Bogdan Florea
Andreea Gavrilă
Adrian Ghiță
Bogdan Popa și Adina Mocanu
Roxana Știubei
Aprilia Zank

 
sus

 

 

 

Timpul

Comentarii cititori
sus

Bogdan Florea

 

 

Eu cu mine și tot eu

 

Oare am trecut vreodată pe lângă mine? Eu, cel de azi, să fi trecut pe lângă eu, cel de ieri și să nu-l fi recunoscut? El, eu cel de ieri, să fi trecut pe lângă mine, eu cel de azi? Și oare să mă fi cunoscut? Nici nu știu. . . eu cu mine de ne-am cunoscut or’. . .  Nu, nu știu să-l fi cunoscut pe eu sau eu să-l fi cunoscut pe mine. Or’ ne-am cunoscut și ne-am uitat? O! Dar vai! Dacă eu am să trec pe lângă eu și n-am să-l recunosc că sunt eu și, astfel, să trec eu pe lângă mine ca pe lângă un străin. Ce străin sunt eu de mine. Și cine poate ști de câte ori am trecut pe lângă mine și nu m-am recunoscut. Și, poate, amândoi ne îndreptam triști spre casă. . . sau vesel eu trecea pe lângă eu cel trist. Tristețea mea să nu-l fi mâhnit pe eu în veselia lui? Dar nici nu știu de m-am întalnit cu mine. . . cred că nu. O clipă doar, trebuia să fi simțit ceva; o clipă nu mai mult. Ar fi trebuit să simt o fulgerare, o sclipire sau un strănut măcar. Nu, nu l-am întalnit pe mine; nu încă. Sper.

Trist. Tot trist. Atât de trist că nu m-am întâlnit cu mine. Oare pe unde umblu eu, de nu mă întâlnesc cu mine, pe unde umblăm, de nu ne întâlnim deloc? Dar ce aș face eu, de m-aș întâlni pe mine? O lacrimă să îmi curgă mie, sau tot mie? Or’ nu, că nu mai suntem băieței… Nici o scrisoare nu mi-am scris eu mie. O bere n-am băut cu mine, un suc măcar, nici o cafea, prăjitură nici atât. Unde-s eu când eu sunt singur? Unde-s eu când eu mă caut?

Cred c-am fi doi buni prieteni, de m-aș întâlni cu mine. Poate cei mai buni. Povești ne-am povesti și glume am face și am râde împreună. Și bere am bea, poate și suc, cafea eu nu, celălalt eu nici atât. Și cartea preferată am împărți-o eu cu mine. Ne-am spune ce am citit, de ce și când, ce am învățat și cum, și cât.

Oare nu vom trece noi pe lângă noi, fără ca măcar să știm că noi am fost odată noi?... fără să știm că am fost acei noi pe lângă care tocmai am trecut. Oare noi cei noi îi mai cunoaștem pe noi cei vechi? Dar noi cei vechi îi mai știm sau i-am cunoscut pe noi cei noi?

Ce liniștiți, ce limpezi și cuminți trecem noi pe lângă noi. Trecem fără a ne tulbura măcar de noi pe lângă care tocmai am trecut. Și ce orbi ne privim noi in ochi pe noi, când ne întalnim cu noi… și ce muți vorbim cu noi, când ne întâlnim pe noi, și ce surzi suntem noi când n-auzim pe noi.

Noi înșine am fugit de noi și fiecare dintre noi în parte și pe rând. Noi suntem mulțimea ce se caracterizează prin singurătate în comun.

 

Comentarii cititori
sus

Andreea Gavrilă

 

 

L-am considerat întotdeauna cel mai mare dușman. De cand mă știu am luptat cu el. Și nu doar că m-am luptat dar l-am și făcut responsabil de toate neîmplinirile mele. “Nu am (avut) timp”: țapul ispășitor perfect pentru toate câte nu le-am putut (sau vrut) face sau nu am putut să fiu. Până și moartea am aruncat-o în vina lui: “n-a mai avut timpul răbdare cu…”.

De abia acum realizez, și sunt departe încă de vârsta senectuții, cât de nedreaptă am fost cu cel mai mare dar pe care zeii mi-l puteau da: timpul. L-am rupt în bucăti cu fiecare noapte dinaintea vreunui examen, l-am sfîșiat în fiecare cursă contra cronometru a vieții mele și l-am blestemat în fiecare dimineață când suna alarma ceasului. I-am aruncat în cârcă toate frustrarile mele –“n-am avut timp!” și l-am ignorant în fiecare sâmbătă seara în oraș cu prietenii sau lipită de tv ori laptop. Și el le-a îndurat pe toate și mi le-a suportat pe toate. De câte ori am ieșit din bătălii cu trupul sau sufletul făcute cioburi, el mi-a stat alături și din nemărginirea lui a luat lipici și m-a făcut la loc. Nu a contat ca i-a luat o oră sau 5 ani. Mi-a acoperit rănile cu palma, căci el nu vindecă, doar acoperă, și m-a facut să uit de ele, până când s-au vindecat de la sine. A fost un gentleman vrăjind oglinda să nu-mi arate vârsta, astfel păstrându-mi și spiritul copil. Mi-a fost prieten și aliat în singurătățile mele, nefăcându-și apăsătoare curgerea.

M-am trezit din furia mea contra timpului când aproape am facut hernie ridicându-mi copilul în brațe și realizand ce mare s-a facut. Mi-a stat pe limbă vechiul reproș: “ce repede a trecut timpul!”. Dar mi-am înghițit cuvintele pentru că, în acel moment, am înțeles că el nu trece. Nu a trecut niciodată. A fost cu mine în fiecare clipă. Pentru că el este o unealtă infinită și eu sunt cea care a primit un număr finit de ani pe-aci, în care ar fi trebuit să învăț să-l folosesc. Doar că eu l-am risipit pe prostii și i-am ignorat binecuvântarea. Atunci a fost clipa în care am jurat că voi avea timp. Pentru toți și pentru toate. Și mai ales pentru mine. Pentru că Timpul nu se măsoară în secunde, ci în zâmbete. Câte ai dat și câte ai primit. Eu, una, am terminat cu lupta împotriva timpului. Știu că dacă mâine plec din realitatea aceasta, nu mi-a mai rămas nimic nefăcut în agendă, din cauza lipsei de timp. Poate din neglijență, rea-voință, etc. Dar nu din lipsa timpului.

 

Comentarii cititori
sus

Adrian Ghiță

 

 

Timp și spațiu

 

Regii Lear ai vremurilor noastre oferă câte un regat în schimbul timpului și spațiului. Timpul niciodată nu este suficient, iar spațiul in care ne mișcăm, chiar dacă se măsoară în mii și zeci de mii de kilometri, a devenit neîncăpător. Timpul și chiar spațiul sunt noțiuni abstracte, adică au fost imaginate de om pentru a explica schimbările pe care le percepem. Timpul și spațiul nu pot fi văzute, pipăite, auzite, gustate și nici mirosite. Voi încerca să arăt că pentru aceste invenții ale minții umane, care s-au întors împotriva noastră, există totuși o oportunitate de rezolvare.

 

Timpul ca o muchie de cuțit

Din cele mai vechi timpuri, omul a observat că unele schimbări din viața lui se repetă. Ziua și noaptea, iarna și vara, revin ciclic. Pentru a evidenția aceste schimbări, a inventat o mărime care să le măsoare ciclicitatea, pe care a numit-o timp. A ales o schimbare de ciclicitate cât mai exactă pe care a luat-o drept referință și a comparat-o cu celelalte schimbări percepute. La început, mărimea de referință a fost mișcarea soarelui pentru ceasul solar, apoi oscilația pendulului pentru ceasul de perete, ca să ajungem astăzi la frecvența de vibrație a atomului de cesiu pentru ceasul atomic. Pare prea convențional, de exemplu eu aș dori să-mi stabilesc ca referință intervalul când trebuie să mă bărbieresc.

Existența acestei referințe ne introduce în viață o cadență obositoare. Ne obligă să controlăm schimbările din viața noastră pentru a le încadra în cadențele mărimii de referință. Trebuie să ajungem la serviciu la ora 8 fără zece și pentru aceasta, conștient, inițiem schimbări în viața noastră care să ne conducă la starea dorită într-un număr de cadențe dat. Dar aceste cadențe ale schimbării de referință au importanță pentru că noi, în imaginația noastră, le considerăm importante. Și toți ceilalți oameni le consideră importante, pentru că așa a fost educată conștiința noastră să ințeleagă realitatea pe care o percepem.

Ca urmare a numărului din ce în ce mai mare de stări pe care ni se cere să le atingem într-un număr dat de cadențe, ne concentrăm din ce în ce mai mult să inițiem schimbările necesare pentru a ne aduce în stările planificate. Pentru a elibera putere de procesare a conștiinței, ștergem repede stările pe care le-am atins deja (trecutul) și tratăm cu din ce în ce mai multă ușurință (citește superficialitate) stările care urmează. În plus, nu rămân resurse fizice nici măcar să putem conștientiza și procesa starea actuală (prezentul). Trăim legați cu spatele pe botul unui avion în zbor, ne împinge din spate trecutul spre viitorul larg cu multe oportunități in față, iar prezentul este din ce in ce mai subțire, ca o muchie de cuțit. Nu mai mirosim, auzim, pipăim, gustăm, vedem nimic din ceea ce ne înconjoară pentru că toate resursele noastre intelectuale sunt orientate spre procesarea schimbărilor ce urmează imediat.

Dacă am îndepărta constrângerea noțiunii de timp, ar dispărea întreaga referință la care raportăm schimbările din viața noastră, adică forțând puțin, putem face abstracție de existența lor și deci de grijile lor. Priviți la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe, și Tatăl vostru Cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi cu mult mai presus decât ele? (Matei 6,26).

Totuși, conștiința noastră a învățat că rămâne o schimbare pe care nu o putem nega si anume trecerea în lumea cealaltă. Pentru monahi, de exemplu, există numai două schimbări la care se gândesc: botezul, care s-a produs deja si respectiv moartea care nu se știe când va veni, deci nu poate fi măsurată în timp. Așa că pentru ei nu există constrângerea timpului, nu își risipesc resursele intelectuale pentru a iniția schimbări. Conștiința lor este închinată lui Dumnezeu care este etern, deci din nou nu au nevoie de măsura timpului. Așa că acești oameni nu au termene pentru atingerea singurei stări care urmează pentru ei, ci se pot pregăti în liniște, temeinic și conștient pentru această schimbare. Îngrijirea sufletului, chiar dacă este o activitate umană, nu are nevoie de timp pentru că ea se desfășoară încontinuu, nu se poate contabiliza numărul de rugăciuni sau posturi, pentru că ele contează ca adâncime și simțire a spiritului și nu pot fi măsurate cu unitățile materiale, fie palpabile sau abstracte. Drept aceea, privegheați, că nu știți ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului. (Matei 25,13).

Am arătat că timpul este un concept care funcționează numai în lumea materială, nu are nici o relevanță în lumea spirituală a religiei creștine. Se poate, deci, identifica o oportunitate deosebită de a ne elibera de eforturile schimbărilor materiale raportate la un concept de timp din ce în ce mai scump plătit, prin risipirea energiei vitale care ar putea fi folosită pentru cultivarea sufletului.

 

Spațiul

Einstein a încercat să evidențieze existența spațiului prin măsurarea lui cu o prăjină. Dar în zilele noastre există mulți oameni care contestă noțiunea de spațiu, așa cum a înțeles-o umanitatea până acum. Frontiera spațiului până la care se gândește fiecare individ depinde de posibilitățile sale de mobilitate: pentru un bătrân imobilizat la pat nu depășește pereții camerei sale și poate colțul de cer pe care îl poate zări pe geam, pe când pentru președintele Americii globul pământesc este prea strâmt. Spațiul, deci, este o imagine a minții, limitată de posibilitatea noastră de deplasare. Cum poate să încapă în mintea unui bătrân de la țară spațiul parcurs de nepotul său de acasă până în Canada într-o singură zi lumină, când el se raportează la spațiul parcurs cu căruța de la Craiova la Bulzești în aceeași perioadă? Aceasta dovedește că spațiul este o mărime relativă, are valori diferite pentru oameni diferiți.  Conștiința noastră se luptă să înghesuie imaginea abstractă a spațiului în tiparele impuse în școală, adică în unitățile de măsură absolute. Pustnicul care își impune limite apropiate ale spațiului său, practic reduce noțiunea abstractă la o dimensiune mică foarte ușor de controlat. Își poate folosi simțurile (văzul, pipăitul) pentru a defini obiectele situate pe limitele spațiului său vital. Spre comparație, un călător cu avionul din Munchen la New York nu „simte” spațiul pe care urmează să-l parcurgă, el decât îl poate reprezenta abstract în minte.

 

În loc de concluzie

Într-o viață din ce în ce mai mult petrecută în mediul virtual, începem să conștientizăm că noțiunile de spațiu și timp, despre care am învățat în școală și în familie ca fiind realitatea evidentă, sunt abstracte. Atunci, pe ce ne-am putea sprijini?  Dumnezeu nu ne raportează la spațiu și timp, pentru el toate (fără limite de spațiu) sunt veșnice (fără limite de timp). În acest fel, creștinii devin liberi de constrângerile spațiului și ale timpului. 

 

Comentarii cititori
sus

Bogdan Popa și Adina Mocanu

 

 

Ce facem cu monstruozitatea copiilor? Spații-timp-contexte

 

Bogdan și Adina se află în două spații diferite. El e într-un oraș distrus de supremația albă, care se vrea reinventat pentru gentrificare și alte năzbâtii (adică, e în Cleveland, țara unitedstetziană). Adina se află într-un oraș inventat ca paradis turistic, care își omoară încet imigranții săraci (adică supercostisitoarea Barcelona). Ei vorbesc despre copii, timp, și abilitățile lor speciale.

 

1) Copii cu abilități speciale la nord-americani: monștrii și kinestezia

Bogdan: știi bine, Adina, există un timp al capitalismului mort pe care îl consumăm cu toții. E timpul televizorului deschis, al alegerilor electorale, al consumului în magazin între obiectele care îți plac mai mult sau mai puțin. Dar, mai insidios, timpul mort se instalează în plăcerile care sunt contra-culturale, care par cumva interzise, sau în care te revolți împotriva sistemului. Un serial cum e Stranger Things face din furia anti-capitalistă un loc privilegiat al capitalului mort. În poveste, trebuie să simpatizăm cu un grup de copii din Indiana, în anii '80, unde avem un personaj ciudat, Unsprezece, genderqueer și poate trans, care se revoltă împotriva unor experimente conduse de armata federală. El și ceilalți copii sunt aici văzuți ca o armată de rezervă împotriva capitalismului exploatator unitedstetzian. Noi ținem cu ei, copiii rebeli, cei care au un viitor, aflați într-un timp trecut care va inaugura poate un alt timp viitor, fără experimente militare. Ce face Unsprezece este să miște obiectele cu mintea și să facă contact cu un alt timp și spațiu, cel al monștrilor. 

Hai să discutăm despre copii și relația lor cu viitorul în imaginația nord-americană. Copiii, adică generația nouă e idealizată ca un viitor timp al schimbării. Adică, ei, noii marxiști care vin din urmă o sa îl distrugă pe Trump. Dar îmi vine să zic și eu ca Lee Edelman: Fuck the kid! Ce știm deja este că timpul viitor din Stranger Things nu există, așa cum nu există orașul Hawkins din statul Indiana. Ce știm este că statul american e angajat în experimente globale, de poliție și că supraveghează prin frică și control orice contestare a instituțiilor lui. În cartierul unde stau în Cleveland, poliția îi oprește tot timpul pe cei care nu arată alb, cei care au bec spart, sau poate nu au bani de asigurare. Poliția locală s-a născut istoric din forțele care trebuie să îi disciplineze pe sclavi și să apere proprietatea albă. Global, funcția statului american este de a face ceea ce face la mine în cartier, să îi oprească pe cei care nu corespund și să îi hărțuiască. Dacă viitorul din Stranger Things nu există, atunci ce funcție are imaginarea unui viitor în care o trupă de copii se luptă cu adulții, unii mai proști, alții mai corupți și sadici? Ce face capitalul mort aici este să se reproducă prin nostalgia unui timp al furiei împotriva părinților, care, nu-i așa, au produs sistemul ăsta. Capitalul nu poate să existe doar mort, și trebuie să funcționeze în mișcare continuă, în extragere de plus-valoare. Dar o face prin mijloace specifice, și aici avem inaugurată kinestezia ca abilitatea specială a copiilor.

Kinestezia este un mod de a extrage capital din nostalgia unei revolte. Kinestezia este ca shining, ca relația afectivă cu un extraterestru, o abilitate de a face viitorul diferit, de a îl recrea. Dar kinestezia și relația copiilor cu monștrii este deja îmblânzită pentru a reconstrui proprietatea albă a nordamericii. Ce face Stranger Things este să extragă plăcere din nostalgia unui timp în care cei care privesc serialul erau ei înșiși copii, în care vedeau Star Wars, și povestea lui ET, și îl știau pe Jack Nicholson din The Shining. Dar extragerea de plăcere nu este o simplă extragere, și, așa după cum știm, orice extragere e senzațională, orice extragere a loteriei e unică și te poate face mare. Extragerea de plăcere fură din materiale care deja au dus la formarea neoliberalismului ca mod de gândire, ca mod de a simți lumea. ET era o figură care s-a născut din lupta împotriva sovieților, a obsesiei pentru cucerirea cosmosului care ar duce la înfrângerea socialismului. Copilul alb din suburbia americană se alia cu o figură care provenea din imaginația de starwars a lui Reagan. În The Shining, avem istoria unui băiat alb de suburbie care, poate și pentru că a fost abuzat de un tată alcoolic, poate acum să shine, adică să intre în legătură cu un trecut mort al colonizării americii, al distrugerii populației indigene. Monștrii sunt aici modalități prin care sunt criticați părinții, dar ei sunt mobilizați ca monștri ca să realizeze o reconsolidare a proprietății albe, a supremației unui anumit liberalism în care individul liber este celebrat ca figură eroică.

Adina: Excelentă idee, Bogdan! Pe mine mă fascinează tot ce are legătură cu acest subiect. Copiii sunt activi și foarte vizibili, dar fie sunt omiși din discursul oficial, fie sunt priviți ca niște elemente pasive în procesul de socializare. Am observat că, în ultimul an, Netflix s-a axat pe personaje de seriale care de obicei sunt ținute pe plan secundar. Mă refer aici la binecunoscutul serial ce recreează viața faimosului narcotraficant Pablo Escobar, apoi la Luke Cage, supereroul negru și copiii superdotați din Stranger Things. Totuși, ca să reiau ideea de plăcere, pe care o menționezi și tu, Bogdan, toate aceste personaje  „minore”, secundare, trec în prim-plan, dar acum sunt prezentate dintr-o perspectivă „dulce”, clișeizată, și alimentează stereotipurile pe care le reincorporăm tocmai pentru că ne simțim legați afectiv de ele. Acest lucru este periculos pentru că în loc să ne curețe de acele șabloane, ne fac să le reacceptăm tocmai prin această plăcere vizuală. Îmi vine în minte articolul Laurei Mulvey, în care vorbește despre plăcerea vizuală și narațiunea cinematografică, despre cum inconștientul patriarhal a structurat forma filmică și cum cele trei tipuri de privire  (a camerei de filmare, ale personajelor și a publicului) au dat naștere unui mecanism de plăcere stereotipică. Eu cred că acest mecanism apare și în Stranger Things. De-a lungul serialului, am avut senzația constantă că puterile pe care le avea Unsprezece, dar și inteligența băieților (la care se adaugă elementul de carismă vizuală), erau trimiteri directe la faptul că în copilărie există un joc al limitelor între permisivitate și control. Inteligența copiilor dotați e un fel de scuză pentru a-i lăsa  liberi și tocmai această inteligență poate fi folosită ca un capital. Forma aceasta de permisivitate e înșelătoare, e numai pentru cei care dispun  de aceste capacități supranaturale pentru a interacționa cu lumea fantastică, cu monștrii, cu extratereștrii. De ce se întâmplă asta? Pentru că, până la urmă, se utilizează inocența copilăriei prin această falsă libertate de joc, iar adulții pot să folosească această caracteristică a ludicului pentru a se apropia de acel necunoscut, acel monstru, pentru exploatarea lui mai târziu.

Unsprezece, inițial scapă din acest experiment și intră în altul, doar că aici intră în contact cu clișeele pământești (pentru că este considerată o fată, este romanticizată, îmbrăcată în roz și este folosită pentru a salva lumea), bineînțeles, și în cazul unui trans tot la fel se pune problema pentru că minoritățile sunt sacrificate și înlăturate, dar într-o formă inversă ce lasă impresia că sunt salvatoarele planetei. Unsprezece mă face să mă gândesc la legătura dintre  „inerme” și vulnerabilitate despre care amintește Cavarero, dependența față de celălalt, atât din perspectiva grijei, a protecției, dar și din cea a expunerii în fața atacurilor, manipulărilor sau a presiunilor de orice tip. Când intră în contact cu lumea (ca  „inerme”, totalmente fără protecție), după ce fuge din închisoarea experimentelor (și totodată disciplina corpurilor, ca să fac o trimitere la studiile foucaultiene), prima experiență a lui Unsprezece e devorarea unui hamburger și a unei farfurii pline cu cartofi prăjiți, iar mai apoi descoperim că-i plac la nebunie waffles. Ideea stă tocmai în dorința de deschidere, junkfood are un aspect aici incorporat tocmai prin acest non-control, o nepăsare, dar în același timp, ne prezintă și o lume a sărăciei, pentru că acest tip de mâncare e accesibil săracilor, americanilor care practic trăiesc din fast food, nu pentru că și l-ar dori, ci pentru că e ieftin și accesibil. Când colindam străzile prin Philadelphia, trebuia să intru în localuri unde puteam să găsesc wifi gratis, iar acele puncte cu internet erau fastfood-urile. Erau mulți oameni săraci acolo, oameni care mâncau nepăsându-le de nicio regulă de conduită. Eu aveam imaginea unui McDonald's din orașul meu, locul unde mergeau, de regulă, oamenii de clasă medie cu aspirații vestice.  În general, în Europa de Est, acest loc e un simulacru, un vis american din filmele hollywoodiene care lăsa cu gura căscată orice persoană ieșită din strâmtoarea comunismului. Dar să ne întoarcem la Unsprezece, expunerea ei&lui la viața necontrolată: la junkfood, relația pe care o are cu băieții, faptul că vrea să se dezbrace în fața lor sau că nu înțelege de ce trebuie să se ascundă, dă naștere unei alte dinamici: o face să fie un subiect activ, vizibil și dorit. Unsprezece se lasă mâncat(ă) de monștri,  renunță la viața ei dintr-un gest de prietenie și solidaritate față de pământeni. Eu cred, însă, că acest gest e o manipulare tocmai pentru că se recurge la ideea de sacrificiu pentru a păstra cu orice preț rasa umană, la reformularea basmului că există o clară diferență între noi și ei, între umani și monștri, că lumea terestră trebuie menținută pentru că e lumea celor buni, perfecți, de o categorie superioară.

 

2. Kinestezia și copiii la socialiști și post-socialiști

Adina: Bogdan, filmele făcute în comunism sunt o lume nouă pentru mine. Nu pentru că nu aș fi interesată de trecut, ci mai degrabă dintr-un dezinteres al românilor să promoveze aceste filme socialiste în România din prezent. Te las pe tine să-ți expui ideile, eu revin mai jos cu o altă abordare.

Bogdan: Câteodată fantazez la cum s-ar putea face un remake al unui film pe care nu l-am văzut când eram puști, dar pe care o generație înaintea mea l-a mâncat pe pâine, Racheta albă (1984). Asta ar întrerupe serios capitalul actual, cel care nu se poate raporta decât la imaginația unitedstatiztiană. La HBO, poți face un serial ca În derivă, care preia din obsesiile psihoterapeutice legate de cum să devii un cetățean mai productiv al capitalismului. Dar ar putea HBO să re-facă un serial cum este Racheta albă

De ce ar face asta? Păi există o generație locală în România care trăiește cu mintea puștilor din Racheta albă, care nu deplasează evident, obiecte, din câte știu eu. Dar cei care sunt acum peste patruzeci de ani, și au copii (frate-meu, de pildă), au trăit în imaginația unui spațiu socialist, unde copiii comunicau prin stații radio și descopereau comori. E adevărat, nu ai monștri în Racheta Albă, din câte îmi aduc aminte. Dar ai copii într-o relație specială cu o imaginație socialistă, care e acum anatema în România. Ia-l pe profesor, Axinte, care este un Albus Dumbledore comunist sau un Corb cu Trei Ochi, care îi ajută pe Viorel și Dan să se transforme, să devină altceva. El are capacitatea de a se juca, de a constitui un ideal nou, dar jucând jocul așa cum Viorel și Dan vor să îl joace. Axinte face ce vor băieții, îl recunoaște pe Viorel ca fiind căpitan, și este un egal în relația cu cei doi copii. Un egal, dar și un Dumbledore care intensifică dorința lor de a ști, de a descoperi ce nu este încă știut, care deja a inventat o mașină care poate să supraviețuiască economiei de subzistență în anii în care socialiștii plăteau datoriile la FMI (apropo, socialiștii care au început prin a boicota sistemul capitalist acum s-au transformat în buni plătitori, ceea ce ne spune multe despre evoluția socialismului estic). Dar să mă întorc la Axinte ca figură a profesorului. Axinte este cel care leagă tocilarii comunismului într-un proiect excitant, al descoperirii a ceea ce nu este încă inventat. Axinte este, condensat, un mecanism al inventării unei lumi noi, dar nu una a omului nou brutalizat - așa cum retorica totalitarismului l-a inventat după anii '90 - cât al unei umanități pe care nu o cunoaștem, a unor posibilități de viață inserate în ideologia progresistă a socialismului românesc.

Nu mi se pare că ai o figură ca Axinte în imaginația nord-americană a monștrilor părinți. Ce mai ai la socialiști, sau ce îmi vine în minte acum, este figura copilei din Stalker, filmul lui Tarkovski, care mișca paharele cu mintea. Aici ai mai mult de o contra-figură socialistă din războiul rece. Ai o figură a kinesteziei care era parcă era mai mult decât personajele lui Tarkovski, profesorul, scriitorul și ce mai era pe acolo, care erau epuizați ca oameni, consumați de dorințele lor. Figura kinestetică din Tarkovski era un fel de mistică ortodoxă care era cu un pas înainte la comuniștii care orbecăiau în Zonă. Dar important era că, așa cum e Viorel, care se ocupa cu radioul și contactul cu extratereștrii, sau ca Unsprezece, sau ca puștoaica din Stalker, kinestezia era o chestie a copiilor supra-dotați în socialism, ori a tocilarilor nordamericani. Însă nu înțeleg bine ce s-a întâmplat cu formațiunea asta a kinesteticului astăzi. Cred că a dispărut cumva, sau s-a transformat în moduri pe care nu le înțelegem încă. Mi se pare că transul, prin abolirea unei anumite idei de gen, împinge capacitatea de a face shining, de a fi în contact cu monștri și alte figuri înspăimântătoare („vampirii” estului orientalizat, sau „zombii” revoluției negre din Haiti), în alte zone de contestare a supremației albe.  

Adina: Cred că ar fi extrem de interesant un remake, dar mă tem că există o anumită reticență a românilor față de socialiști și, în special, față de Rusia. Contextul politic actual adâncește această frică și mai mult în mintea românilor. Eu aș vrea să aduc în discuție romanul scris de Florina Ilis, Cruciada copiilor, publicat în 2005, despre niște copii ingenioși care pun stăpânire pe un tren, în drumul lor spre tabăra de vacanță din Năvodari. Ceea ce mi se pare extrem de interesant, e faptul că acești tineri se inspiră din personajele celebrei serii Harry Potter și cred că  pot să cucerească lumea cu puterile lor speciale. Ce fac ei? Își inventează puteri, în care cred, puteri pe care le folosesc să blocheze toți adulții într-un tren și să-și construiască lumea lor, lumea copiilor. Această resemantizare a înființării unei comunități în care copiii sunt protagoniști, o critică la adresa societății postcomuniste, a tot ce înseamnă construcția unei națiuni departe de idealurile comuniste și care vrea să îmbrățișeze cu orice preț principiile vestice. Copiii din tren sunt crescuți după o structură hibridă (mentalități comuniste, principii capitaliste). Bineînțeles, se revoltă pentru că văd portița libertății, această dorință obsesivă de a crea lumi cum apar pe ecran, alimentate de ficțiune, de tv, de jocurile video, dar limitată totuși de forțele exterioare: în roman apar organele de poliție (bulversate și ele de această revoltă), și ajutoarele vestice (aluzie la americani) care se reunesc să oprească nebunia copilărească. În idealul lor de lume a jocului, copiii își dau seama că această libertate nu este pentru totdeauna pentru că rămân fără mâncare, fără produse de igienă, negura care le alimentează belicismul. Ajung să facă rost de arme și încep să fure, se instaurează o formă de anarhism, dar mulți dintre ei realizează că nu pot să aibă grijă de ei singuri, au nevoie de figura paternală, de sprijinul familiei. Vorbim aici de modelul de familie tradițională, de clasă înaltă, educată și cu perspective occidentale. În acest roman, mai avem un personaj, Calman, un băiat rom, orfan, sărac, care antrenat de copiii albi, începe să atace oamenii din tren. Însă, atunci, când toată  „joaca” asta a lor se termină, la finalul romanului, cine e vinovat de toate relele? Cine poate să fie? Romii sunt scuza perfectă pentru toate nenorocirile românilor, ei sunt niște lepre care ne fac societatea de râs, atât în țară cât și în străinătate. Ei sunt răi, noi suntem buni, ei sunt nespălați, jegoși, sălbatici, noi suntem cei civilizați, pielea noastră e albă, curată, fină. Da, nu-i așa? Cu asta am rezolvat toate problemele! Vina cade pe Calman pentru că el e (non)persoană, pentru că nu are pe nimeni care să-l aștepte la tren, ca să-l apere, să lupte pe drepturile lui, el e considerat un corp care (nu)contează, ca să fac aluzie la textul lui Butler despre corpurile care sunt importante în societate (și cum se construiește linia care împarte subiecții acceptați, de cei respinși din sistemul social).

Bogdan: Da, asta mă face să mă gândesc la Împăratul muștelor de William Golding și la spaimele legate de copii. Bine, Adina, să ne întoarcem la lumile noastre, tu la Ada Colau și catalani, eu la noualumetrump, și o să pălăvrăgim în curând.

 

Comentarii cititori
sus

Roxana Știubei

 

 

Ultima dată când am verificat, ziua avea 24 de ore pentru toată lumea. Și totuși, suferim de lipsă acută de timp. Folosim necontenit scuza asta. Ne place să părem ocupați. Sau nu vrem să recunoaștem adevăratele motivele.

Continui să cred că timpul este cel mai frumos cadou pe care-l poți face cuiva. Pentru că nimeni nu ți-l poate da înapoi. Apreciez oamenii care-și rup două minute de la Facebook să-mi dea un telefon. Sau 37 de secunde ca să-mi scrie un mesaj. Mesajele n-au deadline. Ele sunt acolo, indiferent când le trimiți.

N-am stat niciodată prea grozav cu gestionarea propriului timp. Pentru că timpul e un domn impunător, de care m-am îndrăgostit. Un domn în costum bleumarin, care râde din tot sufletul și pe care îl văd mereu în oglindă. Mi-e drag. Știu că nu mă dezamăgește decât atunci când vreau să fiu dezamăgită. Se-ntâmplă să devin preș cu brio în fața celui pe care-l iubesc. Pentru că da, timpul le rezolvă pe toate. Asta e o minciună frumoasă.

 

Comentarii cititori
sus

Aprilia Zank

 

 

I hear the time
 
gnaw at my gate
my walls
are getting thinner
shadows creep
through cracks of memory
there is music
coming from a street organ
hidden somewhere
in the back of my mind
I fancy
I might find it
in my family album
I wonder at faces
I doubt I have ever known them
and there is no album after all
only a mirror
a mirror in a mirror in a mirror
I know now I know
it's la mise en abyme
the reflection of the reflection
never ever anything new
a multiplication of selves
each a bit older
each a bit wiser
each a step farther
from the primeval awe
I hear a choir
words, nursery rhymes, vows –
 
I hear the silence
trickling down my walls
I hear the time
gnaw at my door
 
Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey