Marta Petreu

 
sus

Marta Petreu

Nu stăpīnesc poemele mele
cum nu controlez zborul păsărilor pe cer

"Frumoase erau numai verile, lungi, calde, prăfoase, cu fructe dulci căzīnd īn iarbă, cu mirosul de rezedă şi regina nopţii. Īn rest, o tristeţe, o posomorală, o jale" – sunt cuvintele cu care īncheiaţi un interviu acordat lui Mihai Vakulovski pentru revista Tiuk. Īntregul răspuns (nu doar ce am amintit acum) la acea īntrebare despre copilărie, a avut asupră-mi, prin frumuseţea lui, un efect inhibant ("Ce să mai īntrebi, după asta?").
Cum a fost īntālnirea cu prima carte, cu primele cărţi?

Prima carte a fost, ce noroc, Biblia, pe care ne-o citea cu voce tare, seara, la lumina lămpii de petrol, Ticu. Aşa că am luat cunoştinţă de ea pe aceeaşi cale pe care luau vechii greci cunoştinţă de miturile lor fundamentale – adică de adevărurile lor fundamentale, de Iliada şi de Odiseea – şi anume prin auz…

Nu-mi pare rău, dimpotrivă. Uneori, cīnd recitesc anumite capitole, aud vocea tatălui meu, inflexiunile lui de lectură… Mai tīrziu, cīnd am īnvăţat şi eu să citesc, Ticu mă punea cīteodată, īn serile lungi şi negre de iarnă, să mă aşez la masă cu Cartea cea mare, Cartea cea neagră, legată īn scoarţe tari, şi să citesc eu… Lampa de petrol, a cărei sticlă o ştergeam eu zilnic de funingine, lumina auriu, o sferă aurie de lumină, asta īmi amintesc… stam īn globul de aur şi citeam... Cu timpul, am īnvăţat să găsesc īn Biblie şi pasajele pe care tata le ocolea cu obstinaţie: acelea despre "cunoaşterea" unei femei de către bărbat. Din spirit de provocare, atunci cīnd mi-am cīştigat dreptul de a alege eu capitolul pentru lectură, uneori īncepeam ca din īntīmplare un asemenea pasaj… mă distra la culme reacţia rapidă a tatălui meu, care mă oprea invariabil: "De asta nu e nevoie, peste asta sărim".

Ce a īnsemnat relaţia cu "tatăl meu cumplit"?

Īnseamnă īncă… nu s-a terminat. Se va termina numai la moartea mea. A fost, de fapt, o poveste de dragoste: o dragoste-cu-neīnţelegere, ca să-l parafrazez pe Hegel.

Dar celelalte relaţii din viaţa de copil a Martei Petreu?

A fost īnvăţătoarea mea, Maria Runcu, īn primul rīnd. O femeie bună. Era frumoasă, cu părul blond, īn bucle scurte, simetrice. Dulce. Ea mi-a pus prima carte de ficţiune īn mīnă. Nu a nimerit-o prea bine, mi-a dat un volum de poeme, Nunta-n codru, de Coşbuc. Un volum ilustrat, verde, uriaş, de dimensiunea servietei mele verzi de şcoală. Īmi amintesc că l-am purtat īn servietă pīnă l-am ferfeniţat. De cărţile următoare pe care le-am īmprumutat de la biblioteca şcolii am avut mai multă grijă.

Şi-au fost, apoi, profesorii mei, dl. Runcu, profesorul de matematici, dl. Ciuruş, profesorul de istorie, de la care am auzit pentru prima dată cuvīntul "logic", "minte logică", aşa spunea el despre mine, dna Bimbea, profesoara de geografie, care-mi căra din Cluj cărţi de citit… dna Voia, profesoara de romānă, care mi-a īmprumutat – eram pe clasa a V-a – Să ucizi o pasăre cīntătoare…, dar care s-a supărat pe mine pentru că am īntrebat-o – īmi amintesc şi acuma scena, eram amīndouă pe treptele şcolii, la intrarea principal㠖 ce īnseamnă "traficant de carne vie". Ştiţi, nu aveam īncă dicţionar, mă instruiam şi eu de unde puteam… şi, cum citisem īn Jack London că e important să īţi faci liste de cuvinte necunoscute şi să le īnveţi… īncercam şi eu, după puterile mele, să īnvăţ cuvinte noi, cu īnţelesul lor cu tot. Da. Şi-am mai avut două profesoare minunate, tot de romānă, dna Maria Chiorean şi dna Maria Chindriş. Īmi aduceau cărţi, fireşte, de aia erau aşa de minunate. De aceea le iubesc şi acum.

Puteţi vorbi despre un sentiment, o stare care domină amintirea acelor ani?

Lumea copilăriei mele a fost posacă. Cred că atmosfera de acasă era aşa, plus colectivizarea cu forţa… Cărţile mă atrăgeau ca un magnet, dar ai mei nu se bucurau prea tare să mă vadă tot timpul cu nasul īn ele: tata, pentru că erau cărţi nereligioase, deci "păcătoase", mama, pentru că din cauza cititului nu-mi făceam treaba din gospodărie, uitam să hrănesc puii sau porcii, chestii de genul ăsta… Eu eram, cum să spun, de pe altă lume, şi ea nu voia să accepte asta.

Cum a fost pentru dumneavoastră viaţa de liceu īn Romānia anilor '70? Īntālnirea cu Mediaşul, cu Clujul?

Am intrat la liceu prin admitere, şi am intrat cu medie foarte mare. Am făcut doi ani la Mediaş pentru că sora mea, vrīnd să mă ferească de ceea ce păţise ea cu cīţiva ani īnainte – intrase la liceu, dar toamna mama n-a lăsat-o să plece la şcoal㠖 a venit şi m-a dus la ea. Practic, ea m-a īntreţinut primii doi ani de liceu, m-a hrănit, m-a īmbrăcat, mi-a dat bani de buzunar, mi-a cumpărat bomboane şi fistic de la "Turcu", un cofetar particular cu dulciuri minunate… şi aşa mai departe.

Mediaşul este primul oraş īn care am locuit, aşa că mi-a dat forma ideală, "arhetipul personal" al oraşului. E un orăşel superb, cu străduţe medievale şi case străvechi, cu o piaţă centrală, cu străzi pietonale… Mi-a plăcut. Şi liceul la care intrasem, "Axente Sever", mi-a plăcut, chiar dacă adaptarea la lumea aceea de băieţi şi fete cu bani, cu magnetofoane şi muzică ultimul răcnet, a fost cam grea. Mediaşul era – nu mai este – un oraş cu mulţi saşi, care se īmbrăcau din Germania, aveau reviste de modă şi obiecte de uz cotidian, tot felul de fleacuri colorate, din Germania… Or, eu veneam de la ţară şi abia īnvăţasem să folosesc telefonul… Dar erau drăguţi, m-au acceptat repede la "chefurile" lor, m-au īnvăţat să dansez, să īnot, să fac drumeţii cu ei…
Pe clasa a XI-a m-am mutat īnsă la Cluj, la liceul unde mai tīrziu am ajuns profesoară.

Ce amintiri (sau o impresie de ansamblu mai apăsată) păstraţi din studenţie?

Aveam peste patruzeci de ore pe săptămīnă, deci nu prea mai aveam timp de nimic. Mai ales că mergeam la Echinox. Eram obsedată să public īn reviste, să debutez editorial. Un debut, īn anii optzeci, era mai greu decīt azi, dar şi mai vizibil. Băieţii aveau mai multe şanse, cel puţin īn Cluj, la Dacia. M-a obosit peste măsură ghinionul de a mă fi născut fată, nu băiat… Nu am īncetat să cred că mi-ar fi fost mai bine īn viaţă dacă mă năşteam băiat.

Ce fel de elevă/studentă aţi fost? Cum vă petreceaţi timpul liber? Aveaţi prieteni/prietene?

Am fost o elevă şi o studentă bună, poate chiar foarte bună. Deşi aveam o grămadă de lucru acasă, deşi uneori, primăvara şi toamna mai ales, īmi făceam temele pe cīmp, păzind mieii sau curcile, ştiam că dacă vreau să scap de viaţa aceea trebuie să īnvăţ. Iar eu voiam să scap. Pentru mine paradisul a avut atunci forma unei biblioteci, īn care nu dă nimeni buzna peste mine, nici mama, nici tata, să-mi interzică să citesc. M-am recunoscut īn pofta de lectură a lui Eliade şi a lui Canetti.

Īn Mediaş īnsă am descoperit bucuriile vieţii de grup, ale prostioarelor făcute īn gaşcă. Mi-au plăcut. Aşa că īn studenţie am tocat multe ceasuri la Arizona, cafeneaua fabuloasă a lumii studenţeşti şi literare, locul unde puneam noi ţara şi literatura la cale… Eram īn acelaşi grup cu Ion Mureşan, Petru Romoşan, Emil Hurezeanu, Silvia Balea, cu mulţi, mulţi echinoxişti…

Ce făceaţi īn vacanţe?

Păi, depinde. Pīnă cīnd m-am īmbolnăvit şi medicii mi-au interzis efortul fizic, lucram ce-mi dădeau ai mei, apoi citeam. După ce-am fost declarată inaptă pentru efort fizic, am devenit şi eu un om liber, mă rog, aproape liber, şi-am putut citi aproape īn voie…

Ce muzică ascultaţi? Dansaţi?

Muzica de la Europa Liberă, fireşte… Sigur că dansam, cum altfel? Colegii mei de la Mediaş erau mari dansatori…

Cum vi se părea Romānia socialistă? Cum vă simţeaţi īn ea?

Nu mi-am imaginat, pe vremea aceea, cum ar putea să fie altfel, cum ar fi o ţara normală. Şi nu-mi puteam imagina, atunci, că voi ieşi vreodată "afară", că voi putea şi eu să călătoresc, să văd şi alte locuri, alte ţări: nu eram săsoaică, nu aveam rude īn străinătate, care să-mi trimită o invitaţie, īncīt să pot cere paşaport… Ştiam, din familie ştiam că nu e o lume normală, dar cum arată o lume normală, eu n-am ştiut.

Ce imagine aveaţi despre Occident?

Absolut utopică: mi-l imaginam pur şi simplu pe dos de lumea noastră strīmbă. Īn primii ani după căderea regimului, īnsă, am avut norocul să-i cunosc şi să-i ascult pe cīţiva romāni care au trăit īn Occident, pe Breban, pe Ţepeneag, pe Bianca şi pe Nicolae Balotă. Şi-am īnvăţat că utopia nu e de pe lumea asta, că "dincolo" nu e pe dos, ci altfel… Acuma īmi vine să rīd de naivitatea mea, dar de unde să fi ştiut cum e ceva ce nu văzusem niciodată?

Cum a fost trecerea la catedră şi viaţa de profesoară īntre 1980-1990?

Faţă de studenţie, un coşmar. Īn facultate īnvăţasem limbajul dublu, problematizarea cu tīlc, faptul că orice poate fi pus īn discuţie. Facultatea a fost un spaţiu al libertăţii, profesorii noştri erau foarte subversivi, asigurīndu-ne un fel de confort moral, acelaşi pe care ni-l dădeau romanele lui Buzura, să zicem. Or, cīnd am ajuns profesoară la liceul "Emil Racoviţă", am descoperit teroarea dogmei īn funcţiune… Nu mai puteam vorbi subversiv, pentru că riscam să fiu catalogată drept provocator.

La clasă, īnsă, era altceva. Am fost un profesor iubit, m-am scăldat, pe toată durata profesoratului meu la liceu, īntr-o baie de iubire. Acolo, cu elevii, foloseam dubla măsură de gīndire. Inventasem pentru ei cursuri de cultură generală, le făceam, 20-30 de minute pe oră, cultură: poezie, filosofie, basme, sofisme… Sīnt fericită cīnd īmi apare cīte un fost elev şi-mi spune că de la mine a īnvăţat, īn timpul liceului, despre Kafka şi despre proza chineză, despre Socrate şi despre Canetti, despre Jaspers şi despre Nichita... Erau copii supradotaţi, un liceu de matematică-fizică, o pepinieră de genii… eu credeam că ei sīnt copii normali, că toţi copiii din lume sīnt ca ei, drept care īi īndopam cu tot ceea ce mă interesa pe mine… teza mea de doctorat, despre sofisme, a fost īntīi o metodă de a-mi distra, oră de oră, elevii. Eram foarte bucuroasă dacă reuşeam să-i fac să rīdă.

Ce frustrări şi ce īmpliniri aţi trăit īn acei ani? Care dintre ele se datorau sistemului politic din Romānia?

M-am īntrebat adesea cum aş fi arătat eu dacă, īn loc să fac la facultate marxism cu profesorul X, aş fi fost studenta cerchiştilor… Ei, creaţia cea mai de seamă a Universităţii clujene de pīnă īn 1945, erau aproape toţi preparatori şi asistenţi īn Universitate. Şi a venit reforma īnvăţămīntului, care i-a măturat, apoi ori au fost marginalizaţi, ori au intrat īn puşcării. Cum ar fi arătat īnvăţămīntul clujean dacă ei ar fi fost profesori? Cum ar fi arătat Romānia dacă nu ar fi fost dată īn sfera de influenţă sovietică? Cum am fi arătat noi dacă am fi avut parte de o formaţie normală?

Aţi debutat la 26 de ani. Īntr-o dimineaţă umedă de februarie citeaţi şpaltul de la Aduceţi verbele. De cānd scriaţi? Īn ce condiţii?

Din şcoala primară. Mi-ar fi plăcut să scriu proză. Dar nu am capacitate de invenţie. Nu scrii ce vrei, ci ceea ce ţi se dictează, ceea ce īţi este dictat. Mie īmi este dictată poezie.

Īntrebarea de la Dan: "Dacă bărbatul de care vă īndrăgostiseţi v-ar fi cerut să renunţaţi la scris, ce aţi fi făcut?"

Nu-mi pot imagina o asemenea situaţie – cum să mă īndrăgostesc eu de un asemenea specimen?

Vorbeaţi la un moment dat despre Clujul "īngheţat cultural – provincial, plin de prejudecăţi" de dinainte de '89. Vi se pare schimbat astăzi? Cum a 'evoluat' (cuvānt cu sau fără ghilimele) "acest oraş ca o femeie/ roşind numai cu martori", din 1990 īncoace?

Clujul a fost şi este un oraş rece. La propriu şi la figurat. Aici plouă mult, luni de zile e ceaţă şi nu vezi soarele. Clujul a pregătit generaţii de echinoxişti, dar nu a păstrat mai pe nimeni. Sigur, după '89 situaţia s-a schimbat, Universitatea a īnghiţit tot ce putea să īnghită. (Iar acuma drama se repetă, cu noile generaţii, pentru care iarăşi nu mai este loc… Un coşmar. Unul la scara īntregii ţări: pregătim – gratis – forţă de munca supercalificată, pe care nu avem unde s-o plasăm, aşa că absolvenţii noştri, unii cu doctorat, pleacă aiurea…)

Dar Clujul s-a schimbat. Sīnt cīteva instituţii care se mişcă repede, Universitatea, unde e un du-te vino de personalităţi, Teatrul, unde au fost şi vin nu numai mari regizori, ca Vlad Mugur şi Andrei Şerban, ci şi actori, apoi Teatrul Maghiar, Muzeul de Artă etc. Tot timpul se īntīmplă ceva, o conferinţă, o mare expoziţie, un spectacol, o masă rotundă, o lansare de carte, un colocviu… Nu ai cum să participi la toate.

Nu s-a schimbat īnsă aerul mic-burghez, un anume mărunt conformism provincial, un anume moralism filistin… Nu mă simt chiar acasă aici… Dar poate este vina mea, nu a oraşului, poate că toate oraşele romāneşti sīnt la fel, numai inşii sīnt diferiţi…

Altădată spuneaţi că sunteţi exclusă din start īn canonul local. Ce v-a făcut să simţiţi asta? V-aţi gāndit ce ar explica sau motiva această excludere?

Păi, cred că am fost şi sīnt. Dinescu nu putea să facă Clujului o farsă mai grozavă ca asta, să mă pună pe mine redactor-şef… Oraşul e cum e, iar eu sīnt cum sīnt… o persoană atipică, să zicem… Cred că şi-n alte oraşe atipicii păţesc la fel… Oricum, m-am descurcat bine, am rămas īn doaga mea.

Ce īnseamnă revista Apostrof pentru dumneavoastră? Dar Editura Biblioteca Apostrof?

Apostroful īnseamnă 17 ani din viaţa mea. O īncăpăţīnare – prostească, īmi vine să spun acum, cīnd sunt foarte obosită. Īn afară de mine, īn condiţiile de criză financiară a Uniunii de la īnceputul anilor '90, nimeni nu a mai dorit revista. Iar eu m-am īncăpăţīnat s-o ţin īn viaţă, cu bani de te miri unde, numai din Romānia, numai din Cluj, nu. Asta a durat mai bine de zece ani. Mi-a adus mari bucurii, bineīnţeles. Şi o uzură pe care nimic nu mai poate s-o vindece. Am cunoscut, datorită ei, floarea cea vestită a literaturii romāne de peste tot. Măriile lor, scriitorii. Asta nu m-a făcut mai fericită, bineīnţeles, dar mi-a satisfăcut curiozitatea. Pīnă am pe cine să admir, e bine.

Editura… oho! Este produsul naivităţii mele incurabile: am crezut că voi finanţa revista cu banii de pe cărţi… Nu s-a īntīmplat aşa, desigur, dar măcar am făcut dreptate postumă unor scriitori cărora le-am publicat sau le-am republicat cărţile. Radu Stanca, Arthur Dan, I.D.Sīrbu, Bucur Ţincu, Negoiţescu… Sau, tot aşa, l-am publicat pe Norman Manea īn condiţiile īn care nimeni nu-i mai dădea nici o atenţie, decīt, eventual, ca să-l… admonesteze. Editura a fost şi este o jucărie culturală frumoasă… Am nume unul şi unul: Manea, Vona, Cioran, I.D.Sīrbu, Dorli Blaga, Petru Dumitriu… Ce, ar exista cartea lui Dorli dacă nu ar fi existat Biblioteca Apostrof? Şi restul, tot restul, desigur. Două rafturi de cărţi scoase cu grijă, cu dragoste – īnspre gloria culturii romāne.

Cum staţi cu difuzarea? (La Biblioteca Judeţeană "Alexandru şi Aristia Aman" din Craiova, secţia īmprumut, era disponibil㠖 am īncercat īn trei zile consecutive – o singură carte semnată Marta Petreu (Scara lui Iacob). Fie cererea a depăşit oferta, fie biblioteca are un număr redus de exemplare din volumele dumneavoastră).

Īntrebarea asta e mai bună pentru colegul meu, Lukacs Jozsef. După cīte ştiu eu, difuzăm peste tot.
A, nu sunt volumele mele la Craiova? Asta dovedeşte că şi alte edituri, cele la care am publicat eu, stau cu difuzarea la fel de bine ca noi…

Ce v-a făcut să scrieţi Un trecut deocheat sau "Schimbarea la Faţă a Romāniei" şi Ionescu īn ţara tatălui?

Sīnt două probleme diferite. Cartea despre Cioran am scris-o ani mulţi, pe bucăţele, pentru că m-am īntins īngrozitor cu scotoceala. Am descoperit cheia Schimbării la faţă a Romāniei şi m-am apucat de scris. Am crezut că fac un serviciu culturii romāne, că e un semn de maturitate culturală şi morală a discuta critic, fără ascunzişuri, problema extremismului politic interbelic. Cinstit: am crezut că, punīnd această problemă, lucrez pentru onoarea culturii romāne.

Cu Ionescu e altă treabă: eram obosită de problema legionară. Iar el e unul din scriitorii mei preferaţi, mai aveam unul-două texte despre el… deci m-am gīndit că o să mă odihnesc, moral vorbind, scriind despre un autor fără prihană… A ieşit o carte foarte bună, de care sunt mīndră şi acuma, şi care a avut destinul ei. Unul ciudat…

Apreciaţi drept speculativă ideea că un exerciţiu seductiv s-ar fi propagat pe linia: Nae Ionescu – Noica (eventual Eliade, Cioran) – Liiceanu, Pleşu (Patapievici)? (Dacă răspunsul nu e absolut pozitiv, adaug: ce altceva – pozitiv sau negativ credeţi că s-a propagat pe această linie?)

Nu īnţeleg bine īntrebarea. Nae Ionescu i-a influenţat pe Eliade şi pe Cioran. Pe Noica nu putea să-l sufere, nu erau apropiaţi. Iar Noica nu s-a ocupat de Nae Ionescu decīt după moartea acestuia, cīnd s-a īnceput editarea cursurilor. Noica e o personalitate misterioasă, neīnţeleasă īncă. E discutat īn termeni prea tranşanţi, cred eu. Discipolii lui (sau tinerii lui prieteni, ce-or fi fost) ori alţi cercetători īi vor atinge cīndva misterul. Ce au luat discipolii lui de la Noica e o problemă īncă nestudiată. Dar, repet, Noica nu a fost īn cercul de vrajă al lui Nae Ionescu. Pentru el, trebuie căutate alte resorturi şi contexte explicative.

Īl citaţi īn cartea pe care i-aţi dedicat-o şi pe care am amintit-o mai devreme, pe Eugen Ionescu: "la judecata din urmă eu voi fi īn stīnga sau īn dreapta Tatălui –, iar ei de partea opusă; dacă mă duc īn iad, ei se vor duce īn rai; dacă mă duc īn rai, ei vor fi īn iad; am pus prinsoare, ei şi eu, pe numere care nu pot, īn eternitate, cīştiga īmpreună" (era vorba, pentru cititorii care nu ştiu, despre colegii săi din Generaţia '27, care au migrat către mişcarea legionară). Īmi puteţi spune nume din cultura romānă (sau universală) cu care credeţi că aţi sta de aceeaşi parte? Pe cine aţi vedea īn partea cealaltă?

Nu. Nu m-am gīndit şi nu am de gīnd să mă gīndesc. Mai avem cu toţii – sper – de trăit, de lucrat, de scris… Şi, cīt trăim, ne tot schimbăm.

Īn cuvāntul īnainte al cărţii Ionescu īn ţara tatălui spuneaţi: "Sunt conştientă de caracterul speculativ, iar nu demonstrativ, al unora din paginile mele, aşa că aştept cu nerăbdare şi curiozitate ca viitoarele cercetări de istorie literară să-mi confirme sau să-mi infirme speculaţiile". Au apărut confirmări sau infirmări, īntre timp?

Nici una din ipotezele mele nu a fost infirmată de vreo nouă cercetare despre Ionescu. Nici una din informaţiile mele nu s-a dovedit nici eronată, nici hazardată. Cartea dnei Marie-France Ionesco, īn afara faptului că mă insultă, nu reuşeşte decīt să īmi confirme toate informaţiile şi ipotezele.

Ce reviste culturale citiţi? (Le răsfoiţi tot de la sfīrşit?) Pe care le apreciaţi?

Răsfoiesc – tot de la sfīrşit spre īnceput – o cantitate enormă de reviste. De fapt, cam pe toate. De citit, citesc numai articolele care mă interesează, interviurile, ştirile mici… Īmi arunc ochii pe poeme şi, dacă mi se par bune, le citesc. Sunt foarte multe reviste īn acest moment īn ţară. Īmi spun că, dacă pe vremea lui Homer ar fi existat reviste, Homer ar fi fost redactor-şef īn loc de aed…

V-aţi gāndit vreodată să scrieţi proză, teatru, scenariu de film (sau altceva decāt poezie) despre femeile care rămān singure, după ce "bărbaţii īşi potrivesc zāmbetul şi cravata", despre "bărbaţii mei – de-o oră sau de ani/ sub care am scīncit (din voluptate sau din politeţe)", despre cei care vă apărau de cărăbuşi sau o poveste īntreagă despre: "Unii īmi plăceau, iar alţii – unul-doi – deoarece-i iubeam m-am programat să-mi placă"?

Scriu exact ceea ce scriu. Ceea ce īmi este dictat. Restul… este literatură.

Cu gāndul la "Catifeaua verde a unei dimineţi de aprilie/ la 26 de ani":
V-aţi simţit (vă simţiţi) vreodată prizonieră?

Da.

Cine e Pierre?

Un bărbat pe care l-am iubit, pe care īl iubesc, şi care a murit acum 20 de ani. A fost soţul meu. De la numele lui de botez, Petre, am derivat eu pseudonimul meu: Petreu.

Criticii vorbesc īn mod repetat despre lirica dominată de inteligenţă, de luciditate, de livresc a Martei Petreu. "Expansivitatea, apropierea, evoluţia, goana spre pozitivare sunt complet străine structurii sale", scria Xenia Karo, recent īn Prăvălia culturală, īntr-o cronică la Scara lui Iacob. Vă regăsiţi, ca persoană, īntr-o astfel de caracterizare făcută poetei Marta Petreu?

Nu-mi consider poezia livrescă. Dimpotrivă. Cronicarii de carte sīnt utopici cīnd īşi imaginează că eu scriu conform unei idei, conform unui program, conform unei intenţii alese la rece. E complet eronat. Poemele se fac singure, īmi vin gata făcute, eu numai le transcriu, eu numai scriu ceea ce īmi este dictat. Restul sunt scorneli… Nu stăpīnesc poemele mele cum nu controlez zborul păsărilor pe cer.

Īmi amintesc īncāntarea cu care descopeream īn Teze neterminate – mi-o īmprumutase Dan – gānduri şi o atmosferă care īmi dădeau tocmai senzaţia de apropiere, pe care le regăsesc şi īn poezie, şi īn "Ştiu: trupul meu mă va vinde", şi īn atitudinea faţă de anii '30, şi īn "cu lacrimile aburindu-mi ochelarii". Mă bucur, deci, că nu aţi rămas "vīnzătoare īn sat", nu sunt singurul cititor care v-ar spune asta (printre ei sunt şi unii dintre criticii amintiţi mai devreme). Mă īntreb cum vă văd studenţii. Ce fel de profesoară credeţi că sunteţi?

Investesc īn ei nu numai o enormă cantitate de muncă, de documentare, ci şi o enormă cantitate de energie. Şi de afectivitate. Dar cum mă văd ei, asta nu ştiu.

"E o groază adāncă īn mine"; "scara care duce la cer pentru mine coboară"; "Un lucru de nimic este şi inima mea nemaiiubitoare!"; "Viaţa-i o pīine rotundă frămāntată cu sodă caustică". Cum arată partea luminoasă a vieţii dumneavoastră?

Īncerc să-mi amintesc… da, senzaţia aceea că stai bine īn trupul tău, īn viaţa ta, că totul mai este īncă cu putinţă… Că lumea mai este īncă o poveste de trăit şi de spus… Că pe lume pentru mine ar fi īncă dimineaţă.

Cu gāndul la "poemele mele religioase, poemele mele de cerşetor la poarta transcendentului" ("Ea cunoştea ceasul rău/ ceasul cīnd de singurătate poţi plonja prin sticla ferestrei ca un fluture prin flacăra torţei/ Ceasul rău cīnd de singurătate ceri de pomană oricui/ Ea trăise ceasul acela de cerşetoare cu mīna īntinsă/ Cerşind ajutor..."): aţi īntālnit un teolog convingător?

Nu.

Ce visuri sau dorinţe vi s-au īmplinit? Ce aţi ratat?

Am visat să ajung corector la o revist㠖 am ajuns să fac o revistă, ca "redactor-şef". Am pus ghilimele pentru că a fi astăzi redactor-şef la o revistă de cultură īnseamnă īn primul rīnd o bătaie mare de cap – banii… Iar a fi redactor-şef la Apostrof īnseamnă, de pildă, a face curăţenie īn redacţie… pentru că nu avem posibilitatea legală de a plăti o femeie de serviciu.
Am ratat restul, adică lucrurile calde şi vii ale vieţii.

Ce acceptaţi şi ce refuzaţi din ceea ce se īntāmplă?

Totul.

 

Cluj, 28 ianuarie 2007

Interviu de Cornel Mihai Ungureanu

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĆ¢tre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey