Lucia Dărămuș
Diana Simionescu

 
sus

Lucia Dărămuș

 

Incursiuni engleze

 

Selby este un oraș vechi, care, de-a lungul anilor, s-a dezvoltat în jurul unei mănăstiri, în timp, peste acest loc, trecând în mod succesiv perioade istorice, bucurii și dezastre. Selby Abbey a început ca o mănăstire benedictină din nordul Yorkshire-ului, mănăstire închinată Sfintei Maria și Sfântului Germain. Spre bucuria englezilor de astăzi, spre încântarea vizitatorilor, mănăstirea, în prezent biserică, s-a păstrat, deși a suferit în decursul anilor dezastre care, însă, au fost remediate. Mai mult, biserica, prin artefactele pe care le adăpostește, se constituie ca o bijuterie istorică. În prezent clădirea nu mai este un așezământ mănăstiresc, nemaiadăpostind călugări. Populația orașului Selby folosește clădirea Abbey ca pe o biserică parohială, serviciile divine ținându-se cu regularitate.

Istoria Selby Abbey coincide pe alocuri cu istoria Angliei, având frumusețea ei legendară. Se spune că, Benedict, călugărul francez, a avut o viziune conform căreia viitoarea mănăstire, viața ei, ar fi atârnat de el. Benedict era cel sortit s-o ridice. Viziunea, conform legendei, i-ar fi indicat și locul hotărât, prin cele trei lebede care planau deasupra unei ape. Viziunea devine reală în 1069, William Cuceritorul acordându-i lui Benedict dreptul de a ridica construcția cu destinație religioasă. Legenda continuă, spunând că William Cuceritorul s-a lăsat înduplecat la vederea relicvelor Sfântului Germain, călugărul aducându-i degetul sfântului. Timp de 500 de ani, mănăstirea a fost un așezământ deschis pentru trecători, călugării oferindu-le acestora adăpost. În tot acest timp, biserica a suportat transformări, îmbunătățiri, dar și dezastre naturale și produse de mâna omului. Henry VIII, după disputa cu Papa, transformă Biserica într-o Biserică a Angliei, cu specificitatea ei, multe din așezămintele călugărești, în acel timp, fiind distruse iar proprietățile capturate. Abbey devine apoi Biserică parohială a orașului Selby, însă, istoria trasată de mâna omului intervine din nou, pentru că în timpul Războiului Civil, trupele lui Cromwell fac o mulțime de pagube, folosind clădirea, odinioară mănăstire, pe post de grajd.

În timp, suportă transformări datorate naturii sau prin intermediul uman. În 1690 turnul bisericii este secționat iar partea de sud distrusă, moment în care, din lipsă de bani, ea va fi îndepărtată. În timpurile victoriene naosul a fost restaurat, peretele interior dat jos și turnul reconstruit. În jurul lui octombrie 1906, mănăstirea a suportat cel mai groznic dezastru, fiind cuprinsă de flări în întregime.

Arhitectura acesteia, așa cum se prezintă și astăzi, trimite spre motive religioase, fiind construită în formă de cruce. Sala principală este numită naos. La ieșirea din partea estică se află corul, sanctuarul cu altarul, brațele crucii fiind numite Transept. În naos sunt ținute atât concertele, cât și întâlnirile publice. Se pare că la început nu existau scaune, însă cei batrâni puteau folosi locurile din piatra de-a lungul peretelui.

După incendiu, întrega biserică este reconstruită, făcându-i-se ușoare modificări, îmbunătățiri sau adăugiri, tavanul de lemn fiind reașezat iar reliefurile aurite. Imediat cum intri, un ornament aurit se află în fața celor trei fețe ale Trinității. De aici, istoria, legendele și credința se împletesc, dând foma unei culturi unice. Unele artefacte, cum ar fi castelul și elefantul, amintesc de povestea Eleanorei din Castille, care, după tiparul frumoaselor tragedii antice, în care femeia preferă să moară în locul bărbatului, își salvează soțul, pe Eduard, extrăgându-i cu buzele otrava căpătată în timpul unei cruciade.

Dar Abbey are și date ce țin de acribia istorică, știindu-se că a fost planificată de Hugh, al doilea abate, fiind chemat din Durham, unde se plănuia ridicarea altei mănăstiri benedictine. Între cele două există însă legătură, pentru că unul din stâlpii principali ai Abbey este copie fidelă a celui din Durham, motiv pentru care a fost botezat stâlpul lui Abbot Hugh.

Erorile umane sau, poate cele naturale, au făcut ca biserica să nu cunoască monotonia, latura unui arc al bisericii scufundându-se sub greutatea turnului care a împins  fundațiile Abbey în pământul argilos, îmbibat de umezeală. Scufundarea este însă oprită în jurul anului 1150, timp în care biserica suportă noi consolidări.

Din dezastrul flăcărilor, se pare că doar acoperământul de la Norman Font a supraviețuit. Norman Font reprezintă marele bol folosit pentru botez, mulți copii începându-și viața creștină aici. Istoria capătă o nuanță de poveste, datorită vrăjitoarelor care dădeau târcoale bolului. Se spune că învelitoarea bolului a fost pusă tocmai pentru a îndepărta vrăjitoarele care furau apa pentru a o folosi la fierturile lor magice.

Fiecare artefact își are însemnătatea lui, astfel că, în partea de nord există un plug devenit celebru, fiind folosit în Duminica Plugului, în fiecare an, în ceremonia de binecuvântare a plugului.

În partea sudică poate fi admirat blazonul sub formă de scut, al familiei Washington. Se pare că primul Președinte al Statelor Unite a folosit acest simbol în momentul în care a ales steagul pentru noua țară. După cum se poate observa, perioadele istorice se suprapun. În aceeași aripă se află un însemn în formă de șarpe, care a fost propus de un preot francez în Auxerre, orașul în care Benedict avusese cândva viziunea.

Astăzi, Abbey reprezintă și locul în care sunt comemorați cei căzuți în diferite războaie, astfel, sub geamurile cu inscripții religioase, sunt înșirate coroane de maci, amintind de cei uciși în Primul Război Mondial.

Fiecare colț al mănăstirii își are propria poveste. Partea de sud este, de asemenea, încărcată de simboluri și istorie. Spre partea superioară, într-o fereastră poate fi privit conducătorul israeliților, Josua, amintind de istoria antică a Israelului, de Canaan și ținutul făgăduinței. În partea frontală, poate fi admirat vechiul vas pentru apă sfințită, apa vieții în terminologie populară, în basme și legende, care, în trecut, era folosită de călugări.

Vechiul cu noul se întrepătrund pe aceste meleaguri, dând la iveală o țesătură fină de istorie, civilizație religioasă, cultură și, de ce nu, știință, pentru că datorită ei, cea care stă în umbră, mănăstirea a rezistat timpurilor. Sub turn se află anvonul împodobit cu basoreliefuri și statuia abatelui Hugh. De acolo, încă și astăzi, exegeza textului religios este oferită celor care intră. Ca un alement aparte pentru istoria locului este statuia care o reprezintă pe Împărăteasa Elena, mama Împăratului Roman Constantin, cea despre care legendele spun că ar fi fost găsitoarea crucii pe care a fost răstignit Iisus. O altă figură marcantă pentru istoria religioasă și culturală a Angliei, care poate fi admirată aici și despre care poți afla, este statuia Sfintei Hilda, cea care a fondat în partea de nord un alt așezământ mănăstiresc, peste care perioadele istorice s-au suprapus -Whitby Abbey. De o însemnătate aparte, trimițând spre istoria poporului Israel, sunt Capela Învierii și fereastra sudică cu vitraliu, de la 1300, povestind despre toate familiile regale ale Israelului, în plan principal fiind situat împăratul David.

Însă, incursiunile engleze nu se opresc doar la istorie, la ceea ce oferă mănăstirile, la bisericile vechi, peste care timpul și-a pus amprenta, lăsând uneori doar ruine, ci și la frumusețile naturii, oferite de splendidele grădini. Una dintre aceste grădini se află în reședința Burton Agnes Hall and Gardens, situată în estul Yorkshire-ului, lângă Driffield. Gardurile vii și multitudinea de plante te îmbie să iei fiecare parte și să observi cochetăria, eleganța și inteligența cu care au fost așezate, pentru că fiecare specie deține numele specific, pe alocuri dându-se și denumirile științifice. Într-un colț, elegant, stă iedera la loc de cinste, citind în dreptul ei hedera, ivy în engleză. Mă duc cu gândul direct la limba latină și-i fac etimologia, venind din haedere. În Naturalis Historia. Enciclopedia cunoștințelor din antichitate, Plinius povestește despre această plantă cum că ar fi vrăjmașa tuturor plantelor, sufocându-le distrugând morminte și ziduri, fiind foarte plăcută șerpilor pentru răcoarea ei. Dar, iedera apare și ca însoțitoare a lui Dionysos, zeu al vinului și al viței-de-vie. Din tragediile și legendele antice aflăm, de asemenea, că bacantele ronțăiau frunzele de iederă, probabil că descoperiseră efectele substanțelor excitante. Mă îndrept cu descoperirile florale, cu legendele lor în minte, spre partea opusă, unde sunt întâmpinată de câteva pâlcuri de primule - lat. primus - primrose în engleză. Alături îi stau adormitorii maci - papaver somniferum - termen uzitat și de Plinius. Homer apelează la mac pentru a alina durerea și a alunga amintirea. La ospățul lui Menelau, Elena oferă mesenilor fiertură de mac. În amestecurile lui vindecătoare, Paracelsus folosește macul ca panaceu. Nu întâmplător, probabil datorită proprietăților de a adormi ființele, macii cresc în peștera de lângă râul Lethe, râul Infernului, care-i făcea pe morți să uite trăirile pământești. Printre ierburi și pietre alese stau unele lângă altele brândușele, crocus în engleză. Le privesc și-mi amintesc de tragedia greacă, de Medeea care folosea brândușele de toamnă în fierturi otrăvitoare. Nu întâmplător anticii o numeau floarea morții, în latină spunându-i-se Colchicum autumnale, Colchis fiind și țara Medeei.

Grădina, pe lângă plantele pe care le deține, mai adăpostește și o clădire de vară care are menirea de a fi primitoare cu artiștii plastici, care lucrează sub inspirația muzelor parfumate și colorate, spre încântarea vizitatorilor. Toate acestea, însă, sunt puse la dispoziție de reședința Burton Agnes Hall, ea însăși ascunzând comori nebănuite. Dar, despre aceste nebănuite comori ale Burton Agnes Hall într-un periplu englez viitor, probabil.

 

Comentarii cititori
sus

Diana Simionescu

 

Fotoreportaj. Prin stâncile Dubrovnikului

 

Era într-o joi seară când am revenit din concediu - în loc de marți, tot seară, pentru că SkyEurope ne-a anulat cursa de la Viena la București, fără motiv cunoscut, și nu ne-a mai găsit locuri decât 48 de ore mai târziu. Cum făcea haz de necaz unul dintr-ai noștri, cei de la compania aeriană au ținut cu tot dinadinsul să ne ofere un sejur de două zile la Viena și n-au îndrăznit să ne-o spună din prima clipă, bănuind cât de uluiți vom fi...

De bună seamă că n-am putut povesti imediat, căci tratamentele la policlinică s-au dovedit de durată. Rănile fiind, într-o ordine aleatoare: o gleznă luxată, umflată cât butucul, vânătă spre talpă; o tăietură lungă pe dosul unui picior, de sus până jos; trei-patru vânătăi mari, tot la picior, plus două crestături mai mici, dând semne de infectare; bașici la 13-15 degete; dureri în podul tălpilor, în încheieturile șoldurilor, o crampă persistentă în mușchiul unei coapse.

Merg, după atâta vreme, de parcă aș fi făcut armata la cavalerie, dar mai mult mă târăsc.

Majoritatea accidentărilor - de la plajele Dubrovnikului și ale insulei Lokrum, dar mai ales de la stâncile precum lama de cuțit de sub apă, aflate în cele mai nebănuite, deși splendide, locuri - de fapt, cam peste tot.

DubrovnikCuvântul plaje ar trebui pus în ghilimele, acelea nu sunt plaje, sunt niște locuri în cel mai bun caz incomode, în cel mai rău - de-a dreptul periculoase. În plus, cele două plaje principale ale Dubrovnikului gemeau de lume în miez de sezon, încât nu puteai arunca un ac; eu le-am încercat mai mult pe celelalte. Evident, am purtat tot timpul espadrile speciale; mi s-au părut prea puțin eficiente - poate bocanci de munte și pantaloni de schi...

Sigur, plajă privată la hotel am avut, plajă de 5 stele, garnisită și cu blue flag - și mai toți turiștii străini care trecuseră pe-acolo comentaseră numai de bine despre ea, pe internet.

Am testat-o întâi în noaptea în care am ajuns, poate eram obosită după două zboruri și nouă ore de bântuit prin Viena, dar m-am simțit ca Armstrong înainte să pună piciorul pe Lună, gândindu-mă dacă ar fi chiar indicat să fac acel mic pas pentru omenire, uriaș pentru mine. Asta fiindcă am remarcat niște grupuri de stânci, mai înalte sau mai scunde, cenușii - iar mai încolo părea că începe un soi de carieră de piatră unde tocmai se încercaseră niște excavații ce fuseseră abandonate, încât felii paralele de rocă ascuțită ieșeau în afară, la margini prăbușindu-se în mare.

DubrovnikA doua zi, la lumina soarelui, arăta mult mai bine, părea că Luna fusese cât de cât colonizată între timp, măcar cineva își dăduse silința: printre pietroaie erau turnate niște cărărui de beton și niște platforme scunde, pe care crescuseră umbreluțe și șezlonguri. Încurajator! Și ai pe unde călca, îmi zic; mai târziu urma să constat că treaba asta era relativă: betonul îl făcuseră cu pietriș tăios în loc de nisip.

Parte de umbrelă și scaun aveai doar dacă te sculai pe la 6-7 dimineața, te duceai acolo, îți puneai multe lucruri pe ele, să se vadă că ți-ai marcat teritoriul, pe urma puteai să vii când voiai. Sigur, dacă nu te gândeai prea mult cum o să intri în apă, dar mai ales cum o să ieși. Dintre două stânci la vreo 70 de centimetri una se alta se ițea o scară metalică, trei trepte, după care îți dădeai drumul la noroc, pentru că fund sub picioare nu aveai nicăieri, nici de ce să te mai ții, așa că înotai la nimereală. Îți mai trecea câte-un vaporaș pe la ureche, iar faza asta era bine să nu te prindă pe lângă stânci, căci se stârneau valuri care se izbeau de cariera dezafectată. Trebuia să socotești din timp când ai vrea să vii îndărăt, pentru că niște cucoane și niște domni de 5 stele - care de dimineața până seara nu făceau decât să bea pe “plajă” multe pahare, nici nu ieșiseră vreodată din perimetrul hotelului, și nici nu cred că aveau să știe vreodată în ce oraș au fost, dacă nu se uitau pe biletele de avion -, deci oamenii ăștia își făceau veacul pe scara șubredă și în preajma ei, mirându-se că apa e rece, în jur de 28 de grade, mai beau câte ceva, trecea un timp până se îndurau să plece, ca să iasă și înotătorul înainte de-a leșina.

Cei care nu știau să înoate n-aveau ce să caute, puteau doar să bea de ciudă, cum făceau domnii și doamnele de 5 stele; pentru copii erau două piscine cu apă mică, mi-a fost cam jenă să mă infiltrez acolo - și oricum la mare mă duc ca să fac baie în mare. Atunci când pot.

…Dar probabil vina e a mea, nici n-ar fi trebuit să fac baie pe acolo; plajă chiar n-am făcut deloc, fiindcă la 37 de grade în aer, cu soarele mediteraneean în creștet, ar fi fost absolut inuman.

DubrovnikDubrovnikul mi-a plăcut enorm. Fără doar și poate că despre Cetatea medievală rămân cu amintiri dintre cele mai grozave: e o încântare, o bijuterie, mai ales la orele înserării are un farmec aparte. O tură de jur-împrejurul zidurilor oferă peisaje de neuitat absolut în orice parte te-ai uita - și nu mai știi încotro să pozezi, tragi pe foc automat, ca la război.

Plimbările pe cărările de-a lungul mării, deasupra stâncilor, sunt iarași splendide, marea de un turcoaz perfect, văzută printre ramuri și conuri de pin, îmi va rămâne pe retină pentru totdeauna. De insulița Lopud m-am îndrăgostit pur și simplu, iar vederea de pe munte a plajei Sunj - cu cel mai minunat nisip adevărat - îți taie răsuflarea. Un loc absolut perfect, așa trebuie să arate raiul în viziunea mea. O peregrinare umbroasă pe insula Lokrum, printre cactuși, pini și alți copaci nemaivăzuți este iarăși o delectare, ca și plimbările cu tot soiul de corăbioare pitorești.

DubrovnikMai toți românii se duc în Croația cu mașina - asta e cert: coboară, vizitează ceva, fac o baie, apoi se suie la volan și merg comod mai departe. Și nu cară bagaje pe umăr sau în spinare kilometri întregi. Însă eu a trebuit să fac absolut totul pe piciorușele astea două, să bat orașul la pas, să urc și să cobor zeci și sute de trepte, să sui pe munți, să merg pe plaje bolovănoase, să înot printre stânci. Iar la final, cu tălpile și gleznele zob, să umblu prin Viena trei zile - în care numai aeroportul l-am înconjurat de cel puțin cinci ori, în care m-am mutat cu bagajele în două hoteluri la zeci de kilometri între ele, am fost în trei muzee, am văzut toate palatele și toate catedralele... Dar asta-i altă poveste.

Firește, nu mă obliga nimeni la zdrobeala asta, dar când vezi atâta frumusețe nu te lasă sufletul să stai pur și simplu. Tot gândești: “Hai să mai trag de mine, m-oi odihni când ajung acasă.” Firește că nu mi-am calculat forțele cum trebuie, iar căldura sufocantă și soarele ucigător erau să-mi pună capac. Vina e doar a mea, asta e! Dacă ar fi să aleg din nou, nici vorbă că aș alege la fel, dar nu în plină vară toridă și fără a pune accent pe plajă și baie - ci mai mult pe vizitat, pe plimbat mai agale.

Dar iată ce poate face turistul aflat la Dubrovnik pe picioarele proprii, preferabil zdravene, în cazul în care plajele orașului nu-l mulțumesc. Alternativa este, fără discuție, insula Lopud.

Trebuie să te trezești cam de dimineață, să-ți faci băgăjelul ca pentru o excursie de o zi și să ajungi (pe jos sau cu autobuzele locale - distanțele în Dubrovnik mi s-au părut imense: șoselele șerpuiesc printre diverși munți) - să ajungi, așadar, în portul nou GruŸ, adică în partea opusă față de Cetatea Veche. Vaporul pleacă la ora 10, iar biletele se iau de peste drum, la “Jadrolinja”, tur-retur. E ieftin – cam unicul lucru ieftin în Dubrovnik.

DubrovnikDupă o oră și un sfert, vaporul ajunge în Lopud. Moment în care ai două variante, ambele cu satisfacție garantată, adică nisip fin și lipsa bolovanilor în apă. Soluția simplă este să rămâi chiar acolo, în zona portului, pe fâșia de plajă ce se întinde în arc de cerc de-a lungul țărmului. Nu e prea lată, însă suficientă, fiindcă nu e aglomerație mare - maximum pe perioade scurte, când sosesc vapoare cu turiști care aleargă prin mai multe insule într-o singură zi; nu e cazul să te impacientezi, vor pleca foarte curând. Închiriezi șezlong, chiar dacă poți sta bine-mersi pe nisip, altfel nu-ți dă și umbrelă, care sigur că se plătește în plus. În cursul zilei poți să-ți lași liniștit harnașamentul acolo, să colinzi pe țărm, să mergi la una dintre multele terase, să-ți iei sucuri și înghețate. Singurul dezavantaj relativ e că, dacă vrei să se avânți mai departe, asta înseamnă să înoți printre vapoare și bărci - însă apa arată bine oricum; în Dubrovnik, pe plaja numită Copacabana, am văzut pete de ulei sau motorină plutind la suprafață...

Soluția mai complicată și mai lungă este să traversezi insula până pe țărmul opus, ca să ajungi la plaja Sunj, catalogată printre primele zece plaje din Croația. E realmente o splendoare - am mai spus, e un colț de rai! Atât că în rai, cum se știe, se ajunge greu. În cazul de față, trebuie să traversezi muntele. Din port, după o bucată bună de-a lungul falezei, spre uscat se deschide o potecă, e și un indicator multilingv pe care scrie că ar fi de mers 800 de metri - eu am dubii serioase aici. Sigur, drumul nu o ia chiar peste vârful muntelui, însă dacă e fioros de cald, dacă ai bagajele de plajă, și cum umbră nu e deloc la orele dimineții… După ce începe coborârea, nu mai sunt probleme, te duce gravitația.

DubrovnikPlaja e perfectă, într-un golf de vis, cu munți împăduriți cu pin pe trei părți, vederea de sus îți taie răsuflarea - oricum tăiată după atâta urcuș. E scump: mai bine îți iei niște sandviciuri la pachet. În golf acostează multe bărci și vapoare mici, la un moment dat orizontul se obturează, arătând ciudat, însă intrarea în mare e lină, mergi mult până la apă adâncă, suficient loc de bălăceală. Și evident că nu mulți muritori ajung în rai. Într-o laterală se află zona de nudism, unde, surprinzător, nu se holbează niciun Adam la nicio Evă.

Din păcate, trebuie să mai faci și drumul înapoi. Ultimul vapor pleacă din Lopud spre Dubrovnik la 18.50. Când ajungi seara la hotel ești KO, dar ce mai contează, de vreme ce ți-ai răsfățat tălpile - greu încercate până atunci - pe nisip moale și mătăsos?

Post scriptum la episodul Lopud: acolo am întâlnit cei mai mulți români din toată călătoria. Erau cazați pe insulă. Pentru că există unul-două hoteluri, plus câțiva particulari care închiriază camere. Totul se “întâmplă” în zona portului, străjuită de palmieri și leandri înfloriți, splendizi. Se circulă cel mult cu biciclete închiriate. Măgari n-am observat.

Seara s-au cam plictisit, povesteau, căci insula e mică și aproape nelocuită. Mă rog, poți s-o pornești în excursii pe muntele pustiu, în pădurea de pini, unde precis nu-s urși.

Asta poate fi o soluție, dacă pui plaja pe primul plan, sau ai veleități de Robinson, sau ești în luna de miere. Eu n-aș alege-o însă, prea e in the middle of nowhere.

Imposibil să ratezi insula Lokrum: se află la 15 minute din portul Cetății Vechi a Dubrovnikului, deci lângă ziduri, cursele de vaporaș sunt foarte dese, e un fel de navetă continuă. Nu doar turiștii se avântă într-acolo, ci și mulți localnici, la picnic. Prețul e oleacă mai mare decât al călătoriei spre cealaltă insulă, cu toate că e mult-mult mai aproape.

DubrovnikLokrum e nelocuită - este, toată, grădină botanică și deopotrivă loc de plajă, măcar teoretic. Acolo ar fi de făcut-văzut câteva lucruri. Curțile din jurul mânăstirii medievale (destul de degradată - deloc de mirare, datează din secolul al XII-lea) sunt pline cu tot soiul de specii de palmieri, mai mici, mai mari, mai obișnuiți și mai bizari. Prin ierburi, broaște țestoase - iar țipetele care vin de pretutindeni sunt ale unor familii numeroase de păuni. Apoi, Grădina Botanică propriu-zisă, care nu e sistematizată sau îngrijită ca la carte, ci de-a valma, un desiș presărat cu tot felul de cactuși, unii cu flori curioase, ori specii de arbuști, mirt, dafin și multe altele nemaiîntâlnite vreodată, inclusiv din Australia.

După Grădină începe pădurea deasă de pini și o cărăruie ce urcă spre fortul dinspre vârf. Drum lung, urcuș - așa că pun un zoom pe fortăreață, mă uit pe cameră să văd ce-a ieșit - și decid că n-are sens să mă mai cocoț până acolo.

În poiana centrală, mare, umbroasă, se stă pe pleduri sau pe paturi din lemn, se joacă volei, se doarme, se zace pur și simplu... Exact ce face bucureșteanul când se duce la pădurile din împrejurimile orașului, duminica. Minus mititeii.

Așa-zisa plajă arată spectaculos, dar înfricoșător: sunt numai stânci, dintre cele mai ascuțite cu putință, dacă n-ar fi marea ai putea crede că ai nimerit în cel mai ostil deșert muntos și pietros din Afghanistan, șisturi tăioase încinse de soare, crevase. Intratul în apă m-a costat marea tăietură pe care o am pe toată lungimea piciorului, de care inițial nu mi-am dat seama că e atât de gravă, atinsesem superficial stânca, abia când am văzut șiroaiele de sânge am înlemnit. Rănile nu se închid ușor, tot intrând la înmuiat, iar usturimile de la sare te chinuie multă vreme. Am zis și bogdaproste că am mai ieșit.

Abia la final am remarcat o chestie esențială: cei care se aventurează acolo sunt 80% localnici, oameni care au copilărit prin astfel de stâncării și le știu secretele! Sfat: ocoliți locul ăla, că nu sunteți pe munte și încălțați cu bocanci, nu aveți nădragi de cauciuc, ci doar biata piele din dotare, și aceea arsă de soare - voi, cei ca mine, care ați mers de-o viață la mare pe nisipul de la Mamaia, de la Costinești, de la Vama Veche. Mai ales că, pentru o baie, se poate face altceva. Tot în zonă, undeva mai jos, există un lac, e drept că nu prea mare, și el cu apă sărată. Chiar dacă văioaga pare cam strâmtă, un soi de căldare, și vezi acolo mai mult copii, e prietenos, chiar se poate face plajă, dar mai ales baie. Nu că ar fi nisip, nici pomeneală. Dar e frumos, și soare, și pomi, și o grotă în stânca unui mal - chiar așa miniatural fiind totul.

DubrovnikDespre Dubrovnik în sine: orașul trebuie văzut, nu povestit. Doar câteva remarci de ordin general, practic. E o așezare extrem de sigură și de civilizată. Nu sunt cerșetori, nu sunt bețivi, nimeni pus pe scandal, nici urmă de incident. Nu-ți faci griji dacă ai bani la tine, dacă ești gagică singură, poți hălădui și pe străduțe mai lăturalnice, chiar după lăsarea întunericului.

Transportul în comun cu autobuze e bine pus la punct, merg repede, însă e util să ai o hartă cu traseele. Se găsește pe net. Stațiile nu sunt bine marcate, unele chiar nu sesizezi unde pot fi, nu sunt indicate prin ceva - iar cel mai straniu, nu au nume: vezi în stație harta și traseul, dar nu știi care-i punctul în care te găsești. Sigur, în două-trei zile ai învățat, după peisaj sau după soare, mușchi pe copaci n-am observat.

Prețurile le apreciez ca fiind foarte mari. Între de două și de patru ori mai mari decât la București. M-am mirat să descopăr că unele mărunțișuri erau mai ieftine în buricul Vienei. Nu am cumpărat prea multe, nu aveam de ce, mâncare în niciun caz, micul dejun de 5 stele de la hotel îmi era masa zilei, principala și unica - de ajuns! Oricum nu mai mâncasem niciodată somon fumé sau ananas proaspăt dis-de-dimineată, și, în general, de-abia le digeram până seara.

Sunt multe magazine, mai ales în centru, unde poți cumpăra direct în euro sau în dolari, dacă nu te-ai îngrijit să-i schimbi în kuna.

Am spulberat totuși niște bani pe tricouri, eternele tricouri chinezești, pe care le arunci după două-trei spălări, atât că scrie pe ele “Dubrovnik” sau “Croația”, să se prindă toți vecinii pe unde ai fost. Încălțările de plajă le-am luat de la un complex comercial de lângă hotel - în trei zile au fost bune de aruncat, talpa era ferfeniță. Și nici nu se usucă repede.

…Sau pe taxiul din oraș la aeroport, 50-60 de euro - da, euro! -, categoric mai scump decât la Viena, pentru o distanță similară, cu Bucureștiul nici n-are sens să compar. Ce-i drept, automobilul nu poate fi decât Mercedes.

…Sau pe biletul la un concert de muzică de cameră în Cetate, care m-a costat o mică avere raportat la programul ușurel și prestația dubioasă, cam de cămin cultural de la noi din fundul provinciei.

DubrovnikDesigur, am plătit pentru turul zidurilor cetății - prima dată, bilet întreg. Altă dată, mai spre închidere, seara, eram singură: paznicul m-a întrebat de unde sunt, iar când i-am spus adevărul-adevărat, a sosit rapid a doua întrebare, la care am înțepenit: “Care-i cel mai înalt munte din România și câți metri are?” Luată prin surprindere, am bâlbâit răspunsul. Probabil că l-am nimerit, măcar în parte, fiindcă nu mi-a mai luat pe bilet decât jumătate din preț.

Înghețata de pe stradă e în cornet, iar dacă te lăcomești la două-trei cupe, se va topi înainte de-a o mânca și o vei regăsi ulterior pe tricou, pe pantaloni, pe încălțări. Nu e atât de bună precum cea de același gen de pe litoralul bulgarilor - de cea italienească nici nu se apropie.

Hotelul, 10 nopți single, și avionul au costat 1 500 de euro laolaltă, plătite din țară. Cele 12 zile, toată călătoria, m-au “dus” foarte aproape de 2 000 de euro. Deoarece tratamentele medicale au fost făcute ulterior, banii decartați la farmacie și la policlinică nu îi pun la socoteală - plaja mea, ciubucul meu!

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey