă și ne-am retras pe la casele noastre. Și de atunci, eu nu m-am mai dus deloc.

Avea putere, Paunescu!

Știa să conducă masele. Atunci, la Canal, oamenii erau pe taluz, își puseseră păturile ca la picnic, băutură, mâncare, ca la nuntă. Păunescu era foarte orgolios și dacă unul îi mișca în sală îl dădea afară sau pleca el de pe scenă. În ziua aia spectacolul începuse pe la 5, era lumină. Intrase unul beat pe sub masă, făcea „Bau!” la Păunescu, Păunescu: „Bau” la el. A băgat numai muzică din asta de le plăcea bețivanilor, nu mai puteau ăia de drag de ce se cânta. Aplauze, urlete, până când, la un moment dat, când începea să se înnegureze, unul care era mai cu chef, după ce toată lumea tăcuse, rămăsese el lălăind: „Ăăăă, ăăăă”. Păunescu: „Vedeți, noi am venit cu inima către voi să vă aducem bucurie și din cauza unui bețivan ca nenorocitul ăsta nu putem să ne ținem spectacolul!”. Ăia din jurul bețivului, pac pe el! Din momentul ăla, cum i se părea lui Păunescu că e ceva în neregulă: „Ăla ne strică spectacolul!” ăia, hop pe el! În asemenea hal de disciplină îi adusese, încât la ora 9 jumate 10, când cânta Vintilă „Un' te duci tu mielule”, jumate din rambleu cânta o strofă, jumătate strofa cealaltă. Stăpânea sala extraordinar.

Avea însoțitori?

Avea pe lângă el pe nea Gică, probabil că din băieții cu ochi albaștri, părea să fie garda lui de corp. Am asistat la două scene cu el.

Prima. Păunescu avea ce avea cu milițienii, să nu-i vadă în sală sub nicio formă. „Afară cu ei! Aici este o activitate liberă, noi ne desfășurăm singuri”. Bine, el spunea poeziile despre Ceaușescu, câteva, și apoi spunea lucruri care erau interzise în altă parte. La un moment dat vine unul cam însângerat, cu un tricolor într-o mână. Noi ieșisem afară, că stăteai pe scenă, dar mai ieșeai la o țigară, la un pepsi. Nu înțelegea Păunescu cum se îmbătau unii când el interzisese băutura. Socaciu se ducea înainte să organizeze masa, ce ne dădeau să mâncăm înainte de spectacol. Sticlele de pepsi, pe jumătate golite, în rest vodcă. Beam la pepsi într-o veselie! Și cum stăteam noi afară, ne-am apropiat: vai, bietul de el, uite cum l-au bătut milițienii. „M-au bătut pentru că am vrut să flutur tricolorul”. Și vine și nea Gică: „Ce e mă băieți?” „Uite, l-au bătut milițienii că a vrut să fluture tricolorul”. „Ia mai spune-mi o dată copile, ce s-a întâmplat?” avea o voce blândă și s-a apropiat de el. „Spune mai tare, că sunt cam surd. Da’ ia suflă tu puțin la mine!”, a suflat ăla și s-a pus cu palmele pe el: „Bețivan nenorocit, tu vrei să-i batem pe ăia că te-ai bătut tu cu ei?”

A doua cu nea Gică. Păunescu avea câteva locuri rezervate pentru copiii lui care nu apăreau pe scenă, Ioana și Andrei, pentru taică-său pe care cel puțin la mare l-a ținut cu el tot timpul, în fosta vilă a lui Gheorghiu Dej, pentru alți invitați de onoare de-ai lui. Când s-a dat drumul în sală, oamenii n-au mai ținut cont că alea erau ocupate. Nea Gică le-a spus: „Vă rog frumos, locurile astea sunt reținute.” „Pleacă, bă!”, cuvinte urâte. „Așa te adresezi unui om care îți vorbește frumos?” ăia la fel, vorbeau urât. Și când s-a pus nea Gică în mișcare, în doi timpi și trei mișcări știi cum zburau ăia de pe rând?

Ai povestit o dată despre un episod cu Ion Nicolescu

1976 a fost anul debutului nostru la Cenaclul Flacăra și am primit premiu.

Păunescu, foarte emoționat, toată lumea acolo. Pittiș, Marcela Saftiuc, Doru Stănculescu. Eu stăteam pe un braț de fotoliu și Dan Coveianu pe brațul celălalt al fotoliului pe care se găsea Marcela Saftiuc, pe care am adorat-o. Ea și Mircea Florian au fost deschizătorii muzicii folk la noi. „Fiii lacrimilor tale” este cântec eligios. Deci oamenii ăștia au făcut să fie auzite niște chestii. Păunescu a adus un portret al lui Ceaușescu, pregătiri de rigoare, „Lumină, luptă, libertate!”, dă-i și cântă. În timp ce era atmosfera asta extraordinară, intră secretara: „Nu pot să-l opresc”. O piticanie de om, ulterior am aflat că-l cheamă Ion Nicolescu, cel care a scris versurile la cântecul lui Alifantis „Trăiască România, Trăiască Tricolorul/ Trăiască Alma Venus, Măria sa Poporul!” [titlul poeziei:  'Alma Venus'].
„Nenorocitule, nu-ți permit să mai folosești versurile mele în ce faci tu!”
Păunescu, din starea aia de transă, de zen, o dată s-a trezit, când s-a ridicat cât era el de mare și cât era ăla de mic, a luat-o la fugă după el, ăla a tăiat-o. Ăla mare fugind după piticania aia: „Te bag în pizda mă-tii!” „Ba eu te bag!” S-a ales praful de festivitate, noi am ieșit la fumat, Vali Sterian își făcuse trâmbiță din diplomă și cânta obscenități. Când ne-am întors în birou, Păunescu plecase la Breaza, unde avea vilă, se supărase și pe ăla și pe noi, că îl părăsisem.
Ne-am dus la Athenee Palace, bufet suedez, cei de la Phoenix, cu care ne invitam la taxiuri, au plecat cu trenul de noapte, își rezervaseră locuri la vagonul de dormit, au plecat cu Adam Erzebet.

Am început evocările astea cu o întrebare despre Redivivus.

Gabi Cotabiță era deja cunoscut în Craiova, el cânta mult la clubul Dinamo [o sală de dans din anii '50], cu Gil Dobrică, Paul Negoiță. Gabi și cu ceilalți au zis: ne facem trupă, ce e asta, Electrotehnica? Pe mine m-au dat afară, că n-aveam tobe. „Păi și ce fac?” „Te lași de fumat și-ți cumperi tobe”. Ee, nici nu eram cine știe ce mare baterist. 
Au venit Relu Bițulescu, baterist, Gelu Moraru un chitaristextraordinar, Erwin Surin, un clăpar extraordinar și Nikos Temistocle, basist.
Gabi și Nikos au fost printre întemeietorii formației Holograf. Eu, după ce am terminat cu bateria, am devenit cronicarul și textierul Redivivus. Eram tot timpul cu ei.

Gabi, în facultate, a fost cel mai bun prieten al meu. Eram aproape nedespărțiți. Maică-mea pleca mai devreme la serviciu, eu o mai păcăleam, îi ziceam că încep cursurile mai târziu. Ea pleca, făcea naveta la Podari, avea tren, trebuia să plece la o anumită oră, nu putea să mă mai controleze. Doamna Cotabiță pleca mai târziu. Eu eram deja la Gabi acasă și ea ne spunea: „Mamă, să fiți atenți și să să vă duceți la școală.” „Da, doamnă, bineînțeles!” Seara, când venea acasă biata femeie, de la serviciu, era casa plină de fum și noi la cărți.

Ce jucați?

Eu am încercat să învăț bridge și n-am făcut față, așa că jucam prostioare de-astea, whist. Și când venea doamna Cotabiță eliberam ringul și plecam la Casa Studenților, unde stăteam până la 10. Acolo am avut parte și de întâmplări de genul: vine Geo Saizescu să lanseze Eu, tu și Ovidiu. Împreună cu Ileana Stana Ionescu, Violeta Andrei și trebuia să vină și bietul Cosma Brașoveanu. Eu, ca de obicei, tândăleam prin Casa Studenților. Nu prea erau studenți care să participe și mi-au zis: „Vino și stai și tu o oră cât fac ăștia activitatea. Și dacă tot vii, pune și o întrebare” Dar întrebările se puneau atunci ca la adunările de Partid, adică venea întrebarea, în prealabil văzută de cineva, compusă, bătută la mașină, frumos. Și ce întrebare primesc eu? „Stimate Cosma Brașoveanu, vă rugăm să ne spuneți o snoavă!” Mi s-a părut atât de stupidă chestia asta, cu atât mai stupidă cu cât Cosma Brașoveanu nici nu era prezent. Când am ridicat mâna, toată lumea era liniștită, și l-am luat pe Geo Saizescu la întrebări (nu mi-au plăcut filmele lui): despre umorul facil și umorul adevărat, despre filmele cu mesaj și filmele care se fac doar de dragul de a mai face un film și tot așa. În asemenea hal i-am pus întrebări, încât l-am enervat, mai avea puțin și mă înjura: „Ești un puturos de student care se scoală la 11 când oamenii muncii sunt de la 5 în fabrică și muncesc ca tu să ai de toate”. Am stricat toată chestia, au venit ăștia de la UASCR: „Bă, ce ți-a venit”, dar s-au împăcat lucrurile după aia, au coborât în bar.

Și textele pentru Redivivus?

Ei veneau cu linia melodică, de obicei Gabi. Eu aveam un sistem special în care îmi notam metrica după care începeam să scriu. Ei îmi dădeau tema, dacă aveau cuvinte cheie mi le dădeau, că iar a fost o fază, atunci m-am supărat. Trebuia să fie un spectacol la Antena vă aparține și era invitată și formația Redivivus – găsești cântecul pe youtube [https://www.youtube.com/watch?v=rkz2tgs3W4M]. De fapt două cântece au fost. La unul Păunescu a fost foarte impresionat de versuri, i-au plăcut foarte mult și de impresionat ce-am fost și eu le-am pierdut și-mi pare atât de rău. Celălalt era prefigurarea unui cântec pe care l-a avut și Holograf pe primul disc, cu astronautul nu știu care. Și ăsta, îmi spusese Gabi, să fie cu din astea cu universul, cu timpul. Țin minte că printre versuri era și „înaintăm înapoi către voi”, o joacă din asta nebună. „Ce e prostia asta? Lasă că vă fac eu versuri!” și a stat în noaptea aia și le-a făcut, ceva cu tineri.

Redvivus umplea sălile cu interpretări de excepție ale unor piese de mare dificultate.

Redivivus a avut personalități, fiecare dintre ei era foarte bun, dar ca trupă n-a reușit, fiind poate și din Craiova. În '77 ne-am dus la Sala Radio cu un poem despre războiul de independență, erau 100 de ani, ei cântau, eu recitam. Erau trupe care au devenit consacrate, atunci studențești, se făceau probe la microfoane, când a pus Gelu mâna pe chitară, i-a lăsat muți pe ceilalți. Ervin la clape, la fel. Dar pe total n-a ieșit. Ori au fost jocuri, ori valoarea lor nu era așa de mare cum credeam.

Dar ce i-a făcut Erwin lui Gabi. Erwin avea un frate, Edgar, părinții lor erau divorțați. Mama și Edgar erau în Germania. Tatăl, profesor de muzică, și Erwin, în România. Erwin cerea să plece, pentru reîntregirea familiei și ăștia îi dădeau negație. A fugit în Serbia, de acolo a ajuns în Italia, în lagăr, apoi în Germania. Și îi dă telefon lui Gabi: „am ajuns. Tu când vii?” A doua zi la 8, 'băieții' l-au și convocat pe Gabi. Din momentul ăla Gabi n-a mai avut dreptul să plece din țară. Când a avut Holograf turneu, nici în Uniunea Sovietică nu l-au lăsat. Așa a ajuns Dan Bittman solist la Holograf, că Gabi nu putea pleca, nu îl lăsau.

Mai ai textele de la Mesaj?

Nu. Au rămas într-un dosar pe care l-am uitat la Caracal.

Mai erau grupuri similare?

După noi au început să apară. Divertisul a apărut târziu.

Noi ne apropiam de profesionism. Le-am zis băieților: „hai să ne mutăm de la electrotehnică, m-am dus acolo pentru că ai mei m-au păcălit”.

Două visuri aveam: să fac fizică atomică, pentru a încerca să înțeleg lumea, pătrunzând cât mai adânc. Și când am scris poemul în proză pentru care am luat premiu la școala generală, au trimis inspectori de la Vâlcea la Drăgășani, m-au chestionat ca la Securitate, nu cumva să fi scris altcineva. Am avut îndrumare în corectarea acelui text din partea profesorului de limba română care nu știu în ce împrejurări se împrietenise cu taică-meu și care i-a spus: „dă-l la real, nu la uman, ce? vrei să ajungă un prăpădit de profesor de limba română, ca mine?”. Și cum atunci era moda inginerilor, m-am dus la real. Până în facultate n-am avut de-a face cu scena, numai cu scrisul.

Al doilea vis: să mă fac ziarist. Nu știam pe atunci că pentru a ajunge ziarist trebuia să faci 'Ștefan Gheorghiu' [școala activiștilor de partid, n.m.]. Credeam că dai la filologie. Ai mei m-au păcălit: „Du-te la electrotehnică și poți să scrii cât vrei!” Aveam probleme în gimnaziu, în liceu, mă obligau să mă culc la 10 la 11 seara și de nu știu câte ori m-a prins maică-mea cu lanterna sub plapumă, ori citind, ori scriind. Vocația mea, dacă am avut una, a fost scrisul, nu scena.

Țin minte și primul compromis pe care l-am făcut, în clasa a șaptea, când am citit o carte din colecția Aventura. Am considerat asta ca pe o impietate, să citesc astfel de lucruri.

Și cum ai ajuns să scrii?

Singura dată când am scris un text a fost pentru Cogin, când am fost invitați la televiziune, pentru că trebuia să vadă cenzura textul. În general erau fițuici, doar frânturi, schițe, ne construiam rolurile. Nu am avut un repertoriu, inclusiv la mare Am avut texte despre război, revoluția omului, despre fotbal. A înghețat Polivalenta când am făcut montaj artistic despre fotbal și la un moment dat era o parodie la montajele astea, cu dans tematic. Începeam să cântăm... primele fraze muzicale din 'Partidul, Ceaușescu, România', oamenii se uitau înlemniți, apoi treceam în Beatles și deja se relaxau toți

Cum ai ales repetenția?

Repetinția din anul 3. Le spuneam: „eu vreua să dau la Filologie, tu poate vrei să dai la Teatru, tu... Hai să renunțăm, ne ducem în București și facem ce vrem”.
Nu.
Ei deja o trimiseseră pe nevastă-mea, de fapt încă nu eram căsătoriți, să meargă cu mine la examen, să se asigure că intru în sală. Am intrat, dar am dat biletul. La Măsurări Electrice și Electronice. Eram prieten cu foarte mulți profesori, în afara școlii, participam la fetivități.
Profesorul, Corneliu Ambrozie: „Mai stai!”, el care era teroarea studenților, împreună cu Vintilă și Degeratu. Am dat biletul și nu se mai putea face nimic. Mă duc la Gabi, dimineața. Toată vara el cânta seara la Minerva [vechi și faimos restaurant din Craiova, n.m.] iar ziua eram la Giormane [lac și plajă la 20km de Craiova, n.m.], ăsta era programul nostru.

Gabi al meu învăța. Fuma, asculta muzică, abia apăruse Queen. El asculta O noapte la operă și învăța la Bazele Electrotehnicii. Era o zi splendidă de august sau de septembrie. I-am spus: „Mă, Gabi, ce ești fraier așa? Uite ce cer albastru, frumos, gândește-te ce e acum la Geormane..” A închis toate alea și am plecat.

Oarecum ca în Zilele și nopțile unui student intârziat

Unul dintre momentele frumoase ale „coabitării” era cel în care ajungeam la 9 și jumătate la cursuri și unuia i se punea pata: „Hai să mergem!” În timp ce toată lumea intra, noi ieșeam, dădeam bună ziua la profesori și plecam. Peste drum de universitate era cafeneaua Agop unde găseai legendele electrothnicii. Unul era student de 12 ani, Andrei Ilicievici, care intra în fiecare an la facultate, ca să scape de armată și nu se ducea deloc la cursuri. Ei îl exmatriculau (asa era în anul intâi) și el dădea iar și intra. Am avut viață dulce de student, eram vedete.

Și cum a fost revenirea la școală?

În anul patru eram însurat. În primele săptămâni am stat acasă la nevastă-mea și dimineața mă trezea soacră-mea, să mă duc la școală. Și mi-a fost rușine de femeie aia, m-am dus o zi, două, două săptămâni. L-am prelucrat și pe Gabi: „să știi că nu doare!” Și ne duceam amândoi. Era discuția cu sfertul academic, întârzie profesorul un sfert de oră: hai să mergem! „Noi rămânem, că suntem pregătiți.” Rămânea toată grupa din cauza noastră.
Ajunsesem cu Gabi să ne certăm pe note. Cea mai mică notă a noastră era 8, dar în general luam 9 și 10. La examenul de stat am luat 9.

Și apoi?

Eu m-am retras primul ei au rămas cu Cenaclul Flacăra

Apoi Rici s-a retras, Șerban a continuat să facă teatru, iar Lache și Dan s-au ocupat o perioadă de brigăzile artistice. De pildă Romică Țociu era în brigada instruită de Lache.

Lache a avut propunere de la Gil Dobrică să rămână în București cu el, dar nu putea pentru că îl avea în grijă pe tatăl lui iar mama lui murise.

Acum?

Rici e la Târgoviște, la Curtea de Conturi, director prim sau adjunct, Dan Coveianu e pensionat medical, Lache e șomer de mai bine de un an. Șerban e în continuare profesor de fizică, dar el e mai mult cu sindicatele, cu lupta sindicală.

La un moment dat m-am gândit să mă uit și eu în dosarul meu de la Securitate, că după fiecare spectacol directorul Casei Studenților, Bălășoiu, zicea: „Bă, am scăpat și de data asta!”

Toni Bold, care când a terminat facultatea a terminat și cu activitățile artistice, era un bun organizator, manager, producător. Cenaclul Mesaj devenise o instituție în sine. Casa Studenților nu avea niciun fel de control, aveam comisiile noastre, organizarea noastră, noi ne stabileam repertoriul, spectacolele. Ei ziceau mersi că au activitate, culegeau roadele când făceau raportările lor. Făceam și spectacole comune Mesaj și Redivivus, erau săli arhipline. Exista un grup ajutător, oameni care se ocupau de afișe, de deplasări, pe noi ne preocupa doar ceea ce făceam. Când faci ceva cu multă dragoste, nu te mai interesează restul, mai ales că restul era pus la punct.

3 septembrie 2013
[n.m., Marius Dobrin]

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey