Vasile Baghiu

 
sus

Vasile Baghiu

 

Ce țintesc în literatură? Înțelegerea vieții



Domnule Vasile Baghiu, ați publicat în 2011 un volum de poezie și o antologie, iar în 2012 o altă carte de poeme și un roman. Pare că traversați un moment fast, în sensul de „eficiență”, ca scriitor. La ce să ne așteptăm pentru 2013?
E și un fel de noroc, cred, domnule Cornel Mihai Ungureanu. Se pare că îmi merge mai bine cu editorii în ultimul timp. Spun asta pentru că eu am avut mai mereu probleme cu publicarea cărților și nu din motive literare, îmi este limpede acum, ci mai mult legate de inaderența mea la sistemul lor, al „ăstora”, cum zice Coande în versul acela al lui memorabil: „Nu pot să râd în secolul ăstora nici mort”. Ei, „ăștia”, țin de câteva decenii în chingi România, cu tot cu lumea literară din ea. A trebuit mereu să duc o bătălie adevărată pentru fiecare reușită literară și nu o spun cu emfază... Nu am fost și nu sunt un favorit. Cu toate acestea, mi se întâmplă și mie, în sfârșit, lucruri bune, iată, se mai schimbă lumea, vremurile... Bineînțeles că sunt și oameni de treabă în mediile astea literare și în lumea culturală în general, nu vreau să fiu nedrept, dar ei par excedați ca număr și posibilități de ceilalți, din păcate.

În sfârșit, ca să revin la întrebare, e vorba, firește, și de eficiență, aveți dreptate. E vorba de scris disciplinat și multă muncă, de un program asumat, e limpede. Am mai învățat și eu câte un pic de disciplină prin cele țări nemțești prin care am stat ca „writer-in-residence” în ultimii zece ani, iar rezultatul se vede. Cu muncă și puțin noroc se ivesc, ca din senin, momentele faste. Așa se face că după romanul Planuri de viață, apărut anul trecut la Polirom, și după volumul de poezie Depresie, apărut tot anul trecut, la Limes, sunt acum pe cale să termin un alt roman. Sunt toate premizele ca în vara aceasta să predau editurii un nou roman. Și dacă va fi așa, voi fi fericit să poată apărea în toamnă.

Editurile mari oricum nu se înghesuie să publice cărți de poezie, mulți poeți foarte buni publică la edituri obscure sau specializate, dar mereu în tiraje mici. Discuția ar fi la proză, dar lucrurile deja se reglează, ați publicat la Polirom, probabil veți continua acolo, se poate spune că intrați în circuit. Cum percepeți această întâmplare? Ce a schimbat pentru dumneavoastră publicarea la Polirom?
Întotdeauna am crezut că în literatură, la fel ca în viață, trebuie să bați la ușile din față ca să izbândești. Așa am făcut și în privința romanului Planuri de viață. După un refuz cu o altă carte la Polirom, am încercat să înțeleg ce nu a mers, m-am repliat și am revenit. Încrederea proprie în manuscrisul pe care îl propuneam a contat în această revenire. Nu cunoșteam pe nimeni de la editură. Am urmat căile oficiale, am bătut la ușile din față, cum spuneam, am așteptat cuminte luni de zile un răspuns oficial, iar el a venit. Așteptarea nu a fost în zadar.


De fapt, în spate este o mică poveste. Mă aflam ca oaspete, în 2011, la Villa Sträuli din Winterthur, în Elveția, și scriam în fiecare zi la acest roman. Rezidența mea de acolo, obținută în urma unui concurs dificil, cu sute de participări internaționale (bursa este râvnită pentru că oferă condiții ideale de lucru oricărui scriitor sau artist), era de cinci luni și jumătate, iar eu îmi impusesem un program riguros de scris în fiecare zi, de dimineață până pe la două sau trei, un anumit număr de pagini, cel puțin două, după care urma piscina, apoi plimbările prin oraș, în sfârșit, socializarea cu ceilalți oaspeți, lecturile de seară până târziu în noapte când mă prindea somnul. O dată pe săptămână aveam o întîlnire amicală la o cafea cu membrii staff-ului centrului și cu ceilalți oaspeți în care vorbeam despre proiectele la care lucram fiecare, despre cum merge sau cum nu merge lucrul, în sfârșit, aveam o discuție foarte plăcută, relaxată, despre artă și literatură, despre viață.

De fiecare dată eu le spuneam, răspunzând întrebărilor lor, că reușisem să scriu iar și iar, în fiecare zi, toată săptămâna, numărul de pagini pe care mi-l impusesem și le ofeream și amănunte dacă erau interesați. Odată, directoarea centrului mi-a pus o întrebare foarte legitimă care, chiar dacă ne-a amuzat pe toți, ar merita probabil să o avem în minte fiecare din cei care scriem. A spus că ei se bucură că scriu, că îmi fac „norma”, dar ar vrea să știe totodată și dacă eu cred că paginile alea sunt și bune, adică dacă nu cumva mă las dus de valul înșelător al disciplinei și uit că mai importantă decât cantitatea este calitatea. Le-am răspuns că eu simt că paginile sunt bune pentru simplul motiv că le scriu cu plăcere, dar că o probă obiectivă în acest sens ar putea fi răspunsul editurii importante din România, Polirom, căreia am de gând să îi trimit romanul. Peste câteva luni, când revenit în țară am primit răspunsul mult așteptat de la scriitorul Lucian Dan Teodorovici, m-am grăbit, firește, să împărtășesc cu ei vestea, iar ei s-au încredințat atunci, bucuroși, că paginile scrise acolo erau bune. În sfârșit, sunt încărcat de povești de pe unde am umblat prin Europa și nu mă pot abține să nu povestesc... Cred că sunt și cam nevorbit în ultimul timp... Scuze pentru că am lungit poate prea mult vorba!

Acum, ca să răspund, totuși, mai concret la întrebarea dumneavoastră, aș zice că întâmplarea de a fi publicat la Polirom este una de natură să mă încurajeze exact în acel moment al vieții în care am cel mai mult nevoie de încurajare. Este o confirmare că munca mea are o valoare, că pot conta nu numai în capul meu și în imaginația mea ca scriitor, cum se întâmplă adesea cu cei mai mulți dintre noi, că pot îndrăzni să aspir la mai mult, chiar să mă gândesc la traduceri și așa mai departe. Și mai înseamnă un impuls suplimentar pentru a face efortul de a fi nu numai poet, ci și prozator, așa cum simt că sunt. Această publicare la Polirom a schimbat cred și felul în care sunt privit de critici și de alți scriitori, mi-a ridicat cota, ca să spun așa. Nu că nu aș fi meritat asta și înainte, dar, știți cum e, uneori începi să fii luat mai în serios în funcție și de cine te recunoaște sau de cine te recomandă. Este nedrept, știu, dar așa e lumea de când e ea. Eu sunt același, numai circumstanțele s-au schimbat un pic.

La o întâlnire cu Dan Perjovschi, la Clubul Electroputere, anul trecut, îmi amintesc că Lia Perjovschi mi-a răspuns, din public, la o întrebare, subliniind și nevoia de cantitate la un creator, în zilele noastre. Publicul și specialiștii așteaptă și o consecvență, o productivitate, nu doar o apariție singulară în spațiul creativ. Aveți, apropo de titlul romanului publicat la Polirom, planuri pe termen lung în privința scrisului? Confirmarea unei edituri importante înseamnă și o cotitură pe care o faceți către proză? Căci, iată, scrieți din nou roman. Mizați și pe o întoarcere la poezie?
Împărtășesc această părere, e nevoie și de cantitate, firește, dar înțeleg totodată că în artă și în literatură fiecare își alege modelul. Eu cred că dincolo de a fi un semn al hărniciei cantitatea poate fi chiar secretul găsirii calității. Mulți așteaptă „momentul”, clipa în care cred ei că au cu adevărat ceva de spus, ceva despre care ei cred că este de calitate. Tot ei îi critică de obicei pe cei industrioși, îi etichetează în fel și chip, îi ironizează. Totuși, numai pe la noi am văzut că hărnicia e tratată drept grafomanie, iar leneveala drept profunzime. În Occident scriitorii scriu o carte la un an sau doi, iar dacă vorbim despre proză, despre roman, atunci în general avem de a face cu romane de câte opt sute de pagini sau chiar mai mari. Sigur că sunt și excepții, dar un scriitor care se ia în serios trebuie să scrie în fiecare zi. Să scrie și să citească. Așteptând mereu să ai ceva important de spus ajungi să nu mai spui nimic și să nu mai creezi nimic niciodată. Adesea am scris paginile cele mai bune când credeam că nu am nimic de spus și când credeam că inspirația m-a părăsit. Firește că este mai greu să te ții de un astfel de program de tip Thomas Mann când ai și o slujbă. Și trebuie să ai o slujbă, pentru că nu se poate trăi din scris... Oricum ar fi, cu slujbă sau fără, dacă ești scriitor trebuie să scrii. În ce privește planurile mele în noile împrejurări legate de Polirom, pot spune că mă gândesc să scriu, dacă Dumnezeu mă ține sănătos, mai multe romane. Am câteva subiecte care merită să devină romane și sper să fiu sănătos să pot să le pun în pagină. Mă încurajez singur când văd că am început să mă obișnuiesc cu programul zilnic al orelor de scris de dimineață, înainte de a pleca la serviciu. Pe de altă parte, știu că voi reveni din când în când și la poezie. Poezia este instrumentul de verificare a resurselor emoționale, cele care mă ajută să trăiesc, pentru că nu pot trăi la întâmplare, ci numai în funcție de emoții.

Llosa spunea cândva că marele roman are, în general și mari dimensiuni. Subscrieți părerii sale?
Da, subscriu. Un romancier de talia lui știe bine ce spune când vorbește despre roman. Am citit cu multă plăcere și cu mult folos și volumul lui Scrisori către un tânăr romancier, carte extraordinară ca mărturisire onestă a unei experiențe de o viață a scrisului. Un roman este o construcție, iar acest lucru presupune volum. Aceasta nu înseamnă că romanele mai subțiri ca număr de pagini nu au validitatea și locul lor, dar, când vorbim despre „marele roman”, ne gândim de obicei la Tolstoi, Dostoievski, Thomas Mann, la Mo Yan poate, la Böll, în sfârșit, la Rebreanu, poate la Preda, la Goma. Un mare roman - în afară de valoarea lui literară, estetică - ar trebui, cred, să aibă măcar trei sute de pagini. Iar pentru un număr mare de pagini, pentru volum, pentru întindere, romancierul trebuie să aibă răbdare, putere, viziune a întregului, să fie disciplinat, harnic și să mai aibă și încă alte o mie și una de abilități și talente, între care talentul literar este între primele, se înțelege. 

Ce țintiți în literatură? Ce carte ați vrea să scrieți? V-ar mulțumi ca ea să nu fie recunoscută acum, dar să iasă la iveală și să fie apreciată peste 100 de ani?
Unii critici au observat că încerc să conturez  un sistem literar propriu și cred că au dreptate într-un anumit sens. Tema bolii și tema călătoriei, de exemplu, sunt între elementele lui constitutive, care se pot regăsi deopotrivă în poezie și în proză. Îmi doresc să fac în așa fel încât, prin cărțile pe care le voi mai scrie, să dau mai multă coerență acestui univers, chiar dacă sunt perfect conștient că acest lucru ține doar parțial de intențiile auctoriale, că ține de fapt de înclinațiile lui subconștiente, materializate mai devreme sau mai târziu în idei, emoții, viziuni, pagini de proză sau poeme. Ce țintesc în literatură? Înțelegerea vieții. Vreau să înțeleg viața și să ofer și altora această înțelegere. Simt că prin scris se poate ajunge la sens. Aș vrea, mi-ar plăcea să pot scrie un fel de carte a României din ultimii șaptezeci de ani. Însă fără ostentație, fără să scot ochii cititorului că scriu așa ceva. Asta va trebui să se vadă liber. Am început cu Planuri de viață, sper că vor fi și altele. Voi urmări, bineînțeles, în primul rând vieți de oameni, situații de viață, iar România, cu istoria ei recentă, va ieși, ca efect secundar într-un fel, din aceste povești, căci toate se vor petrece cumva, mai mult sau mai puțin, în această Românie a noastră atât de chinuită. Nerecunoașterea contemporanilor nu m-ar mulțumi, pentru simplul motiv că eu scriu pentru contemporani. Recunoașterea postumă nu mai e treaba mea, ea poate să vină, dar mă interesează în special aprecierile celor care trăiesc acum, odată cu mine.  


Spuneați într-o conferință la Craiova că poezia v-a schimbat în mod radical viața. În ce fel?
Într-un mod foarte concret. Înainte de 1989 începusem să scriu poeme despre locuri din lume prin care nu fusesem niciodată. Acest stil m-a dus mai târziu la descoperirea și teoretizarea himerismului poetic, concept și manifest care a constituit substanța unei paradigme anti-postmoderniste, prima de acest fel în literatura noastră, adică prima care a pus sub semnul întrebării postmodernismul. Această călătorie - imaginară în planul vieții, însă perfect verosimilă în planul poeziei - m-a împins să mă gândesc la călătorii reale, la trăirea live a propriei poezii. Prin eforturi de învățare de unul singur a limbilor moderne, dar și prin inițierea unei comunicări reale cu Vestul, am început să public prin reviste de acolo (de vreo zece ani scriu poezie și în limba engleză) și, lucru foarte important, să obțin câteva burse „writers-in-residence” care mi-au permis să călătoresc prin Europa. În acest sens pot spune, așadar, că poezia mi-a schimbat viața. Impulsul de cunoaștere pe viu a lumii pe care mi l-a dat poezia mea himeristă a fost decisiv.  Nu aș fi călătorit la propriu dacă nu ar fi fost mai întâi călătoria imaginară din poeme.

Tot la acea întâlnire de la Craiova povesteați că v-ați vindecat de dorința de a avea succes văzând cum în Occident sunt sute, mii de autori care încearcă să-și facă auzită vocea. Comparând cele două „sisteme”, al lor și al nostru, ce asemănări și diferențe principale ați puncta?
Experiența Occidentului, atâta cât este, mi-a oferit această lecție importantă. Când stai izolat aici riști să nu vezi ansamblul. Trebuie să muncești și să fii mereu pregătit pentru șansa ta în lumea largă, asta e clar, dar totul poate fi și o chestiune de hazard uneori. Îți dai seama ieșind din cercul nostru strâmt, vorba poetului, că în lume există foarte mulți scriitori (sute, mii) care încearcă în același timp cu tine să-și facă auzite vocile, să-și promoveze, cum se spune, operele. În acest context, tu ce poți să faci? Nimic altceva decât să muncești, să publici, să lupți pentru scrisul tău, la fel ca ei. Dacă există, locul tău e pus deoparte. Totuși, acest efort nu-ți garantează succesul, bineînțeles. Succesul are legile lui secrete, iar ca să-ți faci inimă rea pentru că nu ai ajuns să fii văzut nu se știe de cine, comentat în nu se știe care revistă, premiat de nu se știe care instituție etc. înseamnă să nu înțelegi viața, să nu înțelegi că viața este valoarea supremă, întotdeauna deasupra artei și a literaturii. Dacă urmărești lucrurile astea și ai și o rezistență scăzută la frustrare ai ocazia să suferi imens toată viața. E un nonsens. Deviza mea este să lucrez cât pot de mult, să fac tot ce depinde de mine ca să-mi public scrierile și în rest să-mi trăiesc viața. Succesul, dacă vine, e binevenit, dacă nu vine, asta e ... Viața e ceva mai mult decât recunoașterea talentului și a valorii, mai mult decât scrisul și literatura, mai mult decât ambițiile noastre de scriitori.

Cum apreciați momentul actual al literaturii române?
Îl văd ca pe unul destul de bun și în creștere, numai că nu aceasta este problema. Sigur, e bine că există deja autori traduși și care au un oarecare succes pe unde au apărut prin Europa, că există, se pare, și un interes al Occidentului mai mare acum decât altădată pentru literatura română. Ceva pare că se mișcă. Pe de altă parte, mai este mult loc de îmbunătățiri ale situației. De exemplu, criticilor literari - care contribuie decisiv la climatul literar de care depinde vitalitatea literaturii momentului - nu le-ar strica mai multă onestitate, mai multă aplicație strict literară, nu le-ar strica să se concentreze mai mult pe cărți și nu pe autori și cărui grup aparțin ei. Dincolo de aceste aspecte, se poate spune că lucrurile merg spre bine, dar problema noastră, repet, nu mai este unde se situează literatura română acum, ci cu totul alta.


Care ar fi problema?
Ea ține de scăderea numărului celor care citesc. Degeaba începem să scriem mai mult și mai bine și să fim recunoscuți „afară” dacă nu mai avem cititori aici acasă. Mi se pare limpede că dacă vrem să mai avem cititori în România ar trebui să facem cumva să intrăm, fiecare cum reușim (e bine și prin cunoștințe și relații, dacă avem), în școli din locurile în care trăim, ca să avem dialog cu adolescenții, să punem la cale întâlniri, discuții, lecturi și alte chestii asemănătoare. Este o urgență, cred. Repet, dacă vrem să mai aibă cine să citească toate aceste cărți pe care continuăm să le scriem și să le publicăm fără să fim foarte atenți la lumea în care trăim. Ca unul care umblu prin școli pe subiectul ăsta într-un program pe care l-am inițiat acum vreo cincisprezece ani (o să vă povestesc, poate, odată și despre această experiență specială), îmi permit să intru un pic în detalii. Am văzut întâlniri cu scriitori, nu puține, dar în cele mai multe cazuri mi s-a părut că suferă de artificiozitate. Dacă nu vom reuși să ne debarasăm de orgoliu, de defectul eului gonflat (care se poate corecta!), dacă nu reușim, deci, să avem în fața adolescenților și a oamenilor în general acea atitudine a modestiei neprefăcute, atunci e mai bine să rămânem acasă, pentru că efectul ar putea fi exact invers celui plănuit. Indiferent cât de mari vedete ne credem, e recomandabil să le vorbim firesc despre valorile simple ale vieții și, numai dacă vine vorba, despre vreo carte de-a noastră. Nu e cazul să le umplem capul cu poeziile și romanele noastre, cu nemaipomenita noastră personalitate. E bine să le spunem părerile noastre, în cuvinte simple, despre ce se întâmplă în jur, despre dragoste, despre orice și să le spunem de ce nouă ne-a plăcut să citim în această viață și cum reușim să trăim decent în România, despre foloasele pe care ar putea să le tragă din citit, în ciuda aparentului trend. Abia la urmă, ca și cum am fi fost pe cale să uităm, le arătăm și vreo carte de-a noastră. Atitiudinea aceasta e mai de efect decât orice campanie. E o probă care ne-ar transfigura, ca oameni în primul rând, dar și ca scriitori.

Încep și autorii români să își construiască „brand-uri” (unii o făceau și în comunism, Marin Sorescu îmi vine în minte). O idee care circulă este aceea că avem scriitori de valoare, dar ei nu devin de „succes” – sau nu sunt recunoscuți (a se vedea dezbaterile anuale din jurul decernării Nobelului: noi de ce nu?)
În ultimul timp au început și scriitorii români să aibă oarecare succes prin Europa, este adevărat, iar acest lucru este încurajator. Firește că atenția Vestului vine acum și în contextul planurilor de unificare europeană din care România face parte. Este un moment de care ar trebui să profităm. Ceea ce ar trebui să facem acum ar fi să ieșim cu un număr cât mai mare de scriitori în Europa. Sistemul de la noi însă, într-un mod bizar, îi sprijină în acest sens doar pe unii. Este de neînțeles această „politică” păguboasă, care pare anume gândită așa tocmai pentru ca România să rămână izolată. Când ai o sută de scriitori buni - iar România are acum cel puțin o sută de scriitori foarte buni (la care se adaugă și cei din Basarabia), însă eu cred că sunt chiar mai mulți - este de neînțeles de ce ieși „afară” ca țară sau ca literatură scrisă în limba română mereu cu aceleași câteva nume, iar și iar, deși vezi că impactul este firav. Mă refer la programele de traduceri care au fost derulate la noi până acum. Sistemul a avut niște favoriți pe care i-a tot împins de la spate, mereu aceiași, autori traduși de mai multe ori, de mai mult de zece ori în unele cazuri, în timp ce alții, cu nimic mai prejos ca valoare literară, niciodată. Ar fi timpul să se meargă și pe diversitate, să se încerce și cu autori care (din motive extraliterare cel mai adesea) sunt mai puțin promovați aici în țară dar care ar putea „prinde” mai bine la cititorul neamț, francez, englez, la alții. Cât privește Nobel-ul, să observăm că avem un scriitor, Paul Goma, care are deopotrivă o operă valoroasă (care exprimă epoca noastră și condiția noastră de români) și o statură etic-morală admirabilă, iar noi nu avem tăria de a-l susține. Sindrom românesc? Nu știu. Cert este că pentru a fi recunoscuți și respectați de străini prima condiție ar fi să ne recunoaștem noi pe noi înșine.

Despre momentul literar actual al lui Vasile Baghiu ați vorbit mai sus. Cum arată o zi obișnuită din viața dumneavoastră? Dar una neobișnuită?
De voie, de nevoie, m-am învățat în ultimul timp să mă trezesc dimineața, nu chiar în fiecare dimineață, totuși, pe la patru și jumătate sau cinci, ca să scriu câteva pagini sau, în fine, cât reușesc, până plec la serviciu, pe la șapte și jumătate. Da, am și un serviciu, ceea ce e foarte bine, ținând cont că am o familie, iar vremurile sunt cum sunt. Sunt psiholog la Direcția de Sănătate Publică, iar aici lucrez la o carte de psihologia sănătății, mă documentez, merg prin școli sau la Biblioteca Județeană la activități pe teme de sănătate și culturale (sau amestecate), în general inițiate de mine, însă și în cadrul unor proiecte mai mari venite de la minister. Seara îmi rămâne pentru citit. Încerc să nu treacă o zi fără să citesc. Lectura mă menține în priză pentru scris, dar și pentru trăit. Sunt mereu amator să mă întâlnesc cu prietenii și sunt în stare să las scrisul pentru o cafea cu niște prieteni, ceea ce mi se întâmplă în unele zile. Cu scrisul, cu servicul, cu lecturile, cu familia, cu prietenii, viața mea este cât se poate de bună. Acest stil de viață face din zilele mele deopotrivă niște zile obișnuite și niște zile neobișnuite.

Cum v-a fost copilăria în comunism? Dar adolescența, viața de elev? Anii în care ați lucrat la sanatoriul de tuberculoză Bisericani?
Am avut o copilărie grea, pentru că am rămas orfan de tată la opt ani. A fost, totuși, o copilărie frumoasă, pentru că era la țară, iar jocul în natură este întotdeauna o bucurie pentru un copil, ca să nu mai spun că mama a reușit să țină singură gospodăria în așa fel încât să nu ne lipsească cele necesare vieții de fiecare zi, chiar dacă regimul comunist ne luase pământul și ne rămăsese doar ce aveam pe lângă casă. Un nostalgic al comunismului mi-a spus odată că ar trebui să mă simt îndatorat regimului comunist, să nu-l mai critic, pentru că mi-ar fi dat - vezi bine! - un apartament și mi-ar fi oferit accesul la educație. I-am spus acelei persoane și o spun oricui este interesat că regimul comunist este dator familiei mele (nu invers!), pentru că tatăl meu a fost ținut ilegal după 1944 (până în 1951) ca prizonier în Uniunea Sovietică, iar noi nu am putut să ne folosim de pământ zeci de ani. Iar cât privește apartamentul, eu spun așa, că dacă nu era regimul comunist noi toți românii am fi trăit normal, fiecare la locul lui, la țară sau la oraș, ca elvețienii, ca francezii, ca vesticii, care și-au făcut case, nu au stat în ploaie așteptând să le facă comuniștii apartamente, și au mers și la școală, inclusiv cei de la țară. Ca să nu mai vorbim despre împiedicarea comunicării cu lumea liberă cauzată de comunism, care înseamnă împiedicarea dezvoltării personale, oprirea unei cariere... În sfârșit, e și penibil să explic lucrurile astea. Adolescența? S-a petrecut în orașul lui Bacovia, unde am urmat Liceul Sanitar, unde am avut șansa să-l am profesor de română pe Ioan Neacșu, un eseist, critic literar și estetician de mare rafinament, autorul cărții Introducere în poezie, omul care mi-a deschis ochii asupra cărților și a culturii. Acolo am cunoscut și cercurile literare din jurul revistei Ateneu, în paginile căreia am și debutat ca poet. Ani plini de frământări emoționale, dar foarte speciali în formarea mea. Acolo am decis să-mi iau un post de asistent medical la Sanatoriul Bisericani, un loc de care fugeau toți, pentru că era riscul îmbolnăvirii. Gândul meu era însă să îngrijesc acolo bolnavi, să locuiesc în acel mediu și să capăt experiența de viață fără de care, credeam atunci și cred și acum, nu se poate scrie literatură. Așa s-a și întâmplat, pentru că sanatoriul a devenit un motiv definitoriu al poeziei mele.

Ce ați făcut la Revoluție? („A fost sau n-a fost?”)
La Revoluție lucram încă la sanatoriu, dar nu mai locuiam acolo. Soția era însărcinată cu primul nostru copil, Ioana, și a încercat, în seara de 22 decembrie, să mă convingă să nu mă duc la manifestație. Am fost destul de nesăbuit - recunosc astăzi - să o las în casă în situația în care era (în luna a noua) și să plec, totuși, împreună cu cumnatul meu, la sediul comuniștilor, unde se adunase lumea și striga ce se striga atunci la revoluție. Am asigurat-o atât cât am fost eu în stare că nu se va întâmpla nimic, și am plecat cu mulțimea care se scurgea spre centru. Am stat acolo toată noaptea, am strigat, ne-am rugat și cam asta a fost tot. Am auzit că sunt oameni în Piatra Neamț care au primit legitimație de revoluționar (fără să fi fost la București sau în vreunul din celelalte orașe unde au fost uciși oameni) cu toate că în Piatra Neamț nu s-a tras nici un glonte, cel puțin din cât știu eu. Dacă mă gândesc la cei care au murit, trebuie să spun că a fost revoluție, pentru că au murit tocmai cu acest ideal în suflet, dar dacă mă gândesc la noi, ceilalți care am supraviețuit, nu prea a fost. În sfârșit, a fost un circ întreg. Oamenii au murit, iar noi am rămas tot cu comuniștii și securiștii pe cap. Iar acest lucru se vede din situația dezastruoasă în care România a ajuns, după mai mult de douăzeci de ani, în coada Europei, cu industrie distrusă, fără autostrăzi, cu o agricultură care satisface doar douăzeci la sută din necesarul populației, restul importându-se, cu un învățământ veșnic în experimente și care nu mai promovează cartea și valorile vieții, cu un sistem de sănătate din care medicii și cadrele medicale pleacă în străinătate, cu bătrâni cărora nu le ajung banii pentru medicamente și hrană, cu peste trei milioane de oameni plecați la lucru în străinătate în timp ce copiii lor cresc în grija rudelor sau în grija nimănui.  Momentul 1989 a fost o șansă a noastră pe care am ratat-o.

Ce a însemnat pentru dumneavoastră schimbarea din decembrie 1989?
Cum spuneam, problema este că schimbarea nu a prea fost schimbare, adică nu a fost ceea ce au visat cei care au murit în Revoluție, nu s-a întâmplat în chestiunile esențiale, adică în privința oamenilor de la Putere, nu au fost schimbați oamenii din structurile politice și economice, nu s-a făcut lustrația. Libertatea de expresie și libertatea de a călători sunt câștiguri importante, nimic de zis, dar mă tem că nici acestea nu pot fi împlinite în zilele noastre, adică dacă nu ai bani (și majoritatea dintre noi românii nu avem) nu poți călători, iar dacă îți asumi să spui adevăruri în România încă ai de suferit pentru această asumare, să nu ne ascundem după degete. Totuși, schimbarea, atâta câtă a fost, a însemnat și pentru mine o șansă, ca scriitor în primul rând, pentru că mi-a dat posibilitatea comunicării cu lumea liberă, a obținerii unor rezidențe literare care mi-au permis să călătoresc. Pe urmă, nu știu ce aș fi ajuns în acea cenușie lume a comunismului. Lumea aceea nu mi-a plăcut, iar speranțele pe care mi le-a oferit Revoluția, chiar și așa înșelate în timp, au fost o gură de aer pentru mine și, în fond, pentru scrisul meu. Revoluția a mai însemnat pentru mine și o trezire la realitate. Dacă mă gândesc bine, până în 1989 trăiam într-un fel de amorțire și indiferență față de lumea din jur. Trăiam în poezia mea, în călătoriile mele himeriste, în visurile pe care mi le făceam în legătură cu scrisul meu, toate rupte oarecum de realitate. Mișcarea din 1989 m-a acomodat lumii românești așa cum este, m-a pus în comunicare cu ea, m-a ajutat s-o înțeleg mai bine. Și a mai însemnat poate și alte lucruri care nu-mi vin în minte acum, mai mărunte, care țin de viața de zi cu zi, de culoarea vieții, care sunt însă la fel de importante. A fost oricum un punct important și pentru viața mea.

Ați plimbat mult timp cu dumneavoastră caietele tatălui dumneavostră cu însemnări din prizonierat. Intenționa - visa - să le publice?
Nu visa să le publice. Era, bineînțeles, perfect conștient în ce lume trăia. Dovada este refuzul său de a lucra la primăria din comună unde i se oferise un post de copist. Postul însemna să faci politica comuniștilor, ceea ce pentru el, după trecerea prin Gulag-ul sovietic, era inacceptabil. El le-a scris ca să rămână fie și numai așa, pe caiet, scrise de mână, cu o conștiință de autor remarcabilă însă. Chiar se adresează cu „Dragă cititorule...” în câteva  locuri. Le-am găsit imediat după moartea lui, în 1974. Circulau prin sat într-un fel de samizdat. Le-am luat și le-am păstrat cum am putut mai bine, pentru că simțeam că sunt niște lucruri acolo deloc obișnuite. Le-am purtat apoi în valiza cu care m-am dus la liceu, la Bacău și peste tot, la armată, la sanatoriu. Le-am și arătat unor prieteni, între care unii erau și scriitori. Caietele tatălui meu m-au maturizat poate mai repede, pentru că m-au obligat să fiu foarte atent cu ele, să am grijă de ele. Și apoi, într-un fel, prin ele, tatăl meu îmi vorbea, ceea ce mă mai consola de durerea pierderii lui atât de timpuriu.

Ați reușit, târziu, să publicați și, recent, să reeditați Prizonier în URSS, de Vasile Gh Baghiu. Ați făcut asta din motive personale sau și din convingerea că este o mărturisire importantă - fie și doar prin raritate?
Am reușit să public aceste memorii sub formă de carte cam târziu, în 1998. Până atunci le-am publicat fragmentar în ziarul Ceahlăul, în revista Memoria, iar Europa Liberă le-a difuzat integral în patru ediții ale emisiunii „Cartea pe unde” a lui Romulus Rusan. Editura Humanitas a spus, în refuzul ei, că nu mai are hârtie, asta în timp ce directorul ei vorbea peste tot despre necesitatea recuperării memoriei. La fel, Editura Eminescu le-a amânat publicarea cât a putut de mult până când mi le-a pus în brațe gata tehnoredactate însă oprite misterios în drumul spre tipar, iar la Cartea Românească au fost considerate „amintiri cu valoare familială”. La fel, România literară a respins publicarea unui fragment. Peste tot cineva hotăra că nu e cazul să fie publicate niște scrieri de sertar care, se pare, îi cam făcea de rușine pe mulți scriitori-scriitori, care nu aveau nici un rând scris liber și păstrat în sertar, cum se tot zvonise. Sau erau și alte motive, nu știu. Am reușit, totuși, să le public sub formă de carte la Editura Axa din Botoșani, însă impactul nu a fost nici pe departe cel pe care l-ar fi avut la una dintre editurile mari. De altfel, la un moment dat, exemplarele au și dispărut brusc, din librăriile din Piatra Neamț cel puțin, și mă tem că nu au fost cititorii cei care s-au înțeles toți deodată să cumpere cartea.

Acum cartea are parte de o a doua ediție la Fundația Academia Civică. În sfârșit, nu motivele de natură familială m-au motivat în primul rând în bătălia mea pentru publicarea memoriilor din prizonieratul sovietic ale tatălui meu (deși și acestea sunt foarte importante, pentru că țin de o datorie morală a fiecăruia dintre noi pentru tot ce are legătură cu trecutul nostru și cu identitatea noastră), dar mai ales cele care țin de valoarea literar-documentară a acestor scrieri. Aceste scrieri sunt dintre cele foarte rare ca subiect (prizonieratul românilor la sovietici), apoi sunt dintre cele foarte rare scrise înainte de 1989 (mai mult, scrise în staliniștii ani cincizeci) și oferă o perspectivă a omului simplu (a soldatului) asupra prizonieratului sovetic și asupra războiului în general, nu una oficială, istorică. Toate acestea, dincolo de talentul literar adevărat cu care au fost scrise. O asemenea scriere ar fi meritat poate aceeași atenție și recunoaștere precum cea a Aniței Nandriș, cum spunea recent un recenzent al cărții, dar n-a fost să fie. Timpul nu este pierdut nici acum. Contez pe o receptare mai bună a ei în viitor.

Credeți că scriitorul are și datoria de a depune mărturie?
Nu știu dacă e just așa, să spunem că scriitorul are datoria asta sau are datoria cealaltă, că trebuie să facă una sau alta. Aceasta ar însemna, poate, să-i imităm pe comuniști, care obișnuiau să traseze sarcini scriitorilor. Fiecare scriitor e liber să scrie ce vrea, să ignore, dacă așa simte, realitatea socială și politică din jurul său. Aceasta este și esența scrisului: libertatea totală. Apare însă o problemă atunci când scriitorului îi pasă de lumea în care trăiește și pentru care scrie, și în mod normal ar trebui să-i pese. Suntem oameni și nu ne poate fi indiferent ce se întâmplă cu poporul din care ne tragem. De aici poate și datoria de a depune mărturie. Cine dacă nu scriitorii să depună mărturie? Această mărturie trebuie să fie însă adevărată, firește, nu strâmbă și mincinoasă, cum au procedat atâția în comunism și cum și azi există destui care încearcă să facă din alb negru și invers. Este de înțeles frica, lipsa de curaj, dar în acest caz cea mai cinstită atitudine este tăcerea. Ți-e frică să spui ce gândești, atunci nu spune minciuni. Mai bine taci. De altfel, credibilitatea scriitorului depinde în mare măsură și de modul cum scriitorul se raportează la realitate. Și mă refer la credibilitatea care se răsfrânge întotdeauna înspre atenția cititorului român față de cărțile scriitorilor români. Dacă oamenii vor simți că scriitorului român îi pasă de problemele lor, dacă vor vedea că își sacrifică un pic din confortul lui material și din interesele lui scriitoricești și se solidarizează cu ei, împotriva mai-marilor zilei, atunci și ei vor scoate mai des, probabil, niște bani din buzunar pentru a-i cumpăra și a-i citi cărțile. Și vor veni mai des, probabil, la lansări, lecturi, conferințe.

Paul Goma?
Din nou (și mereu) Paul Goma... E o poveste tristă aceasta a nerecunoașterii lui Paul Goma de către elita literară și culturală din România. Prin nerecunoașterea lui Goma, elita devine o falsă elită. Ea se arată solidară, în mod evident, nu cu opozanții comunismului, cum este Paul Goma, ci cu puterea provenind din structurile comuniste care conduc România și după 1989. Se poate spune, așadar,  că este o elită pentru ea însăși și împotriva poporului și tocmai de aceea falsă. O elită susținută de structurile comuniste care nu au fost înlăturate de la Putere după 1989. Aceasta este lecția pe care o învățăm din povestea raporturilor dintre cel mai important opozant al regimului comunist dintre scriitori, Paul Goma, și elita culturală a țării. În timp ce elita noastră se plânge că nu am avut un Havel, ea nu-l recunoaște pe Goma. De ce îți trebuie un Havel când îl ai pe Goma?

V-au căutat de la Securitate din cauza manuscrisului tatălui? Dar din alte motive? Ce relație ați avut cu Securitatea?
Nu, nu m-au căutat nici din cauza manuscrisului, nici din alte motive. Slavă Domnului, nu am avut de a face cu Securitatea! La Revoluție aveam douăzeci și trei de ani și câteva versuri publicate în două sau trei reviste. Mai citisem pe la „Universitas”-ul lui Mircea Martin, mai umblasem prin țară pe la festivalurile organizate de Ulici și cam atât. Depusesem cu vreo trei ani în urmă un volum de poezie cu titlul Pustiuri suverane, la Cartea Românesască (transferat apoi la Eminescu), o carte care a fost mereu amânată, în stilul cunoscut, până când am reușit să debutez cu al doilea volum în ordinea scrierii, Gustul înstrăinării, abia în 1994. Nu am făcut nimic eroic, nu am fost dizident, nu am protestat public. Mi-a lipsit curajul și recunosc aceasta cu părere de rău, pentru că îi admir pe cei care au avut curaj. Până în 1989 refuzasem de vreo două ori să intru în partid, refuzasem să scriu poezii cu partidul la un festival unde fusesem premiat și unde mi se ceruse, dacă voiam să iau premiul, să vin măcar cu o poezie despre partid și, în sfârșit, mai schimbasem câteva scrisori cu Ana Blandiana. Cam acestea au fost isprăvile mele mai deosebite. Se pare că nu eram în nici un fel o problemă pentru ei, așa că nu m-au căutat. De altfel, la cererea pe care am făcut-o CNSAS-ului, mi s-a răspuns oficial că nici tatăl meu, nici eu nu am avut dosare. M-a mirat lipsa unui dosar de urmărire pentru un fost prizonier în URSS, cum fusese tatăl meu, însă acesta a fost răspunsul lor.

Mulți scriitori au fost deconspirați ca turnători ai Securității, alții care au colaborat evident cu propaganda de Partid ocupă și astăzi locuri de prim rang în spațiul public. Anul trecut v-ați contrat cu Daniel Cristea-Enache pe seama premierii unor autori care au colaborat cu Securitatea... (nu pun o întrebare, ridic doar o minge la fileu)
În esență, în disputa aceea, eu am încercat să atrag atenția că prin premierea  unui autor care tocmai mărturisise că fusese colaborator al Securității se dă un semnal greșit din punct de vedere etic și moral unei societăți care și așa își regăsește greu reperele după perioada comunistă și după o tranziție spre nicăieri la fel de agresivă. Mi s-a răspuns că esteticul este autonom, că un autor bun merită apreciat chiar dacă a comis fapte reprobabile și alte chestii de felul acesta. Așa o fi, dar eu văd în acest „argument” - îmi pare rău că trebuie s-o spun - semnul unui suprem cinism, ca să nu mai adaug că autorul în cauză nici nu e, de fapt, atât de talentat pe cât spun criticii luîndu-se unii după alții, cum le este obiceiul. Am scris și un articol pe acest subiect în Timpul (februarie 2012), dar criticul la care vă referiți nu a mai dat o replică în presă, deși promisese că o va face. Asta e situația.

Se pare că s-au terminat scriitorii talentați în România și nu avem încotro decât să premiem tot colaboratorii sistemului, vedetele sistemului, „oamenii noștri”. Partea care mi s-ar părea comică dacă nu ar fi, de fapt, tristă este că majoritatea scriitorilor s-au repezit atunci să-l consoleze pe cel care a mărturisit colaboraționismul, în loc să-l blameze, cum ar fi fost normal. Și asta în condițiile în care nici nu am aflat din mărturisire ce s-a întâmplat cu victima denunțurilor. Reacții paradoxale numai bune de cercetat de psiho-sociologi... N-aș vrea să se înțeleagă însă că am resentimente față de vreunul dintre cei implicați în acea dispută. Pot sta de vorbă cu oricare dintre ei oricând, dacă vor sau dacă va fi ocazia în această viață. Atâta numai că nu accept să mi se livreze nedreptăți, judecăți strâmbe și jocuri de interese literar-politicianiste cu titlu de dragoste necondiționată pentru estetic, pentru artă. Nu am aterizat nici eu chiar acum de undeva din spațiu în România.

Cum vi se par tinerii autori, dacă îi comparăm, să zicem cu tinerii politicieni, că s-a tot vorbit de o schimbare a clasei politice? Pe unde i-ați situa, între onestitate-curaj și obediență?
Sunt lucruri care îmi plac și altele care nu-mi plac la ei. Îmi place dezinvoltura lor și faptul că nu fac din scris un capăt de țară. Sunt mai liberi în relația cu scrisul, cu literatura. Ai senzația că în orice moment pot lăsa deoparte scrisul ca să se apuce de altceva, complet diferit. Și îmi mai place la ei faptul că nu se uită în stânga și în dreapta când vorbesc cu tine. Au exercițiul libertății. Nu le este frică. E o generație crescută în anii ăștia post-revoluționari plini de capcane și de experimente sociale de tot felul, din care ei au ieșit la lumină numai ei știu cum, pentru că părinții, în general vorbind,  fie au fost plecați în străinătate, fie au fost ocupați cu slujbele și cu viața grea. Pericolele pentru ei sunt chiar mai mari decât cele care ne priveau pe noi. Drogurile, pornografia, violența, disoluția reperelor morale și a valorilor vieții, scăderea interesului pentru învățătură sunt doar câteva dintre ele. Cea mai gravă mi se pare însă convingerea că poți fi scriitor fără să citești mult, fără cultură. Talentele necultivate se pierd, e o lege care a funcționat de când e lumea și așa va funcționa în continuare. E o generație interesantă, liberă în mișcări, dar cred că nu le-ar strica unora dintre reprezentanții ei să citească mai mult și să fie mai atenți la modul în care criteriile estetice se amestecă în judecarea literaturii cu acelea etic-morale, de fapt, la aspectul strict uman al raportării la literatură. Nu suntem roboți care judecăm scrieri, ci oameni care trăim emoțional situații de viață din cărți. Apoi, ar mai fi niște mici mari probleme... Unii dintre acești tineri scriitori au o tendință irepresibilă de a se coagula în „găști”, la fel ca generațiile dinainte (nimic nou sub soare!), ceea ce, fără să fie ceva rău în sine, anulează personalitatea și face loc unor nedreptăți pe care, așa, „în gașcă”, ei le pot face celor care își asumă calea individuală.

Mai mult, lecția rezistenței la frustrare încă ar mai trebui frecventată, adică lecția acceptării spiritului critic nu numai când acesta se exercită asupra altora, ci și atunci când îi are chiar pe ei în vedere. În fine, dacă ei consideră, de asemenea, că există cărți pe nedrept lăudate și autori supraevaluați (considerație cu deplin temei, în paranteză fie spus), atunci singura cale onestă, care probează și educație și șapte ani de-acasă, este să scrie cronici literare în care să arate supralicitarea și eventual impostura, nu atacul în grup (ca să nu spun „în haită”) în care sunt date la o parte respectul față de persoanele autorilor și chestiile elementare de bun simț. Poate fi haios pentru unii să fii „cool” și să faci „mișto”, cum se spune, de alții, dar există și aici o limită, dincolo de care credibilitatea are serios de suferit.

„Dacă aș fi avut și eu abilitatea de a mă infiltra, de a mă pune bine, de a simți rapid unde se joacă interesele, de a vedea încotro bate vântul, astăzi aș fi pe «listele» lor”, spuneați, într-o postare pe Facebook. Dar vă doriți să fiți pe listele lor?
Nu am încotro, nu prea există alternativă. Sunt interesat să-mi fac cunoscută opera, în fine, cărțile, iar acest interes e legitim. A fi pe „listele lor”, a lua un premiu oferit de „ei” înseamnă să ai o șansă în plus să fii văzut de cititori. Așa este în România. Aceasta nu înseamnă oportunism, ci realism, pentru că nu presupune să faci compromisuri. Nu îi rogi să te includă pe listele lor, nu le oferi nimic la schimb, cum se spune, nu renunți la părerile și opiniile tale. În fond, ei reprezintă niște instituții ale statului român, cu tot cu listele și premiile lor. Nu-i ții pe acești „ei” la mare respect, dar accepți premiile lor, includerea pe listele lor ca să nu fii încă și mai marginalizat decât ești. Eu scriu pentru cititorul de azi, deși nu îl scot din calculele mele optimiste nici pe cel de mâine. Iar cititorul de azi ține cont de „listele lor”. Așa a fost învățat. Așa că nu o să mă supăr că, de exemplu, după excluderea mea abuzivă în ultimul moment din prima ediție a DGLR-ul lui Eugen Simion (povestea este rezumată de Roxana Sorescu în Observator Cultural (nr. 37/2005), pentru ediția a doua, în sfârșit, mi s-au cerut datele. Cititorul nu știe despre bătăliile noastre din culise, iar dacă vede că nu figurezi, cum se spune, nici măcar în DGLR, poate crede că nu prea e mare lucru de capul tău ca scriitor. De aceea, e important să fii și pe „listele lor”. În acea însemnare am vrut să-mi spun oful de scriitor care nu face compromisuri și care are un pic de suferit din cauza aceasta, chiar dacă este o suferință asumată. Și nu este vorba despre o suferință în primul rând, ci despre o nedreptate.

Tot pe Facebook țineți un adevărat jurnal de bord în privința cărții la care lucrați. “Scrierea unui roman este și un instrument perfect de aflare a naturii tale adevărate, de răscolire a unor resurse sufletești care, altfel, ar fi rămas veșnic în adormire”, mărturiseați acolo. Îmi puteți da un exemplu de astfel de „descoperire” de sine?
Scriind roman, am descoperit lucruri din trecutul vieții mele pe care le pot vedea acum într-o altă perspectivă. Investigarea cu mijloacele prozei a unor situații din propria viață (indiferent dacă în roman ele capătă valențe ficționale) conferă acelor situații o altă valoare și o altă greutate. Sunt momente peste care mereu ai trecut cu superficialitate, cărora nu le-ai acordat atenția pe care o meritau, dar care brusc, prin zăbovirea prin scris asupra lor, capătă o perspectivă diferită, care îți îmbogățește viața ta din prezent. Așa mi s-a întâmplat scriind romanul Planuri de viață. Scriindu-l, am văzut cât de mult cântăresc unele clipe petrecute cu tatăl meu, căci au fost câteva înainte de moartea lui care s-a întâmplat când eu aveam opt ani. La fel, situații și scene din călătoriile pe care le-am făcut în Europa, dar în special comunicarea cu diferiți oameni pe care i-am cunoscut în aceste călătorii, toate au devenit, prin scris, etape importante din formarea mea sufletească, emoțională. Adică ele au căpătat semnificație numai după tatonarea lor prin scris, numai după înțelegerea lor. Este și ceea ce trăiesc acum când scriu alt roman. De fapt, este întocmai ca în teoria „terapiei narative” a australianului Michael White, în care oamenii își „rescriu” poveștile personale. În acest sens, cred că scrierea unui roman este un instrument de explorare a propriei identități, a acelei identități interioare, emoționale, fie el acel roman o autobiografie sau o ficțiune. De fapt, toate sunt, mai mult sau mai puțin, autobiografii.

Interviu de Cornel Mihai Ungureanu

4 iunie 2013

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey