Florin Oncescu

 
sus


Florin Oncescu



Ies în întâmpinarea valurilor



Câte cireșe intră într-un kilogram?
Sunt inginer și o astfel de întrebare îmi incită bunul simț ingineresc. Între o sută și două sute, funcție de soi? Deși, tot gândindu-mă și luând în calcul recitirea amintită de tine, cred că m-am prins de unde ți-a venit ideea. O mică proză de-a mea, intitulată Cireșe pe alese? În ea, niște români nou veniți la Montréal, ajunși la piață, îi privesc cu ochi critic pe cumpărătorii de cireșe care-și aleg marfa. Ori doar mă amăgesc?


Vrei să facem pariu? Eu cred că sunt sub o sută, ceva în jur de cincizeci și ceva, saptezecișicinci.
Nu te contrazic. Poate că estimarea mea e valabilă pentru cireșe de pădure.


Îți place să construiești din „piese de lego”, mici, cele mai multe identice?
Da. Este esența calculului ingineresc. Cred că aplic aceeași metodă și în scris, dar nu pentru că mi-ar plăcea, ci pentru că nu pot altfel.


Câtă încredere ai în ceea ce ți se oferă?
Când mi se oferă ceva, de regulă e vorba de un schimb de oferte evident, care nu-mi deșteaptă nicio neîncredere. Sau e vorba de un gest de prietenie lesne de deslușit.


Ce ai făcut în week-end?
Am văzut, în oraș, un film: Searching for Sugar Man, un documentar despre biografia contorsionată a unui cântăreț american pe nume Rodriguez. În aceeași seară am mâncat, prost dar scump, la un restaurant (Mihaela a insistat să chemăm managerul, omul a spus că a luat notă de nemulțumirea noastră). Am văzut acasă, în trei seri, patru episoade din Boardwalk Empire, un serial TV american cu gangsteri din vremea prohibiției, pe care îl parcurgem în ritm accelerat, după dvd-uri închiriate. În fiecare zi mi-am plimbat cățelul prin parcul de cartier.


Cum ți se pare teatrul? De scris, de creat (regie, scenografie), de jucat, de privit, de comentat.
Spre deosebire de film, teatrul mă incită la somn. Pentru mine, o piesă e bună dacă reușesc s-o văd fără să mă chinuie somnul. În fine, fără să mă chinuie foarte tare. Cu toate astea, mă duc des la teatru. Ani de zile am citit teatru, dar și scenarii de film, cu oarecare perseverență. Le-am citit de plăcere, dar și cu speranța secretă că voi învăța și eu să scriu teatru ori scenarii. N-am învățat. Deci, de scris, teatrul mi se pare greu. Însă nici n-am abandonat speranța. Am scris câteva cronici de teatru. Pentru că-mi lipsește limbajul specializat al cronicarului de teatru, le-am făcut ca pe niște proze umoristice.


Cum a comentat mama ta prozele pe care le-ai scris?
Nu le-a comentat la fel pe toate. Am scris, într-o proză, cum a reacționat ea la citirea altei proze. A fost revoltată de limbajul folosit. Însă, de obicei, n-avea acest motiv de nemulțumire. În general, era mândră că are fiul scriitor. Unei prietene i-a dat una dintre cărțile mele cu o dedicație semnată „mama lui Florin Oncescu”.


Cum privești viața mamei tale? O vezi ca pe un personaj? Pentru o suită de proze scurte? Pentru un roman? Dacă ar fi personaj, ar însemna că scriitorul o vede și cu ochi de copil și de fiecare etapă din viață?
Îmi văd foarte bine mama ca pe un personaj de roman. Din păcate, până la proba contrarie, eu sunt autor de proză scurtă. Deși ea e deja prezentă în pagini publicate de mine, de la moartea ei, survenită în urmă cu doi ani, simt nevoia unei proze mai ample având-o eroină. Poate că o suită de proze scurte e soluția optimă. Sunt de acord că, pentru un „efort narativ” mai ambițios, tehnica „ochiului de copil”, ca să zic așa, e de neevitat.

Mama a fost o femeie care nu lăsa pe nimeni din anturajul ei indiferent. În familia ei dobrogeană era mereu gata să sară în ajutorul celor aflați în necazuri, însă unii îi reproșau că prea își bagă ea nasul în toate. În satul din Muscel din care venea tatăl meu, s-a bătut ca o leoaică, în justiție, timp de vreo 10 ani, pentru dreptul ei și-al meu la partea cuvenită nouă din moștenirea bunicilor. (După moartea subită a tatălui meu, unele rude din sat atacaseră testamentul, unul absolut echilibrat, trebuie spus). De meserie era contabilă. La Craiova, a avut o perioadă fastă în activitatea profesională, când a fost contabilă a clubului sportiv Universitatea. Ulterior a lucrat tot la Universitate, dar într-un serviciu de contabilitate inevitabil mai lipsit de „glamour”, unde s-a simțit persecutată de șef, unul devenit personaj odios al poveștilor ei de la ora cinei.
În vremea pensiei a avut o altercație cu vecina apartamenului de dedesubt, tot o doamnă pensionară. Cunosc vag detaliile incidentului. Apa pornită de la un calorifer din apartamentul ei a produs ceva pagube în apartamentul vecinei. Vecina a venit la ușa mamei iar discuția s-a terminat cu o ușă trântită. Vecina susținea că a fost împinsă cu brutalitate. Maică-mea pretindea că nici pomeneală, dar că puțină împingere o fi fost, pentru că vecina spunea prostii, iar ușa trebuia închisă. Urmarea a fost că vecina a revenit însoțită de o nepoată, care nepoată a venit însoțită de un prieten fotoreporter la un ziar local, iar maică-mea s-a ales cu o poză în acel ziar, în capot, în pragul ușii, poza fiind însoțită și de niște comentarii tendențioase, din care reieșea că mama a bătut vecina. Alte urmări n-au existat, dovadă că acuzele au fost neîntemeiate. Mama a uitat repede incidentul, de câțiva ani avea o altă luptă de dat, una a cărei miză era viața ei. Timp de 12 ani a trecut prin intervenții chirurgicale dificile, a devenit specialistă în tratamente naturiste, a frecventat asiduu mânăstiri renumite pentru puterile tămăduitoare găzduite de ele. La 71 de ani a pierdut bătălia.
Relația noastră a fost una tensionată, cum se întâmplă adesea între mame rămase singure și fii unici. Am venit în țară cât am putut de des dar mi-a rămas conștiința vinei că aș fi putut face mai mult ca să-i întârzii sfârșitul. A murit la mijloc de august. În ultima săptămână din luna iunie a aceluiași an am străbătut împreună, în Loganul ei, sudul țării, de la Craiova la Constanța. Dus-întors. Cam o dată la ora de mers, opream ca să-i schimb poziția scaunului, ridicând sau dând pe spate speteaza. Vorbeam, tăceam, uneori strigam unul la altul. Nu suporta să fie contrazisă. Ca întotdeauna, dar mai cu vehemență. La dus, am făcut un ocol până în satul din Muscel. La Mioveni, orașul de lângă uzina Dacia, ne propusesem să cumpărăm un cric. Cel original dispăruse din mașină într-un service, la Craiova. Era zi de duminică, magazinul de piese auto lângă care oprisem era în mod evident închis, dar ea voia să verific dacă totuși nu-i deschis. Ne-am contrazis, am părăsit mașina răcnind. Când m-am întors, mi-a spus: „Știi ce-a zis omul ăsta, din mașina din față, care te-a auzit?” În fața Loganului era o altă mașină, cu șofer în ea. „Ce-a zis?” „A zis: Doamnă, aveți nevoie să-i trag eu una nesimțitului?” Șoferul mașinii din față privea apatic strada. „Zi mersi că l-am oprit!” „Bine”, am spus.

Auzind o întrebare constantă a Corinei, o transmit și către tine. Cum poți să fii deschis și protejat în același timp?
Literatura, așa cum o văd eu, nu există în absența deschiderii, a destăinuirii. Însă deschis total nu este nimeni, nici măcar scriitorul care mizează pe deschidere. Pentru că nu ajunge să vrei să fii deschis, mai trebuie și să poți. Te pot împiedica pudoarea, teama de ridicol, vanitatea... Nu pot decât să bănuiesc că o soluție parțială pentru „deschiderea protejată” este adoptarea unui pseudonim.


Te recunoști în personajele unui text scris de altcineva? Te gândești uneori că EȘTI personaj într-un text al cuiva?
Mă regăsesc în multe gânduri atribuite personajelor acelor cărți care-mi plac, fie ele semnate de Jules Renard, Charles Bukowski ori Gombrowicz, de Preda, Cosașu ori Mazilu, de O. Nimigean ori Cornel Mihai Ungureanu. (Identificarea merge mai greu cu personajele cărților scrise de femei, recunosc). În anii de școală gimnazială, în anumite perioade numai, aveam sentimentul că fiecare gest îmi e observat și evaluat de o instanță nevăzută și atotputernică. Cred că acest sentiment este echivalent cu a te crede personaj în textul altuia.


Resimți parte din sentimentele trăite de personajele tale?
„Simt” toate sentimentele trăite de personajele mele. Am scris și scriu puțin. Am personaje puține și nici măcar unul nu e „inventat”. Unul, aproape mereu cel principal, e alter ego-ul meu. Simțitul sentimentelor trăite de aceste personaje e echivalent cu buna înțelegere a mecanismelor interioare care le animă. A nu simți aceste sentimente echivalează cu ratarea respectivelor personaje și a bucăților de proză care le conțin.


Fotografia sau filmul?
Într-un fel, fotografia e o schiță iar filmul e un roman. Deși sunt autor de proză scurtă, deși sunt un cititor care consideră abuzive romanele cu peste 225 de pagini, prefer filmul. Însă răspunsul meu e nedrept cu fotografia. Ea și filmul nu participă la aceeași categorie. Nu poți mânca floricele în fața unei fotografii. Consumul de fotografie e un sport elitist. Din acest punct de vedere, filmele de artă (ale unor Tarkovsky ori Fellini) sunt o succesiune de fotografii.


Mi-a plăcut proza ta, O anumită privire. Simți că repeți din gesturile tatălui tău? Te-ai răzvrătit cumva față de el?
Era o prezență discretă în viața mea. Însă, într-o anumită măsură, era modelul care mă făcea să par nevrednic. N-avea nici o vină, totul se petrecea în mintea mea. Ulterior, am simțit aceeași tensiune, cu mine situat de cealaltă parte a baricadei. Îmi amintesc de un drum cu mașina, de la Craiova spre satul din Muscel în care el a copilărit. Cred că aveam 14-15 ani. La benzinăria de la ieșirea din Pitești am insistat să fiu lăsat să mă ocup eu de deșurubatul bușonului și de plata benzinei. El a protestat încet, către maică-mea. Nu avea încredere în mine. La insistențele ei, am fost lăsat. După vreo 10 km de drum, taică-meu a tresărit și m-a întrebat: „Ai înșurubat capacul?” Nu eram sigur, dar am spus că da. Cu glas moale. După alți vreo 5 km, maică-mea i-a spus: „Oprește, vreau să verific!” Bușonul lipsea. Îl uitasem, desigur, pe ușa portbagajului. Maică-mea a improvizat un capac din pânză, legat cu o sârmă găsită pe marginea șoselei. Pe drum, simțindu-mă vinovat, tot eu am fost cu gura mare. Îi reproșam lui că niciodată nu avea încredere în mine, în timp ce eu luam de-a gata tot ce-mi spunea el. Îmi amintesc punch line-ul care l-a făcut să se întoarcă spre maică-mea, cu ochii măriți: „De unde știu eu că ziua te duci la Universitate? Ce, am mers eu acolo, să verific?”


„Fii cuminte, știi că ne vedem luni” - spune un personaj de-al tău către un altul. Știi și totuși ești nerăbdător sau ți-e teamă că nu se împlinește? Ai speranțe, așteptări? Ai încredere și liniște?
Fie că știu, fie că nu (indiferent despre ce-om vorbi), nu sunt nerăbdător, nu mi-e teamă de o posibilă neîmplinire. E meritul firii mele. Puțin și al vârstei. Am speranțe, dar ele nu sunt obsesive. Nu în sensul că le-aș uita, ci în sensul că mă lasă să trăiesc.


13 e mai degrabă 12bis?
Nu simt că m-a atins sindromul 12 bis. Acestuia îi văd doi factori declanșatori: bătrânețea și boala grea. La 52 de ani, prima îmi pare foarte departe. A doua sper să vină în urma celei dintâi.


„O singură stare psihică durabilă: speranța!” Ea este combustibilul? Este motorul?
Fraza îi aparține unui personaj din Dispoziție depresivă. E un tânăr căruia prea multă speranță neîmplinită i-a fost fatală. În cazul lui, speranța e combustibilul unui motor numit creier. Prea mult combustibil îneacă motorul.


Ți-e dor de tren?
Da. Alături de avion, este un mijloc de locomoție adecvat lecturii. Spre deosebire de avion, nu-mi agrementează lectura cu momente de panică.


Citești, citești, dar la ce bun? Scrii! Ei și ce?
Lectura mi-a intrat în sânge. Nu pot să adorm noaptea fără puțină lectură. În excursii nu ratez niciodată librăriile. Chiar și în țări a căror limbă nu o înțeleg. Scriu, dar într-un ritm care nu-mi dă dreptul să mă declar scriitor. Și nu perseverența îmi lipsește. Sunt, pur și simplu, ineficient. Din acest motiv, sunt tentat să consider ineficiența o virtute. Prolificii îmi deșteaptă bănuieli. Dacă totuși perseverez, o fac dintr-un viciu care nu-i vanitatea. Ori nu-i doar vanitatea. De fumat m-am lăsat, de bere m-am lăsat... Mi-e frică să mă las de toate!


Ce muzică mai ascultă băiatul tău? Cum percepeai muzica pe care o ascultau părinții tăi pe când tu erai copil?
Băiatul meu e înhămat de trei ani la un doctorat, departe de noi. Nu știu ce muzică mai ascultă. Datorită lui m-am alfabetizat în hip-hop, acum vreo 10-12 ani. Tatăl meu nu asculta muzică, ori, mai exact, eu nu mi-l amintesc ascultând muzică, în timp ce mi-l amintesc foarte bine privind un film la televizor, de exemplu. Știa să cânte la vioară, pentru că era absolvent de școală normală, una reputată, cea de la Câmpulung. L-am ascultat o singură dată cântând, în casa unei nepoate de-a lui, din Muscel, și ea absolventă de școală normală. Am reținut pentru că m-a surprins. E posibil să fi interpretat Balada lui Ciprian Porumbescu. Mama asculta în special muzică ușoară românească și romanțe. Colecția de discuri din casă, una nu foarte extinsă, era alcătuită după gustul ei. Până să intru la liceu, le-am tot ascultat, absolut necritic.


„Un contractor muncește atât cât i se dă voie”. Cum privești tu munca? De la munca voluntară din anii de comunism până la contractele de pe continentul american.
Mă consider împăcat cu meseria mea, chiar dacă n-am ajuns să muncesc atât cât mi se dă voie. Nu sunt legat de o companie, ci de o profesie. CV-ul meu a început să semene cu un minicatalog al companiilor de aviație din Statele Unite și Canada. Mai nou, am început să includ în el firme europene. Din cauza acestui parcurs profesional neuzual, prietenii scriitori de la Craiova au început să uite că eu mai scriu și proză. Mă prezintă prietenilor lor cu sintagma „inginer de aviație din Canada”, uneori adăugând, cu veselie: „Și mai și scrie!” La Montréal mă intersectez constant cu câțiva foști colegi de promoție de la facultatea de Aeronave din București. Substratul nedeclarat al discuțiilor de la rarele noastre întâlniri la bere este că și munca și oamenii din companie sunt așa cum le știam noi din întreprinderile de-acasă.


Ce nostalgii ai? Dar aroganțe?
Am nostalgia unei vacanțe prelungite, dedicată odihnei și lecturii. Aroganțele vor ieși, poate, la iveală din acest interviu.


Cum s-a născut ideea de a scrie despre oamenii care te enervează?
Căutam o sursă nouă de subiecte. Cum pe mine mă enervează mulți, am crezut că am dat peste o sursă inepuizabilă. M-am oprit atunci când webzine-ul Terra Nova, în care îmi publicam enervările, și-a încetat existența. Însă lista celor care mă enervează e, în continuare, deschisă. Când și când îmi sare în față reprezentantul unei varietăți pe care o trecusem cu vederea. De exemplu, sunt la birou și-mi văd de treabă, în fața calculatorului. Deodată îmi dau seama că, la câteva birouri distanță de mine, unul vorbește tare, de parcă ar ține o lecție, presărându-și frazele cu întrebări retorice. Îl trec într-un carnet, pentru folosință ulterioară: „Cel căruia îi place să se audă vorbind”.


Te-ai născut la Constanța. Ce înseamnă marea pentru tine? Ce înseamnă înotul? Ce e o barcă, ce e un vapor? Cum percepi valurile? Deși lângă apă, și ce apă!, ai ales călătoria prin aer.
Aveam 7 ani când m-am mutat, cu părinții, de la Constanța la Craiova. În continuare, vacanțele de vară tot la Constanța mi le petreceam, în bună parte. Din cauza acestei „expuneri”, mult timp am crezut că am o legătură specială cu marea. Mai târziu am fost nevoit să-mi reconsider această idee. Soția mea, care-i olteancă, pare să se bucure la fel de tare de o baie în mare, iar pește mănâncă mai mult decât mine. Ne deosebește, în schimb, priceperea la înot. Eu înot bine, ea aproape că nu înoată. Secretul avansului meu? La 5-6 ani, fratele mai mic al mamei mă arunca de pe pietrele din Portul Tomis, cu repetiție, în apa care-mi trecea peste cap. Despre bărci și vapoare, nimic special de spus. Despre valuri, cred că da. Dacă înotul este sportul meu preferat, stilul de înot pe care îl prefer este „datul cu valul”. Ies în întâmpinarea valurilor, le las să treacă peste mine pe cele leșinate și îl „iau” pe cel pe care-l consider optim. Mă duc cu el până aproape de mal. Dacă încă sunt departe, mai „iau” unul. Perseverez așa până când încep să mă arate cu degetul copiii de pe plajă. Cât privește călătoriile aeriene, le-aș evita, dacă aș avea de ales, în mod realist, alt mijloc de transport. Deși îmi câștig viața din calcule de rezistență pentru structurile de aviație, nu am pasiunea zborului. La trecerea oceanului, am nevoie de două sticluțe de vin roșu băute pentru a putea să citesc ceva, ori să urmăresc un film. Altfel, mintea mea imaginează întruna scenarii catastrofice.


„Scăpat , acum, din boarea fierbinte a universului femeilor, răsufla ușurat.” Cum privesti spre propria adolescență? Cum a fost cu noaptea cutremurului din '77?
Adolescența e o etapă de parcurs. N-aș fi știut, dacă fiul meu n-ar fi ajuns, la rândul lui, la adolescență. Cred că atunci mi-am pierdut privirea adolescentină asupra existenței și am trecut de partea taților. Nu a mamelor. Să fii de partea mamelor, pentru un fiu, e tendința naturală, nu implică vreun efort.

Vorbind de marele cutremur... În acea noapte de martie, în mulțimea de oameni care invadase centrul Craiovei imediat după cutremur, mi-am întâlnit întâmplător o colegă de liceu. Până atunci eram distanți. Peste vreo 6 ani ne-am căsătorit. Situația e staționară, de-atunci.

„Asta pare a fi menirea noastră în viață, să privim, să receptăm.” La tine care e raportul între receptare si emisie?
Net în favoarea receptării. Uneori dau peste câte unul căruia îi place să asculte mai mult decât îmi place mie. E plăcut să fii ascultat dar, după întâlnire, simt că mi-am pierdut vremea. Constat că eu n-am rămas cu nimic.


Cehov? El meșterea la sănătatea oamenilor, tu la a mașinilor. Lumea mecanismelor și structurilor metalice te face să percepi asemănări cu lumea oamenilor?
Cehov e un scriitor imens, Céline de asemenea, și amândoi au fost medici. Fără să-mi treacă prin cap să mă compar cu ei, cred că profesia de medic nu te apropie mai mult de scris decât cea de inginer. Poate că întrebarea are legătură cu cunoscuta identificare a sursei râsului dată de Bergson (“du mécanique plaqué sur le vivant”). Însă „du mécanique” (schematizare, repetitivitate, previzibilitate) există în orice profesie, ori îndeletnicire. Pentru structurile metalice am doar gânduri bune, chiar dacă nu le consider responsabile de aplecarea mea spre scris. Și nu mă gândesc numai la venitul obținut de pe urma lor. Îmi plac calculele pe care le fac. Mai mult, simt nevoia unui echilibru între cele două activități ale mele.


„Bărbați! Un strop de vodcă și-ți debitează aiurelile lor inofensive. Femeile au problemele lor reale”. Așa e și în lumea scriitoricească?
Citatul, unul din volumul de debut, ilustrează punctul de vedere al unei femei. Bărbații au, de obicei, opinia contrară. În lumea scriitoricească e la fel, cred.


Parc-am fi la o terasă în Drumul Taberei. Când vei fi la o asemenea terasă, îți vei aminti de vreuna de peste Ocean?
Îmi voi aminti. Mi s-a și întâmplat, de altfel. Însă e o amintire care, deocamdată, nu basculează în nostalgie. Pe de altă parte, nici terasele din România nu intră, toate, în sacul meu cu amintiri „sensibile”. Eu vin des în România iar nostalgia ține mai mult de distanța în timp, decât de cea în spațiu. E legată de sentimentul irepetabilității situației a cărei amintire îți invadează creierul. Eu, gândindu-mă la o cârciumă minabilă de lângă pasajul Lujerului, din primii doi ani de postcomunism, știu că niciodată nu voi mai bea bere la sticla de un litru, fără pahar. Comesenii de-atunci, reîntâlniți acum, n-am mai putea vorbi fluent după o asemenea probă.


Care e locul tău în „America” ?
E întrebarea pe care și-o pune un inginer român într-o proză din La umbra unui enciclopedist. Venit de curând în Canada, cunoaște bucuriile muncii fizice, una grea și prost plătită. Astăzi, locul meu în „America” e unul mai confortabil. După cum ar spune un văr de-al meu din Muscel, „muncesc cu pixul”. Adică îmi fac meseria de inginer. Dilema cu care mă confrunt azi e una pe care o consider mai blândă. Nu mai știu „unde” e locul meu. N-o spun cu amărăciune. Îmi place viața în America de Nord, dar nu mă pot lipsi nici de cea din România. Cum în România mi-ar fi greu să lucrez după o absență de 18 ani, în ultima vreme tot îmi fac de lucru prin Europa. Mă refer la Europa ca la o entitate din care România e exclusă. Din vara acestui an am sentimentul că România iar nu mai e acolo. O spun cu amărăciune.


Ai variante la textele publicate?
Nu. Asta dacă fac abstracție de câteva texte publicate în revista Pagini românești, de la Montréal, ale căror variante inițiale, păstrate de mine, erau prea corozive. Prozele intrate în cărți au cunoscut multe variante, dar e vorba de perieri succesive, fără nimic spectaculos. Am păstrat unele dintre ele.


Ai texte de sertar?
Nu. Scriu cu mare greutate, privându-mă de somn, de ieșiri în aer liber, reducându-mi în mod voluntar venitul, prin limitarea timpului dedicat muncii inginerești... De ce aș pune rodul acestei activități pline de privațiuni într-un sertar?


Cititorii Prăvăliei Culturale își amintesc că în interviul pe care l-a acordat Felicia Mihali au găsit și o întrebare de-a ta. Această idee s-a născut aflând despre dialogurile voastre. Acum a venit timpul ca să primești și tu o întrebare de la ea.
„În proza ta de imigrație, victimele tale favorite sunt soția ta, prezentată ca o isterică, și prietenii tăi, mai apropiați sau mai depărtați, pe care îi prezinți drept stupizi, vanitoși, snobi, un puternic contrast cu naratorul Sorin, care apare drept o victimă a propriei bunătăți, inteligențe și modestii. Daca ești de acord, este vorba de o opțiune conștientă? Dacă-i așa, care-i motivația ei?”
Singura mea proză în care apare un personaj din categoria „nevastă isterică de narator” a fost scrisă la București și a apărut inițial în revista Luceafarul, în 1994. Chiar dacă a fost inclusă în La umbra unui enciclopedist, a doua mea carte, publicată trei ani după venirea mea la Montréal, ea nu intră, oricum aș privi-o, în categoria cu lejeritate numită aici „proză de imigrație”. Ea este modestul meu omagiu adus unor pagini nepieritoare ale literaturii. Pagini de găsit pe rafturile de sus ale oricărei biblioteci bune, la care aproape oricine poate ajunge, dacă-i înarmat cu determinare și, la nevoie, cu un taburet. Spre lauda ei și liniștea mea, nevasta de prozator a citit cu amuzament proza despre nevasta de narator. Partea a doua a întrebării, cea cu prietenii, este o prezentare caricaturală și subiectivă a unei munci oneste, de autor de proză satirică, desfășurată într-o revistă a comunității românilor de la Montréal, în folosul aceleiași comunități. E drept că, în urmă cu câțiva ani, un prieten, grafician amator, mi-a adus la cunoștință disconfortul lui în urma lecturii unei mici cronici de expoziție, printr-o scrisoare recomandată, în care erau formulate amenințări în limbaj avocățesc. E drept că un venerabil romancier, coleg ori fost coleg cu mine de asociație de scriitori, mi-a lăsat pe cutia vocală a telefonului un mesaj care se încheia cu un blestem. (Între timp ne-am împăcat și mi-a dat o carte, cu dedicație). E drept și că, de curând, o presupusă prietenă, o scriitoare, m-a acuzat prin e-mail, în urma lecturii unui paragraf, de lovitură joasă. Dar astea sunt mici și extrem de rare accidente de parcurs, rezultate mai degrabă din lecturi grăbite ale frazelor considerate contondente. Partea bună e, vorba întrebării, demascarea celor stupizi, vanitoși, ori snobi. Este o activitate care încă mă amuză.


Îmi pare că textele tale se leagă unele de altele, precum capitolele unui roman. Ce titlu ar purta?
Poate... Legenda lui Sorin (păstrând proporțiile, desigur, după The Duluoz Legend, supratitlul desemnat de Kerouac seriei de romane care constituie majoritatea scrierilor lui). Sau Proză fără gheață (după Proză fără ficțiune, titlul unei recenzii la volumul meu de debut, semnată de Ioan Lascu).


Interviu de Marius Dobrin

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey