Daniel Cristea-Enache

 
sus


Daniel Cristea-Enache

 

Este epoca ideală pentru un critic literar

 

Cinematograful gol este o carte atipică pentru un critic literar. Care ar fi miza ei și ce nevoie personală acoperă?

Dragă domnule Cornel Mihai Ungureanu, vă previn asupra unei deficiențe grave pe care o am; și pe care țin să mi-o păstrez. Nu mă număr printre scriitorii ori criticii care simt nevoia să-și explice cărțile, să dea detalii în legătură cu ele, să "îndrume" un cititor "amator". Cred că o carte vorbește singură despre ea; și că autorul ei, după ce i-a dat drumul în lume, trebuie să aibă decența să tacă. Așa că mai curînd v-aș întreba eu pe dumneavoastră: dragă domnule Cornel Mihai Ungureanu, care ar fi miza Cinematografului gol și ce nevoie personală acoperă?

Despre miză, am să răspund spre finalul discuției, după lectură. Nevoia ar fi aceea de a furișa privirea spre viețile altora. Ce simțiți când citiți o cronică pozitivă făcută acestei cărți? Cum stați cu vanitatea?

O carte fără cronici, adică fără receptare critică de primă instanță, intră într-un fel de tunel, din care nu se știe dacă și cînd mai iese. Autorii despre care nu se scrie, autorii ignorați de critică, suferă foarte mult. Eu sînt dintre fericiții despre care se scrie; și le mulțumesc tuturor celor care s-au aplecat asupra cărților mele, indiferent de verdictul lor. Cu vanitatea, stau rău: nu-mi plac vanitoșii. Cu orgoliul, stau bine: îmi plac oamenii orgolioși și mă împac de minune cu propriul meu orgoliu.

Dar când vedeți una negativă? Aminteați despre o recenzie făcută de Cosmin Borza și am căutat-o pe internet. Ca unul care ați dat și dați, din când în când, verdicte la fel de necruțătoare, cum receptați o opinie de genul celeia a domniei sale despre Lyrica magna. Eseu despre poezia lui Nichita Stănescu: "probabil cea mai proastă carte de critică a întregii generații"?

O cronică negativă face bine unei cărți - și autorului acesteia. Am explicat altădată de ce eu profit mai mult de pe urma unui comentariu devastator decît de pe urma unuia amabil. Fiindcă, în comentariul devastator, în rîndurile și printre rîndurile lui, poți vedea ceea ce pînă și criticul care l-a semnat îți recunoaște. Or, această recunoaștere explicită sau implicită este mai importantă decît elogiul direct, care poate fi unul interesat. Pe un critic literar care îmi "rade" o carte nu-l pot bănui de vreo amabilitate evaluativă. Astfel că îi mulțumesc, încă o dată, lui Cosmin Borza pentru verdictele lui.

Asta înseamnă și că nu îl veți "aștepta la cotitură"? Sau că l-ați invita într-o emisiune pe care o realizați la televiziune, mai degrabă decât pe unul care a scris o cronică din obediență?

Cine face critică literară după "principiul" așteptării la cotitură mai bine se lasă de această spinoasă meserie. Dacă îmi va plăcea prima carte a colegului Cosmin Borza, voi scrie asta. Dacă nu (ca în bancul acela simpatic), nu. Receptarea nu se presetează, evaluarea se poate face numai după lectura cărții.

Pentru că am vorbit despre televiziune, I. D. Sîrbu amintea, în corespondență, că profesorii săi, Blaga, Rusu, Ghibu, D. D. Roșca nu se duceau deloc la cinema și considerau radioul și televiziunea ca fiind "simple kitschuri tehnice, interzise unui om serios care are o treabă serioasă de făcut". Este, în zilele noatre, prezența criticului pe micul ecran o necesitate?

Un prieten îmi spunea, glumind, că Literatura de azi e cel mai bun talk-show cu scriitori de la noi, pentru că e singurul... Pariul meu a fost să se vadă că scriitorii noștri adevărați merită invitați "pe sticlă" pentru a vorbi despre cărțile lor și despre felul în care lumea se răsfrînge într-o anumită viziune personală asupra ei. Mă bucură foarte mult că și telespectatorii mai vîrstnici, și cei foarte tineri așteaptă întîlnirile cu alți și alți scriitori români buni invitați la emisiunea mea. Daniela Zeca e cea care m-a văzut în acest rol; acum, sigur, mă văd mulți...

Ați publicat și cărți de convorbiri (cu Ileana Mălăncioiu, Octavian Paler), înainte de a începe aceste dialoguri televizate. Cum s-au născut ele?

Pentru mine, tot ceea ce spune un scriitor important prezintă interes. După cum nimic din autoprezentările unui veleitar nu mă interesează. În primul caz, dacă reușim să "stîrnim" scriitorul și dacă-i oferim garanții de răbdare, tact, obiectivitate, dar și de empatie, cîștigul pentru istoria literaturii va fi însemnat. Acum lucrez la două cărți cu două personalități critice complet diferite: Paul Cornea și Dan C. Mihăilescu. Prima e ca un vin vechi; a doua, ca o șampanie franțuzească.

"Scriitorii nu trebuie să fie mulți. Trebuie să fie buni", spuneați într-o discuție, remarcând faptul că în USR au intrat, în ultimii ani, pentru o jumătate de pensie în plus, o grămadă de veleitari. Cine ar fi trebuit – ar trebui – "să închidă robinetul"?

Adevărul e că presiunea fiind foarte mare (și fiind vorba, de multe ori, de oameni în vîrstă), se mai și înmoaie exigența evaluării. Oameni sîntem. Important e să nu se dezechilibreze raportul între scriitorii buni și cei de toată mîna. Dar aceasta e o problemă internă a USR. Să mai remarc însă, așa, din afară, că lista scriitorilor care au indemnizație de merit s-a făcut chiar pe meritul scriitoricesc.

Greu de presupus și că această părere este unanim acceptată. Dar de ce "din afară"? (Dacă este de adăugat ceva la explicația pe care o dădeați anul trecut când vă anunțați demisia din Uniunea Scriitorilor, gest despre care Nicolae Manolescu spunea, în România literară, că este un pretext, motivul real fiind ura pe care i-o purtați. Poate s-ar cuveni să lămuriți și cât adevăr este în afirmația sa).

Îmi place foarte mult ping-pong-ul nostru dialogal, fiindcă îmi puneți întrebări nu dificile, dar cu explozibili. Numai că, dragă domnule Cornel Mihai Ungureanu, m-ați prins într-o fază constructivă... E o vreme pentru polemici, dezbateri aprinse; și o vreme pentru construcție. Independent însă de asta, să știți că eu am privit întotdeauna în urmă, spre oamenii cu care am colaborat și care m-au ajutat - cu gratitudine. Nu cu mînie, nu cu resentimente, deși resentimentele se "poartă" în lumea noastră culturală. Datorită lui Nicolae Manolescu și Gabriel Dimisianu am ținut, timp de patru ani, cronica la România literară. Iată ceva ce n-o să uit niciodată; le mulțumesc încă o dată celor doi critici (de la care, de altfel, am avut atîtea de învățat). Nu sînt nici "modest", nici "diplomat". Așa înțeleg eu lucrurile, asta e prisma prin care le văd eu.

Vă e mai greu să scrieți "de rău" despre cărți ale colegilor de catedră sau ale prietenilor decât despre cele ale unor necunosuți?

După cincisprezece ani de cronică, nu prea mai am necunoscute în lumea noastră literară; și nici necunoscuți. Dar tocmai așa se verifică independența unui cronicar: în interiorul acestei lumi, nu în afara ei. Să scrii ceea ce crezi despre o carte, să dai un verdict clar, fără s-o "scalzi", chiar dacă autorul ei se întîmplă să-ți fie coleg.

Întrebarea de la Dan: spuneați într-un decalog al criticului literar, la punctul nouă: să te bucuri cînd citești o carte bună a unui adversar de idei. Puteți da un exemplu - sau mai multe - când ați făcut acest lucru?

Aici vine completarea firească la ceea ce spuneam înainte. Așa cum pot critica o carte chiar dacă autorul ei îmi este amic ori coleg (ori și una, și alta), pot lăuda o carte scrisă de un autor care mă privește cu vădită ostilitate. Codrin Liviu Cuțitaru, care a scris o cronică despre Cinematograful gol, a remarcat această particularitate a mea. Nu mi se pare însă ceva ieșit din comun. Ar trebui să intre în fișa postului de critic. De la Gheorghe Grigurcu la Mircea Cărtărescu și de la Marta Petreu la Ruxandra Cesereanu, sînt multe exemple de autori care, dacă nu m-au convins printr-o carte a lor, m-au convins prin alta.

Într-un text intitulat Rogozanii, apărut în Cinematograful gol, îl scoteați din "ecuație" chiar pe cel care, în urmă cu câțiva ani, vă inspirase titlul. Vi s-a întâmplat să vi se schimbe privirea asupra unei cărți? Să vă placă o carte pe care ați ras-o sau să vă displacă una pe care ați lăudat-o în urmă cu ani?

Acesta e un alt tip de revizuire critică: una dictată nu de evoluția scriitorului pe care îl citesc, ci de relectura propriilor texte. Dacă s-a vorbit de "elasticitate" în ce mă privește (fiindcă un scriitor nu îngheață într-o ipostază, într-o carte a lui, ci evoluează ori involuează, ceea ce determină o repoziționare a criticului pe fiecare secvență), nu s-a vorbit de "autorevizuire" de tip lovinescian: fiindcă n-au fost cazuri în care să-mi amendez, după un timp, evaluările inițiale. Volumele de cronici o arată: pariurile mele sînt la vedere. Cazul lui C. Rogozanu ar fi excepția care confirmă regula... Dar nu este: fiindcă nu mi-am schimbat opinia asupra cărții lui (Agresiuni, digresiuni), ci am constatat o evoluție a unui coleg de generație și mi s-a părut onest s-o spun public.

În anii '90, "a fi de dreapta, neoliberal și în fascinația interbelicului era opțiunea majorității oamenilor de litere, dar și un semn de distincție moral-intelectuală", constatați în Cinematograful gol. În textul de deschidere al volumului, cel dedicat lui Valeriu Cristea, amintiți opțiunile de stânga ale acestuia, aflat mereu de partea "umiliților și obidiților". Cum ați caracteriza astăzi, cu ochi de istoric literar, apariția și "direcția" revistei Literatorul, în contextul anilor '90?

Literatorul a fost mai la stînga decît 22 și România literară, într-un context în care majoritatea populației era fesenistă, iar majoritatea intelectualilor erau de dreapta. Valeriu Cristea era de stînga (o stîngă creștină, nu ateistă), în timp ce Eugen Simion era apolitic. În ultimii ani, raportul s-a schimbat: cei tineri și foarte tineri de azi sînt mai degrabă de stînga, fiindcă establishment-ul și structura societății sînt pe vector capitalist. Dinamica aceasta e extraordinar de interesantă și ea spune multe despre mutațiile socio-culturale din anii libertății. Iată de ce e nevoie de o Istorie și a acestei epoci. Altfel, pentru un critic literar, contează în primul rînd operele, indiferent de convingerile politice ale autorilor: de la Marin Sorescu la Ștefan Aug. Doinaș și de la Eugen Simion la Gabriel Liiceanu.

S-au rupt multe prietenii vechi, în lumea literară, atunci. Credeți că astăzi este mai mult loc pentru dialog?

Da, s-au rupt prietenii vechi atunci, în anii '90. Și e mare păcat. Să sacrifici o prietenie pentru o figură politică sau alta: iată ceva ce eu nu pot să înțeleg. Culmea e că politicienii, chipurile, adversari ireconciliabili au avut și au o agendă comună bine ascunsă...
Totdeauna a fost loc pentru dialog, dar azi e mai mult ca oricînd, în lumea noastră literară. Iată, inclusiv noi dialogăm, prin email.

Ați purtat nu demult o polemică pe bloguri, pe facebook, cu Vasile Baghiu și Laszlo Alexandru, după ce un juriu din care făceați parte, alături de Eugen Simion și Bogdan Crețu i-a premiat pe Groșan și Ioan Es Pop. Vi s-a reproșat că, spre deosebire de cazul lui I. D. Sîrbu, când ați separat apele estetice de cele etice, acum ați fi recompensat "talentul turnătorului". Ce facem cu scriitorii, tot mai mulți, deconspirați că au colaborat cu Securitatea? Mai pot ei ieși din plasa linșajului mediatic sau din cea a suspiciunilor că sunt "recompensați" de "sistem"?

A intrat în analele Facebook-ului dialogul meu cu Laszlo Alexandru: după sute de replici, duse mult dincolo de miezul nopții, fiecare dintre noi a rămas cu convingerile lui. În juriul care l-a premiat pe Ioan Groșan n-am fost. Dar aș fi premiat, fără discuție, un roman remarcabil ca Un om din Est. Fiind critic literar, nu pot să subevaluez o carte fiindcă autorul ei a cedat, în tinerețe, presiunii și șantajului Securității. Ioan Es. Pop e un mare poet; și, pe lîngă asta, e și un om admirabil, fiindcă, spre deosebire de mulți alții, el și-a recunoscut public colaborarea. Tot în el să aruncăm cu piatra? N-ar fi mai logic și mai corect să focalizăm activitatea Securității, structura ei operațională, factorii de decizie, responsabilii de rețea ș.a.m.d.? E curios să fie condamnat cel care a cedat (scriitorul), iar cel care l-a constrîns la asta (securistul) să n-aibă nici o problemă...

Cum ați caracteriza momentul actual al prozei, poeziei și criticii românești?

Din punctul meu de vedere, este un moment fast: și în proză (e al treilea an consecutiv în care au apărut mai multe romane autohtone foarte puternice), și în poezie (de altfel, literatura română a excelat întotdeauna la acest capitol), și în critica literară. Este epoca ideală pentru un critic literar, care are deplina libertate de opinie, expresie și acțiune critică - și care, totodată, lucrează într-un context foarte dinamic, într-un peisaj extrem de mobil, pe care trebuie să-l ordoneze și să-l structureze. Avem foarte mult de lucru, ceea ce e grozav.

Credeți că valoarea și notorietatea unui scriitor mai pot fi disjuncte, astăzi?

Piața noastră literară s-a maturizat; și nu mai avem, în prezent, multe exemple din sfera "Pavel Coruț-în-anii-'90". Sigur, ar fi Dan Puric, dar, unu, Puric nu e Coruț și, doi, el nici nu se legitimează ca scriitor. Un alt caz interesant îmi pare cel al lui Mircea Cărtărescu. Majoritatea criticilor i-au reproșat comercializarea scrisului, "concesiile" făcute "pentru a vinde"; dar, dacă citim cu atenție cărțile acestea, e imposibil să nu vedem că, în ele, Cărtărescu scrie cu o bucurie pe care nu o mai are în Orbitor, volumele 2 și 3. Eu am și speculat că autorul "optzecist" va intra pe o nouă spirală a scrisului său datorită acestor volume "ușurele", la antipodul finalului de trilogie care l-a împovărat teribil. Deci, iată că și aici valoarea și notorietatea sînt într-un raport ceva mai complicat decît ne-ar părea la prima vedere.

"Unul dintre cei mai realizați scriitori ai noștri este un om profund nefericit, otrăvit de bucuriile pe care nu știe să le împărtășească", notați în Cinematograful gol. Sunteți un om care se bucură de viață? Credeți în cutuma nefericirii sau neîmplinirii ca izvor al unei opere remarcabile?

Nefericirea e bună, neîndoielnic, pentru o operă de artă. Mi-o administrez și eu, în doze mici. Dar e mai greu să fii bucuros și vesel decît acru și mohorît. Eu îmi asum greutățile și încerc, atunci, să mă bucur de tot ceea ce am; și de tot ceea ce nu am. Am dezvoltat și o teorie, căreia i-am spus "teoria complexului" și pe care o verific în varii împrejurări. Să găsesc acel nod de senzații oferite de cîmpuri diferite, într-o simultaneitate minunată, într-un complex impresionist în care, să zicem, lumina soarelui se filtrează printre copaci și vine, vălurită, din stînga, în dreapta e femeia pe care o iubești, mașina pe care o conduci merge perfect pe un drum cu multe curbe, iar la fiecare curbă peisajul se "mișcă" puțin, amestecîndu-se sinestezic cu muzica lui Cohen venind de pe un CD zgîriat de atîta ascultare. În spate ai tot ceea ce știi că ai realizat, iar în față ai o nouă experiență. Și, după cum vedeți, tot ce am spus aici e la propriu; nimic figurat, nimic metaforic. Asta e fericirea.

"Un pește mare care-l înghite pe cel mic n-are ce căuta în acvariul meu". De ce?

Și-așa m-am simțit un criminal fiindcă am cumpărat doi pești lichidatori de melci. Melcii se înmulțiseră atît de mult și de rapid, încît cei doi asasini profesioniști s-au impus ca ultimă soluție. Bestiile stau toată ziua ascunse în scorbură și și-au făcut deja murdara treabă. Nu mai e nici un melc în acvariul meu. Care freamătă de viață: pînă și plantele cresc în el ca în junglă. Așa da, așa îmi place.

V-ați gândit vreodată să intrați în politică? Dar în diplomație?

M-am gîndit la asta, fiindcă mi s-a propus în mai multe rînduri. Dar m-am gîndit o dată și bine. Nu am ce căuta nici în politică, nici în diplomație. Am însă ce căuta la masa mea de lucru și în cîmpul acesta al literaturii române căreia i-am dedicat, deja, atîția ani de activitate. Voi lucra tot mai mult și, sper, tot mai bine. Avanti, soldati!

Aveți intenția - sau ambiția -  de a scrie o istorie a literaturii române?

Bine spus: "ambiția". Fără un uriaș efort, o asemenea mega-carte nu poate fi realizată. O să fac acest efort și o să scriu această carte. Cum spunea Tolstoi: d.v.t.

 

Interviu de Cornel Mihai Ungureanu

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey