Xenia Karo

Picu Ocoleanu


 
sus

Xenia Karo

 

Din umbra puştiului absolut

 

 

N-am scris niciodată note de călătorie. Nici măcar de uz personal. Nu ştiu de ce. Poate din lene, poate pur şi simplu din oboseală. Având un timp limitat de trei, maxim patru luni, cu conştiinţa lipsurilor acumulate, am încălcat regula vizitării cât mai multor locuri, amăgindu-mă, de fiecare dată că mai întâi munca (extrem de plăcută de altfel) şi apoi distracţia, adică spunându-mi de la obraz că voi vizita cele ce sunt de vizitat când voi veni în scopuri turistice.

 

Aşa se face că în Grecia n-am ajuns prea departe de Salonic, am sărit niţel, dar nesemnificativ, iar în Bruxelles, unde am călcat deja de vreo trei ori n-am ajuns mai departe de o plimbare burgheză prin Ardennes - Faulx les Tombes, Durbuy şi Huy – iar puţinul nou pe care l-am văzut, pe care îl găsesc de altfel foarte mult, l-am înregistrat ca pe nodurile de la batistă - eficace mnemotehnică - prin diverse pietre, pietricele, frunze şi frunzuliţe sau alte nimicuri aparent nesemnificative, dar preţioase declanşatoare de amintiri.

 

Probabil m-au izbit serios şi aspectele care acasă îmi lipsesc: nu sar dincolo de celebrele exemple cu transportul în comun (acolo civilizat, aici în curs de), de regulile foarte clare ale unei societăţi aşezate, în total dezacord cu sovajeria cunoscută de noi toţi de acasă. Am înregistrat mai mult senzaţii şi mai puţin evenimente în sine. Îmi vine acum în minte senzaţia de libertate (uşor de explicat, de altfel) care mi-a intrat în creier şi pentru care am dezvoltat destul de rapid dependenţă din campusul Solbosch al ULB-ului. Şi dacă nu ar fi reversul senzaţiei de mutilare care m-a lovit dureros de cum am deschis ochii în facultate, aş putea să vorbesc mai mult.

 

Am căutat – zic – la nodurile batistei: scurte mesaje către prieteni, un pescăruş din hârtie pe care l-am primit la Ziua Belgiei, chiar un material scris la cererea insistentă a unui prieten (dar nu ştiu dacă a fost publicat), notaţii răbufnite în chiar fişele de lectură (când o senzaţie se impunea telegrafiată unor momente ca acesta), o aventurină din Huy şi fotografii, multe fotografii. Nu-mi trebuie prea mult timp de răscolire că-mi şi vin în minte diverse episoade unele amuzante, altele mai puţin: revăd peisajul cosmopolit, oriunde ai fi în Bruxelles, pe stradă, în universitate, în magazine, în Clemanceau – Piaţa Anderlecht – (unde între noi fie vorba, am bătut o temenea   ochii-mi bântuind năuci în mulţimea colorată, şi urechea ameţită de babilonul lingvistic, de câte-un "fă, vino-ncoa" pur românesc/moldovenesc), un loc în care de-abia aştept să mai fac o plimbare terminată invariabil cu: "Ce să fi fost în mintea mea? Nu mai vin niciodată!"; revăd palatul (cam brutală trecerea, nu?) pe lângă care treceam aproape în fiecare seară şi uneori "erau lumini la ferestre", alteori era înfricoşător prin bezna în care dormita; revăd catedrala St. Ecatherine, unde am aflat că a închiriat şi biserica noastră un spaţiu şi pe unul dintre zidurile căreia (al catedralei, desigur) este amenajat cu ajutorul unui bec, a unor robinete şi a unor table, o toaletă publică în aer liber - mărturisesc că n-am reuşit să fotografiez "minunea" de prima dată deoarece era puţin ocupat!

 

Caut şi găsesc scris că "agenţiile de turism ne învaţă că Menneken-Pis (ca să respectăm numele autentic al puştiului) e simbolul absolut al Bruxelles-ului. Şi tot din folclorul agenţiilor de turism ştim că mica statuie din bronz de la intersecţia străzilor l'Etuve şi du Chêne simbolizează de cinci secole (forma actuală din bronz a fost dată în secolul al XVII-lea de sculptorul Duquesnay) spiritul de frondă al bruxellezilor, independenţa lor, rezistenţa lor ş.a.m.d.

 

În fapt, pentru bruxellezi, Me(a)nneken-Pis este le ketje, puştiul absolut, puştiul obraznic, şiret, zeflemitor, rebel prin excelenţă care, se înţelege, ridiculizează şi amendează printr-un botez neruşinat orice tentativă de monopolizare, orice pretenţie la dominare dictatorială.

Tocmai bune pentru a vinde marfa turistică aceste explicaţii!

Şi totuşi!

 

Nu mă pot obişnui (cred că nici nu vreau) cu senzaţia că trăiesc pentru puţin timp, ce-i drept, într-o societate/cultură  unde esenţialul este respectul în primul rând faţă de individ (şi nu neapărat faţă de presiunea maselor) şi întreţinerea canalelor de (auto)exprimare. Aceasta este jumătatea plină a paharului pe care am văzut-o.

 

Fiecare om pe care l-am cunoscut este în felul său un Ma(e)nneken-Pis; Bruxelles-ul este un oraş locuit de un milion de puşti prin excelenţă, puşti care au grijă în felul lor ca esenţialul să nu se piardă. De unde, poate, mândria încăpăţânată a apartenenţei flamande/wallone!". Ar fi un moment acum să povestesc despre felul în care am văzut regalitatea acolo, fel pe care l-am trecut tot la "pozitive".

 

Şi mai găsesc că "ieri (luni, 5 decembrie) am trăit ceva frumos. Un moment din alea care pur şi simplu te mângâie. Simţi asta! Eram în tramvai, dimineaţa. Spre şcoală. Trebuia să încep alt studiu, nu prea ştiam ce voi face, aşa că nu pot spune că eram extrem de nerăbdătoare să ajung. După cum, ca în fiecare dimineaţă, parcă-parcă nu m-aş mai fi trezit, parcă-parcă nimic în afara somnului nu îşi avea rostul pe lume. Eram aşadar în tramvai. Un tramvai silenţios, curat, deloc aglomerat. Încercam să-mi agit cumva minţile, să mă revigorez din nimic. Şi, normal, liniştea e spartă dintr-o dată de sunetele unui acordeon. Instantaneu, am înjurat. Dimineaţa (ţin să subliniez acest moment al zilei), când spiritul este la sensibilitate maximă (ca să nu zic în pragul isteriei) fix ce-ţi lipseşte este un acordeon care să-ţi spargă urechile. Estici (ca să nu zic români) care nu mai au ce să facă în ţara lor, nu mai ştiu pe unde să mai scoată cămaşa sau poate împinşi încoace de iluziile cărora, după cum ştim, nimeni nu li se poate opune, vin şi zdrăngăne nişte acordeoane sau mai ştiu eu ce în urechile vesticilor. Şi, întâmplător, şi ale mele...deşi eu nu sunt nici vestică, nici estică mişcată de iluzii. Numai că de data asta a fost altfel. Cu totul şi cu totul altfel. Burduful ăla (pe care nu îl vedeam) nu scotea sunete răguşite, dizarmonice, sparte, umplute de sânge. Nu! Dintr-o armonică, îţi intrau în urechi sunete subţiri, feminine, mângâietoare. Parcă a încremenit toată lumea. Aş putea spune că am simţit chiar cum toţi, noi ascultătorii întâmplători, am şi zburat prin geam cu mintea. Era imposibil să nu te prindă! Desigur, nu vorbim de subtilitate, de virtuozitate. Vorbim însă, de o îmbinare fericită între semidoctism şi sensibilitate. De un muzicant, probabil, extrem de sensibil, extrem de ataşat de sunetele sale, neşcolit însă. Nu are a face la ora 8 dimineaţa în tramvai. Şi tramvaiul îşi vedea maşinăreşte de şinele lui, se legăna uşor, printre copaci şi clădiri cărămizii de pe la 1800-1900. Şi mă legănam şi eu în sinea mea şi parcă tremuram de emoţie în interior. Era un oci ciornaie căsăpit ca vai de mama lui... dar, hei, nu ştii când dai peste frumos. Dintr-o dată bucata aceea de existenţă (cu tramvai, cu oraş dimineaţa, cu oameni la serviciu, cu studenţi) nu mai era ceva material, nu mai era biologicul în mişcare şi atât, nu mai era cotidianul implacabil (de care ne izbim cu toţii). Totul parcă se subţiase, se rafinase, cumva se resensibilizase. Sincer, m-am cutremurat niţel. Parcă trecusem într-o peliculă din aia de prin '50-'60, parcă eram şi eu într-un film.

 

Din păcate, tipu' a cântat doar două melodii (ceilalţi cântă până îţi vine să te arunci pe fereastră... îmi dau lacrimile de atâta urâciune). I-am strecurat în paharul lui de carton câţiva bănuţi mărunţi... ce am găsit prin buzunare în viteză. Mi s-a şi strâns niţel sufletul! Ştiu, nu mor acum din atâta lucru. Dar e ciudată firea omului.

 

Mai e un tip în Grand Place care cântă incredibil de frumos. La chitară electrică. Are şi microfon. E un tip grizonat, la vreo 40 de ani, slăbuţ, dar nu scândură şi cântă pe un frig de crapă pietrele; rareori mă abţin să nu-i dau ce mărunt găsesc şi mă îndur să-l dau, că pe mărunt mă bazez şi eu. Mi-e ruşine. Incomunicabil. Inexplicabil. Chiar cântă frumos, şi e frig ca draq şi mi se pare că este extrem de nedrept ce i se întâmplă. Nu zic că mor de ruşine sau alte alea. Simt aşa o undă care-mi însoţeşte gestul de a arunca banii în cutia chitarei.

 

Că mai e şi reversul. Uneori în metrou, am norocul să dau peste o româncă, de vreo 50 de ani, nu are fuste specifice, dar are o zdrăngănea în mână, şi invariabil: "maaarinamarinamarinaaaaaaaa", aruncă o serie de sunete tabagice care parcă-ţi toarnă tone de tinichele în cap. Ei, asta mă înfurie. E ceea ce mi se pare neobrăzare. Indiferent de momentul zilei.

 

În tramvaiul cu pricina de la care am pornit povestea, de regulă e un alt cerşetor-muzicant. E un tip care iarăşi mă sensibilizează, dar pe el l-aş plăti (fără să simt nici un fel de ruşine) numai să nu cânte. E un tip slăbuţ, la vreo 60 de ani, curat, cu faţa ridată, cu un acordeon mai greu decât el. L-am tot studiat aşa cu coada ochiului. E tipul de om cu un aspect, deşi curat şi toate la locul lor, de îţi rupe sufletul! Capătă bănuţi, cântă mult mai mult (nu şi mai plăcut) decât celălalt. E atât de multă lume vai de steaua ei...că parcă nu poţi să nu te întrebi".

 

*

Acum e şi frumos afară, adică e o toamnă cu un soare rece, dar plăcut şi pe afară studenţii se "botează" că se pregătesc de sărbătoarea lor, Verhagen. Şi se aud cântece (se cam cântă prin Bruxelles, după câte eu însămi observ) până aici, la etajul al şaselea (care de fapt e patru că unu şi doi sunt subterane ).

 

*

Şi tot în căutările prin noduri, tot referitor la talentele risipite, m-am găsit povestind: "Trecând peste faptul că la fiecare colţ de stradă dai peste un cerşetor de limbă română, azi-dimineaţă aproape că am  înţeles de ce mă încăpăţânez să nu mă obişnuiesc cu normalitatea bruxelleză.

 

O dimineaţă cenuşie, un tramvai pătruns de propriul ritm  imperturbabil şi călători care poate, ca şi mine, se gândeau irepresibil la frumuseţea de somn întreruptă şi la ce zi plină urmează. Oricum, o dimineaţă cenuşie, un tramvai imperturbabil. Numai că liniştea aceasta tipică pentru intrarea definitivă în starea de veghe agitată şi de muncă ne fu nemilos întreruptă de eructaţiile unui saxofon. Toţi ne văzurăm obligaţi să ascultăm o melodie falsată cu tupeu. Totuşi, după câteva minute încetă şi fu înlocuită de un mormăit la fel de strident : silvuplepurlamusic în stânga, silvuplepurlamusic în dreapta. Nici o centimă nu pică în palma întinsă. Drept pedeapsă, pentru a nu-i fi fost răsplătite răgetele, gura înfometată şi degrabă falsificatoare generă nişte sunete extrem de bine articulate de data aceasta: Arză-v-ar focu' să vă arză! Alege-s-ar praful dă voi să să aleagă! "

 

Controlaţi-mă, vă rog!

 

Mă aflu în Bruxelles de aproape 70 de zile. Pentru a treia oară, deja.

Mă întreba un prieten dacă îmi e dor de acasă. Sincer, n-am ştiut ce să-i spun. Pe de o parte, întoarcerea aduce după sine promisiunea odihnei, reîntâlnirea cu prietenii, cu familia, cu tot ce înseamnă "acasă". Îmi amintesc însă de experienţele extrem de neplăcute pe care le-am avut la fiecare întoarcere.

 

Îmi amintesc de trecerea bruscă de la un sistem de transport în comun (ca să iau un exemplu la întâmplare) extrem de bine pus la punct care nu te obliga să împingi şi să tragi tone de bagaje prin barierele umilitoare ale metroului, un sistem prin care este prevăzută linie directă între orice punct al oraşului şi aeroport (ceea ce în România nu există...nici măcar de la gară la aeroport). Aici, ieşi din casă, te urci în tramvai sau metrou, fără să fii nevoit să escaladezi kilometri de scări doar să urci în tramvai, ajungi la gară, cobori pe un drum plat, pe care să poţi utiliza rotiţele valizei în loc să-ţi blestemi zilele şi ora în care a dat norocul peste tine să beneficiezi de o asemenea ieşire (ca tot tu să-ţi spui "lasă că merită efortul", înghiţind găluşca din partea unui sistem creat parcă să te încurce, să-ţi facă drumul cât mai greu). Scară! Îmi amintesc de scările de acasă, de coşmarul celor 20 de kg de haine şi cărţi pe care trebuie să le treci pe sub barele de la metrou pentru o staţie, le tragi după tine spre autobuz pe scările inerte de beton, să te aduni şi cu braţele tremurânde să faci încă un efort să dai cu ele în autobuzul înalt până la cer. Aici, îţi pui bagajul pe scară (orizontală sau oblică) şi scara se pune în mişcare până la tren, trenul care nu caută cerurile, ci se aliniază cu nivelul solului, ca omul să nu fie nevoit să facă o hernie sau să-şi rupă una- alta trăgând şi împingând la bagaje. Din tren ajungi la aeroport, uscat, fresh aproape cum ai plecat. Îmi amintesc cum am sosit singura dată când am făcut greşeala de a urma această cale în România. Când am plecat nu am simţit aproape deloc nefirescul lucrurilor. A fost greu! Am ajuns la aeroport aproape în genunchi de oboseală, dar îmi spuneam şi eu că supliciul ăsta face parte din preţul pe care trebuie să-l plătesc pentru norocul...mai greu a fost la întoarcere când mi-am dat seama că suntem supuşi la un asemenea chin special. Ce atâta confort pe capul românilor! Să se chinuie, să vadă cum e să fii hamal!

 

Şi am ajuns şi acasă şi a trebuit să fac diverse cumpărături. Şi să-mi amintesc că trebuie să fiu un fel de poliţist în civil pentru că ba o vânzătoare îţi strecoară ouă sparte în carton, ba nu ştiu care începe să se uite la tine aproape cu reproş că nu are mărunt să-ţi dea restul şi tu te simţi prost că "te zgârceşti chiar aşa la o mie de lei", ba stă după tine prin magazin să nu furi ceva, ba nu sunt suficient de bine gândite lucrurile şi te înghesui, te strecori, te împingi în magazinele înţesate cu marfă şi, vai, atât de înguste.

 

Dar, hei, eşti acasă! După două luni...ţi-a ajuns atâta bine. Coboară cu picioarele pe pământ! Eşti în ţara lui "ştii tu, bă, cine sunt eu?" Adică la tine acasă!

 

De la ce plecasem? De la "controlaţi-mă, vă rog!". În unele autobuze de pe aici, ţi se cere să prezinţi la urcare abonamentul. Foarte frumos, nimic de zis! Numai că ceea ce nu remarcasem până acum e că oamenii arată şoferului abonamentul rugându-l să se uite. Desigur, e o expresie, e pură obişnuinţă. E ceva reflex să spui "vă rog" şi "mulţumesc". Şi totuşi, îmi va lipsi teribil de mult zâmbetul amabil al şoferului, spunând aproape fiecărui călător bonjur-bonsoar. Îmi va lipsi teribil de mult libertatea de a zburda prin magazine imense, cu nu ştiu câte etaje, foarte frumos plombate la ieşire cu porţi de securitate. Nu mai am "coadă", pot să mă uit cât vreau la o bluză (ce să fac, sunt dintre cei care se hotărăsc foarte greu) şi nu mă întreabă nimeni dacă vreau ceva (asta însemnând de fapt "ce draq mă tot învârt dacă tot nu cumpăr nimic"), când am nevoie însă de o informaţie, angajaţii magazinului apar ca din pământ.

 

Cineva îmi spunea cândva că în zilele noastre nu mai ştii ce e bine şi ce e rău. Poate că a avut dreptate. Pot însă băga mâna în foc că e bine să ai un autobuz de la aeroport până la gară, că e bine să-ţi securizezi magazinul că nu toată lumea vine să fure (mai sunt şi fraieri care chiar vin să cumpere), pot să bag mâna în foc că e bine să zâmbeşti (hei, cine vorbeşte aici de sinceritate???) vânzătorului, clientului, şoferului, călătorului etc. Cred că este foarte bine să nu-i arunci omului în plasă marfa stricată cu măiestrie ascunsă în spatele mărfii de expoziţie.

 

De abia aştept să mă întorc acasă dintr-o ţară unde nu contează deloc de unde vii, cine eşti şi mai ales a/al cui eşti. De abia aştept să mă întorc acasă dintr-o ţară unde contează prea puţin ce îmbraci; e, poate, unul dintre lucrurile care m-au impresionat cel mai mult aici. Dacă s-a întâmplat să văd vreo fată mai împopoţonată ştiam că în nici un caz nu e de prin locurile astea. Citisem undeva, într-o revistă, că un occidental venind în România şi-a spus că a nimerit în "bimboland" din cauza fetelor împiestriţate cu tot felul de branduri falsificate (ce să facă, răspund şi ele cum pot presiunilor sociale). Aici ceva nu e în regulă deloc cu tine dacă te dai cu prea mult roşu sau albastru, dacă nu te îmbraci cât mai simplu, cât mai liber. 

De abia aştept să mă întorc!

 

P.S. Desigur, există şi părţi mai puţin frumoase şi seducătoare prin locurile astea. Dar, parcă, mult mai puţine ca acasă. Desigur, acasă există foarte multe lucruri frumoase şi seducătoare. Pe care nu le-aş da pentru nimic în lume.

 

Şi o mică povestire (dintre multe altele care-mi vin în minte acum) despre cum şi de ce să te exprimi  pe care am notat-o pe 10 noiembrie 2004. Ieşisem la o ţigară în faţa bibliotecii din campus-ul Solbosch. O zi ca oricare alta, obositoare, aglomerată de anunţuri, invitaţii, drumuri la cursuri etc. Un du-te-vino jucăuş şi tihnit.

 

La câţiva metri mai încolo, cineva începe să aşeze pe jos în cerc nişte afişe. Cum încă nu m-am plictisit de simpaticele afişe care exploatează la maxim deopotrivă avizierele, zidurile, pubelele, m-am apropiat curioasă să văd ce anume se vrea anunţat, asupra cărui eveniment interesant ca toate celelalte se încearcă să ni se atragă atenţia nouă, publicului eventual. Nici nu m-am apropiat bine, când doi Menneken-Pis, doi tineri, de altfel prezenţe extrem de agreabile şi de elegante, se aşează în cercul magic faţă în faţă şi încep să declame ceva suficient de tare cât să se înţeleagă că acolo se spune ceva. Câteva priviri furtive, mai degrabă indiferente, şi atât. Dar a început jocul, acolo, în centrul campusului, în miezul acelui gingaş furnicar s-a produs un scurt-circuit: nimic nu mă face să râd! vreau să râd! Cuvinte înnodate în filigran cu o gesticulaţie spasmodică, o gesticulaţie absurdă. Dar nu neputincioasă. În câteva secunde, cercul protector al afişelor a fost dublat de cel al publicului, instantaneu devenit ceea ce trebuie să fie, adică un receptor rafinat. Profesori, studenţi se lăsaseră extaziaţi în câteva secunde în timpul acelei după-amiezi care părea una de rutină. Un schimb rapid şi eficient. Publicul a mulţumit actorilor.

Artiştii au vândut bilete celor care fuseseră convinşi să vină seara să vadă tot spectacolul.

 

De călătorit am călătorit bine

 

Mă rog, atât cât pot eu de bine, că nu-mi place în avion. Mă plictisesc! Nu pot nici citi, că mă trag de ochi norii de afară. 

Am regăsit Bruxelles-ul frumos cum îl ştiam, plin de şantiere (gurile rele zic că se pompează bani într-o veselie de la UE) cum de asemenea îl ştiam. Universitatea e în plină sărbătoare. Cred că este lucrul cel mai frumos! Au studenţii o sărbătoare (Verhagen) şi bântuie prin campus vopsiţi ca nişte draci; se lasă şi cu iniţiere/botezuri- cum spun ei (adică mici umilinţe la care îi supun pe boboci) şi se lasă bineînţeles şi cu butoaie de bere. Are şi nişte implicaţii protestatare sărbătoarea! Am şi făcut un mic filmuleţ, că mare nu prea mi-au dat voie ca să nu-i spun la duşmani!!! Mi-ar plăcea să văd şi acasă atâta libertate. Noi nu suntem nişte oameni liberi. Nu cred… Mi-ar plăcea tare mult să vedem şi pe la noi aşa ceva, să mai lăsăm în jos din nas şi să nu uităm că suntem tineri şi că putem o grămadă de lucruri şi fără să facem prea mult gunoi.

 

Încerc să uit că acasă am avut iar nişte ciocniri din alea rele cu tot felul. Am mituit nişte bibliotecare cu o ciocolată, ca să mă lase să xeroxez nişte cărţi… ha-ha. Întâi, că nu prea se poate, că nu e voie. Mă amuză şi mă cam sictireşte totuşi o asemenea atitudine. Nu pot încă să ridic din umeri şi să zic "asta e". Că pe urmă când m-am întors cu cărţile şi cu ciocolata, că nu, că lăsaţi… ca să insist eu. Dar ştiam că dacă nu le dau ceva, a doua oară nu mai pup eu xerocopii. Da, e un rahat, ştiu, şi noi suntem în el şi mie nu-mi convine deloc.

 

E o vreme de primăvară. Mă uit pe fereastra bibliotecii şi văd pajiştile verzi care asaltează universitatea, pline de studenţi îmbrăcaţi ca după apocalipsă (după standardele de acasă judecând), răstigniţi în iarbă. Îmi place atât de mult ceea ce văd!

 

P.S. Fapt previzibil, acum, după ce închei sub presiunea dead-line-ului mica relatare, mă copleşeşte senzaţia că n-am spus încă nimic din cele ce aveam de spus şi din cele ce mi-au revenit în minte. Şi n-am vorbit de oamenii care, până la urmă, fac acele locuri să fie aşa cum sunt.

Comentarii cititori
sus

Picu Ocoleanu

 

Shakespeare la Weimar

 

 

pentru Ana,

în amintirea dimineţilor savurate împreună

în trenul de Weimar şi de Jena

 

Am să vă dezamăgesc de la bun început: Shakespeare nu a fost niciodată la Weimar. De fapt, nici n-ar fi meritat osteneala să purceadă într-acolo. În vremea în care fiica Annei Boleyn, crăiasa Elisaveta, stăpânea peste ostroavele briţilor, iar la teatrul Globe vărul Will îşi punea în scenă piesele, jucate în vremea din urmă în buricul Craiovei, Weimar-ul era un târg amărât, pierdut în colbul Turingiei la care ajungeai după zile întregi de hurducături mai ceva decât cele de pe autostrada Bucureşti-Piteşti – dacă nu cumva (Doamne, păzeşte!) te prindea pe cale războiul de treizeci de ani sau te miri ce cumătră de ciumă. La Weimar am fost eu – de câteva ori, iar acolo, apucând spre casa din pădure a lui Goethe dinspre Biblioteca ducesei Anna Amalia, unde acelaşi Goethe şi-a petrecut veacul cetind şi rânduind bucoavnele ca bibliotecar al curţii, l-am întâlnit, nu departe de un altar idolesc închinat geniului locului, pe Shakespeare însuşi.

 

Era spre seară. Tocmai admiram, în vale, o turmă de mioare nemţeşti de a cărei prezenţă total inopinată nu încetam să mă minunez: în toată patria lui Schiller nu vezi un dobitoc pe câmpuri, iar aici, în epicentrul culturii germane, başca, o turmă întreagă! Pe piciorul acesta de plai teutonic, în dreapta turmei, se înălţa un templu elen, ale cărui capiteluri nu-mi mai amintesc cărui stil aparţineau. Cu siguranţă, Nicolae Manolescu n-ar fi putut trece cu vederea aşa ceva. În direcţia diametral opusă – o ruină de biserică unde, în secolul al XIX-lea, boierii prusaci, cuprinşi de fiorii romantismului, ascultau acordurile pe care Liszt le aducea cu sine din Panonia ceardăşească. În fapt, o clădire care n-a fost niciodată biserică, o ruină construită ca ruină, pentru a aţâţa reveriile creatoare ale junilor (pre)romantici.

 

De altfel, în ţara nemţească afli cam orice – bere irlandeză, cărţi editate de Oxford University Press, tratate despre teatrul elisabetan – însă mai greu găseşti o dărăpănătură adevărată. Mai ştiu eu una, o tribună ridicată prin anii '30 la Nürnberg, pe Reichsparteitagsgelände de un austriac nostalgic al monarhiei cacane, şi el zăbovitor pe la Weimar – şi lăsată într-o paragină demonstrativă după ce tipul, proaspăt însurat, s-a sinucis într-un buncăr din Berlin la sfârşitul războiului, lăsând orfană şi nemângâiată biata naţiune germană bătută de soartă, de ruşi şi de americani. La Weimar, el trăgea mai la deal, la casa unde se află acum Arhiva Nietzsche şi unde, până târziu, a locuit sora autorului Ştiinţei voioase care, cu toate că şi-a oblojit cu dragoste fratele şi a organizat arhiva, n-a priceput mare lucru din filosofia lui, răstălmăcind-o în sensul ideologiei naziste.

 

Pe aici, prin vale, austriacul nostru trecea mai rar. Pe de o parte, pe el, copil de munte plin de geniu arian moştenit, zice-se, de la nişte rubedenii semite, nu-l interesau văile astea banale. În al doilea rând, pe aici nu prea avea prieteni – Schiller şi Goethe erau prea cosmopoliţi pentru gusturile sale pur teutone. Nici creştin practicant nu prea era ca să treacă prin biserica oraşului unde părintele Herder a predicat ani de-a rândul şi unde, sub o lespede de marmură neagră, acesta se află îngropat în pronaos. Când venea la Weimar, el ocolea cu grijă şi cimitirul cu biserică rusească unde, într-o criptă simplă, odihnesc împreună Schiller şi Goethe şi de-a dreapta căreia veghează, modest, mormântul credinciosului Eckermann. Scrâşnind din dinţi şi plin de Wille zur Macht, Adolf o apuca pe drumul care urcă încet din dreapta cimitirului, pe lângă casa lui Kandinski, venit şi el la Weimar atras de faima artei avangardiste promovate de mişcarea Bauhaus, şi nu se oprea până la clădirea roşiatică unde Elisabeth Förster-Nietzsche îl aştepta credincioasă în prag.

 

Dar, să revenim la Shakespeare. De statură mijlocie – mai curând mărunt, alb din creştet până în tălpi, bătrânul Will privea dincolo de turma de mioare disciplinate, spre casa de refugiu a lui Goethe, aşezat cu spatele la oraşul populat, mai nou, nu de scriitori şi de artişti, ci de protipendada plutocrată a Bundesrepublik-ului pe cale să prefacă simbolul culturii germane într-un soi de Ibiza prusacă. N-am realizat iniţial ce căuta Shakespeare – fie chiar şi imortalizat în piatră – la Weimar. Cum se face că, în locul statuii lui Goethe, Schiller sau Herder, pe locurile de obârşie ale Sturm und Drang-ului întâlneam unul din vlăstarele acelei seminţii aşa de puţin iubite de teutonii mai noi sau mai vechi? În ţara mea natală, statuile şi busturile poetului nostru naţional sunt răspândite peste tot, în "muncipii", în oraşe, prin sate. Unii vor chiar să-l canonizeze şi să-l treacă în călindar, dacă nu cu cruce roşie, măcar cu cruce neagră. (Spre deosebire de nemţii care au stat întotdeauna prost la logică şi la filosofie, noi aici, din cele mai vechi timpuri, am ştiut că naţional nu poate fi decât un singur scriitor şi acela doar din secolul al XIX-lea).

 

Ulterior, poposind de partea cealaltă a pajiştii, în pragul casei din pădure a celui mai celebru bibliotecar neamţ, rotind privirea peste luminişul sobru, am început să înţeleg rostul – nu doar al statuii bătrânului Will, ci şi pe acela al templului antic, al altarului dedicat geniului locului, al bisericii-ruină, al turmei, al căsuţei din pădure. Toate acestea sunt izvoare de inspiraţie şi motive ale Sturm und Drang-ului precursor al romantismului european: natura, antichitatea, decăderea civilizaţiilor, folclorul, viaţa rustică şi, alături de ele, creaţia shakespeariană, acel catalizator al tuturor acestor elemente, ipostasul care le preia pe toate în sine, temeiul de la care poate începe o nouă cultură. Această intuiţie a spiritului nemţesc întruchipată într-un loc din Weimar a rodit cele mai bune momente ale culturii germane. Poate, cine ştie, de la această intuiţie, intrată, între timp, în uitare, s-ar mai putea începe o dată.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theâtre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey