Liviu Antonesei
Ion Buzera
Simona Cratel
Ștefan Doru Dăncuș
Ion Mircioagă
Felix Nicolau
Veronica D. Niculescu
Maria Pilchin
Constantin M. Popa
Irina Wolf

 
sus

 

 

Inerția

Comentarii cititori
sus

Liviu Antonesei

 

„Lupta cu inerția” între da și nu, între nu și da,
pînă ajungi la și/ și...

 

Păi, bine, frate, cînd mi se făcuse și mie rușine că n-am răspuns la anchetele tale, mereu interesante de altfel, dar timpul meu e adesea drămuit, ce-mi faci? Pentru revenire, mă gîndisem că va veni o temă mai ușoară, mai de vacanță, că a cam început cumva și pentru mine. Și cînd colo…?! Cînd acolo, ce? Mă trezesc cu una din cele mai dificile teme din cîte mi-ar fi putut trece prin cap! Că așa sunt temele astea, să le spun dialectice, deși mai degrabă în sensul kierkegaardian al termenului, nu scapi cu da, nu te salvezi nici cu nu… O iei apostolește și sfîrșești într-un și/ și, care poate rezolva totul sau, din contră, poate să lase totul nerezolvat. Iată, bietul Labiș, un talent nativ uriaș, s-a luat după îndemnul epocii și s-a pus pe o luptă așa de crîncenă cu inerția pînă cînd lupta l-a doborît! De unde o lăsase mai moale cu lupta și-l prinsese din urmă inerția cea bună riscînd să-l transforme în mare poet. Asta nu se putea, ieșea din rîndurile colegilor de proletkult, pîngărea cauza, ieșea din rînd. Unii colegi, mulți de altfel, au rămas așa de lipiți de lupta asta că nu le-a trecut nicicînd, nici măcar pe vremea micii liberalizări, nici după eliberarea de acum 25 și oleacă de ani, multora nici post mortem ca să spun așa, dar nici vreun vers notabil n-au produs. Ceea ce nu i-a împiedicat să-și ridice statui în timpul vieții, ca Everac și Săraru, sau să dea nume de școli după obștescul sfîrșit, cum i s-a întîmplat lui Păunescu! Dar acela măcar fusese poet pînă la Fîntîna somnambulă. Bun, poți rata talentul și fără parti pris ideologic. Lui Ioan Alexandru, poet expresionist extraordinar pînă la Vămile pustiei, i-a castrat talentul întîlnirea abruptă cu abisul culturii, căzînd răpus simultan de Pindar și Cartea Sfîntă, bașca o întîlnire cu magul Heidegger! De unde se vede că nu e bine să te apuci de cultură în floarea vieții, trebuie s-o iei mai devreme. Lupta cu inerția pare bună pînă cînd rămîi inerțial în ea!

Pe de altă parte, e limpede că apar epoci, perioade etc în care se închid drumurile, în care pare că se așează o secetă mortală peste cîmpiile artelor - „seceta a ucis orice boare de vînt”, cum spunea poetul promis unui destin mare și prea iute frînt! Ca să scapi de toți bodnăreștii și bolintinenii, trebuia să iasă de undeva un Eminescu. Ca să te lepezi de sămănătorisme, trebuia un atac la baionetă al avangardiștilor și altul masiv al moderniștilor majori. Și asta s-a și petrecut, a fost o reacție puternică, dar nu tabula rasa după modelul proletkultului, chiar dacă, la un moment dat, avangardiștii au început să se adape la țîța lui Stalin. Măcar apucaseră să și producă opera valabile.

E și un mic paradox aici – toți artiștii revoluționari, artistic vorbind, sfîrșesc pînă la urmă în academii, tezele de doctorat ale altora, iar unii mai norocoși în negoțul cinstit cu arme!

Bun, ar merge cu și/ și... Dar cînd e un și și cînd celălalt? Imposibil de răspuns. E chestiune de talent și de instinct. Dacă înveți să te folosești de amîndouă, de cele mai multe ori o să știi. Dacă nu, înseamnă că nici talentul, nici instinctul nu sînt atît de mari, atît de bune pe cît te iluzionai... 

 

Comentarii cititori
sus

Ion Buzera

 

        Despre inerția în scris: pe unii, foarte puțini, jurnalul îi avantajează, pe ceilalți îi termină.

Comentarii cititori
sus

Simona Cratel

 

Tu doar încerci să supraviețuiești

 

Nu sunt motivată să scriu despre inerție, sunt într-o fază de lipsă de motivație, de apatie cumplită. Apoi sufăr în ultima vreme de sindromul Tourette și durează până îmi trece. Dar așa e, nu sunt un om pasional. Sunt un om rece și rațional. De aceea inerția este ceva împotriva căreia trebuie să lupt în permanență, din lipsă de naivitate. Nu găsesc nebunia aia în mine să rămân îndrăgostită de ceva care nu merită, și dacă rămân totuși, ucid acea iubire fără să privesc înapoi. Să găsesc motive raționale unor lucruri iraționale. Adică să inventez. Orice poate fi inventat. Pasiunea pentru mine este din start o manie, ca în „uite-l și pe maniacul ăla, nu se lasă dracu o dată”, mai ales când pasiunea asta se întoarce împotriva sa. Ceva irațional care doar patologic poate fi explicat. Are o genă șuie. Nici dragostea când este irațională nu o pot clasifica decât ca aparținând bolilor psihice. Să faci ceva auto-motivându-te la infinit mi se pare de casa de nebuni.

Inerția are multe aspecte. Lipsa de motivație. Când ai o slujbă, te trezești dimineața, te duci printre oameni, te simți folositor iar la sfârșitul lunii ești plătit. Este ceva pozitiv. Constructiv. Cu toate acestea, foarte mulți sunt nemulțumiți. Imaginează-ți să fii scriitor, să muncești pe gratis și să nu iei nici măcar un like, pentru că ceea ce scrii tu este străin, poate chiar perceput ca dușmănos, sau deconstructiv. Pentru că de fapt la urma urmei ești un pirat și ți-ai asumat rolul acesta benevol. Un scriitor de nișă, care nu întrunește gustul publicului, foarte puțini se pot identifica cu el și de obicei sunt alți scriitori sau scriitori aspiranți așa că nu te poți aștepta la solidaritate. Oricum nu ești vedetă, lumea nu e sigură cu tine dacă ești de valoare sau nu, așa că le este frică să nu se facă de râs cu tine pe feisbuc. Întâi trebuie să devii nume. Mai ești și îngropat sub foarte mulți scriitori cu mult mai buni ca tine din toată lumea, că trăim într-un sat, nu mai trăim într-o singură țară, valorile cu care ne identificăm sunt universale, sau măcar tind. Scriitori cu condiții mult mai bune, așa că ei măcar sunt motivați să evolueze, nu se sufocă, așa cum faci tu, nu stau din cădere în cădere nervoasă, scriitori cu mult mai buni și privilegiați din întreaga lume. Tu doar încerci să supraviețuiești, de evoluție nu se pune problema. Mai ales în era internetului și a feisbucului, unde toate iluziile îți sunt repede spulberate în privința oamenilor. Imediat înțelegi realitatea.

Sunt o persoană care se trezește dimineața și își trasează singură sarcinile pentru o zi, sunt o persoană care tot timpul are nevoie să facă ceva nou, să învețe ceva nou, o persoană pe care statul pe loc o omoară. Așa că atunci când am perioade în care nu sunt în stare să mă auto-motivez, să mă duc înainte, așa cum sunt acum, le numesc  perioade de melancolie. Am astfel de melancolii teribile, iar atunci încerc să mă scot prin diverse metode. Uneori extreme. Sunt o persoană căreia nu îi place apatia, are senzația că își risipește viața, că viața trece neconsumată și e cel mai mare păcat, pentru că necrezând în viața de apoi, nu mă păstrez pentru ea. Cred, ca Orwell, că: The violation of the inner person is the greatest territorial crime of all. Inerția înseamnă că trec zilele una după alta fără rost, fără să le fi folosit la maxim. Ca orice om, am nevoie de o sarcină de îndeplinit în viață. Ce faci dacă ți-ai ales una tâmpită? Care cere un efort intens, o îndârjire inumană? Care te distruge. Scrisul a fost cea mai cretină ocupație pe care am ales-o vreodată. Și știam, citisem Keep the Aspidistra Flying a lui George Orwell, de citit pentru toți scriitorii aspiranți, o am în bibliotecă, o țin chiar în sufragerie printre cele câteva cărți puse acolo la loc de onoare. Nu s-a schimbat nimic de pe vremea aia pentru scriitori, poate doar s-a înrăutățit. Cu feisbucul, le-a pierit orice urmă de speranță.

Nu sunt om pasional, dar când aleg să fac ceva, încerc să fac cât de bine pot eu. Încerc să evoluez și mă țin cu dinții până când ating un nivel. Fac un efort. Dar rămân obiectivă. Poate asta e problema. Nu mă pot îmbăta cu apă rece. Nu sunt în stare să mă mint cu adevărat. Am nevoie să mă mintă altcineva. Iar când mă minte îi spun: Ești un bou! Dar îmi spun, okay, boul acesta consideră așa. Hai pentru el. Pasiune am pentru vinuri, când beau un pahar de vin bun este un eveniment mondial. Nu am cunoștințe despre vinuri cu adevărat și nici acces la cine știe ce delicatese, dar recunosc un vin bun imediat, așa, din născare, nu-mi trebuie cursuri. Și nu există cuvinte pentru momentul de iluminare pe care-l simt. Când beau un pahar de vin bun nu pot gândi sau simți altceva decât gustul vinului, ca si cum altceva nu ar mai exista, cu supremă concentrare, ca pe un eveniment de viață și de moarte. Aș mai vorbi și despre alte pasiuni ale mele, care sunt cu adevărat pasiuni și care îmi fac bine, dar nu am chef azi, sunt apatică. Mi-a zis o prietenă că eu sunt cooperativa munca în zadar. 

 

Comentarii cititori
sus

Ștefan Doru Dăncuș

 

Inerție? Inerție...

 

Unde începe și când ar trebui să înceteze revolta omului? Cum s-ar putea repara incredibila greșeală a celui care, neputând face față responsabilității de Dumnezeu, a căutat salvarea în sclavie și a găsit și instrumentul prin care să o pună în practică? Ca să am perfectă dreptate în ceea ce voi spune aici și mai ales pentru ca acuzațiile pe care le aduc omenirii să fie perfect justificate ar trebui să ofer și rezolvarea jalnicei prestații a societății de azi dar nu mă simt deloc dator să lucrez la elaborarea unui nou cod de manifestare a tendințelor umane. Și chiar dacă aș face-o, cine îmi garantează că „rezolvarea” mea n-ar produce, prin aplicarea ei, alte conflagrații mondiale?

Desigur, dețin structura unei alte „rezolvări”, altfel nu mi-aș permite să arunc vorbe atât de grele cum sunt cele de aici. Ceea ce mă oripilează este punerea în practică: mereu se vor găsi niște descreierați charismatici cu pretenții de salvatori ai speciei, doar că mijloacele lor sunt limitate de conceptul conform căruia, pentru a crea ceva nou, trebuie distrus ceva vechi.

În replică, diverse personalități ale momentului mă vor acuza de impertinență; din păcate, nu mai e vreme pentru a mă adresa lumii cu respect: când știi că mai ai de trăit doar câteva zile, nu-i cazul să te comporți cu mănuși, or eu tocmai asta vreau să se înțeleagă. Ca o ultimă remarcă, îmi previn cititorii asupra faptului că scrierea de față nu trebuie percepută doar ca o sinteză de observații ci și ca depozitara unor soluții viabile pentru nelămuririle viitorului, deși acestea sunt în totală contradicție cu „mersul lumii”. 

***

Ar fi absurd să mă pretind nevinovat. Sute de legi veghează  sârguincioase asupra condiției mele de permanent infractor. Despre frumusețea acestui statut au vorbit extaziați toți marii gânditori ai lumii, aplaudând din inimă spontana graviditate a justiției omenești care a devenit un fel de punct culminant al civilizației. Nu poți face un pas fără a fi împroșcat cu noroiul unei legi, nu poți bea o gură de apă fără a fi sancționat de nu știu ce instituție care distribuie apa, nu poți lega două cuvinte fără a fi tras la răspundere pentru conotația lor care aduce atingere nu știu căror interese generale. Orice acțiune normală comportă un risc pe care nu și-l mai asumă aproape nimeni. Pușcăriile sunt pline ochi de nevinovați dar asta nu mai scandalizează, faptul acesta nu mai produce panică, nu mai atrage atenția și nu mai este luat drept eveniment periculos pentru „libertatea” speciei umane. Nici convingeri normale nu mai există, ne aflăm în plină epocă a demolării umanității, în plină re-formare a individualității ce trebuie cu orice preț nivelată. Din punct de vedere al producătorilor lor, legile ar fi soluțiile rezonabile în ceea ce privește „bunul mers al societății”. Înainte? Înapoi? Nu mai contează și nu mai are nimeni chef să-și pună problema asta.

Au fost stinse în fașă toate firavele răzvrătiri, „soluțiile” legiuitorilor au omogenizat totul, suntem spectatorii celui mai umilitor sărut – cel al lui Iuda: sub pretextul protejării lui, omul este vândut zilnic pe tarabă. Admise de toate țările pământului, sclavia și traficul legal cu înșelăciunea au devenit o obișnuință. Ar fi nimerit să ne întrebăm cine este partenerul de afaceri al justiției. Pentru că nimeni nu are curajul să răspundă, o voi face eu: diavolul. Cine a reușit incredibila performanță de a cumpăra judecătorii și „făcătorii de legislații în vigoare”? Și cu ce preț? Nu mai e mult până când „sistemul” (o noțiune invizibilă) va îngenunchia definitiv omul, o expresie materială, palpabilă, vie. Pe altarele hidoase ale „sistemului” arde zilnic jertfa incomozilor, băgați la grămadă în crematoriu, incinerați pentru că au avut naivitatea de-a crede că vor fi judecați corect. 

 

Comentarii cititori
sus

Ion Mircioagă

 

Oblomov și Stolz

În anii ’80, într-o toamnă târzie, am trăit o experiență fundamentală – în sala rece a fostului cinematograf „Cotroceni”, am văzut Câteva zile din viața lui Oblomov, în regia lui Nikita Mihalkov. Este unul dintre puținele filme pe care, de câte ori am ocazia, le revăd – trăind noi și noi bucurii estetice, datorate jocului actoricesc, muzicii, imaginii etc.

Scenariul, bazat pe proza lui Goncearov, pornește de la incapacitatea personajului principal de a acționa. Preferă să stea în pat, să își amintească de zilele fericite ale copilăriei și să pălăvrăgească. Și, după asemenea activități, trebuie să se odihnească. Este într-o continuă stare de repaus, un cerc infernal al odihnei, căci cu cât doarme mai mult, cu atât nevoia de somn e mai mare. Energia scade; impulsul necesar pentru o eventuală trecere la acțiune crește.

Filmul pune față în față cu acest fel de inerție un altul, cel al lui Stolz: Oblomov nu poate porni, Stolz nu se poate opri: face gimnastică, participă la serate, se întâlnește cu oficialități, vine-pleacă într-un iureș ce nu e al vremii sale – mai degrabă anunță Europa modernă.

O Europă în care în care trăim și noi, în care dorim să ne integrăm, ale cărei valori încercăm să le înțelegem. O Europă a cărei viteză ne-a contaminat: cine mai are azi răbdare și timp să vadă Câteva zile din viața lui Oblomov? O Europă care funcționează inerțial.

Câteva exemple.

Acum patru ani am primit de la ENEL – firma italiană care furnizează, în București, energie electrică – o factură de peste 5.000 de lei. Am contestat-o, am ajuns la judecător, am câștigat procesul. Inclusiv la apel. Cu toate acestea, toate facturile care îmi vin menționează că am restanța în chestiune. Mai mult: dacă plătesc printr-un automat, și suma datorată e de 148,59 lei, aparatul nu îmi dă rest la 150 de lei, iar ENEL nu îmi compensează factura următoare, ci îmi scade din banii pe care instanța a decis că nu îi datorez. Kafka, nu? Ce e de făcut? Să mă las copleșit de oblomovism, sau să acționez? Am făcut deja drumuri către sediul din sectorul în care locuiesc. Fără rezultat. Rămâne, iar, varianta procesului… Oare e singura?

Am o verișoară care s-a stabilit, de aproape 50 de ani, în America de Sud. Cam de prin ianuarie primește mailuri de la Telekom – firmă germană de telefonie – prin care e anunțată că are de plătit un abonament pentru un post fix de undeva din județul Ilfov. Că se adună dobânzi și că îi vor fi blocate conturile dacă nu se achită de datorie. O vreme a încercat să rezolve încurcătura răspunzând mesajelor în chestiune. Nu a reușit, așa că m-a rugat să o ajut. Am fost la un sediu Telekom, am discutat cu o domnișoară cazul – în zadar. Tenacitatea teutonică e soră geamănă cu apatia lui Oblomov.

Să povestesc și despre aventurile pe care le-am avut cu firma franțuzească Distrigaz Sud? Intru într-un fel de inerție, a narațiunii, dar inerție. E o perspectivă ce mă sperie. Aș vrea să nu fiu parte a acestui automat care, ca orice mașinărie care se autoalimentează, nu poate duce decât în situații absurde. Încerc să nu fiu parte a zgomotului tot mai violent ce încearcă să acopere tot mai dramaticul deficit de substanță al vremurilor noastre.

Nu vreau să mă îmbolnăvesc de oblomovism, dar îmi doresc să gust din plăcerile oferite de contemplație, să mă bucur de luxul de a medita… Mă simt mai apropiat de Oblomov decât de Stolz. E un handicap. Îl prefer, dacă alternativa e agitația fără sens.

 

Comentarii cititori
sus

Felix Nicolau

 

Câte nu se pot rezolva cu inerția!

 

Inerția este ultimul răsuflu al unei energii care a răposat. Ea înseamnă mișcare pe orizontala axei sintagmatice. Nu profunzimea paradigmatică, așadar, ci multitasking și superficialitate oportunistă, cam cum se pune problema la membrii Generației Z. Am făcut ceva „din inerție”, zicem noi, oarecum vinovați. Dar asta înseamnă că, odată, am avut viteză, am fost dinamici. Bine ar fi ca ex-energia din care a mai rămas doar inerția să fie una generată de interioritatea noastră, nu una indusă din exterior, o propagandă pentru oi.

Și gata, m-a lăsat și inerția. Din Generația Y am alunecat în Generația Z.

 

Comentarii cititori
sus

Veronica D. Niculescu

 

La capătul unei cărți, când tot înainte e tot înapoi

 

Cel mai frumos soi de inerție – când ajungi la capătul unei cărți, și orice ai face, orice n-ai face, pentru o vreme continui să fii tot în poveste. Te plimbi pe străzi dar te rotești tot acolo, te uiți în asfalt și nu vezi decât tot ce e în poveste, ar fi nevoie de o forță exterioară din sens invers ca să te oprești, să te întorci aici, unde sunt facturi, unde sunt cărți de tradus, unde sunt știri, carduri, plase și vorbe, unde sunt vecini și poate prieteni, însă nimic exterior nu se-aude, nu mișcă, nu cântă pentru încă o vreme, doar povestea, povestea. Și-atunci rescrii, ăsta e singurul mers înainte posibil: înapoi, tot înapoi în poveste, aleargă și după ce totul pare c-a stat. Cel mai dulce soi de inerție.

Sunt îndrăgostită până peste urechi de cartea la care rescriu, fericire se numește clipa prelungă când refac un singur paragraf într-o dimineață și parcă uit să respir, și el se zvârcolește, și el se încovoaie, și el se întinde animalier și-mi cântă din detalii, și uneori îmi vine să plâng de fericire, când simt că paragraful e gata, abia acum este cu adevărat viu, e liber, se desparte de mine. Deschid ușa tremurând și nu înțeleg aproape nimic din ceea ce-i dincoace. De asta nu ne putem opri, și tot de asta nu contează aproape deloc publicarea. Magia, plăcerea, acel ceva dătător de beție și cruntă dependență pe care îl căutăm iar și iar se află numai acolo, în asemenea clipe de fericire estetică, pură, puternică. Și spaima, mereu, că nimic niciodată n-ar putea lega între ele asemenea puncte teribile, cât să ne dea un întreg.

Tot înapoi, tot înapoi. 

 

Comentarii cititori
sus

Maria Pilchin

 

Inerția creativă și fuga de speed raliu

  

Inițial mă gândeam să scriu despre acea imobilitate, acea osificare care vine cu timpul, cu statutul într-o lume gerontrocratică, în care „bătrânul adunării” este respectat nu pentru că propune sau face ceva ieșit din comun acum, în prezent, ci pentru că odată, de mult, poate chiar în tinerețea sa a dat dovadă de nu mai știu ce performanță și datorită acesteia poartă astăzi laurii respectului. Acești „bătrâni” sunt peste tot unde omul face ceva. Mă gândesc că s-ar putea să fiu și eu cândva o „bătrână”. Un lucru este cert: infantilizarea tinerilor este prezentă în lumea noastră și este una deloc productivă, una care stopează progresul.

Dar ca un avocat al diavolului, am abandonat această idee spartană de a sări în capul celor în etate și mi-am îndreptat privirea spre „alergătorii” tineri, care zic că se luptă cu inerția, cu spiritul static. Acest perpetuum mobile al societăților noastre îl găsești peste tot: în asociații de creație, în proiecte de tot felul, în politică etc. Cred că și eu fac parte din această masă alergătoare! Fugim, ne grăbim, mereu alergăm. Ideile noastre, pe care le calificăm drept progresiste, ne propulsează, ne trezesc diminețile cu idei noi și noi deziderate.

Și vine ziua când te împiedici și cazi, când începi a-ți contesta ideile sau ritmurile sau maniera realizării acestora. Este ziua când râzi la cuvintele eficiență și rezultativitate (căci acestea caracterizează mașinile, iar tu încă mai frecventezi specia umană). Te oprești din acest speed raliu și înțelegi că multe din acelea pentru care ai alergat sunt absurde, utopice sau ridicole. Te simți manipulat, utilizat, afectat și frustrat. Devii inert, apatic, lipsit de receptivitate pentru orice concurență, nici banii nu este neapărat să te mai tenteze. Și atunci ești liber. Liber de „șocul viitorului”, dacă ar fi să cităm din Toffler, liber să alegi, căci libertatea nu este nimic altceva decât posibilitatea selecției, iar alergând nu prea reușeai să alegi, adică libertatea îți cam lipsea, aveai doar goana și senzația că ești liber...

Or, inerția este și o stare a detașării, a ruperii de vanitate, de orgolii, de concurența falsă a egourilor. Inerția este și o formă a liniștii, a tăcerii, pe care înveți să ți-o induci cu timpul. Inerția este și acea stare a înțeleptului care a învățat despre lume și despre sine, uitând de mult despre gâlceava cu lumea...

Mă gândesc și la inerția sculpturilor, la dialectica înmărmuririi lor... Dar este deja o altă temă... 

 

Comentarii cititori
sus

Constantin M. Popa

 

Lupta cu inerția

 

Ar fi vremea să-ți schimbăm viziunea
despre cuplurile celebre.
De la „Adam și Eva”, „Daphnis și Chloe”, „Orfeu
și Euridice”, „Tristan și Isolda”, „Romeo și Julieta”,
ca să ne limităm la titluri faimoase,
nu ai mai inventat nimic interesant.
Crezi că vei putea trăi
tot restul literaturii
numai cu atât?

În lumea de azi trebuie să fii democratic,
ce naiba! Să admiți diversitatea de orice fel!
Încearcă, nu fi timid!
„Ismail și Turnavitu”, Pâlnia și Stamate”
Ei da, se admite. Promiți, urmuzianule!
Și acum, altceva, mai exotic, mai latino!
„Candida Erendria și nesăbuita sa bunică”
Te apropii, te apropii! Dai și calificative!
Bravo, perversule!

Ai obosit? Ți s-a făcut foame?
„Gargantua și Pantagruel”
Mda... Numai că termenul de garanție
va expira în curând.
Ce-ai spune de, îți propun,
„Osabuco și Hasmațuki”?
E ceva proaspăt și
în același registru culinar.
De ce te enervezi? Vrei medicamente?
Iată un „Tanakan și Betaserc”!
Ce zici de această rezonanță epopeică?

Înțelege că trebuie să-ți schimbăm viziunea.
Trebuie să-ți însușești gesticulația
alternativei!
Am intrat deja în transmodernism!
Încearcă singur, fii creativ

? 

Ne dezamăgești. Treci la masa de scris
și stinge lumina!

Răsfoind ceața, dintre paranteze oculte
răsări ironică luna. „Ficțiune și infanterie” 

 

Comentarii cititori
sus

Irina Wolf

 

Vară. Vacanță. Vise. Viață

 

Vară. Căldură mare. Caniculă. Corpul vlăguit a intrat demult într-o stare de repaus. Orice mișcare, oricât de mică, înseamnă un efort deosebit. Pe două „bețe“ aproape țepene și puțin flexibile, corpul greoi se deplasează ca un robot spre birou. Lipsa aerului condiționat amorțește și mai mult simțurile. Organismul uman are nevoie de un stimulent de energie. Câteva picături de apă rece redau pentru puține clipe prospețime brațelor, gâtului, feței.

În această aparentă stare de imobilitate, ochii par a fi partea cea mai neobosită a „mecanismului“ sufocat de căldură. Privirea înregistrează orice amănunt: natura aflată la apogeul său, în multiplele ei nuanțe de verde, care încântă privirea și umple sufletul de bucurie, apusurile de soare, ce oferă, seară de seară, un regal inegalabil. Mânat de astfel de „impulsuri“, și creierul refuză să intre în repaus. Mintea lucrează la maxim, elaborează planuri de a repune în lucru proiecte amânate, se lansează în vise dornice de înfăptuit. Și călătoriile spre tărâmuri îndepărtate prind contur. Corpul se mișcă cu ușurință peste mări și țări.

Trezirea este frumoasă. Căci vacanța bate la ușă. Va mai trece ceva timp până ce proiectele vor fi duse la bun sfârșit. Însă călătoria mentală a fost împrospătoare. Câteva dintre ideile acestui „brainstorming“ sunt puse în grabă pe hârtie. Iar apoi, o parte din imaginar se transformă cu repeziciune în real. Bagajele sunt făcute în grabă. Corpul se mișcă cu vioiciune la gândul că, numai după câteva ore, se va răcori fie în apele mării, fie în mijlocul pădurii. Inerția? O stare de idei benefice.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey