Gabriela Boangiu
Andreea Bratu
Ioana Geacăr
Dan Gulea
Rodica Mixich
Ion Munteanu
Veronica D. Niculescu
Olimpiu Nușfelean
Cristian Pătrășconiu
Ligia Pârvulescu
Maria Pilchin
Lorena Stuparu
Bogdan Țiței
Mircea Țuglea
Teodora Vasilescu
Aprilia Zank

 
sus

 

 

Frumusețea

Comentarii cititori
sus

Gabriela Boangiu

 

 

Despre frumusețe în folclorul românesc

 

Frumusețea a dat naștere multor contradicții, dispute... Care sunt criteriile de frumusețe? Ce inseamnă frumosul? Ce este urâtul? Cum se diferențiază urâtul de frumos?  Vom încerca să ne oprim asupra câtorva elemente de folclor românesc ce sporovăie despre o mentalitate, despre un orizont cultural arhaic, unde frumusețea se aseamănă cu bunătatea, unde idealul de frumusețe se află fie în apropiere, mândra din sat sau din împrejurimi, fie departe „peste nouă mări și nouă țări”, în basme.

Folclorul cu caracteristicile sale – colectiv, oral, anonim, sincretic... oferă multe exemple despre cum era percepută frumusețea odinioară. De cele mai multe ori, frumusețea este definită prin comparație cu urâtul, ea are atributele luminii, este mereu învingătoare și protejată de Dumnezeu: „Că om hâd de-și dă pomană/ Îngerii nu-l ieu în samă/ Cel frumos și de greșește/ Dumnezeu nu-l pedepsește” (Ispas, Truță: 1986:115), este roditoare chiar și în piatră seacă, de exemplu: „Pe unde trece frumosul,/ Crește iarba și ovăzul;/ Pe unde trece urâtul,/ Arde iarba și pământul” (Ispas, Truță: 1986:121) sau „Foicică, foaie arsă!/ Rău e urâtu la casă:/ Intră-n casă, întunecează,/ Iese afară, înnorează;/ Dar frumosu-i bun la casă:/Intră-n casă, luminează,/ Iese afară, -nseninează.” (Ispas, Truță: 1986:122).

De asemenea, există o fizionomie care place, care definește frumosul, însă caracteristicile nu sunt întodeauna aceleași: „Dragu-mi-i bădița-nalt/Că-mi dă gura peste gard” sau „Dragu mi-i omu micuț/ Că se poartă istecuț;/ Și mi-i urât omu mare,/ Că se-mpedică-n picioare”. Și în ceea ce o privește pe mândră, sunt multe dileme: „Drag îmi e fetița naltă,/ Că-mi dă gura peste poartă;/ Dar fetița mititea/ Se-ntindea și n-ajungea,/ Mai mare boală-mi făcea” (Ispas, Truță: 1986:144) sau „Foaie verde, foaie lată,/Drag mi-a fost mândruța-naltă/ Că-mi dă gură peste poartă;/ Dar mai drag’ a scundicică,/ Iasă seara la portiță/ Și dă lui Florică guriță” (Ispas, Truță: 1986:143).

Idealul de frumusețe capătă atributele unicității: „Alunel cu multe-alune,/ Ca mândruța nu e-n lume, – /Floricea cu mândru nume.../ Strugurel cu boaba rară,/ Ca mândruța nu e-n țară, – /Floricea de primăvară” (Ispas, Truță: 1986:159) sau „Cât îi soarele de sus,/ Oameni ca bădița nu-s;/ Cât îi soarele de jos,/ Nu-i ca badea om frumos” (Ispas, Truță: 1986:159).

Tema  rămâne deschisă, mereu reluată și dezbătută, iar în folclorul românesc va fi privită întotdeauna cu duioșia regăsirii unui orizont mentalitar încărcat de frumusețe și de frumuseți.

 

Bibliografie:

Sabina Ispas și Doina Truță, Lirica de dragoste – Index motivic și tipologic, Vol. II (D-H), Editura Academiei Române, 1986. 

 

Comentarii cititori
sus

Andreea Bratu

 

 

Vârstele frumuseții

 

Când aveam vreo 10 ani, împreună cu o prietenă din vecini am adunat în câteva albume fotografii cu actrițe și actori care erau pe-atunci, și au rămas, un etalon de frumusețe: Brigitte, Sofia, Claudia, Delon, Redford sau Curtis. Pe la 20 de ani, ceva mai matură și mai responsabilă, încetasem să mai desfigurez orice revistă care-mi cădea îmi mână. Mă mulțumeam să le adun în teancuri grele pe care le desprăfuiam ori de câte ori aveam devoie de o doză de frumos. Numele erau acum altele: Armani, Chanel, Missoni, și mai ales Le Corbusier, Gehry, Wright, ori Starck, Citterio, Arad sau Rashid. La 30 de ani, deja ieșită bine în lume, mă minunam în mijlocul haosului colorat din Tirana, aruncam o privire proaspăt spălată de ploaie în Groapa Ruginoasă și prin Detunate, și îmi făceam gimnastica oculară urmărind fierăstrăul inegal care sfârteca cerul deasupra Dolomiților. Visam deja la aurore boreale și la recifuri de corali, ori la vreo deltă plină ochi de nuferi. Zece ani mai târziu, frumusețea lua forma unor gesturi, vorbe sau zâmbete purtate de oameni întâlniți zi de zi, anonimi, colegi, prieteni. Aveau frumusețea lor orele cu studenții, traducerile sau proiectele ivite din senin. Adăugată la cea a cărților, a concertelor, a unei replici sau imagini dintr-un film, ori a vreunei sprâncene arcuite teatral.

Nu știu ce forme va îmbrăca frumusețea în deceniile viitoare. Cu siguranță, frumoasă va rămâne muzica oricărei limbi auzite, frumoasă va fi orice formă de artă nou inventată, mai mult ca sigur va avea frumusețea ei și viitoarea galaxie vizitată. Uitați-vă în jur: frumusețea, pur și simplu, este. Pură și simplă. 

 

Comentarii cititori
sus

Ioana Geacăr

 

 

Despre frumusețea materială? Consumistă? Obiectele frumoase pe care le-am îngrămădit împrejur? Despre frumusețea spirituală. Stările zen? Făcute, nu date. Sub un pom înflorit, o floare, cer, nor, pasăre, seară.

Toate dorințele  sunt scoase în lumea reală așa că mărșăluiesc pe lângă mine monștri și mi-e și teamă să te întreb dacă îi vezi și tu.
Habar n-avem cât ni s-au stricat viețile, atâta timp cât nu putem să  ne oprim din mers, să privim de pe margine, să contemplăm (cât de cât!). Poate că în fiecare moment pierdem ceva.

Despre frumusețea socială?
În lucrul bine acoperit? Pe șosele, ziduri , sănătate, politică, educație, ținuta office, vintage, ținuta second hand. O pânză albă peste ecranul tv. Un covor peste  gunoaie. Pe mobilul asistentei un apel cu țipete de pescăruși.
Dacă știi să acoperi, rămâne frumusețea.

Un vârtej cosmic mestecă în măruntaie. O vreme nervoasă de tot, întunecată.
Aș vrea să torc, să meditez, să simt timpul,
e ceva frumos timpul.

De ce se-mbracă lumea ca un pechinez?

 

Comentarii cititori
sus

Dan Gulea

 

 

Epoca lingvistică a frumuseții

 

Mai degrabă, în lumea de astăzi, putem spune ce nu este frumusețea: nu este griul ambiental, nu este imperativul, nu este X sau Y și cu siguranță nu eu. Astfel încât frumusețea se creează, după posibilități: cunosc oameni pentru care frumusețea este o roată de cașcaval, sau o pungă cu mălai, sau un pas sigur sau un simplu ordin; frumusețea înseamnă deci confuzie, atîta vreme cît este personală, achiziționată prin resurse personale vreau să zic.

Și nici nu poate exista în mod independent: frumusețea este un (a)tribut sau poate un accesoriu.

În plan artistic, frumusețea este noutatea susținută logic; de fapt, nici o operă din cele pe care le considerăm clasice nu are drept scop frumusețea, fie ea și „în sine”. Orice manifest, orice artist găsește cuvintele potrivite pentru a șoca, dar nu în primul rând pentru absolutul pe care îl presupune frumusețea, cuvînt truvabil mai degrabă în vocabularul copiilor sau al adulților în dialog cu copiii. A gândi despre frumusețe este, cum spuneam, un act negativ, pentru că nu este nici pe departe o ocupație populară; în plus, lumea oribilului sau a faptului divers a acaparat în mod pervers ideea frumosului. Discuția, pornind de la acest sistem de date, este așadar desuetă, vine din alte timpuri, din epoca, să-i spunem, lingvistică, în care se folosea cuvîntul (limbajul) și șade aici, în lumea noastră vizuală, în care imaginea, ansamblul de reprezentări psiho-sociale determină reacții și atitudini.

A vorbi despre frumusețe este așadar o întoarcere în timp / sau o anticipare – epoca nonlingvistică urmînd a se instaura rapid, într-un viitor oarecare. Cine își permite astăzi întoarceri în timp?

Oricine: în primul rând școala, să zicem, unde orice fel de evaluare se realizează prin cuvinte, scrise sau exprimate; școala, sistem prin esență coercitiv, unde frumosul apare în forme insidioase: oricine știe că la un examen scris se acordă puncte speciale pentru caligrafie sau lizibilitate. În afara acestor insule de trecut, e posibil să nu mai existe alte disponibilități pentru frumusețe.

Sensul contemporan este așadar unul nonlingvistic (ceea ce citiți în primul rînd este o imagine – fie ea și mentală, nu un text), al lumii noastre de imagini și de sunete ce strălucesc din ecrane; astfel, frumusețea își poate relua un rol ce a fost multă vreme obnubilat de epoca scrisă, un rol primordial în ordinea vîrstelor omului.

 

Comentarii cititori
sus

Rodica Mixich

 

 

Frumusețea

 

Am căutat-o în flori dar geometria lor sofisticată îmi era inaccesibilă. Am căutat-o în iubire dar era atât de efemera. Am căutat-o în înțelepciune dar printre atâtea cărări m-am rătăcit. Am căutat-o în pruncul abia născut dar uitasem puritatea. Am căutat-o în mănăstiri dar prea mă înfiora taina.

În galeriile de pictură am trăit o stare contemplativ-admirativă în care mă lăsam atrasă, surprinsă și ruptă de lume. Scopul picturii este frumusețea sau originalitatea? Experimentăm frumusețea?

Un fapt în aparență banal, cum ar fi pliurile materialelor textile, mulate într-un anumit fel, plisse-mouille, îți lăsau impresia că totul este așezat cum trebuie, fie că aveau o ondulație lejeră și suavă sau dimpotrivă, erau ample, de o nobilă libertate și maiestate. Cu alte cuvine îți doreai să te așezi ca un copil în poala Madonei din tablou, lângă copilul Isus, găsind consolare suferinței tale. Am început să-mi dezmorțesc abilitățile de căutător de frumos cochetând cu detaliile picturale pe care să le scot din anonimat pentru uz personal și să bat din palme cu bucurie, zâmbind complice pictorului. Albumele de pictură mi-au explicat, au lăsat boabe de fasole ce să-mi marcheze drumul și am devenit explorator. Trebuie oarece trudă ca să vezi importanța luminii, gramatica culorii, organizarea spațiului și, într-un final, inefabilul. Mi-am asumat subiectivismul. Sufeream lângă Van Gogh dar pasta groasă de culoare îmi tulbura pacea pentru că chiparoșii nu trebuiau să ardă dureros pe albastrul cer al Provence-ului și nici negrii corbi să rupă galbenul grâului. Nu eu am hotarât să mă feresc de lumina dură a lui Caravaggio, ce descoperă sălbatic, nelăsând colțuri în care să te ascunzi spre odihnă. Am ales sau ei m-au ales?

Am preferat solul ferm pe care calcă personajele lui care au răspunsuri, nu întrebări, suspendate în afara timpului care erodează, într-un timp sacru, într-o altă ordine cosmică, abia trezite din somn într-o lumină difuză și misterioasa. Ordinea picturii lui este geometrică. Monahul picturii italiene lasă razele soarelui să pătrundă blând prin fereastră, să împrăștie întunericul cu grijă în timp ce particulele de lumină plutesc misterios în jurul figurilor perfect ovale.

Mă așez și privesc cuminte și liniștită poetica luminii și perfecțiunea volumelor, un moment atemporal, aș putea sta aici o viață. Noblețea personajelor îmi satisface nevoia de noblețe, iar iluzia realității îmi este leac pentru deziluzia realității.

Urbino, Galleria Nazionale delle Marche, după-amiaza, când galeriile de pictură încep să-și piardă vizitatorii și forfota întâmplătorilor trecători. La ora apusului sălile galeriilor de pictură sunt goale, tăcute și pustii. E aproape de ora închiderii. Urma să văd, să aud muzica culorilor, să mă minunez de contururile simple și în același timp monumentale, să privesc și poate să descopăr spre ce privesc acești ochi pe jumătate deschiși. Nu am luat intenționat de la intrare planul sălilor pentru ca bucuria întâlnirii să fie neașteptată. Eram emoționată.

Biciuirea, o pânză de 58,4 cm x 81,5 cm, cu o perspectivă demnă de un geometru, cu o paletă cromatică rafinată, cu probleme încă de identificare a personajelor și mai ales de interpretare a mesajului transmis peste secole de maestrul Piero della Francesca. Totul rămâne controversat.

Traversez un cabinet marchetat și mă trezesc în fața ei, așa brusc. Pe peretele din dreapta, singură. Și eu la fel. Caut fiecare detaliu și imi reamintesc tot ce am citit. Înțeleg, brusc înțeleg, deși nu știu ce, doar că spațiul afectivității și sensibilității mele s-a lărgit.

Când ies în stradă uit totul, deși încerc cu disperare absolută să păstrez „starea”, dar știu sigur că prin căutarea frumuseții în pictură mi-am modelat o lume a mea, numai a mea.

 

Comentarii cititori
sus

Ion Munteanu

 

 

În țara aceea, copilăria lui...

(Fragment de roman)

                           

 

Vara, în urma unui aranjament al unchiului Dodo, trăgeau întotdeauna la „Casa avocatului”, o vilă cochetă, albă, cu parter și etaj, în mica stațiune de pe Valea Oltului, unde mergea cu părinții „la băi”, iar după moartea binefăcătorului lor, tatăl lui trata direct cu directorul, cu care se împrietenise. Bineînțeles, în schimbul unor pachete măricele, învelite în hârtie de măcelărie și legate cu sfoară de cânepă, în care el nu știuse niciodată ce se afla.

Heraclit susținea că nu ne scăldăm de două ori în același râu, dar el, împreună cu fratele lui și ceilalți tovarăși de joacă, aveau voie să se răcorească numai în apa mică și caldă a unei bălți nămoloase, lăsată de un pârâu ce curgea pe la marginea așezării, și care nu le trecea niciodată de genunchi... Numai rareori, când părinții dormeau sau plecau la cumpărături, se furișau prin pădure, la un pârâu ce curgea vijelios printre pietre, lăsând pe alocuri gâldane mari, unde puteau să înoate... Acolo apa le ajungea până la piept, iar dacă știai să te ferești de curentul ce se forma la mijlocul bălții, și care uneori avea putere să te tragă în carcera pârâului și să te ducă legat fedeleș la vale, ba chiar să te și înece, aveai toate șansele să înoți, să înveți să înoți, sau să te faci că înoți, după cum puteai sau reușeai să înșeli aparențele.

Impulsurile lui erotice se manifestaseră devreme, ar putea spune că prea devreme, și niciodată nu a putut înțelege, în copilărie, de unde venea acea tulburare teribilă, când se afla în fața fetițelor... A anumitor fetițe, ca să nu exagerăm... Acel gol dureros în stomac, care se umfla ca o minge, riscând să facă explozie și să-l rupă pe dinlăuntru. Nu știe nici acum ce anume îl făcuse să iasă din rând și să se ascundă printre tufe, într-una din drumețiile prin împrejurimi, cu grupul de prieteni alcătuit ad-hoc, imediat ce făcuseră cunoștință, și fără vreun scop anume, pur și simplu să-i sară în spate unei fete blonde, plinuțe, cu ochi albaștri, de la București... Nici el, nici fata nu aveau mai mult de nouă ani, dar mai contează vârsta, când era vorba de iubire, pentru că iubire a aflat mai târziu că se numea boala aceea care-i lovește pe oameni din senin, luându-le mințile? Habar nu avea ce anume dorea de la acea fată dolofană, ce ar fi vrut să-i facă, dacă și-a propus cu adevărat să-i facă ceva, dar nevoii de a o atinge, de a o lua în brațe și a-i strânge în pumni carnea pufoasă, fie și în simulatul joc al sperieturii venite din sălbăticie, nu i se putuse opune... O remarcase încă din fața cabanei, cu fața ei rotundă și părul tuns scurt, băiețește, îmbrăcată  cu o pereche de pantaloni albi, călcați la dungă, din tergal subțire, cu mici dungi albăstrui, și cu un pulovăr roșu din mohair, tricotat în casă. În picioare purta sandale decupate, tot albe, din piele sintetică. I se păruse cea mai frumoasă fată din lume, așa pistruiată cum era și fără un dinte, făcând abstracție de cordeluța oribilă, dintr-o sârmă răsucită, lucioasă, cu care-și ținea părul strâns. Să stea lângă el, s-o apere dacă va fi cazul, că la un asemenea drum poate să apară orice din tufișuri, îi spusese înainte de a porni în expediția lor de cucerire, prin pădure. Pot fi chiar urși care bat pădurile de foame, sau lupi la fel de hămesiți... Dar fetița, indiferentă la propunerea lui binevoitoare, nu-l ascultase, încolonându-se printre fete, destăinuindu-și una alteia, la ureche,  micile lor mari secrete, poate chiar despre companionii lor de aventură, chicotind pe înfundat.  Și nu dorința de a se răzbuna îl determinase să se ascundă în vegetația înaltă și să se arunce ca o panteră pe ea, imediat ce a ajuns în dreptul ascunzătorii lui, ci un resort mult mai puternic, pe care nu-l putea explica, dacă ar fi fost nevoit să dea o explicație. Simțea față de această copilă o atracție irezistibilă, căreia nu știa să i se opună... Reușise până la urmă doar s-o sperie foarte tare și să-i facă pe ceilalți să se îndoaie de râs. Fetița, revenindu-și din șoc, printre șuvoaiele de lacrimi, mai ales după ce se ridicase de la pământ și constatase că își pătase frumoșii ei pantaloni albi cu cerneala verzuie a ierbii mult prea crude, fugise acasă, să-l pârască părinților. Seara, la masă, la restaurantul unde se întâlneau cu toții, îl prinseseră ai ei la înghesuială, tocmai când încerca s-o zbughească afară, să mai servească o porție de joacă. Urmase o neplăcută oră de dirigenție, în care cei doi pedagogi de ocazie îi trăseseră o muștruluială pe cinste, străduindu-se să-l facă să înțeleagă că nu era frumos, „măi băiețaș”, să  sperie fetele oamenilor, sărindu-le în spate din tufișuri... Lecția de morală pe care o primea era aprobată de privirea acuzatoare a victimei lui așezate pe scaun, la masă, bosumflată cam exagerat, dacă ținem cont de faptul că se alesese doar cu o simplă sperietură. Pantalonii ei albi, spălați, atârnau pe sârmă, în balconul din camera lor, și nu mai aveau nici urmă de clorofilă... „Acest lucru îl fac numai sălbaticii, bre; ce, tu ești sălbatic?”Nu, nu era, dar ar fi dorit să fie. Chiar Tarzan în persoană, de s-ar fi putut, numai pentru a se mai afla cu fata lor în pădure și să-i mai pipăie carnea pufoasă, pe sub pulovărul ei moale, din mohair și, de ce nu?, pe sub pantalonii subțiri, din tergal dungat și alburiu...

Vara următoare, în aceeași stațiune, de-abia le convinsese pe Tania, o verișoară de-a lui cu un an mai mare, venită „de la Moldova”, și pe încă o prietenă de-a ei, Ramona, o zgâtie mică, slabă, și cu ditamai ochelarii de vedere pe nas, să se lase consultate de medicul ginecolog care, în joacă, pretindea a fi el. Se echipase cu un pulovăr alb, lung, cu nasturi mari, din lemn lăcuit, pe care îl „împrumutase” din geamantanul de carton al mamei lui, și care-i ținea acum loc de halat... Pe cap, ca un turban, își înfășurase o eșarfă gri, din mătase naturală, tot de-a mamei, pe care o prinsese în dreptul frunții cu o broșă rotundă, de culoarea untului, ce reprezenta o floare oarecare, poate chiar o crizantemă. Afară ploua, iar ei se strânseseră în uriașa magazie de lemne a gospodarului care o găzduia pe familia Ramonei, tatăl ei nefiind avocat și neavând frați avocați, ca unchiul Dodo, să se cazeze la vilă, și au început joaca de-a prinselea, când pe stratul gros de fân, depozitat aici după ce se uscase pe câmp, înainte de a fi urcat în fâneață, când prin cealaltă cameră a magaziei, printre furci, greble, topoare și alte unelte din gospodăria omului... El propusese mai întâi jocul de-a mama și de-a tata, dar fetele nu știau cum să-și împartă onest rolul matern, și așa izbucnise prima ceartă. El n-avea treabă, fiind singurul cap de familie din magazie, pentru că pe ăla micu’, fratele lui, îl trimiseseră devreme la culcare. Firește, se puteau juca de-a spitalul, propusese el, iar la noua lui recomandare nu se arătă nimeni împotrivă. De-a spitalul unde merg doamnele, sugeră el, uneori singure, alteori însoțite de soții lor grijulii, și unde se dezbrăcau de bună voie, în cabinetul doctorului, suindu-se pe masă și prezentând tot ce până atunci considerau a fi rușinos să arate, mai ales altor bărbați... Așa că iată-le pe fete stând jos, una lângă alta, rezemate în mâini și cu picioarele îndoite, ascultând sfatul medicului... Erau pregătite să-și ridice fustițele lor subțiri, de vară, imediat ce doctorul și-ar fi găsit cea mai bună poziție de consult. Și cum nu exista vreun scaun prin preajmă, el se întinsese pe burtă, direct pe scândura podelii, iar cu mâinile începuse să îndepărteze ușor, pe rând, genunchii fetelor, pentru a le putea examina mai bine.  Tania, verișoara lui, dorea să fie prima consultată, declarându-se cea mai bolnavă dintre ele, de ceea ce ea pronunța cu voce scăzută, ca și cum era vorba de o boală rușinoasă, de care, probabil, auzise în casă: „cinstită”. Însă pretenția ei de a o lua înainte născuse o oarecare tensiune în „cabinet”, cealaltă fetiță, vădit nemulțumită, încercând chiar să se ridice și să plece, și numai conjugarea rugăminții celor doi veri o convinsese să mai rămână. Pentru că, nu-i așa?, cu boala nu te joci! Ce este mai de preț decât sănătatea?, lucru, de altfel, comun, de care auzeau în fiecare zi printre cei mari, mai ales de când se aflau la băi. Depășind situația critică, Tania se hotărîse să-și dea repede chiloțeii jos, pentru ca medicul să-i pună un diagnostic corect și rapid, după o atentă, totuși, observație, ca în cabinetul oricărui specialist competent, și să-i prescrie injecțiile pe care tot el avea să i le facă pe loc, răsucind-o pe burtă, ca s-o înțepe ușor cu paiul în ambele fese... Ramona, încă îmbufnată că din nou ea trebuia să fie a doua la rând, se lăsase convinsă cu greu să continue jocul, arătându-i până la urmă medicului ce o durea, adică rana închipuită de la încheietura picioarelor, fără însă a-și scote chiloții de tot. „Tu nu ești atât de bolnavă, ca Taniușca, trase ferm concluzia medicul cu crizantema pe cap, obiect care acum strălucea mai tare, semănând cu un ochi de ciclop. Dar tot am să-ți fac și ție o injecție, să nu se agraveze când te faci mare...”

Pe țiglele șopronului unde ei se jucau cu atâta delicată nevinovăție, poate chiar cu nepermisă candoare, intuind un crâmpei dintr-un secret al vieții, ploaia continua să curgă în ropote, întrerupte de scurte perioade de acalmie, pentru ca apoi stropii să cadă și mai grei, amintind de tropotul cailor sălbatici ce alergau pe malul Dunării, așa cum văzuse el odată la Letea, când fusese în vacanță cu părinții la Sulina. Îi era rușine să recunoască, dacă l-ar fi întrebat cineva, dar ar fi continuat jocul de-a doctorul la nesfârșit, poate până spre dimineață, pacientele lui fiind conștiincioase și extrem de docile, atente la sănătatea lor, și înțeleseseră importanța controlului periodic și preventiv, ca orice pacient responsabil. Dar tocmai când se pregăteau de o nouă consultație, „ziceam că acum ați venit la control peste trei luni”, după un timp în care vorbiseră de diferențele „dezagreabile” dintre băieți și fete, cum decretaseră ele de comun acord, ajungând la aceeași concluzie în mod independent, de data aceasta punându-l pe el să arate în ce consta deosebirea, trăgându-i pantalonii în jos, pentru a sprijini cercetarea... Așadar, când pacientele se pregăteau din nou să intre în cabinet, respectându-și de acum destul de cuminți fiecare rândul ei, un  zgomot absurd, precum răgetul unei vaci nebune într-o sală de concerte, îi făcuse pe toți trei să sară în picioare, îngroziți, observând cum ușa grea de la magazie, cu balamalele ei ruginite, se lovi brutal de perete, iar o voce  la fel de dogită, însă mai înfiorătoare decât teribilul zgomot de mai înainte, li se adresă autoritar: „Ce faceți, mă, voi aici, pe întuneric?” Încremeniseră într-o liniște precum cea de dinaintea facerii lumii, înainte de big-bang-ul primordial, în urmă cu mai bine de treisprezece miliarde de ani... Erau stană de piatră, stalactite și stalagmite crescute la întâmplare în peștera în care pe nesimțite se transformase magazia țăranului, imobilizați, înșurubați în podea de magnetul miezului vulcanic al muntelui din împrejurimi...

Era mama Ramonei, ea însăși purtând ochelari de vedere, cumpărați probabil de ocazie, din piața de vechituri, cu lentile duble, ca fundul sticlei de lapte, și rame grosolane, negre. Ochelari numai buni să nu vadă ceea ce nu era de văzut, să nu deslușească jocul inocent al acestor copii, pe care și ea trebuie să-l fi jucat cândva, într-un timp ancestral, într-o magazie mare, pe timp de furtună... Cum să vadă de-a ce se jucau fetițele astea în fân, cu fustițele până mai acum ridicate, și băiețelul care, precipitat, își rătăcise dintr-o dată toate ustensilele medicale? Nu mai vedem nici noi microscoapele, seringile și acele subțiri din iarbă uscată, ca să nu mai vorbim de turbanul cu crizantemă de culoarea untului, ascuns de medic la spate, în singurul timp al vieții lui când va fi fost cumva medic, așa că ce-am putea să mai descriem? Poate doar să ascultăm vocea dogită a mamei Ramonei, care venea dintr-un tunel al timpului, să le mai atenueze spaima: „Voi nu mai veniți în casă, să mâncați?”

Tot în acea vară îi atrăsese atenția o fată de vreo treisprezece, paisprezece ani, o localnică pistruiată, cu părul roșietic, sârmos, care venea cu vacile la păscut tocmai pe unde își aveau ei terenul de joacă, în apropierea stațiunii. Era înaltă și slabă, cu picioare subțiri și lungi, care îi ieșeau ca două grisine de sub o fustă verde, plisată, plictisitor de lungă... Părea o înghețată de mentă, pe băț, însuflețită... În sus, purta o bluză crem, dintr-un borangic subțire, prin care i se vedeau sfârcurile maronii ale unor sâni incredibil de mari, rotunzi și frumoși. Fusese de ajuns să o privească preț de câteva secunde, și lucrurile ce gravitau în jurul lui își pierduseră dintr-o dată strălucirea... Încheiase cu fotbalul, solicitând celorlalți băieți să-l lase pe tușă, că îl doare o gleznă, încheiase cu drumețiile pe cărări negre, pline de pericole și de praf... Se mulțumea să stea prin preajma vacilor fetei, de parcă își descoperise adevărata vocație, de crescător de vite, și să înnoade și să deznoade firul unui dialog subțire,tern, pe teme oarecare, cu stăpâna lor. La fiecare pas, sânii fetei săltau veseli, iar el îi asemuise unor fructe coapte, poate unor gutui aromate, așteptând pe o creangă să fie culese de cine avea curaj și pricepere. Adică de el, când o găsi prilejul, deși habar n-avea cum să procedeze ca să-i atingă... Fata era cu câțiva ani mai mare decât el, și cu centimetri buni mai înaltă, dar ce importanță aveau asemenea fleacuri, de vreme ce, datorită verișoarei lui și a Ramonei, cu care păstorița se împrietenise deja, îl acceptase și pe el prin preajmă. Se obișnuise repede și nu-i mai părea atât de respingător mirosul de balegă moale, în definitiv de iarbă fermentată, în care mai călca uneori din greșeală, intrând în jocul lor de-a prinselea. Însă nu reușise s-o strângă în brațe și să-i atingă sânii, și nu pentru că n-ar fi încercat, aplicând trucuri și căutând pretexte, dar rebela păzitoare a vacilor părea mereu pregătită să sară la bătaie. Perspectivă ce-l mai domolea, ba chiar îl invita la meditație, pentru că rezultatul unei încăierări cu văcărița nu i-ar fi fost favorabil. Până la urmă decisese că nu-i plăceau vacile ei bălțate, care speriau oamenii cu coarnele lor mari și ascuțite, și n-o plăcea nici pe sălbatica lor stăpână, descoperind cu băieții jocuri mult mai interesante... Zilele următoare se dovedea cel mai bun la „lapte gros, lasă-mă jos!”, ca să nu mai amintim de urmărirea cu împușcături, povestindu-le în pauză băieților cât de plictisitoare erau alergarea de-a prinselea printre balegi, sau jocul de-a v-ați ascunselea după Joiane...

Îi mai aduce zâmbetul pe buze amintirea fetelor de la căminul școlar, în anii care au urmat, cărora încerca în tot felul să le atragă atenția de la fereastra camerei lui, dar nu cu vreun steag de naufragiat, cum chiar se imagina, ci cu vioara, doar-doar s-o lega prietenia mult-așteptată cu vreuna dintre ele, o eventuală admiratoare discretă de-a lui Mozart sau de-a lui Paganini, fie ea și viitoare țesătoare sau lucrătoare la strung. Vizavi de casa unde locuiau cu chirie, în orașul mare și prăfuit din Câmpia Olteniei, unde se stabilise familia lui după refugiul din Moldova, își avea sediul un cămin de fete al unui liceu industrial sau școală profesională, niciodată n-a știut cu precizie, stabiliment ale cărui geamuri îl atrăgeau ca lampa pe un fluture. Seara se infiltra vizual în intimitatea vieții lor de căministe, ajutat de cele câteva neoane aprinse și de draperiile nu întotdeauna trase până la capăt, din unele camere. Se vedea jucându-se cu ele, în capoțelele lor scurte și înflorate, care le dezgoleau picioarele până sus, mai ales când se hârjoneau ori se băteau cu pernele, înainte de ora stingerii... Iar sforile întinse de la geamurile acestui cămin, unde fetele își întindeau lenjeria lor intimă, minusculă și multicoloră, atât de diferită de cea a lui și a fratelui lui, reprezentau pentru el adevărate picturi suprarealiste, de care cu greu își putea dezlipi ochii, minute în șir. Uneori, seara, când, în grupuri de două-trei, fetele se întorceau la cămin să se culce, trecând prin fața porții lui, el îi cerea imperativ fratelui său mai mic să-l acompanieze la pian, iar el deschidea cutia unde își ținea obiectul seducției, și începea să cânte la vioară romanțe sfâșietoare și fragmente mai cunoscute din lucrările pe care le studia. Nu se lăsa doborât de ignoranța și indiferența tinerelor viitoare croitorese, care-și vedeau de drum prin fața casei lui, povestind de-ale lor, de vreme ce nici trecătoarea lui Baudelaire nu se învrednicise să-i arunce bietului poet decât o privire fugară, lăsându-l cu speranța, totuși, de a o reîntâlni cândva, poate într-o altă viață, și cânta mai departe. Și cum constata că vioara nu se dovedise a fi arma secretă, tot acompaniat de fratele lui la pian, la geamul care dădea spre cămin, pătruns de fiorul serii și de mesajul pe care avea să-l transmită, cu vocea lui groasă, în formare, începea să cânte aproape cu disperare fragmente din La Dona e mobile și Pescuitorul de perle. Apoi își lua din nou vioara în mâini și o mai scârțâia bine de tot, curios, prin perdea, să vadă dacă vreuna dintre fete ieșise la fereastră, să-l asculte. Câteodată apărea câte una, dar de cele mai multe ori nu ieșea nimeni, întărindu-i, dacă mai era nevoie, convingerea că femeile sunt toate la fel, insensibile, capricioase și incapabile de a înțelege arta și pe artiști. Indiferente și nestatornice, de vreme ce și puținele fete care ieșiseră la geam, chemate de rugăciunea lui muzicală, scrutau pe fugă întunericul, aparent interesate, unele privind la întâmplare, melancolice și visătoare, altele exact la geamul luminat din camera lui, după care trăgeau draperia și dispăreau. Iar notele muzicale ce-i ieșeau din vioară ardeau precum licuricii în noapte, ca să se stingă rapid, sub cenușa tăcerii...Mai încerca La Dona e mobile, cu un și mai mare aplomb, asemenea unui artist neînțeles, pe marea scenă a singurătății, sub lumina palidă a unei stele îndepărtate, pe care numai el o vedea...                                                                 

 

Comentarii cititori
sus

Veronica D. Niculescu

 

 

Un infinit evantai evanescent

 

Mă gândesc la frumusețea de neposedat.

Mai întâi mă gândesc la frumusețea de neposedat așa cum e descrisă de Smurov în Ochiul lui Nabokov, undeva către capătul cărții, știu numărul paginii, dar nu îl voi spune aici, este pagina datorită căreia într-o vacanță de iarnă m-am apucat să traduc în taină prima carte, chiar asta, unde zăbovisem la „așa cum nu se pot include printre posesiunile cuiva culorile norilor zdrențuiți de la apus, de deasupra caselor negre, sau mirosul unei flori pe care îl inhalezi la nesfârșit, cu nări încordate, până la intoxicare, dar care nu poate fi extras întru totul din corolă”.

Apoi mă gândesc că am scris un paragraf despre asta într-o carte la care am lucrat trei ani și pe care nu am habar dacă o să reușesc sau o să îmi doresc să o public, însă am fost fericită s-o scriu. Iar asta – prăpastia dintre scris și publicare – poate că are de-a face tot cu contemplarea și cu imposibilitatea posesiei.

Apoi îmi zic că poate tot asta fac și când hoinăresc cu aparatul de fotografiat pe umăr, de parcă aș merge și eu după fluturi înarmată cu o plasă, știind totuși că nici un fluture nu va fi prins cu adevărat niciodată așa. Ce e interesant când faci fotografii este că poți să vezi lucrurile foarte diferit de felul în care le vezi cu ochiul liber. Nu doar că te poți apropia (mai mult sau mai puțin, depinde de aparat) și poți vedea detalii imposibil de observat altfel –  iar asta e tulburător, fiindcă lucrurile se preschimbă enorm văzute așa, nefiresc de aproape, iar ele schimbându-se devii chiar tu diferit, poți fi mai mic sau mai mare, de obicei când ești mic devine fascinant – dar poți modifica unghiul, înălțimea de la care fotografiezi și, într-un mod pe care încă nu mi-l pot explica, totul se schimbă într-o clipită, totul e diferit deși e la fel, doar ochiul tău e altul, apoi e și felul în care cade lumina, peste și mai ales prin lucruri. Te miști un pic și totul se schimbă, jumătate de pas mai încolo, o mică înclinare a camerei și totul e diferit. Tu, diferit. Frumusețea locuiește într-un infinit evantai evanescent. De neposedat niciodată cu totul. Doar o frântură, și aceea ițindu-se și scăpând, te-ai rotit, ai tresărit, a pierit. Adică, ea trebuie să mai fie pe-acolo, tu nu.

 

Comentarii cititori
sus

Olimpiu Nușfelean

 

 

Viața scriitorilor este frumoasă

 

Într-un eseu despre portretul unui scriitor francez, Marcel Proust remarca: „În cazul cîtorva rari artiști trupul a căpătat, ca și sufletul, forma frumuseții. Contemplarea făpturii lor materiale, întocmai ca și contemplarea uneia dintre operele lor, și nu a celei mai puțin personale, ne stîrnește acea  plăcere visătoare numită plăcere estetică”. Citind asemenea rînduri azi, trebuie să recunoaștem că funcția estetică a chipului unor scriitori nu este mai puțin expresivă. Mă gîndesc, de exemplu, la Liviu Rebreanu. Chipul său, ca și sufletul de altfel, poate dobîndi foarte ușor o funcție estetică . Profilul moral al scriitorului are un contur original și, desigur, estetic. Acesta poate fi citit ca un semn sugestiv.

Comportamentul moral al marelui nostru prozator este unul firesc, hrănit de un bun-simț cîștigat și cultivat între oamenii simpli, printre care 1-au purtat copilăria și tinerețea,  însemnate căi ale vieții. Moralitatea lui Rebreanu, cum cea a lui Eminescu sau Bacovia, Ștefan Luchian sau Enescu, este un fapt natural ce înscrie obiectivitatea scrisului său în permanențele lumii. Cel care a lăudat țăranul român în Academie nu s-a chinuit nopți nenumărate ca să-i descrie acestuia doar „bestialitatea”!... Felul cum oameni simpli și diferiți se raportează în prezent fie și numai la profilul moral și spiritual al scriitorului (și nu mă gîndesc la exegeții operei acestuia) dovedește cu elocvență că dialogul dintre artist și omul pe care-1 exprimă este congruent și conjunctiv. Viețile noastre, citite prin „exemplaritatea” vieții lui, cîștigă un plus de sens și de profunzime. Originalitatea, conjugată cu unicitatea - care aprinde aura vieții - și cu moralitatea se instituie întotdeauna ca piloni de susținere ai edificiului uman.

Asemenea lucruri se pot citi desigur pe chipul unui scriitor. „Chipurile” scriitorilor sparg mereu tipologiile. Comportamentele slujitorilor scrisului în viața de zi cu zi sînt dintre cele mai diverse. Dar, în cazuri privilegiate, opera „absoarbe” ființa artistului, o modelează – aș îndrăzni să zic – în conformitate cu o aspirație publică. Cu un ideal uman. „Figura” lui Eminescu stîrnește controverse, „fotografia” poetului pe care o promovăm la diverse evenimente poate că nu seamănă întocmai cu „insul” Eminescu, nu respectă adevărul trupului/feței omului, dar o asemenea fotografie se instalează la un moment dat nu în „adevăr” ci în „verosimilitate”, ca o operă literară, ca o metaforă cuprinzătoare. Eminescu din fotografia frumoasă este Poetul Național verosimil, iar restul discuțiilor e literatură, literatură abia de aici. Exercițiul cercetării literare, cu toate afirmațiile, nu este exclus. Să ni-i amintim – în epoci diferite, pe Labiș, pe Nichita Stănescu sau, lîngă noi, pe Ana Blandiana citind poezii. Și nu numai aceștia. Figura lor era/este frumoasă, în sensul limpede al termenului. În conformitate cu o încărcătură literară specifică a poemului, a operei. Dar chipurile – insist: diverse - ale scriitorilor pot fi citite în multe chei.

Acest lucru se întîmplă și cu Liviu Rebreanu. Făceam, cu altă ocazie, o trimitere la coperta cărții Liviu Rebreanu prin el însuși de Niculae Gheran și Andrei Moldovan, apărută în 2008 la Editura Academiei Române. Pe copertă apare fotografia scriitorului, despre care autorii volumului spun că este o fotografie inedită. Liviu Rebreanu, la maturitate, este ca întotdeauna: sobru și elegant, îmbrăcat în costum, cu pălărie. Scriitorul „a pozat” cu brațele așezate pe masă, într-un gest de deschidere, de parcă ar spune „Ăsta sânt eu. Priviți-mă! Judecați-mă! Eu am însă treburile mele, privirea mea țintește spre altceva.” Și, într-adevăr, ochii scriitorului, dintr-un chip surprins în semiprofil, privesc undeva în dreapta, cu ceva mai sus de linia orizontului. Îl știm pe Rebreanu un om discret, neinteresat de exhibarea – scriitoricească – a eului său. Prin această fotografie pare să-și mărturisească disponibilitatea de a fi cercetat în ceea ce are propriu „persoana” sa, în ceea ce are subtil sufletul, fără să acorde o atenție aparte unui demers de „decriptare” a eului biografic. „Figura” scriitorului este însă aceeași, expresie a stilului său. Privită de la o anumită distanță, viața lui e „incoloră”, asemenea frazelor definite de G. Călinescu: „frazele considerate singure sunt incolore, ca apa de mare ținută în palme, cîteva sute de pagini au tonalitatea neagră-verde și urletul mării”. Într-adevăr, la o primă vedere, viața scriitorului apare incoloră, lipsită de mișcări spectaculoase, se lasă foarte greu cercetată, darmite ținută în palme, ca apa de mare. Chipul scriitorului este imperturbabil, senin și profund, desigur „impozant”. Își afirmă cu putere personalitatea. Stabilește căi de legătură între frumusețea vieții (cu toate nenorocirele acesteia) și frumusețea propriei vieți. Cînd, de obicei – orice chip ar avea – viața unui scriitor este frumoasă.

Noblețea ființei  scriitorului veghează pagini și suflate. Nu se poate să se întîmple altfel la „un om excepțional de cinstit și de bun”, cum îl definea Călinescu. Firescul atitudinii sale, imparțialitatea sa țin în cuvînt sensul cel adevărat. Prin el, imaginea artistului adevărat, imaginea „etalon”, obosită mult de falși pretendenți la tronul literelor, își menține vigoarea. Este imaginea ideală ascriitorului, proteică, pe care literatura și-o asumă întotdeauna și pe care o definește ca pe o componentă de primă importanță a universului uman.

 

Comentarii cititori
sus

Cristian Pătrășconiu

 

 

Frumusețea și o sîrmă de rufe

 

S-a întîmplat cînd eram student, cred că în primul an. Și a fost așa: mama mea a mers, într-o zi minunată de primăvară în satul bunicii mele, același cu satul copilăriei mele. E vorba despre un sat din Oltenia, dintr-un județ vecin cu Doljul, în orice caz, nu foarte departe de locul în care se face revista „Prăvălia culturală”.

Mama a ajuns pe uliță, a intrat pe poartă, a ajuns în curtea casei și a văzut atîrnate pe sîrma „de întins rufele” hainele mele și ale fratelui meu, proaspăt spălate. Hainele de copil, de cînd aveam, și eu, și fratele meu, 6-7 ani. S-a mirat, dar nu a întrebat imediat ce este cu ele acolo. S-a mirat și mai tare atunci cînd, văzînd că se uită uimită la sîrma aceea de rufe, bunicul i-a spus că aceasta nu este prima oară cînd se întîmplă una ca asta.

Apoi, bunica a lămurit cum stau lucrurile: da, desigur că le-a spălat de multe ori. Chiar dacă erau curate; și erau curate de fiecare dată. Le-a spălat, le-a atîrnat de acea sîrmă „de pus rufele”, le-a uscat, le-a împachetat, le-a așezat apoi în ordine „în camera din-vale”, în camera bună, în camera de oaspeți. Și apoi, după un timp, le-a luat de acolo, curate și parfumate și iarăși le-a spălat, le-a atîrnat de acea sîrmă „de pus rufele”, le-a uscat, le-a împachetat, le-a așezat apoi în ordine „în camera din-vale”, în camera bună, în camera de oaspeți. Și apoi, după un timp, le-a luat de acolo, curate și parfumate și iarăși le-a spălat...

Așa fac atunci cînd mi se face dor de copii; ca să îmi amintesc de ei, ca să îi văd cumva – așa i-a spus bunica. Și bunicul a confirmat că așa s-a întîmplat.  Nu o dată, ci de multe ori.

Satul în care s-a întîmplat ceea ce am povestit mai înainte e unul frumos. Și e cu atît mai frumos cu cît, spuneam și la început, e satul în care am copilărit. E frumos și în felul în care e frumos, bunăoară, un parc în care cineva se îndrăgostește prima oară; indiferent ce parc, indiferent cine e cel sau cea care se îndrăgostește prima oară...

Primăvara, acel sat e cu atît mai frumos. Și în acea primăvară în care nu eu, ci mama a văzut hainele noastre puse de bunica noastră, adică de mama ei, la uscat pe sîrmă, și atunci a fost frumos. Nu avea cum să fie altfel.

Și acum e frumos – cu mult mai frumos de fapt. Fiindcă, mai bine decît atunci, mai temeinic, știu că frumusețea este, cum să zic, rotundă, atunci cînd stă în bunătate sau alături de bunătate. 

 

Comentarii cititori
sus

Ligia Pârvulescu

 

 

Frumusețea unui nud

 

Am scris acum ceva timp despre rezistența la frumusețe, în contextul evenimentelor de la Bruxelles (https://ligiaparvulescu.wordpress.com/2016/03/22/rezistenta-la-frumusete/). Spuneam atunci că e greu să vezi frumusețea în atâtea lucruri în care ea pare a fi absentă. Iar acum completez: uneori e greu să vezi frumusețea chiar și în lucuri în care este evidentă. Pentru toate e necesară răbdarea. Și deschiderea.
Am cunoscut pe cineva care mi-a spus o scurtă poveste despre corpul uman și despre naturalețe. Era cam așa:

“În copilărie cele două bunici ale mele erau ca cei doi sfetnici de pe umărul fiecăruia: un înger mic și un diavol mic, care îți tot șoptesc lucuri opuse și te zăpăcesc de cap. Una dintre ele îmi spunea că e normal să stai la plajă complet nud și că vara, dacă e foarte cald, nu mai e nevoie să porți lenjerie, pentru că e mai comod și mai igienic. Cealaltă îmi spunea că Dumnezeu ne-a dat rațiune ca să ne dăm seama că trebuie să ne jenăm de goliciune și că în nicio circumstanță, oricât de cald ar fi, nu trebuie să renunți la lenjerie.
Nu mi-era însă clar care dintre ele era îngerul și care era diavolul și nici nu mi-am prea bătut capul să fac identificări în acest sens – decizia am luat-o destul de rapid: am folosit rațiunea dată de Dumnezeu, așa cum îmi spunea o bunică, pentru a gândi că dacă mi-e mai bine și confortabil să stau vara fără lenjerie, atunci asta trebuie să fac, așa cum mi-a zis cealaltă bunică. Nu credeam că Dumnezeu a vrut să ne chinuie când ne-a trimis aici, ci că ne-a dat instrumente precum rațiunea ca să le folosim spre binele nostru, nu ca să ni le întoarcem împotrivă. Cât despre jenă – nu prea aveam, deși de-a lungul anilor bunica dumnezeiască s-a tot străduit să mi-o insufle.

Mulți ani nu am întâlnit copii sau adolescenți care să aibă idei asemănătoare. Cam toți erau educați că un corp gol e ceva rușinos ce trebuie acoperit cu orice preț. În studenție, primul meu iubit nu a fost de acord să renunț la lenjerie în cazul unei rochii de seară, lungă și mulată, în care urma să-l însoțesc la un eveniment. Argumentul meu estetic, și anume că relieful oricărei lenjerii sub o rochie de seară strălucitoare e ceva dizgrațios și de-a dreptul nerafinat nu a găsit ecou în sufletul unui băiat a cărui mamă îi insuflase alte idei despre corp – al lui și al sexului nu opus, ci complementar (un alt aspect pe care aceeași mamă nu găsise de cuviință să i-l transmită). L-am înțeles, nu am renunțat la modalitatea de a-mi purta rochiile, însă în cele din urmă am renunțat la el.

Cam tot atunci i-am întâlnit și pe cei asemănători mie, în tot felul de medii și contexte. Am cunoscut oameni care vedeau frumusețea în a sta gol-pușcă noaptea pe malul mării și a te uita la stele sau a face o baie la lumina lunii – mai ales în nopțile acelea calde în care mici ființe acvatice transformă apa într-o substanță ce devine fosforescentă la orice mișcare. Am cunoscut oameni care-și educau copiii încă din primii ani că a fi gol e ceva natural și frumos, părinți care nu se fereau să stea nud în fața copiilor și am văzut cum în felul acesta copiii nu mai aveau curiozități interzise care ulterior le-ar fi creat frustrări și traume pe acest subiect. Am cunoscut oameni care percepeau atât de multă frumusețe în nud, încât au făcut din asta o meserie și mai mult decât atât, o artă – fotografie, sculptură, pictură.”

Asemenea orientări și idei nu sunt pe placul tuturor, iar nuditatea este un subiect controversat. Pentru că opiniile contra deja se cunosc și au fost argumentate, o să încerc să vorbesc puțin despre opiniile pro.

Povestea de mai sus m-a făcut să mă gândesc la ce înseamnă goliciunea exterioară versus cea interioară și care este frumusețea unui nud.

Cea care trebuie în primul rând acoperită e goliciunea interioară. Și de fapt nu acoperită, ci eliminată – citind cărți relevante, desfășurând relații interumane pline de sens și de profunzime, vizionând filme de calitate, ascultând muzică bună și orice altceva ce ajută spiritul să crească, să se dezvolte și să se rafineze. Goliciunea interioară în sensul de sărăcie a spiritului nu poate fi compensată de niciun artificiu exterior.

Goliciunea exterioară (atunci când nu e vorba despre manisfestarea unei deviații sexuale, ceea ce e cu totul altă discuție) arată un spirit neconvențional, eliberat de majoritatea constrângerilor impuse de societate în ceea ce privește tabuurile corporale și sexuale, o animalitate dublată de o altfel de înțelegere a lumii și o practicare conștientă a naturaleții, o integrare în mediul de care omul din păcate s-a separat tot mai mult odată cu dezvoltarea tehnologiei.

Echilibrul presupune discernământ – deci da, hainele sunt necesare. În măsura în care te apără de un soare prea puternic, de ploaie sau de frig. Însă în afara acestor lucruri și a elementului artistic reprezentat de modă, hainele pot servi la perpetuarea unor ipocrizii și, de multe ori, la ascunderea unor kilograme în plus sau în minus, ceea ce nu e benefic pentru sănătate – pentru că dacă se pot ascunde, de ce să te mai ocupi de ele?

Probabil că dacă oamenii ar interacționa social fără haine o perioadă mai îndelungată ar fi mai motivați să slăbească și prin urmare ar crește gradul de sănătate a populației.

Așa că, în afara utilităților pe care deja le-am menționat, hainele nu doar că nu ajută, dar chiar împiedică o dezvoltare corporală armonioasă. Multe dintre ele nu lasă pielea să respire, sunt incomode, prea strâmte, cu croieli care pot subția, dar care provoacă o circulație deficitară a sângelui în diverse zone ale corpului (talie, bust, genunchi etc.) – lucruri de care devii și mai conștient atunci când începi să practici discipline orientale pentru minte și corp precum yoga, qi-gong și altele.

Vorbind în continuare despre minusuri, hainele mai au unul: oamenii se folosesc de ele într-o încercare (reușită sau nu) de a-și ascunde adevărata personalitate. De fapt, jena pe care unii oameni o au în a se dezbrăca poate decurge tocmai din teama ca nu cumva adevărata lor natură, temerile, fobiile și defectele să devină vizibile. Omul cel mai sigur pe el atunci când e îmbrăcat poate adopta mișcările și posturile unui copil maltratat odată ce se dezbracă și se știe privit. Ar fi însă mai constructiv pentru el să lucreze la rezolvarea problemelor din profunzime – și în felul acesta nu se va mai chirci ca o plantă uscată atunci când îl părăsesc hainele. Să-ți știi propria valoare (care nu e dată de funcție, haine, case, vacanțe și mașini) și să ai postura unui animal puternic și grațios, indiferent de situația socială și materială de care dispui e ceva benefic – cu haine sau fără haine, ideal e ca postura unui om să fie cea naturală, dezinhibată, relaxată.

Desigur asta nu înseamnă că imediat ce temperatura îți permite e de dorit să renunți complet la haine și să începi o revoluție în acest sens. Extremele nu sunt cea mai bună soluție, schimbările de mentalitate se fac într-un ritm destul de lent, așa că pentru toate e necesară o bună doză de răbdare.

În plus, e bine să-ți asumi probabilitatea ca schimbarea să se producă, dar nu neapărat în sensul dorit de tine și că prin urmare e posibil ca hainele să rămână la putere, cu plusurile și cu minusurile lor.

E alegerea fiecăruia ce trend vrea să urmeze, iar dacă majoritatea umblă pe stradă în alt costum decât cel primordial, respectă acest lucru și concretizează-ți convingerile acolo unde ele sunt bine primite: între cei ca tine. Am întâlnit odată un om pe străzile din Barcelona. Umbla complet nud și părea a fi foarte fericit. Probabil că la un moment dat l-au internat pe undeva, nu știu.

Să încalci regulile nu-i un lucru ușor. Poți părea dus cu pluta, mai superficial și mai disponibil sexual, iar pentru o femeie asta înseamnă că trebuie să fie suficient de puternică și de conștientă de propria valoare pentru a trece neafectată pe lângă remarcile și reacțiile pe care o astfel de atitudine le poate stârni majorității. Întotdeauna se pune problema de echilibru și discernământ. Poate că lumea nu e încă pregătită să te vadă nud indiferent de circumstanțe.

Binecunoscuta poveste a lui Andersen despre hainele împăratului poate avea și un înțeles mai subtil, dacă ar fi să-i înlocuiești pe cei doi negustori șireți (care vindeau haine inexistente) cu doi înțelepți care în acest fel voiau să transmită un mesaj mai profund, în stilul învățaților orientali: împăratul gol de sens poate fi de fapt plin de sens, dar pentru ochii orbilor acest sens nu există.

Corpul este vehiculul tău. Un corp sănătos și îngrijit, un corp atletic este întotdeauna un corp frumos, o operă de artă, un templu, indiferent de înzestrarea genetică și de hainele ce-l acoperă sau nu.

Frumusețea derivă din armonie – să știi când să utilizezi anumite lucruri în anumite limite. Cel mai bine observi o mașină Ferrari când trece pe lângă tine nu la viteză maximă, ci în treapta întâi. Atunci vezi frumusețea, potențialul, puterea și în același timp înțelepciunea șoferului de a nu se lăsa copleșit și condus de vehicul, ci de a-l folosi în moduri care sunt exclusiv alegerea lui. Iar el e capabil să facă asta pentru că, deși poate stă complet nud la volan, nu are nici urmă de goliciune interioară.

 

Comentarii cititori
sus

Maria Pilchin

 

Despre frumusețe: rățușca cea urâtă

 

 

E aproape un loc comun să vorbim despre frumusețe. Arta este frumoasă, literatura este frumoasă, oamenii sunt frumoși. Vrei să nu spui nimic despre ceva, spune că este frumos. La mijloc este relativitatea receptării și fenomenul eternei deveniri umane. Toate curg și toate devin. Urâtul ajunge frumos, frumosul se ofilește sau atinge un nivel iritant al (supra)saturației. Eterna dialectică fenomenologică. Aici mă gândesc la estetica lui belles lettres care a ajuns să fie respinsă și înlocuită de diferitele ipostaze ale esteticii urâtului, ale esteticii asimetricului, ale esteticii vechiului etc.

Mă gândescla MonaLiza! Ce rățușcă urâtă! Și ce receptor frumos, umanitatea, și-a găsit aceasta, căci frumusețea, s-a adeverit, iradiază din ochiul privitor. Vorbeam astăzi la seminar cu studenții despre Quasimodo. Încercam să găsim soluții alternative pentru el. Cum ar fi putut supraviețui? O studentă: „Să iubească o oarbă, să o copleșească cu afectivitatea sa”. Mă gândeam că există și un estetic al atingerii, al epidermicului. Aici îmi amintisem de botul vițelului de la țară, când în copilărie îmi plăcea să îl ating, o senzație caldă și plăcută, dar lipsită de vreo brianță vizuală. Un bot de vițel e un bot de vițel, nimic mai mult. Desigur, dintr-un vițel pot crește diferite ființe: un taur comunal, un taur fugărind toreadori, un bour de urcat într-o stemă sau chiar un zimbru, e deja estetica devenirii și nu a vițelului posesor de bot catifelat în așteptarea ugerului cu lapte.

Or, frumusețea are dimensiuni dialectice, ea metamorfozează, fie în entitatea purtătoare de frumos, fie în ochiul privitor. Desigur, există și frumusețea aceea răpitoare, care te oprește din mers, ca un fulger, ca o apocalipsă. Mi-a fost frică de ea, am ocolit-o. M-a căutat însă ea. Mereu mi-a ieșit în cale, așa de parcă ea e obsedată de cei care o ocolesc. Am învățat să o cunosc, să o înțeleg, am chiar propriile clasificări în ceea ce o privește. În top desigur e inteligența frumoasă, una rară, acel amestec de inteligență și finețe, toate asezonate cu multă sensibilitate. De zece ani această frumusețe a intrat în viața mea.

 

iubirea și estetica urâtului*

după ce ne iubim
toată noaptea
sau stăm treji
unul lângă altul
facem riduri
ochii se sting
îmbătrânim
ne urâțim
cu tine
nu mi-e frică
nici de moarte

*Din volumul „Poeme pentru Ivan Gogh”, Paralela 45, 2015.

 

Comentarii cititori
sus

Lorena Stuparu

 

 

De la ideea de frumos la frumusețile firii

 

Frumosul este simbol pentru că vorbește despre o altă lume. Astfel ar putea fi rezumată tradiția estetică de inspirație platoniciană. E drept că înainte de a ajunge la definirea frumosului ca adevăr suprasenzorial al sufletului care contemplă amintirea ideii, noțiunea de frumos este întrebuințată în dialoguri cu sensul foarte amplu pe care îl avea tó kalon în limba greacă cuprinzând sub acest nume nu numai lucrurile frumoase, formele, culorile, sunetele, dar și gândurile, moravurile sau demonstrațiile matematice frumoase.

În dialogul Hippias Maior, după ce interlocutorii cad de acord că nu putem confunda exemplul cu ideea abstractă, Socrate arată că frumosul trebuie să rămână pretutindeni astfel și pentru oricine, predicatul esențial care acoperă toate atributele frumosului, care nu este lucru, nici aparență.

În dialogul Phaidros, considerațiile lui Platon despre relația dintre frumusețe și idei sunt axate pe frumusețe ca cea mai plăcută și totodată cea mai limpede perceptibilă prin văz dintre toate formele ideale, frumusețea stabilind instantaneu corespondența între lumea simțurilor (dintre care privilegiat este văzul) și lumea ideilor, inteligibilă ca lumină. Dintre suprasensibile, numai „frumuseții înseși” care nu este altceva decât numele divinității „în lumea de aici” (Phaidros, 250e), „i-a fost sortit să se înfățișeze atât de limpede privirii, ea singură menită pentru iubirea noastră” (Phaidros, 250d). Dacă între frumusețea perceptibilă și văz este o legătură firească și directă, există o legătură indirectă, simbolică (în sensul corespondenței dintre regimuri diferite ale ființei) între lumină și frumusețea spirituală, care face posibilă identificarea perceperii frumosului cu experiența umană a dragostei și asimilarea ideii frumosului unei „cunoașteri prin suflet”. Acestea sunt ipostaze primordiale ale experienței estetice, dar și începutul unei experiențe teologice. Căci iubirea pentru un om, prefigurează iubirea pentru o ființă divină, și anunță, prin această recunoaștere a divinului din om, însăși iubirea de o altă esență decât cea pământească, pentru divinul întruchipat în om, și finalmente, pentru divinul Întrupat în om: „Raza frumuseții” înaripează sufletul  celui care iubește, a celui care, primind „prin mijlocirea ochilor (...) emanația frumuseții” (Phaidros, 251b), este înclinat „să aducă jertfe celui care i-a stârnit iubirea, precum unei imagini sfinte și unui zeu” (Phaidros, 251a).

Pentru că „lucrurile cele divine și cerești se explică precum se cuvine și prin simboluri neasemănătoare” (neasemănătoare lucrurilor pe care le explică, n.m.), frumosul este la Dionisie Pseudo-Areopagitul, așa cum era și  la Platon, unul dintre „numele divine”. Interpretarea numelui divin „Frumos” ca simbol al divinității este permisă de faptul că în definiția lui Dionisie Pseudo-Areopagitul, Frumosul, distribuindu-se ca lumină în toate lucrurile, în același timp le strânge laolaltă, le adună la un loc; „ (...) frumosul cel supraesențial se numește frumusețe din cauza acelei frumuseți pe care o distribuie tuturor lucrurilor, potrivit cu firea lor și pentru că el este cauza armoniei și splendorii în toate, răsfrângând asupra tuturor, în formă de lumină, comunicările cele producătoare de frumusețe ale razei sale primordiale și pentru că ea cheamă la sine pe toate și pe toate le strânge la un loc, într-o stare de interpenetrare mutuală”.

După Nicolai Berdiaev, actul însuși de percepție a frumuseții lumii este un act creator, al libertății spiritului care poate vedea frumusețea în această lume din ce în ce mai neorânduită. Percepția lumii în frumusețe (specifică deopotrivă atitudinii creator-artistice și religioase) facilitează accesul la o altă lume. Pentru filosoful rus creația nu este oglindire a realității, ci adaos la realitatea universală a ceva încă inexistent.

Astfel, frumusețea poate fi rezultatul creației umane, tot așa cum este urma operei divine, iar acestea două comunică în virtutea chipului și asemănării omenești. Pentru Sfântul Vasile cel Mare, „omul poartă în sine un logos poetic ascuns și ca un microteos într-un microcosmos el însuși contemplă Înțelepciunea lui Dumnezeu, Frumusețea logosurilor poetice ale Universului”.

Încurajat de Sfântul cel Mare care în „Hexameron” a arătat „însemnătatea naturii făpturilor” pentru înțelegerea înțelepciuniii, frumuseții și slavei Creatorului, un teolog contemporan, Arhimandritul Daniil Gouvalis a scris în același scop o carte, Minunile Creației, ale cărei argumente științifice, estetice și teologice sunt convingătoare pentru omul actual. Noțiuni precum „contemplarea zidirii”, „cuvintele (sau chiar literele) ființelor”, „contemplarea învățăturilor duhovnicești în cele create”, specifice teologiei mistice a Bisericii Ortodoxe sunt explicitate aici prin exemple din lumea plantelor și a animalelor. Acestea, „fără a vorbi despre măreția cerului înstelat sau despre tainele biologice ale organismului uman” sunt doar o parte dintre lucrurile nevăzute și supuse stricăciunii care fac accesibilă frumusețea nevăzută a lui Dumnezeu.

Și la nivelul lor se descoperă „neasemuita artă” a creatorului divin în care sunt regăsite canoanele esteticii. Linia curbă ca linie a frumuseții și grației poate fi recunoscută pe suprafața roadelor plantelor și a corpului animalelor; simetria, în desfacerea aripilor unei păsări sau în fructul tăiat în două; diversitatea și varietatea, în forma frunzelor, în forma cuiburilor păsărilor sau în mărimea insectelor și animalelor. Bogăția și armonia culorilor vii, în spatele cărora îl vedem pe „neîntrecutul Pictor Dumnezeiesc” este ilustrată cel mai bine în penajul păsărilor (fazani, cardinalii, pasărea de foc) și în paradisul subacvatic: „În recifurile coraliere trăiesc pești minunat colorați, asemenea unor fermecătoare flori ce se înalță în construcții exotice fantastice. De altminteri, acest lucru reiese și din denumirile lor; peștele-înger, peștele-papagal, peștele imperial, peștele-regină, peștele-vizitiu, peștele-chirurg, veverița de mare”. La acestea se adaugă și fenomenul bioluminiscenței, în culori și nunațe diferite, provenind din organisme marine mari sau mici.

În cântecele de zori sau de apus ale păsărilor Arhimandritul Daniil Gouvalis deslușește rugăciuni de Utrenie și de Vecernie: „Toată suflarea să laude pe Domnul... lăudați pe Domnul... târâtoarele și păsările cele zburătoare, lăudați pe Domnul toți îngerii și toate făpturile mâinilor lui”. De la sugestia de psalm, la cântecul melancolic al scatiului, de la trilurile melodioase ale cintezei la cântecul patetic al privighetorii, de la orchestrele greierilor la sunetele ușoare ale aripilor insectelor, se dezvăluie bogăția și armonia sunetelor naturii.

Ordine și ritm există nu numai la nivelul atomilor și elementelor studiate de fizicieni și chimiști, dar și în viața păsărilor călătoare și a peștilor migratori. Totuși, exemplele cele mai relevante sunt culese din lumea plantelor: „Remarcăm că unele flori au un anume moment al zilei în care își închid petalele. Renumitul naturalist Linné și-a alcătuit un ceas din plante. Când se deschidea o floare anume era ora 3.20 dimineața, când se deschidea o a doua floare era ora 9.30, iar când o alta își îndrepta chipul spre soare era ora 12. Când una dintre flori se închidea, era ora 6 după-amiază. Creștinii din Grecia stabileau o legătură temporală între diferite fenomene ale împărăției plantelor și calendarul sărbătorilor religioase. Astfel, paștele este legat de înflorirea liliacului, sărbătoarea Sfântului Constantin de coacerea cireșelor, a Sfintei Marina de coacerea smochinelor, a Schimbării la Față de coacerea strugurilor, a Sfântului Dumitru de înflorirea crizantemelor, a Intrării Maicii Domnului în Biserică de coacerea portocalelor”.

În modalitățile de autoapărare ale animalelor, în fenomenul geotropismului, în acela al întrajutorării între diverse specii de animale, ca și în echilibrul ecologic poate fi citită pronia, buna-rânduială divină: „Lumea vegetală se hrănește din natura anorganică, Pământul, pietrele, apa și aerul se transformă în frunze răcoroase, vlăstare delicate, flori frumoase și roade dulci (...) Prin fotosinteză substanțele anorganice se transformă în substanțe organice, făptuind această mare minune. Pământul devine iarbă. Iarba devine hrană pentru zebre, Zebra este hrana leului. Leul devine țărână. Apoi ciclul reîncepe. Nimic nu se pierde și nimic nu prisosește”. Cu alte cuvinte, elementele cu care presocraticii alcătuiau lumea sunt transformate în frumusețe de interpretarea înțelepciunii, științei și artei neîntrecutului creator, pentru a fi reașezate mereu de la capăt în ordinea lor firească, „simbolică” pentru noi. Din perspectiva de interpretare teologic-creștină a naturii și cosmosului, „lumea” și elementele care o alcătuiesc „manifestă” natura ca operă de artă, ca invenție, ca mister, într-un cuvânt drept Creație.

Elementele, „ființele mici”, revelează Ființa, dar ele revelează și frumusețea, vorbind despre adevărul și realitatea altei lumi, prin frumusețea și sublimul acesteia, adică și în categorii estetice sau în normele clasice regăsite în natură: proporții, simetrie, ritm, grație. Urâtul și monstruosul din natură ne vorbesc „privativ” despre o frumusețe căzută, dar care poate fi recuperată prin efortul spiritual al celui care contemplă (ca exemplu, arhetipul bestiei re-umanizate prin iubire, al fiarelor îmblânzite prin cântec-poezie, al demonilor exorcizați prin rugăciuni).

Arhimandritul Daniil Gouvalis, descriind relația dintre Dumnezeu și lume atât ca relație între artist și operă, dar și ca raport între savant și invenția sa, stabilind corespondențe între frumosul organic și frumosul estetic, susține că frumusețea lumii este perfectă în măsura în care ea reprezintă o revărsare exterioară a aceleiași iubiri și energii dumnezeiești care strânge laolaltă existența a Trei Persoane într-o singură Ființă Dumnezeiască. După cum scrie Sfântul Nicodim Aghioritul, „zidirea este explicarea scripturii, iar scriptura este explicarea zidirii”.

Folosind o expresie a lui Ion Ianoși ce caracteriza scrierile patristice dedicate frumuseții, putem spune că Arhimandritul Daniil Gouvalis a scris la rândul său o „teodicee estetică (…) în care frumusețea universală a făptuitorului se transferă într-o frumusețe universală a făpturii sale, cu tot ceea ce conține această miraculoasă făptuire”.

Într-un anumit sens este vorba despre „revoluționarea” concepției lui Platon, cel puțin a afirmației despre contemplarea Ideii frumosului într-o altă existență, pentru că însăși această existență conține posibilitatea contemplării acestei idei pentru cel îmbunătățit sufletește. Sugestia minimului efort, a bunei voințe și bunei-credințe suficiente pentru înălțarea de la sensibil la inteligibil ne readuce însă la „o știință a cunoașterii în cerc” adoptată ulterior de simbolologie: „Nu cunoști frumosul, va reieși din Phaidros, dar îl identifici. Nu-l cunoști, dar îl recunoști. L-ai văzut altădată și i-ai contemplat Ideea, în altă existență” (C. Noica).

În sensul în care pornind de la „făpturile mici și neînsemnate” aspirația spre frumusețe se convertește în căutarea absolutului, frumosul este simbol.

Frumosul „care îndeplinește funcție de adjectiv în limbajul cotidian, devine substantiv în limbajul savant al filosofiei sau al esteticii” remarca Mikel Dufrenne.

Așadar, tocmai calitatea de substantiv, de „obiect” a frumosului care, la limită, în estetica medievală de factură platoniciană este sinonimă cu lumina face posibilă conceperea lui ca simbol.

Înțelegerea rolului și funcției simbolului evoluează împreună cu reflecția asupra frumosului. „S-ar putea spune că teoria frumosului s-a format treptat în decursul istoriei. De fapt, a fost altfel: ea s-a născut de timpuriu, iar mai apoi istoria ei a fost continuă critică, limitare și rectificare” (Tatarkiewicz).

Evenimente care au constituit punctele ei de cotitură sunt următoarele: „Marea Teorie” (concepția clasicismului grec despre proporții, armonie, echilibru, măsură, ritm) și viziunea platoniciană a frumosului ca rezultat al contemplației Ideii; critica adusă Marii Teorii de Plotin și dezvoltată de Dionisie Areopagitul, potrivit căreia, pe lângă proporții, frumosul e determinat de încă un factor (lumina); apropierea, în epoca Renașterii, a două noțiuni: frumosul și arta, care până atunci merseseră pe căi deosebite; trecerea de la concepția obiectivă la cea subiectivă despre frumos (secolul al XVII-lea, n.m.); trecerea gustului de la predilecțiile clasice la cele romantice, de la frumosul sprijinit pe norme la cel liber, de la cel ce trezea mulțumirea, delectarea, la cel ce suscită emoția (secolul al XVIII-lea); tot în secolul al XVIII-lea), apariția unei științe speciale despre frumos (Baumgarten, 1750) și a ideea că această știință — „estetica” — constituie alături de filosofia teoretică și cea practică, al treilea mare sector al filosofiei (Kant, 1790); „un mare moment de cotitură în concepția despre frumos e cel pe care-l trăim astăzi” (Tatarkiewicz). (Prezentul pe care îl invoca esteticianul polonez în anii redactării cărții face, desigur, parte pentru cei de azi dintr-un trecut al reflecției asupra ideilor artistice.)

În limitele generoase ale unei noțiuni de estetic, conform căreia esteticul, asemenea sacrului, se opune profanului (căci faptul estetic, oricât de mărunt, strălucește în cenușiul faptelor cotidiene) putem concepe trecerea de la noțiunea de frumos care coincide cu filosoficul (la Platon) sau cu sacrul (în evul mediu) spre o noțiune „eliberată”, „autonomizată”, „emancipată”, despre care vorbesc Ernst Cassirer, Hans Robert Jauss sau Luc Ferry.

Putem spune că Renașterea deschide drumul unei arte emancipate de datoria sa de a restitui sensul divin al acestei lumi. Dar în istoria curentelor artistice s-au conturat mereu opoziții în legătură cu acest subiect. Berdiaev vede în realism și simbolism forme noi ale opoziției între „clasic” și „romantic”.

Cu cât înaintăm în epocile modernă și postmodernă, esteticul se diversifică în grotesc, urât, absurd, hidos etc. Dar chiar și în aceste ultime forme este de căutat rolul recuperator de sacru al „epifaniei”. Într-o artă desacralizată, descentrată ca și lumea în care este produsă. Nu frumosul, nu sublimul, nu grațiosul aceste lumi ne fac „semne”, ci „altceva”, după cum arată Eliade. De aici poate începe reconstrucția sensului. De la haosul distrugerii formelor. O „instalație” obscenă expusă într-o galerie de artă ne poate spune într-un mod indirect ceva despre sacru: ne sugerează o lume aflată sub puterea spiritului răului și ne trezește nostalgia căutării acelui „artist încredințat că frumusețea este mai reală decât urâțenia acestei lumi” (Berdiaev).

Vorbind despre „ambiguitatea și insubordonarea frumosului” Hans Robert Jauss consideră că: „Dacă în Phaidros Platon a evidențiat și motivat nevoia de frumos ca pe o comunicare între umanitate și divinitate, el nu s-a referit la frumosul artistic”. De aceea, ambiguitatea în legătură cu funcțiile frumosului este o moștenire platoniciană. Între momentele ambiguității frumosului în istoria culturii Jauss amintește pe de o parte „aversiunea” Părinților Bisericii față de artă și pe de altă parte apologia frumosului, simbol al Creației, în opoziție cu ereziile maniheiste. „Punctul culminant al demnității recucerite a Frumosului (aflată la baza religiei umaniste a artei) îl reprezintă apologia pe care Academia Platoniciană din Florența o face artei, ridicând poezia la rang de theologia poetica”.                                                                        

Autonomizarea incipientă a „artelor frumoase” are ca efect diferențierea lor de „artele utile” și „artele teologiei”. „Insubordoarea frumosului” este tradusă prin „rațiunea autonomă a artei de a reprezenta experiența pământească”. Cu alte cuvinte, insubordonarea experienței estetice înseamnă „afirmarea imanenței frumosului în opoziție cu canonul platonician al transcendenței”. De exemplu, în romanul curtean din secolul al XII-lea, drumul cavalerului rătăcitor ca și cel al îndrăgostitului este ridicat la rang de model, contrar celui parcurs de sfinți „prin telosul investigației în propria lume interioară și prin desăvârșirea de sine”.                                                                              

La rândul său, Luc Ferry vorbește despre „revoluția gustului” pe parcursul istoriei esteticii privită ca „istorie a subiectivității”: „Nașterea esteticii se adeverește astfel a fi riguros indisociabilă de o anumită retragere a divinului. Și datorită acestei retrageri apare o nouă figură a subiectivității finite care se numește, la Kant, reflexie. (...) prin ea, spectatorul frumuseții încetează a mai fi un individ — oglindă, o monadă care nu comunică cu celelalte monade decât prin intermediul satelitului divin”. Căci retragerea lui Dumnezeu confruntă estetica cu noi interogații: trebuie de aici înainte gândit „simțul comun” suscitat de obiectul frumos, sau, dacă vrem, acordul „sensibilităților” (cel puțin, bine înțeles, atunci când are loc), altfel decât în manieră teologică (monadologică). În alți termeni, la o anumită reprezentare a intersubiectivității trebuie recurs pentru a înțelege un astfel de acord.

 

 

 

Bibliografie

 

 

 

  1. Katharine Everett Gilbert și Helmut Kuhn, Istoria Esteticii, București, Ed. Meridiane, 1972.
  2. Constantin Noica, Interpretare la Hippias Maior, în Platon, Opere II, București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1976.
  3. Platon, Opere IV, București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1983.
  4. Dionisie Pseudo-Aeropagitul, Despre numele divine — Teologia mistică, Iași, Institutul European, 1993.
  5. Nicolai Berdiaev, Sensul creației, București, Humanitas, 1992.
  6. Arhimandrit Daniil Gouvralis, Minunile Creației, Bacău, Ed. Buna-vestire, 2001.
  7. Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, București, Humanitas, 1992.
  8. Ion Ianoși, Nearta-Artă, București, Ed. Cartea Românească, 1983.
  9. Mikel Dufrenne, Le Beau, în Esthétique, Paris, PUF, 1981.
  10. Wladislaw Tatarkiewicz, Istoria celor șase noțiuni, București, Ed. Meridiane, 1981.
  11. Ion Ianoși, Sublimul în estetică, București, Ed. Meridiane, 1983.
  12. Luc Ferry, Homo Aestheticus, L’invention du goût à l’âge democratique, Paris, Ed. Grasset et Fasquelle, 1990.
  13. Hans Robert Jauss, Experiența estetică și hermeneutică literară, București, Ed. Univers, 1983.

 

                           

 

 

Comentarii cititori
sus

Bogdan Țiței

 

 

Despre frumusețea schematică

 

Cine mai crede în frumusețe? Înțeleptii, criticii de artă, idealiștii și... femeile retarde.

Frumusețea este totul: este atracție, plăcere, o utopie estetică în drumul spre perfecțiune, naturalețe ori bisturiu (botox, silicoane – femeie cu bani), religie este... totul. De fiecare dată când comentăm despre frumusețe, aproape instinctiv, într-un „efort” cvasiintelectual ne referim la frumusețea interioară sau la... doamne. „Arată-mi o femeie frumoasă și-ți voi arăta un bărbat plictisit de ea” – spune o vorbă veche (remarca se ia ca atare – aviz misoginilor sau feministelor ce-mi vor sări la gât). Iar când poetul Ion Stratan declara că „femeia este un bun conducător de poezie,” te gândești, dincolo de noțiunea de muză, de ideal feminin, la o descalificare a doamnelor cu cel puțin o clasă.   

Frumusețea nu (mai) are culoare, nu (mai) reprezintă o senzație (chiar dacă exemplele tind – doar tind - să mă contrazică), este pur și simplu un concept neutru, o perioadă temporală, un discurs la care rămâi cu gura căscată dar care, odată înțeles în ideile promovate, nu mai prezintă interes. Frumusețea înseamnă noutate, spontaneitate, starea de moment. Psihologia frumuseții ține în genere de încredere, de stima personală, de imaginea de sine; in extenso, de publicitate (fie și în rândul colegilor), de, finalmente, vânzarea acestei imagini; cu alte cuvinte ne „promovăm” personalitatea (a se citi imaginea). Și, pentru că vocea, picioarele, fundul, sânii se asigură pe bani grei, să ne grăbim, să ne facem un tunning, să ne punem o alarmă (un fel de clopoțel la gâtul pisicii) altfel riscăm să ne podidească prostia!

De ce despre frumusețe? Pentru că așa-mi cere editorul, pentru că frumusețea are ca atribute simplitatea dar și puritatea originară, lucruri recomandate și plăcute de majoritatea... cel puțin în teorie. Pentru că nu mai cred în frumusețe ca esență ci, ca ambalaj, ca fundă a unui pachet împopoțonat cu tot felul de zorzoane. Frumusețea caligrafică, ca soluție de circumstanță valorică, frumusețea creatoare, ca o convenție a actului artistic, vizibilă în pirueta balerinei, saltul circarului, penelul pictorului, etc. Despre frumusețea găunoasă a diplomelor de absolvire, de acel galben hepatic, însoțite de nemulțumirea omului perfecționist sau pur și simplu inteligent.

Despre frumusețea copilăriei pierdute între TV (pentru cei mai puțin blagosloviți cu tehnologia) tabletă, calculator, facebook și twitter, despre bucuria serilor cu noi episoade din Dallas, despre nostalgia ploilor de odinioară. Trăim, cel puțin când discutăm despre frumusețe, aceeași stare pe care Sue Ellen o experimenta la remarcile lui J.R.: Sue Ellen, you’re drunk again”, No darling, I’m just confused.”

 Frumusețea dă tonul. Așa că, tot ce derivă, poate fi rezumat schematic, în zeci de subiecte: despre combinația periculoasă a pachetului frumusețe/inteligență, rarisim în zilele noastre, despre minunăția utopică a libertății.

Despre frumusețea de graniță, despre eleganța și rafinamentul maturității versus frumusețea sălbatică și lipsită de inhibiții a tinereții, despre frumusețea bolii creatoare, a umorului negru, a viselor, a zborului (fie și deasupra unui cuib de cuci), despre frumusețea prostiei/genialității vs mediocritate (scena finală din Balanțalui Pintilie este sugestivă), a misterului din Twin Peaks, a dezvăluirilor lui Hercule Poirot, a nebuniei, a excepției ce întărește regula. Oamenii nu mai vor frumusete, nici măcar iubire, sunt sătui de festivisme pline de afect. Vor mai degrabă înțelegere, sinonimă uneori cu toleranța.

Despre frumusețea lipsită de prejudecăți și inhibiții a divelor din pictoriale, ce pozează în numele promovării păcii în lume și a salvării balenelor (sau asta era la concursurile de miss?)

Despre plictiseala frumuseții perfecte, despre lipsa actuală de semnificații a frumuseții, ca imagine seacă, tâmpă, fixă a unei noțiuni, a extincției repetate - a asfințiturilor, despre frumusețea perfidă a războiului, despre frumusețea înjurăturii eliberatoare de frustrări și oboseală, despre frumusețea vânătorii, a ritualului uciderii taurului din arenă, despre frumusețea tripată a religiei drogurilor (http://www.9am.ro/top/Incredibil/290418/imagini-incredibile-cu-maicute-care-cultiva-marijuana/9/9.html), despre frumusețea mutilată a fotografiilor lui Michael Stokes (http://diez.md/2015/07/20/proiect-foto-inedit-cu-soldati-americani-mutilati-in-timpul-razboiului/), despre frumusețea tăcerii.

Poate că greșesc, dar mai există o frumusețe... a indiferenței suculente, plină de lehamite. 

 

Comentarii cititori
sus

Mircea Țuglea

 

 

Un flash

 

Frumusețea-i ceva greu de-nțeles. Dar este, ca și tragicul, ceva care ne atrage. Are o pulsiune, plăpândă tensiune, ce ne face să palpităm. Sclipește în noapte, ca stelele. Răsare ca una dintre ele. Frumusețea-i atât de frumoasă, și-atât de greu poate fi înțeleasă.

Văd, pe stradă, femei frumoase (și Dumnezeu știe c-avem destule). Le privesc pofticios, insistent, iar ele se lasă pradă acestui viol vizual inconștient. Se bucură că un bărbat le poftește, că forma carnală se potrivește. Dar nu acestea-s frumoase, într-adevăr. Nu ele l-au dus pe-Adam până la măr.

Mai degrabă, văd frumosul în micile gesturi – în senzația (insesizabilă altfel) că o pisică te privește, în rujatul din oglinda mașinii, în munții din Germania derulați în viteză de 300 km/h, sau în furtuna din Italia, dinspre Napoli spre Florența, în turbulențele de la aterizare, în Italia. Gesturile mici, în fapt, sunt gesturi mari – și cele care contează.

Cred că există o cezură, o ruptură, o spărtură – prin care putem întrezări frumusețea. Nu putem iubi, din perspectiva unui bărbat, o femeie glossy – ne afișăm cu ea pentru a ne confirma statutul. Am în minte, acum, imaginea pisicii fără coadă, pe care o văd de fiecare dată când ies din casă – ba, uneori, cățărată în bradul din fața ferestrei. N-aș putea-o iubi, respecta-o, dacă n-aș conștientiza tocmai faptul că este „fără coadă”. Nu este o pisică glossy – și tocmai asta mă face s-o iubesc, s-o hrănesc, să îmi pese de ea. Nici noi, oamenii, nu suntem prea diferiți. Suntem un fel de pisici mai mari. Dolofane.

Aici este cezura: în momentul în care, știm, frumusețea orbitoare a frumuseții sclipește, ca un flash divin – momentul în care știm că ne-a atins, sau c-am luat parte la ceva de nedescris. Dar, despre asta – nu poate fi scris. 

 

Comentarii cititori
sus

Teodora Vasilescu

 

 

*

Zici tu că fericirea e un gol într-o inimă de copil
Nașerea de clipe pătate de sânge 
Cu ochi deschiși
Și mâini alerte
Frumusețea- stereotip verbal
Tu îmi spui că mă iubești
Eu îți spun că cerul e rotund
Și dacă fugim acum
Cine știe
Poate
O să avem timp
Să traim din nou


**

Dacă nu ziceai că sunt un fel de
Desen pe o hârtie de carton
Cu nasul deformat și cu mâinile
Puțin mișcate și întinate
Ochii depărtați
Și picioarele strâmbe
(Fără să mă auzi când îți șoptesc că
Pot să fiu orice dacă mă lași suficient în soare)
Să mă topesc într-un bol cu înghețată
În timp ce descopăr că iubirea
E o altă metodă de a te venera
În timp ce-mi spui că da,
Fericirea e ceva ce nu-s în stare să înțeleg
Ceva ce o să mai dureze doi ani
Din trecut până ieri
Toți oamenii de pe stradă
Ei cred
Eu cred
Tu nu crezi
Anatomia broaștei pe un băț metalic
Funda fetei din față desfăcută
Cerul rotit în jurul capului tău imens
Eu cred
Tu nu crezi
Frumusețea antică a prezentului
Ideea despre cum urâții iubesc mereu mai mult
Tot ei sunt ăia care se preling pe bluze și sutiene rupte
În degete strâmbe și în riduri
Dar noi știm
Că distanța dintre noi și univers
Se măsoară în celule tinere


***

Sunt o oarecare mișcare pe sub
Apa din pahar apa din pământ apa din tine
Brațele și privirile răutăcioase ale
Mariei cea cu ochi verzi în lumină
Toată viața e o alergătură la cursa
Melcilor rapizi
Care țipă de dor în timp ce descoperă că
Frumusețea nu e a lor
Nu e ceva ce pot fura

Comentarii cititori
sus

Aprilia Zank

 

tell me about beauty
 
tell me about beauty
about Ophelia
sleeping on a bed of weeds
with little fish
weaving nests
in the shelter of her eyelashes
 
tell me about beauty
about Desdemona
dreaming figments of innocence
while black-feathered Death
rotates with vultures
above her immaculate sheets
 
tell me about beauty
about Cleopatra
snaking her splendour
among spikes of jewelled crowns
but doomed to touch the skin of the viper
for the thrill of the final embrace
 
tell me about beauty...
 
Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey