Lucian Dan Teodorovici


 
sus

Lucian Dan Teodorovici: Mă aşez īn faţa calculatorului frecīndu-mi palmele de bucurie, curios să ştiu eu īnsumi ce vor face īn continuare personajele mele

 

Cīnd şi cum s-a produs īntīlnirea ta cu Editura Polirom? Cine erai atunci?

 

Dacă te referi la īntīlnirea, să-i spunem, decisivă, ea s-a produs īn 2001, mai exact īn luna martie. Atunci m-am şi angajat. Eram, la vremea aia, secretar general de redacţie la revista Timpul, de vreun an şi jumătate. Īmi apăruseră deja două cărţi, ambele la edituri mici, fireşte – la acea vreme nici nu prea aveai cum să debutezi la o editură mare. Īn plus, mai lucrasem la două edituri, deşi fără a fi plătit: prima, Editura OuTopos, īnfiinţată chiar de grupul cultural cu aceeaşi denumire, pe care am "construit-o", ca să zic aşa, īmpreună cu Florin Lăzărescu şi cu poetul Codrin Dinu Vasiliu. Apoi, am lucrat scurtă vreme la Editura T, de pe līngă revista Timpul. Īn mare, cam asta eram.

Iar ca să revin la īntīlnirea propriu-zisă, nu e nimic spectaculos īn ea, dar a fost şi este frumos ce a urmat: directorul general al Editurii Polirom, domnul Silviu Lupescu, mă remarcase īn revista Timpul, īşi făcuse, spun asta glumind puţin, un mic dosar al meu, apoi m-a chemat la un interviu. Şi am fost angajat iniţial īntr-un post oarecum similar celui de la Timpul – secretar de redacţie. Spun "oarecum" pentru că aici a căzut din denumire termenul "general":). 

 

Polirom scoate īn fiecare zi cīte o carte –  te gīndeşti doar la asta şi e de-ajuns.

 

Īn 2003 ai făcut īnsă un salt, devenind redactor-şef la Polirom. Cum ai primit vestea şi cum te-ai simţit, la īnceput, īn această nouă ipostază profesională?

 

Păi, n-a fost vorba, de fapt, despre un salt. Īncepīnd cu 2001 şi cu prima mea funcţie din Polirom, cea de secretar de redacţie, lucrurile au evoluat treptat. Repede, dar nu īn salturi. Am devenit mai īntīi redactor, apoi redactor-şef adjunct, vreme de şase luni, abia pe urmă redactor-şef. Prin urmare, n-a fost neapărat un şoc, am putut să īnvăţ līngă oameni care deja ştiau foarte bine ce fac. 

 

Normal că-i greu la īnceput, e dificil şi acum, de altfel. Polirom scoate īn fiecare zi cīte o carte –  te gīndeşti doar la asta şi e de-ajuns. Dar, crede-mă că nu-s platitudini, nu spun asta din convenienţă, e aici o echipă īn cam tot ceea ce īnseamnă cuvīntul ăsta. Adică e un lucru pe care-l simţi. Toţi cei din jur contribuie la apariţia unei cărţi, fiecare pe "segmentul" lui, de la achiziţia ei, contracte şi copyright, trecīnd prin fazele redactării, ale tehnoredactării, partea de grafică, partea de promovare şi apoi cea comercială, fiecare ştie foarte bine ce are de făcut. Uite, asta vreau să spun de fapt: am senzaţia că pe fiecare om din Polirom īl preocupă cu adevărat fiecare carte care este editată la noi. Aşa, munca devine mult mai uşoară.  

 

Iar eu am avut o groază de satisfacţii īn munca asta. Şi altă groază de decepţii, dar, mă rog, alea ţin de ce nu reuşeşti să faci sau ce nu faci bine. Pentru că se mai īntīmplă şi lucruri de genul ăsta. Greşeşti ceva īn privinţa unei singure cărţi, primeşti reproşurile autorului, ale vreunui cititor şi lucrurile astea te afectează mult timp, chiar dacă īn perioada următoare primeşti zeci de felicitări şi alte cele pentru numeroase alte cărţi. Adică, te rog să mă crezi, au fost greşeli din cauza cărora mă trezeam de cīteva ori pe noapte, după cīte un coşmar, cu sudori reci. O fi de rīs pentru cineva care priveşte din afară să ai coşmaruri cu cărţi, dar mie mi se īntīmplă: văd prin vise cuvinte scrise greşit, date false scăpate de vreun redactor, iar asta mă sperie mai mult decīt... Mă rog, nu mai insist. Revin īnsă la ceea ce rămīne şi contează: mă consider un norocos pentru că am posibilitatea să lucrez cu mare plăcere şi, după cinci ani de "uzură", uneori cu mari entuziasme.  

 

Cīt priveşte manuscrisele... Editura a respins, cu siguranţă, cīteva sute pīnă acum. Pot să-ţi spun că, īn momentul de faţă, publicăm cam două cărţi din cincizeci de manuscrise.

 

Cum s-a născut "Ego. Proză" şi care crezi că va fi evoluţia acestui proiect? Ştiu titlurile pe care le-aţi publicat, īmi poţi spune īnsă cīt de multe manuscrise aţi respins? Toate textele primite trec prin mīna ta, īnainte de a ajunge la referenţi? Ce se īntīmplă atunci cīnd părerea ta despre o carte diferă de a lor?

 

Mă tem că răspunsurile mele or să-ţi pară nişte promo-uri la colecţie, aşa că īncerc să evit clişeele gen: "Ego. Proză" "plutea īn aer", "se crease un orizont de aşteptare" etc. Şi-ţi spun aşa: ca prozator, visam deja de ani buni, alături de Florin Lăzărescu, care era pe atunci PR-ul editurii, la o colecţie de proză romānească. Deja ştiam că se scrie mult, uneori chiar şi bine:). Aşa că ne-am dus cu jalba īn proţap şi cu inima īn dinţi la directorul Editurii Polirom, şeful nostru, domnul Silviu Lupescu, să-i propunem unele şi altele. Norocul nostru a fost că Silviu Lupescu, la rīndu-i, īncepuse să fie interesat de proza romānească. Apăruse la noi, dau numai un exemplu, cartea lui Radu Pavel Gheo, Adio, adio, patria mea, pe care eu o consider un roman, carte ce a fost foarte bine primită. Aşa se face că, după ce directorul editurii s-a consultat cu mai multe persoane, printre care criticii Luminiţa Marcu şi C. Rogozanu, care au contribuit foarte mult cu entuziasmul lor la crearea colecţiei, m-a chemat la el prin noiembrie 2003 şi mi-a zis să pun pe hīrtie un proiect. Mă rog, proiectul a fost destul de vag, nu aveam foarte multe propuneri īn acel moment, dar am vorbit apoi şi cu domnul Dan Petrescu şi cu alţi oameni interesaţi de fenomen, iar īn mai 2004 am putut veni la Bookarest cu "Votaţi literatura tīnără", logo-ul deja arhicunoscut, a cărui idee i-a aparţinut lui Florin Lăzărescu. Uite, am făcut deja o groază de nominalizări, pentru că la proiectul ăsta au muncit mulţi oameni, şi mi-e teamă să nu supăr pe cineva, să nu uit. Ideea e că a fost un proiect de echipă, unul reuşit. 

 

Cīt priveşte manuscrisele... Editura a respins, cu siguranţă, cīteva sute pīnă acum. Pot să-ţi spun că, īn momentul de faţă, publicăm cam două cărţi din cincizeci de manuscrise. Şi nu cred că exagerez deloc. Fiecare manuscris trece, īntr-adevăr, prin mīna mea. Īntr-o fază preliminară. Sīnt producţii pe care le respingi imediat, fiind evident nepublicabile. Pe acelea nu mai are rost să le trimit referenţilor. Īn momentul īn care trimit īnsă ceva către referenţi, rolul meu rămīne acela de a prezenta proiectul consiliului editurii. Adică dacă un manuscris trece de această selecţie preliminară pe care o fac, recomandarea referenţilor devine decisivă. Eu nu mă pot prezenta īn faţa consiliului cu o carte care să aibă doar recomandarea mea. Īn afară de ea, trebuie să aibă cel puţin alte două recomandări. Prin urmare, ţi-am răspuns şi la partea finală a īntrebării. Aş mai adăuga īnsă că, pīnă acum, nu s-a īntīmplat ca o carte care mie mi  s-a părut foarte bună să fie respinsă de referenţi. Dacă se va īntīmpla asta, vom apela şi la alţi oameni, care să "medieze":). 

 

Publicăm, să spunem, numai ceea ce este notat de la 8 īn sus. Aşa se face că sīnt publicate şi cărţi de 8, şi cărţi de 10.   

 

 

"Ego. Proză" a fost apreciat, īn general, īn presa noastră ca un proiect reuşit. Este el unul viabil şi din punct de vedere financiar, pentru editură? Unii dintre critici şi alţii dintre cititori consideră că volumele apărute īn această colecţie sunt inegale valoric (lucru valabil, de altfel, pentru orice colecţie). Veţi merge īn continuare mai mult către lărgirea bazei de selecţie sau veţi promova autorii care au confirmat? Ce pondere are succesul de piaţă al unui prozator īn evaluarea unui manuscris al său?

 

Īntrebarea asta, cu partea financiară, mi se adresează extrem de des, iar eu am un singur răspuns: de la bun īnceput, colecţia nu a fost concepută īn sensul de a aduce un uriaş profit imediat – şi orice om care cunoaşte situaţia literaturii romāne īşi dă seama de asta. Noi am făcut o strategie pe termen lung īns㠖 şi atunci pot să-ţi spun că sīntem exact īn coordonatele pe care le-am vizat de la bun īnceput. E o colecţie care rezistă şi din punct de vedere financiar, bineīnţeles, dar nu asta, partea materială, a fost principala noastră ţintă. Īn concluzie, este o colecţie care mulţumeşte, īn continuare, editura.

 

Cīt despre critici, aş vrea să fac o remarcă generală īn primul rīnd: nu pot să pricep, īn ruptul capului, de ce unii critici simt nevoia să generalizeze ignorīnd date esenţiale, cum ar fi, spre exemplu, vīrsta biologică sau vīrsta literară a autorilor. Sigur că, dacă luăm "Ego. Proză" ca īntreg, sīnt publicate īn ea volume inegale valoric. Dar observaţia asta ar fi avut īndreptăţire, poate, dacă această colecţie a noastră şi-ar fi propus, de la bun īnceput, nişte criterii de genul: publicăm numai autori īn vīrstă de fix 33 de ani şi opt luni, care au fix trei cărţi la activ, cărţi care au avut, fiecare īn parte, fix 17 cronici şi aşa mai departe. Da, aşa i-am fi putut judeca īn bloc şi am fi putut să spunem că nu-s egali valoric, ceea ce ar fi fost o mare slăbiciune a colecţiei. Altfel, cădem īn ridicol. Cum să fie egali valoric dacă au apărut scriitori de 20 şi ceva de ani līngă alţii de 60 şi ceva de ani? Şi ăsta ar fi numai un singur aspect. Referenţii noştri recomandă publicarea unor cărţi īn funcţie de anumite criterii: publicăm, să spunem, numai ceea ce este notat de la 8 īn sus. Aşa se face că sīnt publicate şi cărţi de 8, şi cărţi de 10.   

 

Pe viitor, ca să ajung la următorul subpunct al īntrebării tale, nu ne-am schimbat criteriile. Prin urmare, īn acest moment, baza de selecţie continuă să se extindă. Şi, sigur, īi publicăm pe autorii care au confirmat. Dar aici vreau să-ţi spun ceva: deşi au confirmat, chiar şi cărţile lor noi ajung la referenţi. Iar referenţii primesc manuscrisele fără numele autorilor. Aşa că analiza lor se face exclusiv pe text chiar şi la autorii noştri care şi-au creat deja un nume, care au luat numeroase premii ş.a. Şi, astfel,      ţi-am dat răspunsul şi la ultima īntrebare: de vreme ce referenţii nu cunosc numele autorului īn momentul īn care evaluează cartea, n-au cum să ia īn calcul notorietatea sa, succesul său de piaţă. 

 

Īn afara Extratereştrilor mei, restul cărţilor vor rămīne aşa cum sīnt. Şi nimeni nu mă opreşte să scriu altele mai bune, dacă sīnt, īntr-adevăr, capabil s-o fac. Eu mă amăgesc cu gīndul că sīnt.

 

S-ar putea crede, din ce spuneai mai devreme, că două cărţi nu pot fi egale valoric (nu putem pune un astfel de diagnostic decīt īn termenii unei relativităţi confortabile), dacă autorul uneia are 63 de ani, iar al celeilalte are 25. Asta mă face să simt o oarecare nedumerire, pe care poate mi-o risipeşti īnainte de a vorbi despre scriitorul Lucian Dan Teodorovici. Spuneai, īntr-un interviu, că singura carte a ta care te mulţumeşte, chiar şi după ce a apărut, este Circul nostru vă prezintă:. Ai o legătură specială (emoţională) cu acest volum sau e o apreciere, īn măsura posibilităţilor, obiectivă?

 

Nu, eu sper să nu se īnţeleagă ceea ce spuneai tu: aş fi inclus mult mai multe criterii, dacă era să discut aplicat aici. Pentru că am vrut totuşi să nu lungesc discuţia pe subiectul respectiv, īl dădeam ca exemplu doar pe cel al vīrstei. Sigur că două cărţi pot fi foarte bune (şi, cum de altfel ai spus, nu neapărat egale valoric, pentru că ar trebui să avem instrumente foarte exacte īn analiza valorii), indiferent de vīrstele autorilor lor. Dar mie mi se părea că se īnţelege, folosind fie şi acel unic exemplu, ceea ce vreau să spun īn general īn privinţa judecăţii critice...

 

Acum, trecīnd la īntrebarea ta, cred că spuneam ceea ce ai amintit tu despre Circul īntr-un interviu mai vechi. Sau poate că am ajuns să-mi schimb cam repede opiniile, cine ştie, cert e că afirmaţia aia nu se mai potriveşte īn prezent. Ţin mai mult acum la ediţia revăzută şi (consistent, zic eu) adăugită a romanului Cu puţin timp īnaintea coborīrii extratereştrilor printre noi. Prin urmare, numai obiectiv nu pot să zic că aş fi. Doar sincer, īntr-un anumit moment al vieţii mele.

 

Circul nostru vă prezintă:, drept să-ţi spun, nu mă mai "convinge" īn momentul ăsta. Lucru ce a īnceput să se īntīmple īn momentul īn care, să tot fie două-trei luni de-atunci, l-am recitit. Şi m-am enervat teribil: astăzi l-aş scrie mult mai bine, aş profita de nişte portiţe pe care le-am deschis firav īn roman, aş contura mai ferm personajele... Dar n-o să mai fac asta. Am vrut să-mi recuperez romanul de primă tinereţe, amintitul Cu puţin timp īnaintea coborīrii extratereştrilor printre noi, şi am făcut-o, zic eu, destul de bine. Īn privinţa Circului īnsă, recuperarea personală nu se va mai produce, din cel puţin două motive: primul, că aş părea un autor care nu mai e capabil decīt să-şi rescrie propriile cărţi; al doilea, pentru că, totuşi, n-aş avea atīt de mult de refăcut precum la celălalt roman. Şi, prin urmare, aş simţi că e ceva artificial. Ceea ce nu s-a īntīmplat cu cartea mea de debut: acolo am simţit practic că o scriu din nou – m-am pliat perfect pe universul creat atunci, dar am modificat chiar şi personalitatea personajelor, nu mai vorbesc de īntīmplări. Oricum, aceea a fost o experienţă pe care, o spun cu mīna pe inimă, n-o s-o mai repet. Deci, īn afara Extratereştrilor mei, restul cărţilor vor rămīne aşa cum sīnt. Şi nimeni nu mă opreşte să scriu altele mai bune, dacă sīnt, īntr-adevăr, capabil s-o fac. Eu mă amăgesc cu gīndul că sīnt.

 

Despre ratare scriu permanent, ratarea e un subiect care mă atrage enorm, pentru că īn el sīnt incluse mai multe alte subiecte: iubire, singurătate, frică, obsesie etc.

 

Am citit doar această a doua variantă a Extratereştrilor. Ca şi īn alte scrieri ale tale, o pondere importantă (aş spune că nu lipseşte din nici o pagină) o are umorul (īn care sunt īmbrăcate, de multe ori, personaje sau situaţii tragice, īn fond). Daniel Cristea Enache vorbea īn prefaţa cărţii despre "frica teribilă de ridicol" a personajului central, unul "de rīsu'-plīnsu'", a cărui poveste de iubire īl făcea pe critic să te suspecteze de lecturi atente din Kundera. Frica de ridicol nu īl opreşte pe eroul cărţii tale de la scene de umilinţă extremă (cīnd īi sărută picioarele hipioatei, pare a fi cel mai la īndemīnă exemplu) şi de la numeroase gesturi patetice, care, m-au dus cu gīndul, īn unele momente, la clasicii ruşi (la Idiotul lui Dostoievski, ca să particularizez). Īmi pare că apeşi adeseori pe pedala grotescului şi aş vrea să ştiu ce simţi pentru personajele astea, uneori caricaturizate, care discută chestiuni de genul: "- Trăim o dramă; - Īhī. Una atroce", care citesc ferpare sau solicită cu fervoare un cadou de Moş Niculae, care comunică, prin vagin, cu spiritele extraterestre, care ratează sinucideri şi, īnainte de a intra īn dubiţă, īşi spun: "Sīnt singur. Nimeni nu mă iubeşte. Pe cuvīnt."?

 

Frica de ridicol nu numai că nu-mi opreşte personajele să se autoumilească, dimpotrivă, tocmai ea provoacă umilinţa la care făceai referire. Există, īntr-adevăr, la mai toate personajele mele această frică de ridicol, aşa cum foarte fain observa Daniel Cristea-Enache (şi m-am bucurat mult că a punctat asta), care se transformă, īn timpul povestirii, īntr-un vehicul al ratării. Tema literară dragă mie nu e sinuciderea, cum s-a mai spus, ci ratarea. Despre ratare scriu permanent, ratarea e un subiect care mă atrage enorm, pentru că īn el sīnt incluse mai multe alte subiecte: iubire, singurătate, frică, obsesie etc. Iar despre ratare nu mai poţi scrie astăzi ignorīnd una dintre laturile ei: grotescul, patetismul, ridicolul omului aflat cu acest spectru īn faţă. Aşa m-am trezit abordīnd o temă gravă cu umor, cu ironie. N-am vrut să fac asta, dar am fost obligat. Şi mi-a plăcut. Şi-mi place.

 

Īntrebarea ta ultimă e mai grea, pentru că nu-mi dau seama ce simt faţă de personajele mele. Mie īmi sīnt, īn genere, foarte simpatice, pentru că, īn mintea mea, fiecare cădere īn ridicol a lor e generată de ceva, e pusă īntr-un context pe care de multe ori refuz să-l redau īn ceea ce scriu. Pentru că un personaj de-al meu e compus din trăsăturile mai multor personaje pe care le-am īntīlnit de-a lungul vieţii. De exemplu, personajul central din Extratereştrii trăieşte cīteva, puţine, ce-i drept, īntīmplări trăite chiar de mine. Are īnsă o parte dintre trăsăturile unui fost coleg de cămin, foarte drag mie, la care am adăugat un pic din penibilul unei alte persoane foarte interesante, plus ghinionul īn dragoste al unei a treia persoane. Toate astea fac, să zicem aşa, la īntīmplare, cam 50% din personalitatea lui. Celelalte 50 de procente sīnt ficţiuni. Sau, mai bine zis, realităţi greu identificabile chiar de mine īnsumi. Īnţelegi deci de ce nu pot să simt ceea ce vor simţi cititorii īn momentul īn care īmi descoperă personajul: pentru că eu, īntr-un anume context din carte, īl identific cu acel prieten al meu foarte drag; īn alt context, īl văd la fel de penibil precum acea persoană despre care nu vreau să dau amănunte īn interviul ăsta şi aşa mai departe. Una peste alta, important e că nimeni, nici unul dintre prietenii mei, nu se recunoaşte īn vreunul dintre personajele mele. Mă tem doar de faptul că, de-acum īncolo, după ce vor citi ce ţi-am spus ţie, vor fi mult mai atenţi:).

 

Dacă sīnt eu mulţumit de ce dau drumul pentru tipar, ştiu că pot primi critici, uneori dure, dar nimeni n-o să poată să mă trimită să pasc oile şi să renunţ la scris. Decīt cu răutate.

 

Ratarea pare să fie o temă literară generoasă, căci poţi rata īn multe feluri şi īn toate părţile. Mă gīndesc, de exemplu, la povestirea ta, Gumă de mestecat, din volumul Atunci i-am ars două palme, pe care o găsesc emblematică, din punctul ăsta de vedere. Am citit-o de cīteva ori, īmi pare excelent construită, finalul m-a surprins īnsă de fiecare dată: pīnă īn clipa īn care naratorul loveşte ţiganca aia care are ghinionul să īi ofere un pachet de gumă de mestecat (inclusiv acel moment), acţiunea şi personajele īmi sunt cīt se poate de plauzibile. Pe ultimele rīnduri, povestea explodează (din punctul meu de vedere).

1. Cum construieşti finalul unei proze: īl ştii de la īnceput, coteşti brusc īntr-o direcţie nouă sau lucrurile stau altfel?

2. Te-a īncercat (te īncearcă) vreodată frica de ridicol, ca scriitor? Īn ce situaţie ai considera că ai ratat, din punctul ăsta de vedere? (Pot fi mai multe exemple)

 

Bun, īn ce priveşte finalurile mele, care "explodează" uneori, aşa cum eufemistic şi simpatic ai spus tu, vrīnd cumva să mă protejezi, am o explicaţie. Dar n-o s-o dau, pentru că tare nu-mi place să-mi povestesc intenţiile. Totuşi, ceea ce spui e foarte adevărat: īn Gumă de mestecat, ca să mă refer la exemplul dat, totul e plauzibil pīnă la final. Pīnă īn acel moment īn care nefericirea face ca o ţigancă să vină să-i ofere gumă de mestecat protagonistului. Acolo totul devine buf, dar sīnt sigur că ai observat asta şi la alte proze ale mele. O sugestie īn privinţa a ceea ce īncerc tot o să-ţi dau aici: eu privesc finalul ca o ratare a... ratării decente. Nu mai insist īnsă pe subiect.

 

Să răspund deci la cele două īntrebări punctuale:

1. Dacă aş şti finalul dinainte, proza n-ar mai avea nici un farmec. Asta-i părerea mea, dar sīnt mulţi, foarte mulţi scriitori care cred altceva, care consideră chiar că e obligatoriu să ştii exact īncotro mergi. Poate acei scriitori, īmi spun eu, sīnt mai profesionişti decīt mine. Şi nu-s deloc ironic! Eu īnsă, cīnd scriu, plec de la personaje şi de la o temă, nu de la un subiect. Ştiu că vreau să spun ceva, ştiu exact ce vreau să spun de fapt, dar mă las purtat de subiect pīnă īn momentul īn care simt că am spus ceea ce trebuia. Asta mă face să mă aşez īn faţa calculatorului frecīndu-mi palmele de bucurie, curios să ştiu eu īnsumi ce vor face īn continuare personajele mele. Pe cuvīnt, aşa se īntīmplă. De asta īmi place enorm să scriu. Pentru că povestea mă captivează şi pe mine, eu sīnt deci primul cititor. Dacă nu īmi place unde-am ajuns, cu siguranţă n-o să le placă nici altora. Şi-atunci, arunc cele trei, cinci, zece zile de muncă de pīnă atunci, fără prea multe regrete. 

 

2. Nu mi-e teamă de ridicol faţă de prozele care au trecut CTC-ul meu. Ştiu că nu sīnt genial, dar nici nu cred că-s un scriitor slab. Dacă sīnt eu mulţumit de ce dau drumul pentru tipar, ştiu că pot primi critici, uneori dure, dar nimeni n-o să poată să mă trimită să pasc oile şi să renunţ la scris. Decīt cu răutate.

 

Pe de altă parte īnsă, sīnt convins că am avut unele ratări ca scriitor. Adică sīnt lucruri care acum nu-mi mai plac deloc. Proze ce n-ar fi trebuit publicate (repet, fără a fi īnsă, cred eu, ridicole). Cărţi care n-ar fi trebuit publicate. De exemplu, nu-s mulţumit decīt, să spunem, de jumătate din ceea ce am strīns īntre copertele volumului Atunci i-am ars două palme. M-am grăbit, n-am avut limpezimea necesară strīngīnd toate acele proze īn volum. Partea a doua, de exemplu, Să ne ierte Pistruiatul, a fost scrisă īntr-un moment īn care nu eram deloc īn cele mai bune clipe ale mele. Īn luna ce a urmat morţii mamei mele. Toată durerea pe care o aveam atunci s-a transformat īntr-o nostalgie teribilă īn scris, īncărcată uneori de patetisme total neartistice. Ei, şi-ar mai fi şi altele īn privinţa acestei cărţi... Apoi, o ratare a fost faptul că n-am mai ţinut Circul nostru vă prezintă: īncă vreo doi ani īn sertar. E o temă foarte, foarte mare acolo, aşa o simt şi-acum, pe care aş fi redat-o azi mult mai bine. Totuşi, nu consider deloc romanul ca fiind unul ratat. Am avut aproape 25 de cronici la el, dintre care vreo 20 chiar foarte bune, una singură negativ㠖 dar aceea foarte importantă, a lui Daniel Cristea-Enache. Care, altfel, mi-a susţinut foarte mult Extratereştrii şi a scris chiar prefaţa cărţii, cum ai amintit. Prin urmare, nu-mi pot găsi scuza că a vrut să fie rău cu mine:). Dar, crede-mă că nu-s deloc ipocrit, cronica lui negativă mi-a făcut mult bine, pentru că am văzut nişte lucruri pe care, altfel, le-aş fi ignorat īn continuare. Şi am putut vedea asta tocmai pentru că nu-l puteam şi nu-l pot bănui defel de lipsă de onestitate.

 

Īn concluzie, am mai ratat unele lucruri ca scriitor, dar fiecare ratare se adună acolo, la experienţă. Cel mai mult ratez īnsă, tot ca scriitor vreau să spun, acum. Şi asta din pricina lipsei de timp. Cred c-o să mai las să treacă, din această cauză, dar şi din altele, doi-trei, poate chiar cinci ani pīnă cīnd o să-mi public următoarea carte. Şi n-o s-o public decīt după ce o s-o ţin vreun an īn sertar, ca să nu regret deloc pe urmă.

 

Criticii de care mă simt eu cel mai apropiat, pe unii chiar īi consider prieteni,   n-au scris un rīnd despre cartea mea. Şi bine-au făcut.

 

20 de cronici foarte bune, una singură negativă - şi nu īl suspectezi pe critic că a vrut să fie rău cu tine. Acorzi prezumţia de onestitate şi celor care au scris de bine? Crezi că acest raport s-ar fi păstrat, dacă tu ai fi, să spunem, un profesor care duce o viaţă retrasă īntr-un sat sucevean?

 

Interesantă īntrebare, iar răspunsul care s-ar aştepta aici ar fi cel negativ. Şi totuşi, fără a răspunde direct, hai să-ţi spun cum stăteau lucrurile cīnd a apărut Circul nostru vă prezintă:, cartea despre care vorbim. Eram nou-venit īn Polirom, īn funcţia de secretar de redacţie, una mai puţin importantă decīt cea de redactor, de exemplu. Īn cartea publicată īnsă am evitat să dau cel mai mic amănunt despre relaţia mea cu Poliromul. Aşa se face că toate cronicile s-au referit fie la redactorul de la Timpul care eram, fie la scriitorul despre care se auziseră foarte puţine lucruri pīnă atunci. Majoritatea celor care au scris despre carte habar n-aveau că lucrez la Polirom          pe-atunci. Doar domnul Şerban Foarţă, care mi-a făcut bucuria unei cronici īn Romānia literară, ştia, dar ar fi culmea să-l suspecteze cineva pe el de nu ştiu ce interese. Deci eu zic că-i cazul să-i "bănuim" mai mult pe critici de onestitate decīt o facem de obicei. Şi, uite, ca o adăugire care punctează ceea ce am spus: la Atunci      i-am ars două palme am avut pīnă-n 10 cronici, poate chiar mai puţine, dintre care doar vreo două foarte laudative, restul călduţe. Īn acel moment se ştia deja că sīnt redactor-şef. Despre Cu puţin timp īnaintea coborīrii extratereştrilor printre noi, ediţia Polirom, īncă nu mă pot pronunţa. Dar, spre bucuria mea, am observat la criticii pe care īi cunosc că ţin prea mult la onestitatea lor ca să se apuce să scrie din vreun fel de datorie ori din alte motive ascunse. De exemplu, criticii de care mă simt eu cel mai apropiat, pe unii chiar īi consider prieteni, n-au scris un rīnd despre cartea mea. Şi bine-au făcut. Teama mea cea mai mare acum e să nu mă īmprietenesc cu prea mulţi, că pe urmă n-o să mai scrie nimeni despre cărţile mele:).

 

Vreau să reuşesc să-l fac pe omul care a terminat de citit ultima pagină să rămīnă măcar cinci minute cu cartea mea īn mīnă şi să privească aiurea, pe geam, fără gīnduri, doar cu o senzaţie.

 

Cine vrei să fii īn literatură? Şi pentru că am vorbit despre ratări: ce īmpliniri ţi-a adus sau crezi că ţi-ar putea aduce scrisul?

 

Cine vreau să fiu īn literatură? Nu ştiu, nu m-am gīndit, nu prea visez, cel puţin de cīţiva ani, cu ochii deschişi īn privinţa literaturii. Vreau, dacă e să spun aşa, fără prea multe cugetări pe temă, să fiu un scriitor pe care cititorul să nu-l uite uşor după ce-i īnchide cartea. Vreau să reuşesc să-l fac pe omul care a terminat de citit ultima pagină să rămīnă măcar cinci minute cu cartea mea īn mīnă şi să privească aiurea, pe geam, fără gīnduri, doar cu o senzaţie. Atīt, vreau să-i las cititorului o senzaţie. Măcar cīteva minute. Ştiu că sună bombastic, nu-mi plac deloc asemenea declaraţii pentru că ascund īn ele ceva artificial. Dar m-ai pus să mă gīndesc, m-am gīndit şi, uite, chiar asta ar fi fain, asta vreau, asta am simţit că trebuie să-ţi spun şi asta am spus.

 

Īn rest, īn literatură, cu "L" mare sau fără, nu m-am prea gīndit cine vreau să fiu. Nu prea visez eu nici la premii, mă distrează chiar obsesia Nobelului īn Romānia. Nu ştiu cum o să evoluez, cīt timp voi avea să scriu, nu ştiu cītă experienţă reală o să reuşesc să mai acumulez īn privinţa asta. Şi, cu atītea necunoscute, nu pot să-ţi spun acum nici că īmi doresc sau nu să ajung cineva, ceva... Īnsă īmi place tare mult să scriu. Şi cam asta ar fi şi īmplinirea. Cīnd faci ceva ce-ţi place, cīnd ai şansa să-ţi fie şi publicate cărţile, pentru a vedea şi alţii ce poţi să faci, cīnd ai parte de reacţii la ceea ce faci – toate astea-s deja īmpliniri, bucurii foarte mari. Toate astea mă fac să gīndesc şi să spun, ori de cīte ori am ocazia, că-s un om foarte norocos. Şi nu prea ştiu ce altceva mi-aş putea dori din punctul ăsta de vedere.

 

Ce īnseamnă pentru mine să scriu un scenariu? Īn primul rīnd, posibilitatea de a lucra īmpreună cu prietenul meu, Florin.

 

Ai cīştigat ("corectează-mă dacă greşesc"), īmpreună cu Florin Lăzărescu, un concurs de scenarii pentru postul de televiziune Antena 1. Despre ce e vorba şi ce īnseamnă pentru tine să scrii scenariu? Ar putea să devină o opţiune prioritară pentru scrisul tău? Te mai tentează să scrii o carte pentru copii? Păstrezi nostalgia salvării eroului care nu sfīrşea tocmai bine īntr-un volum citit īn copilărie?

 

N-am cīştigat, uite că te corectez, pentru că n-a fost un concurs. Am fost pur şi simplu solicitaţi (de fapt, ca să fiu cinstit, Florin a fost solicitat, ulterior cooptīndu-mă şi pe mine īn proiect) de firma producătoare, Media Factory, pentru un serial-satiră de desen animat, anume Animat Planet. E un proiect al grupului Divertis, mai exact al lui Toni Grecu, la care colaborăm şi noi, eu cu Florin Lăzărescu, cu scenarii. Şi,     īntr-adevăr, e difuzat de Antena 1. Dar noi nu lucrăm direct cu cei de la Antenă, ci cu oamenii de la Media Factory şi cu scenaristul-şef, Toni Grecu.

 

Am cīştigat īnsă altceva: am participat la un concurs organizat de TVR şi TVR Cultural cu un documentar despre comunism, intitulat Comunismul la gura sobei, īn aproximativ 20 de episoade. Şi a fost selectat proiectul nostru, la care deja am īnceput munca propriu-zisă. E o chestie foarte faină să lucrezi la un documentar, o docu-dramă, de fapt. Scenariul ne aparţine mie, lui Florin şi lui Marius Theodor Barna, care este şi regizorul documentarului.

 

Ce īnseamnă pentru mine să scriu un scenariu? Īn primul rīnd, posibilitatea de a lucra īmpreună cu prietenul meu, Florin. Visăm de vreo 10 ani să scriem īmpreună o carte, ceva. Dar n-am reuşit: fiecare a avut proiectele lui literare, aşa că toată colaborarea noastră a īnsemnat pīnă acum să ne lăudăm reciproc:), dar mai ales să ne criticăm, uneori īn discuţii interminabile care ajungeau īn pragul unor certuri cu iz definitiv, cărţile. Iar acum, pe scenarii, ni s-a ivit prilejul. De altfel, īn afară de un proiect al lui Florin, Lampa cu căciulă, un scurtmetraj care-i aproape gata (nu mă refer doar la scenariu, ci filmul e gata), ne-am decis să lucrăm pe scenarii numai īmpreună. Măcar pe cele de televiziune. Au mai apărut īn ultima vreme şi alte oferte, unele foarte tentante, să vedem cīte dintre ele se vor concretiza. Pentru că, uite, din lipsa timpului a trebuit să renunţăm deja la un proiect care ne-a fost oferit, un serial poliţist. Zic asta ca să pregătesc răspunsul la o altă īntrebare de-a ta: dacă scenariile ar putea să devină o opţiune prioritară pentru scrisul meu. Iar răspunsul, cam ezitant, ce-i drept, e următorul: nu pot deveni prioritare, īntrucīt orice scriitor cred că se simte mai bine īn literatura propriu-zisă, unde relaţia dintre scrisul lui şi public e directă. Īn film, fie el serial, scurtmetraj sau lungmetraj, intervin alţi factori, de la viziunea regizorului pīnă la jocul actorilor, care sīnt, de multe ori, mai importanţi decīt scenariul. Nu pot deveni deci prioritare ca dorinţă, dar mă pregătesc, dacă o fi să fie, să mă axez o vreme pe scrierea de scenarii, pentru că, de ce să nu fiu sincer, sīnt şi mult mai bine plătite.      Şi-apoi, nimeni nu mă opreşte să mă şi bucur scriind un scenariu. Dar la literatura propriu-zisă, te asigur, nu renunţ, sub nici un chip. Doar că nu mai vreau să mă grăbesc, am mai spus asta, cu publicarea. Şi simt eu că o pauză mai lungă īmi va face bine.

 

Īn fine, īn privinţa poveştii pentru copii, visez īn continuare la ea. Numai că, īn momentul de faţă, nu mă simt capabil de aşa ceva. Poate pe la 50-60 de ani, dac-o fi să ajung pīn-acolo, o să reuşesc. Ştii ce-i (oarecum) ciudat: după ce am spus īntr-un dialog cu Mariana Codruţ, publicat īn Contrafort, despre dorinţa mea de a scrie o poveste, am primit propuneri să particip la unele proiecte de cărţi de poveşti, mi s-a livrat chiar un subiect, iar oamenii văd că mă tot īntreabă: cīnd scrii povestea aia? Ceea ce mă cam pune pe gīnduri. Poate o s-o scriu mai repede. Dar nu īnainte de a mă simţi pe deplin īn stare s-o fac. Eu cred că a scrie o poveste fascinantă pentru copii e mai dificil, mult mai dificil decīt a scrie o carte pe placul adulţilor. 

 

"Mănīnc pe pīine" mai toate meciurile televizate. Īn plus, uite un motiv pentru care mulţi mă vor antipatiza: sīnt un mare dinamovist.

 

Īn prefaţa la Circul nostru vă prezintă:, dacă bine īmi amintesc, Liviu Antonesei spunea despre tine că eşti un tip "bīntuit de un exces de energie". Ai şi momente de apatie? Īţi acorzi şi clipe de leneveală? Cum arată ele?

Şi īncă o curiozitate: īn aceeaşi prefaţă, există o frază  despre nişte ciuperci pe care, probabil la vremea aceea, īncercai să le cultivi īmpreună cu poetul Nimigean! Ce e, domnule, cu ciupercile astea?:)

 

Liviu Antonesei e un om grozav, mult mai degrabă el fiind bīntuit de un exces de energie, care se transformă īn rezultate de primă calitate, ceea ce-l face uneori să vadă şi-n alţii acelaşi lucru. Din păcate, la drept vorbind, eu n-am nici pe departe energia lui. Chiar dacă lucrez mult, o fac cu gīfīituri şi īndelungi oftaturi, cu poticneli şi dureri de cap. Prin urmare, n-am nimic īmpotriva lenevelii, chiar tīnjesc să am cīt mai multe astfel de momente. Şi se-ntīmplă să-mi acord cīte-o zi dintr-asta, īn modul cel mai anost şi – ar zice unii – cel mai nerecomandat cu putinţă: mă vīr īn pat şi mă uit la toate tīmpeniile de la televizor, de la Xena, prinţesa războinică, la Farmece sau alte seriale īn mod normal teribil de plictisitoare. Dar asta se īntīmplă rar. Totuşi, mă relaxez constant īntr-un anume fel: sīnt mare amator de fotbal, "mănīnc pe pīine" mai toate meciurile televizate. Īn plus, uite un motiv pentru care mulţi mă vor antipatiza, sīnt un mare dinamovist. Aşa mă relaxez (bine, nu īn ultimul timp, căci Dinamo numai relaxare nu le oferă suporterilor), aşteptīnd cu nerăbdare, trăind cu intensitate meciul şi ascultīnd, pīnă tīrziu īn noapte, tot felul de comentarii televizate. Iar din cīnd īn cīnd, mă mai duc şi la stadion, la Poli Iaşi. Deşi am stadionul chiar īn faţa casei (mă rog, am casa chiar īn faţa stadionului), nu merg foarte des pentru că, orice aş face, nu pot deveni fan Poli Iaşi. Tot cu Dinamo īmi rămīne să sufăr. Şi să mă relaxez.

 

Prea entuziaşti, am decis noi la un moment dat că de 6 ori e prea puţin, noi vrem ciuperci mai mari şi mai frumoase. Şi stăteam toată ziua cu vermorelul printre sacii noştri de pleurotus. Pīnă au putrezit mai toţi.  

 

Iar de ciuperci speram să nu fiu īntrebat. Dar, dacă s-a īntīmplat, trebuie să răspund: īn urmă cu cīţiva ani, vreo şase, O. Nimigean trecīnd īn vizită pe la mine şi văzīndu-mi demisolul, a conchis că-i tocmai bun pentru a cultiva acolo pleurotus. Şi de-aici, de la observaţia asta, nici eu nu mai ştiu cum am ajuns să pornim afacerea. Mă rog, să-i zicem afacere, īn lipsa unui cuvīnt mai bun. Una cu o groază de peripeţii, cu investiţii aruncate īn vīnt. Mai īntīi, eu venind din Bucovina, iar Ovidiu Nimigean din Bistriţa, am comandat un camion īntreg de coceni de porumb, referindu-ne la ceea ce rămīne dintr-un ştiulete după īndepărtarea boabelor. Urmau să fie mărunţiţi, trataţi, puşi īn saci īn amestec cu miceliu, apoi deja vedeam ciupercile frumoase răsărind şi īmbogăţindu-ne. Şi, după ce am plătit totul, ne-am trezit cu un camion de strujeni de porumb. Īn Moldova, strujenilor li se spune coceni, īn timp ce atīt īn Bucovina, cīt şi īn Bistriţa cocenii īnseamnă exact ce ne doream noi. Ca să vezi cum, doi scriitori fiind, ne-am īmpiedicat tot de cuvinte...

 

Apoi, după ce ne-am revenit şi-am făcut ceea ce era de făcut, am pregătit sacii, am pus miceliul īn saci şi am aflat că trebuie udaţi, cu un vermorel, cam de 6 ori pe zi. Necazul a fost că, prea entuziaşti, am decis noi la un moment dat că de 6 ori e prea puţin, noi vrem ciuperci mai mari şi mai frumoase. Şi stăteam toată ziua cu vermorelul printre sacii noştri de pleurotus. Pīnă au putrezit mai toţi. Şi aşa s-a dus prima recoltă. 

 

A mai fost apoi o īncercare, de data asta singur, Ovidiu se retrăsese. O īncercare fericită īntr-o primă fază. Am reluat procesul, iar din această īncercare, ultima, cu bani strīnşi cu greutate, au ieşit nişte ciuperci de toată frumuseţea. Superbe, multe şi bune. Partea nefericită a făcut īnsă ca, exact īn perioada īn care ar fi trebuit să mă ocup cu comercializarea ciupercilor, mama mea să se interneze īn spital, la Iaşi. Şi am stat līngă ea, pīnă īn momentul īn care a murit, nu m-au mai interesat, īţi dai seama, ciupercile. Soţia mea le-a dat tuturor cunoştinţelor noastre plase īntregi de pleurotus, am pus la (nenumărate) borcane şi-am mai avut (pentru noi, dar şi pentru toţi cei care voiau) īncă un an ciuperci. Ştii ce observ acum, amintindu-mi toate astea provocat de tine? Că şi poveştile mele reale sīnt pline de umor, mă rog, de un comic buf, şi eşuează īntr-un tragism cu iz grotesc. Cam asta-i, īn foarte mare, povestea cu ciupercile, care-a ajuns şi subiect de prefaţă...  

 

Interviu de Cornel Mihai Ungureanu

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĆ¢tre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey