Andrei Codrescu
Cristina Isal
Dan Năstasie
Sever Negrescu
Veronica D. Niculescu
Florin Oncescu
Doina Ruști
Lorena Stuparu

 
sus

Mai există miracole? Mai sunt întâmplări cu încărcătură magică?

Exemple, vă rugăm, nu (doar) teorii!

Comentarii cititori
sus

Andrei Codrescu

 

Faptul că întrebați acest lucru e miracol. Și probă că mirarea stă cu noi de la dinozauri încoace. Păi, nu-i și miracol faptul că Papa de la Roma se ocupă full-time să descîlcească circulația din jurul Pieței Navona? Sau că dormim pînă ne trezim?

Comentarii cititori
sus

Cristina Isal

 

T. face limonadă, a stors și două portocale. Eu sunt pe terasă, beau cafea, citesc, mâzgâlesc și brusc mă invadează și copleșește mirosul unei vacanțe în Turcia. Am vizitat Efesul și eram doborâți de căldură. Respiram fum cu miros de cetină arsă, pietre dogorind, pămănt în cuptoare antice. Clocotea totul într-o exaltare confuză: „Drumul de marmură” spre biblioteca-mormânt a lui Celsus și bazarul de la intrare. Portocalele ne-au salvat. Mirosul era divin, atât de puternic că memoria a stocat în sepia tarabele și gălăgioșii comercianți turci, rudele, soțul, chiar și copilul moleșit, pe care-l trăgeam de mână. Până nu demult parfumul portocalei însemna Crăciunul, coaja în formă de floare, uscată pe calorifer. Dar o zi de iulie se suprapune altei zile de iulie.

În timp ce povestesc aici, T. mi-a adus să gust din limonada pregatită pentru prânz. Am încercat să-i spun ce nostalgie mi-a provocat mirosul. Pe scurt, desigur. „Hai bea, nu mă ține aici!" Nici un interes, nici răbdare. Ani buni, de la începutul căsniciei, eram intimidată de apropierea lui când citeam ori scriam, acum nu mai contează, nu mai am de ce să închid caietul. Nici de ce să deschid gura. Și totuși, mă surprinde acum un soi de fericire. Fericire cu nasul în paharul gol, cu privirea pe un punct de coajă de lamâie. Cu căștile pe urechi, cu „Liniște-n cer"! Iau cu degetul coaja de pe pahar, are o aromă magică. Sunt în vară-iarnă, acum și ani în urmă, Crăciun, mama, Efes, camera copilăriei.

* „Ăsta-i magic, momentul ăsta", mi-a spus prietena într-o seară. Noi două priveam de la etajul patru peste copaci și Parcul Circului, în timp ce muzica și întunericul ne înlocuiau. Într-o altă seară, cu o altă prietenă, eram pe acoperișul unui mall, la terasă, ascultam un concert, savuram capuccino.
Mai există miracole, sunt după chipul și asemănarea noastră, după stare, educație, vârste și zile, credințe și epoci.

Comentarii cititori
sus

Dan Năstasie

 

Conținutul termenului miracol poate avea mici variațiuni în funcție de timp și de poziția geografică de la care îl observăm, dar trei caracteristici par să fie constante. Ordinea contează.

În primul rând miracolul e o surpriză și produce mirarea, ceea ce pare să fie reflectat de originea etimologică a cuvântului.
În al doilea rând miracolul încalcă o lege naturală sau un curs al evenimentelor normal, mai mult decât o excepție.  O excepție poate fi anticipată, un miracol nu.
Există alte evenimente care pot avea  caracteristici similare dar majoritatea nu sunt miracole ci catastrofe.
Cee ce face miracolul unic, este caracterul lui pozitiv, e o schimbare în bine.
Toți trăim miracole, în limitele definiției. Voi menționa două exemple, la două nivele de percepție personală  diferite.

Spitalul de boli contagioase din Drăgășani era o clădire veche de aproape o sută de ani, când a ars în iarna lui 1973. Structura  bazată pe lemn și stratul gros de trestie, acoperit de tencuială, au ars mocnit din cauza focului făcut în sobe fără ca nimeni să observe. Tavanul din dormitorul principal, cu cel puțin douăsprezece paturi, s-a prăbușit în flăcări la ora opt fără cinci minute, seara. Faptul că nimeni nu a fost nici măcar accidentat, e un miracol pe care l-am trăit și îl voi relata într-o poveste viitoare.

Căderea comunismului a fost însă, probabil, cel mai mare miracol la care am fost martor. N-am bănuit nicio clipă că se va petrece în timpul vieții mele, din cauza contextului specific României. Dacă te naști într-o cușcă, îți imaginezi că e normal să trăiești toată viața închis. Acum, privind în urmă  e ușor de înțeles dinamica prăbușirii acelui sistem politic falimentar, dar, la aceea dată, a fost o surpriză care părea că sfidează realitatea unui stat polițienesc închis ermetic.

Da, miracolele există… chiar dacă apa nu se mai transformă în vin.

Comentarii cititori
sus

Sever Negrescu

 

Patru minuni din Eșelnița

 

Între miracol și minune, duhovnicește vorbind, există o deosebire clară. Fără a insista, dau un exemplu: victoria Germaniei asupra Braziliei, cu 7-1, poate fi considerată un miracol, o întâmplare, ceva ce ține de domeniul magiei, dar nu o minune, nu o petrecere. Când vorbim despre o minune este bine să folosim verbul a se petrece, când vorbim despre un miracol, corect este a folosi verbul a se întâmpla. Minunile s-au petrecut, se petrec și se vor petrece; miracolele se mai întâmplă, din când în când. În limba română petrecerea are o cu totul altă conotație decât întâmplarea. Și moartea este o minune, de aceea oamenii care mor se petrec de către oamenii care trăiesc. Miracolul aparține morții, minunea aparține vieții. Miracolul cuprinde în sine ceva din larga sferă a hazardului, minunea cuprinde în totalitate Pronia lui Dumnezeu.

Patru minuni petrecute (și în curs de petrecere) în parohia mea:

  1. Sfânta Grijanie. Faptul că de sute de ani pâinea și vinul se transformă în Trupul și Sângele lui Hristos, oamenii (bolnavi, sănătoși, țigani, români, cehi, sîrbi) împărtășindu-se din acelașiu potir cu aceeași linguriță. Sfânta Împărtășanie este purtarea de grijă a omului pentru sufletul său, cea mai puternică minune care se petrece cu omul, faptic, nu teoretic, făcându-l Hristofor (purtător de Hristos).
  2. Baba Chiva – vecina Sfintei Paraschiva. A fost o minune a Eșelniței. Un om de o demnitate sfântă, de fapt, demnitatea Babei Chiva reprezintă minunea care a lăsat urme adânc înfipte în ulițele și-n sufletele unei comunități. Un om demn nu poate fi niciodată subjugat. Este un om liber. Libertatea este o minune pe care, de cele mai multe ori nu o vedem, nu o înțelegem, nu o trăim.
  3. Moș Tudorică – vecinul lui Dumnezeu. Este un bătrân de aproape 90 de ani, trăiește singur în creierul munților, acolo unde a existat satul Ogradena, aproape de locul numit La Arie. Lângă casa lui crește un măr, poate are aceeași vârstă. Toamna, jumătate din mere le culege Moș Tudorică, jumătate le lasă unei ursoaice care vine cu puii. Dacă aceasta ajunge înainte, nu se amestecă în partea moșului. Vecin îl are pe Dumnezeu. Dacă-i pronunță Numele, își descoperă capul, fiind convins că Dumnezeu este Marea Minune de care nu te poți apropia cu gândurile acoperite de atâtea griji.
  4. Winetou de Eșelnița. Este un fapt real. Îl vezi toată ziua pe ulițele satului, fruntea sus, mâinile la spate. Așa îl cheamă: Crăciun Winetou. Nu are nicio grijă. Nu este dator nimănui. Ce libertate mai mare decât aceasta, ce minune mai vizibilă azi, când nu exiști decât dacă figurezi ca debitor în baza de date la canal, apă, căldură, bănci ș.a.m.d. L-am întrebat ce crede despre sfârșitul lumii, s-a auzit că vine, se apropie... Mi-a răspuns că nu se teme, mai durează până ajunge la noi, o ia și el de la capătul lumii, de la marginea ei.

În concluzie, continuând gândul domnului Winetou de Eșelnița, putem afirma că miezul oricărei Minuni este Dumnezeu, marginea oricărui miracol este omul. Distanța spune totul, sau vorba poetului: eu nu strivesc corola de minuni a lumii.          

Comentarii cititori
sus

Veronica D. Niculescu

 

Magie cu mănușă albastră

 


Mi se întîmplă întotdeauna lucruri stranii atunci cînd trăiesc într-o carte, cînd traduc ceva și aproape nimic altceva nu mai are loc, viața se mută acolo, și-atunci apar înaintea ochilor lucruri din acelea mărunte, pentru alții nevăzute, pentru mine de-o stranietate precisă, tăioasă, concretă, incontestabilă, acele mici întîmplări aparent imposibile, și totuși iată sub ochii tăi, aici, acum, nimicul esențial, nuca-n perete care vorbește. Ca o confirmare materializată din senin, dincolo de flexibilitatea alunecoasă a percepției și interpretării. Mici, de-o precizie dură, ca niște rezolvări de ecuații, semne presărate ici, colo, semne cum că drumurile se intersectează, se suprapun pe alocuri; semn că e bine, să crezi, tu, cel fără religie și fără superstiții, să crezi în asta și să te sprijini, semn mititel și doar aparent întîmplător, căuș de palmă în care să te cuibărești deodată, din mers, și-apoi să te tot legeni fără ca nimeni să aibă habar.

Altfel ce să fie, de data asta, mănușa albastră cu un deget, de lână, aruncată ieri pe trotuar lîngă cățeloiul Pulovărache? În povestea de iarnă, mănușile fetiței, albastre, cu un deget, de lînă, apar în fiecare capitol, sînt parte esențială a intrigii. Și iată în orășelul meu, în fața magazinului meu, sub ochii mei, într-o zi de la începutul verii, o mănușă, doar una, suficientă - un semn, un zîmbet.

Mai întîi am rîs de Pulovărache – ia uite că nu mai ai pulover, dar ți-a dat cineva o mănușă albastră! Și-apoi deodată, îndepărtîndu-mă, cu imaginea mănușii de pe trotuar, cu albastrul intens încă zvîcnindu-mi în ochi, am încremenit. Iarăși se mutase povestea în viață. Cît de straniu poate să fie, și cît de firesc a devenit deja! Se întîmplă mereu. Și mereu este la fel - pur și simplu magic.

(Postare de pe blogul Floribunda, mai 2012)

Comentarii cititori
sus

Florin Oncescu

 

Bolovan sărit miraculos

 

Miracol de necontestat. Să fii prizonier la Mauthausen, lagărul nazist de muncă și de exterminare de lângă Linz, pe care tocmai l-am vizitat, și să vină americanii când încă mai ești în viață.

Miracol personal, dar tot de necontestat. Vacanță de iarnă la cabana Valea Sâmbetei, în anii de liceu. Zi de schi, în tovărășia colegului Marius. Frig extrem, zăpadă puțină, lăsând bolovanii la vedere. Urcat pe jos, schiat printre bolovani. Căzătură în plină viteză. Dau cu capul de zăpadă, am în fața ochilor un bolovan. Sub impactul percuției cap-zăpadă, primul sare peste bolovan. Asta-i explicația inginerească. Am trecut întâmplarea la categoria miracole mai târziu, când am auzit, nu o singură dată, de accidente de schi similare, terminate cu o catastrofă.

Mici miracole, de la care te aștepți să nu te ocolească întruna. Să găsești un magazin alimentar deschis după ora 8 seara, în Austria, ori în Germania. (Încă aștept). Să găsești un loc de parcare în centrul Vienei, cu 20 de minute înainte de începerea concertului de la Filarmonică, în timp ce biletul e în posesia amicului care ți l-a oferit și care te așteaptă la intrare. (N-am găsit, a intrat cu biletul meu în buzunar, am ratat). Să găsești un bar deschis, după miezul nopții, la Passau. (Am găsit, dar eram cu prieteni care știau unde să caute). Să ți se lege câteva fraze, pentru un articol. (Mă amăgesc că tocmai mi s-a întâmplat).

Comentarii cititori
sus

Doina Ruști

 

Întâlnirea din Pădurea Râioasa

 

1. Pădurea Râioasa

tejghea1Când mă gândesc la un miracol îmi vine imediat în minte Pădurea Râioasa. E un loc protejat de lege (UNESCO), în marginea dinspre București a orașului Buftea. De la Intercontinental până la Pădurea Râioasa sunt 25 de km. Acolo mi s-a întâmplat ceva miraculos, atât de inexplicabil, încât mi-am cumpărat un teren nu departe, pe care visez să-mi construiesc o casă. Cândva. Ce căutam acolo? Pădurea este neobișnuită din cauza lichenilor rari care acoperă trunchiurile copacilor (de unde și numele), iar eu m-am dus special pentru acei licheni, care au transformat-o în monument al naturii.  În pădurile de câmpie, mai ales în cele de pe lângă orașe, mai toate plantate în ultimii 50-100 de ani, cum pui piciorul, îți și fuge privirea printre copacii rari, și eu, cel puțin, sunt de fiecare dată cuprinsă de o tristețe totală: pădurile plantate nu vorbesc, n-au foșnete și nici nu suspină, așa cum suspinau pădurile copilăriei mele (de exemplu, Pădurea Zăvalului). De aceea am intrat în Râioasa fără emoții, cu un interes absolut științific. N-am mers mult. La câțiva metri în spatele meu se vedea încă Șoseaua București-Târgoviște.
Chiar de la-nceput m-a izbit un parfum care nu avea nicio legătură cu pădurea. Era un abur călduț, de aprilie, în care se topise carnea unor fructe de vară.

 

2. Legături subtile și percepții banale

Sunt locuri în care auzi cum bat inimile celor care au trecut pe-acolo înaintea ta, cu minute sau cu ani înainte de tine, iar sentimentul e atât de real, încât ai impresia că știi dintr-odată toată istoria acelei geografii. De exemplu, pe la Precupeții Vechi e un loc fericit. Când trec spre strada Eminescu am realmente impresia că prin intersecția aia au trecut sute de inimi extaziate. În nordul orașului mi se face rău. E o ceață malignă care crește peste Piața 1 Mai, spre Băneasa. La Unirii e un spirit de libertate, mai ales peste Dâmbovița, pe podul din dreptul străzii Franceze. Evident, nu mai e acolo un pod, dar a fost sute de ani, iar picioarele care au trecut peste el, încă mai lipăie pe imaginare podele de lemn. La intrarea în Lipscani e un manaf cu satârul ridicat de-asupra turbanului, în Obor e sămânță de viață, pe Strada Maica Domnului au trăit cei mai senini oameni. De-a lungul Schitului Măgureanu plutesc gânduri sinucigașe, iar la Craiova, în fața hotelului Minerva, poți să simți și acum gustul deziluziei și al părăsirii. Ca să nu vă mai spun că în părculețul central din Ploiești se simt urmările domesticirii forțate, în Brăila foștii oameni sunt încă lipiți de casele albe, iar la Iași, morții mai țes chiar și-acum cele mai ipocrite dorințe.

 

3. Întâlnirea

În Pădurea Râioasa m-am simțit ca și cum m-ar fi așteptat cineva. Nu departe de mine, de sub frunzele toamnei trecute, a crescut un fir de fum, ca dintr-o nevăzută țigară. Era un firicel verde, care urca netulburat cam de-o palmă, ca pe urmă să se risipească fără grabă în aerul călduț al pădurii pustii. Dacă mă credeți, primul meu gând a fost la Zogru, ceea ce deja sună a ficțiune. Am pus mâna pe-o creangă și-am răscolit frunzele. Din pământul încă apos, fumul subțire își continua drumul. M-am apropiat să examinez sursa și m-a izbit din nou același miros de struguri și de piersici răscoapte. Fumul dispăruse fără urmă. Apoi am început să mă gândesc la pungile de gaz pe care le ascunde pământul, la fluorul din orele de chimie, imaginându-mi imediat cartierele ridicate peste pădurea care este încă un monument universal declarat. Mi-am amintit un articol de pe net în care se spunea că fluorurile din canalizarea urbană dereglează creierul și creează obediență. Și pe când înțepam pământul cu vârful bățului, am început să am senzația aia că mă așteaptă cineva. Nu se vedea nimeni, dar știam că nu sunt singură. Știți cum e: când te vede cineva de dincolo de lume nici nu-ți trece prin cap să cercetezi adevărul unei astfel de întâmplări. De regulă faci până la capăt show-ul, cu speranța penibilă că între tine și omul invizibil circulă un fluid fără moarte. Te miști pentru el, zâmbești pentru el, uneori vorbești atât cât să-ți simți buzele în acel moment de înfiorare cretină, când se despart una de alta, încălzindu-ți aerul de sub nas. Dar în Pădurea Râioasa chiar era cineva, un bărbat născut acolo, care a trăit toată viața lui în acea pădure, unde a iubit și mai ales unde a aștept până la sfârșit ca acea ființă care îl fermecase într-o vară să se întoarcă și să-și lase suspinele pe pieptul lui. Știam foarte bine că totul venea din închipuirea mea, dar era în același timp o percepție subtilă asupra unei vieți pe care o trăiam chiar atunci și care nu era viața mea. Mai mult decât atât, deși știam că omul din pădure este o ființă rudimentară, mă simțeam legată de el, înrudită de fapt, ca și cum ar fi fost o parte din mine. Era atât de multă amărăciune în sufletul lui încât îmi regenera propriile nefericiri, starea aia disperată și mocirloasă pe care o trăiește orice om părăsit. N-o să vă spun că am avut viziuni. Pur și simplu mă cuprinsese intuiția că prin acel loc trăise cineva care-mi semăna mult, producându-mi o simpatie pe care nu eram în stare s-o anulez. Îi simțea emoțiile ca și cum ar fi fost ale mele. Lui îi era frică de ochii care licăreau în tufiș, iar eu eram frisonată de adevăratul animal a cărui hămesire îmi intrase în oase. Iar peste toate acestea fierbea o dorință a cărei teroare o mai simt chiar și-acum.
Am petrecut o oră în Pădurea Râioasa, dar fiecare secundă se lega de alte secunde, devenite instantaneu zile și ani, trăiți de cineva necunoscut, în singurătatea totală a acelei păduri.

 

4. Paznicul invizibil

Întâmplarea m-a obsedat multă vreme. Într-o toamnă am scris-o fără să mă grăbesc, retrăind fiecare moment al acelei povești. Mai mult, bărbatul din Pădurea Râioasa devenise parte a vieții mele. Plecam la piață, el era în spatele meu. Mă duceam la facultate și-l descopeream păzind liftul. Îmi zâmbea înainte s-adorm, mă privea critic când greșeam, îmi netezea hainele, iar în ultima vreme ajunsese o chestie de necesitate să mă descotorosesc de el, de obsesia acelei povești din pădure. Când am terminat nuvela mi-am dat seama că nu eram în stare s-o public. De câte ori voiam s-o trimit la o revistă, mă apuca o tristețe de moarte și în mod neașteptat îmi aminteam amănunte pe care le uitasem între timp.
În primii doi ani am tot adăugat câte ceva, mai ales în momentele mele grele, când fața sfidătoare a fricii mi se posta sub fereastră.
Dar nu mult după aia, am constatat că obsesia mi se mai diluase. Silueta lui, care îmi devenise atât de familiară, s-a risipit într-o zi printre blocuri.

 

5. În urma poveștii

Cam atunci am dat peste o carte în care era menționată în treacăt existența unui bărbat care ar fi trăit în Pădurea Râioasa. Autorul era un biolog român, care a trăit la Paris si-a scris o singură carte.
În cel de-al treilea an mi-am cumpărat un teren în fâșia îngustă dintre pădure și Buftea, unde au început deja să apară și case. Cum am ocazia mă reped până acolo și trag în nări mirosul viu care este singura dovadă a unei vieți irosite.
Anul trecut m-am hotărât să public povestirea la care am lucrat 4 ani. Am trimis-o Gabrielei Gheorghișor, la Ramuri. Nu era nici pe departe completă, dar mă gândeam că, revista fiind și pe net, poate o va citi cineva care știe mai mult despre istoria acelui bărbat din Pădurea Râioasa. Evident, nu mi-a scris nimeni. Cu toate acestea nu pot încă s-admit că nu exisă niciun om care să nu fi auzit nimic despre el. Din cauza unei bacterii, pielea lui era complet verde, ceea ce a făcut să fie subiectul mai multor investigații medicale. Numele lui era Liliac Pantelimon, iar eu am scris povestea vieții sal
e atât de particulare.

Comentarii cititori
sus

Lorena Stuparu

 

Iertarea

 

După zile istovitoare când ajungea în sfârșit acasă, de cum aprindea lumina în dormitor îl și zărea, prin perdea, pe necunoscutul din blocul de peste drum, cu coatele sprijinite de pervaz, uitându-se adânc, fix în casa ei și parcă în ea însăși. Avea expresia aceea oarecum insolentă, în același timp senină și provocatoare a indivizilor din cauza cărora, împingând fanteziile democratice până la paroxism, îți vine să inițiezi o mișcare  contra delictului de privire îndrăzneață.

Cu toata educația ei in spiritul toleranței, nu putea să treacă peste aceste apucături ale semenilor fără o mică istovire interioară ce-o chinuia încă din copilărie. N-o liniștea nici măcar replica zâmbitoare a bunicii după ce-i povestea indignată cum vreun trecător se-ntâmpla s-o privească mai amănunțit: „Ei, mamă, la o fată mare și un măgar rage, da’ tu fă-te că nu bagi de seamă și mergi în drumul tău”. Dar cum să meargă-n drumul de-aici, printr-un apartament la conceperea căruia nu contribuise cu nimic?

Dimpotrivă, acum pur și simplu îi venea să iasă așa, în pijamaua ei imprimată cu pisici albastre, „numai ochi și lăbuțe, numai ochi și lăbuțe”, și de la balcon la balcon să ridice mănușa peste alee, prin aer, pe deasupra trecătorilor din ce în ce mai rari și absolut indiferenți: „Domnule, cum vă permiteți să mă priviți seară de seară cu atîta indiscreție, că nu mă pot mișca în voie prin casă cu lumina aprinsă? Chiar nu aveți altă ocupație? De cum se lasă întunericul sunteți acolo, la geam, ca să-mi inhibați orice activitate firească! Și nici măcar nu-nțeleg ce doriți de la o femeie oarecare cu viața ei banală într-un oraș ca oricare altul din această lume... Vă place atât de mult cum spăl geamurile și frec parchetul, cum așez așternuturile și hainele de noapte, cum șterg praful și cum adorm, într-un târziu, cu-n copil sau o carte în brațe? Cred că ne știți deja fiecare piesă a mobilierului și fiecare cută a cuverturii… nu vreau să-mi pun jaluzele pentru că-mi plac seara luminile orașului și apoi perdeaua este destul de deasă, practic nu se vede prin ea de-afară, am verificat eu când am trecut special pentru asta prin fața blocului, nu se vede decât dacă te benoclezi ore în șir dintr-un unghi potrivit, așa cum faci dumneata...”. 

Chiar ieșise cu copiii la plimbare, lăsând luminile aprinse în toată casa. Se uitase la geamuri câteva minute bune și la plecare și la întoarcere, într-adevăr, mare lucru nu se vedea. Atunci, cine e și ce vrea omu’ ăla?

„Goghe” nu putea fi, din moment ce tocmai se-ntorcea de la „club”, înaintând în șerpuiri halucinante pe alee, tras înainte mai mult de câine. Ca de fiecare dată, copiii se aliniaseră în șir indian în spatele ei, dar de data asta „Goghe” se adresase grupului cu o neașteptată căldură în glas, îndreptându-și ținuta: „Nu, nu, că nu le face nimic”... Apoi schimbând brusc intonația, în chicotelile micuților încurajați de atitudinea lui grijulie, zâmbi galant și complice: „Ppe tine te mușcă”..., moment în care a și virat la dreapta, tras de câine ca o sanie de prin ținuturile Laponei Enigel, înainte ca ea sa izbucnească la rându-i într-un râs imposibil de controlat și calificat.

Era totuși mai bine decât într-a V-a, în aprilie, când Mugurel Răducanu o fugărise cu o pisică moartă din curtea școlii, de pe Vasile Alecsandri, până în Piața Centrală și de-acolo, înapoi, pe Dezrobirii, până la F8, unde nu mai îndrăznise să pășească, gândindu-se că ai ei i-ar putea sesiza exaltarea și sensibilitatea ieșite din comun.

Cine-ar putea fi totuși persoana aceea și ce dorește, de fapt?, „...da, trăim și noi, e cumva interzis? Nu merităm și noi puțină liniște și un minim confort?”.

Și multe altele ar mai fi adăugat, dar perspectiva scandalului pur și simplu o îngrozea. Când i se plângea mamei că e un domn la fereastra dinspre apus a dormitorului, care seară de seară apare atunci când se aprinde  lumina și pe deasupra nici măcar nu se străduiește să spioneze mai discret, aceasta comenta: „Ei, dragă, eu am văzut și-am auzit de mulți detracați din ăștia... că nu-i pot numi decît detracați... mai toate colegele mele au pățit câte-o chestie asemănătoare. Da’ tu fă-te că nu-l observi și vezi-ți de treabă. Până la urmă, dacă te vede femeie serioasă, are să te lase în pace”.

Dar el, nici gând s-o abandoneze, oricât de indiferentă s-ar fi străduit ea să pară, ba, mai mult, își luase obiceiul de-a se înființa de cum se însera nițel, în momentul acela de calm când plăcuta indistincție dintre obiecte animă dorințele de intimitate. „Măi omule, tu nu-nțelegi că mă stresezi? Ești maniac, ești... iresponsabil, ești...?”, se certa de una singură, încercînd totuși să-și ducă la capăt datoriile zilnice, plus că din niște străfunduri aflate pe linia unor mătuși paterne îi veneau unele tendințe contrare sfaturilor bunicii și ale mamei, pe care se străduia să le reprime prin fel de fel de ocupații pe care nu le putem cataloga decât ca fiind livrești.

Până și copiii ajunseseră s-o-ntrebe, văzând-o abătută printre vase, mobile, și fel de fel de obiecte casnice decorative: „Ce, mami, iar apăru aberantu’ la geam să se uite la jucăriile și la hăinuțele noastre?”.

„Domne, mă plictisești și mă enervezi, lasă-mă-n pace, lasă-mă să trăiesc, chiar vrei să ne vezi mutați de-aici și n-ai găsit altă soluție? Ce-ai cu noi? Ce ți-am făcut? Nu ești pe treaba ta, ai cu capu’?” se răstise la el într-o seară când la capătul răbdării stingând lumina se trezise dintr-un salt pe balcon, hotărîtă să pună capăt acestei situații.

Numai că în blocul de peste drum nu era nimeni la nici-un geam. Intrase din nou în dormitor și se întorsese spre fereastră așa, cu lumina stinsă... La fel, nici țipenie.

Atunci, ca și cum ar fi întins o capcană, aprinse brusc lumina. Necunoscutul se instalase iar, ușor înclinat peste pervazul lui, și se reflecta calm, uitându-se fix în dormitorul ei și în ea însăși, aproape rănind-o cu privirea.

Epuizarea care de-atâtea ori o scotea din minți și din casă, ca și cum plecând ar fi făcut ceva iremediabil, lua acum forma anestezică a inexplicabilului. Țesutul prins cândva atât de bine în microscopice plăcuțe lucitoare se destrăma acum dureros în unitatea craniană și ea nu avea nici-un instrument, nici-o idee și nici-o cunoștință ca să prindă la loc firele și sârmulițele ce se deșirau, împletindu-i-se grotesc pe după urechi și legîndu-se stupid sub bărbie, ca o căciuliță cum nici măcar nu se mai găsesc în magazinele cu articole pentru nou născuți.

Era pe punctul de-a izbi cu peria de păr ecranul pe care se proiecta această imagine nespus de caraghioasă, când o neașteptată mângâiere îi domoli furia. Deodată liniștea coborâse ca atunci când, împleticindu-se între oglindă și pat nu mai avea decât o singură dorință: aceea de a se ascunde în perne și cearșafuri numai cu spaimele și dorințele ei uitate.

Ridicând cuvertura, ferindu-și obrazul de inutila catifelare a faldurilor ce nu se lăsau adunate într-un pachet, își ridicase și fruntea: icoana era acolo, pe peretele de răsărit, Domnul și Dumnezeul meu!

                                               *

                                         *         *                                                  

Așadar, după această proză foarte scurtă, ca să răspund și mai pe scurt la minunata întrebare a Prăvăliei Culturale:

Miracolul este prin excelență supranatural, dar ceea ce vedem noi din el este cât se poate de natural: faptul că în acest timp al maximei emancipări de Dumnezeu (a se vedea „revolta maselor”, incapacitatea funciară a omului lipsit de noblețe de a crede de bunăvoie și de a se supune unui principiu care îl transcende) unii continuă să creadă, iar alții descoperă credința. Acesta din urmă este un miracol.

Așa cum un miracol este faptul că în fiecare dimineață reușesc să mă pun în mișcare (că mă trezesc în această lume), deși într-o primă instanță am senzația că am fost călcată de motocompresor (și abia acum înțeleg, dureros, vorba asta adânc-detașată a lui Florin). Faptul că organismul meu și toate celelalte din jur funcționează (și, Doamne, îmi dau seama ce miracol este acesta când se înfundă chiuveta de la bucătărie și abia o desfund, când mașina de spălat pufăie, după ce a luat și balsamul, ca și cum și-ar da duhul, scoțând ultimele urme de apă stoarsă).

Faptul că m-am căsătorit acum 18 ani și sunt mama a trei copii, deși nu mă concepeam decât răscitind cărți și presând frunze ofilite.

Faptul că sunt înconjurată de prietene fragile, delicate, bune, în care regăsesc toată vulnerabilitatea mea din trecut - eu devenind o ființă puternică (gen „grasa ține casa”). Faptul că într-o bună zi am ajuns la Biserica Sapienței din București și-am început să cred și în Tainele Bisericii, nu numai așa, să „am eu credința mea”… Faptul că dincolo de ritual și dogmnă, putem iubi și crede intelectual.

Dragostea dintre soț și soție când unul dintre ei nu mai este, dar căsătoria rămâne: trăinicia unirii care devine din ce în ce mai strânsă pe măsură ce se îndepărtează timpul ruperii legăturii pământești și se apropie acela al desăvârșirii legăturii cerești.

Faptul că ființa care mi-a dat viață nu a putut muri până când nu s-a spovedit și nu s-a împărtășit, deși de câte ori chemam salvarea ni se spunea că organimul este epuizat, iar manevrele de resuscitare sunt doar o formalitate obligatorie. Faptul că atâta timp cât am strigat-o s-a întors ostenită la viață, mai mult din datorie, până când am fost rugată politicos-imperativ să o las în pace.

Faptul ca m-am întâlnit după 23 de ani cu un bun prieten din facultate pe care nu credeam că am să-l mai revăd pe aici, care și-a câștigat libertatea în mod eroic, trecând Dunărea înot într-o noapte de toamnă și nu face caz de asta, așa cum nu a făcut nici de dizidențele și detențiile lui. Căruia o bună bucată de vreme nu i-a fost ușor, dar a rămas același om bun, deschis, iubitor, zâmbitor, tratând cu umor și fără obidă trecutul. Care nu privește înapoi cu mânie și știe să se bucure de sărbătoarea unei revederi cu foști colegi și prieteni. Un miracol: un om cald, atent, prevenitor, discret cu realizările proprii într-o lume în care tot mai mulți s-au născut ofensați, o lume de încruntați plictisiți și absurzi care nu își mai încap în piele sentimentul superiorității, veșnic dezamăgiți de alții, dar care nu-și pun niciodată problema dacă ei au dezamăgit sau nu.

Din păcate am atins și zona miracolului negativ: aceeea în care oameni săraci sufletește și intelectual dețin puterea, dau tonul sau cel puțin se străduiesc să acapareze monopolul într-un domeniu, fac parte din comitete și comisii, îți explică problema apei calde ca și controlorii de pe autobuz cu buze groase, ochi holbați și haine slinoase cășunând pe o biată bătrânică din provincie sau pe o tânără visătoare care nu și-au validat cum trebuie cardul de călătorie. Și tot mai puțini călători se solidarizează cu victimele. Atât mai spun, căci nu vreau să zăbovesc în zona miracolului negativ: nu aș fi crezut că după miracolul unei revoluții care a înlocuit un regim detestat de majoritatea populației cu un regim al libertății, o revoluție în care au murit tineri viteji ca cei trei tineri din Babilon și ca cei patruzeci de mucenici din Sevastia, țara noastră cu instituțiile ei mai mari sau mai mărunte va fi condusă mai mult sau mai puțin direct de bătrâni care își păstrează privilegiile, făcând legea și care pe noi, cei care eram tineri pe atunci, își permit să ne considere bătrâni și totuși să ne aplice criterii de promovare la care ei nu ar face față în nici-un fel. Octogenari care își comandă volume omagiale, uitând lecțiile istoriei și sancționându-i pe cei care și-au permis rezerva de a nu contribui, care cresc pe lângă ei tineri purtători de servietă și de alte servicii, față de care uteciștii aprigi și disprețuiți din trecut - fără mamă, fără tată - erau niște îngeri fiindcă unii dintre ei cel puțin aveau un crez idealist și colectiv.

Miracol este că în ciuda acestei tristeți și destrămări generale (exact ca în Fantazia lui Ende) mai sunt printre noi încă atâția oameni minunați.

Miracolele sunt posibile cu condiția să crezi în ele. Iar faptul de a crede este un miracol în acest timp al secularizării, în care tot mai mulți prin ceea fac, spun, gândesc, produc și oferă - ofensează însăși ideea de viață. Eu una prefer să fiu luată de proastă sau de naivă de unii în entuziasmele mele lucide, decât să-i indispun pe cei buni prin figura mea posacă, ursuză, veșnic nemulțumită.

Și ca să închei cu cel care acum foarte mulți ani mi-a deschis ochii asupra acestei dimensiuni a realității prime și ultime: „Poate există undeva o posibilitate deschisă miracolelor, un mister ireductibil, un secret pe care nu reușim încă să-l descifrăm. (…) ceva care să plece tot de aici, dintr-o dragoste, dar care să ducă în altă parte ” (Mircea Eliade). 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey