Iulia Badea Guéritée
Horia Dulvac
Matei Hutopila
Radu Magdin
Doina Ruști
Lorena Stuparu
Andi Vasluianu
Justyna Wozniak
Gicu Vasile Ionel

 
sus

Ce ai dărui unui prieten?

Comentarii cititori
sus

Iulia Badea Guéritée

 

Fidelitatea mea.

Comentarii cititori
sus

Horia Dulvac

 

Tăceri comprehensive

 

Nu știu dacă e un criteriu al îmbătrânirii, dar cu trecerea timpului, aria (altădată vastă, expansivă) prieteniilor se restrânge ca o flacără de lumânare muribundă.

Chestiunea asta mă prinde oricum imunizat și descătușat de cele mai multe iluzii. (Îmi vine în minte o confesiune a lui Noica – spunea ceva legat de faptul că senectutea te eliberează pe rând de daimonul vitalității, sexualității, al orgoliilor publice. Asta îmi amintește și de etimologia cuvântului călugăr, de la grecescul  kalo-gheros, bătrân frumos.)

După consumarea adolescenței, am intrat și eu în zona aceea a vârstelor incerte, în care comentariul plângăcios asupra vitezei cu care trece timpul reprezintă un soi de conversație convențională cu care legi punți pierdute – ca aceea despre foot-ball la care nu m-am priceput niciodată.

Oamenii au nevoie mereu de verificarea unor parole, a unor lucruri pe care le au în comun , ca pe un soi de recunoaștere a unor coduri nesigure dar esențiale fără de care și-ar pierde identitatea. Pentru o anume clarificare (aceasta e una din iluziile pe care nu le ratăm atunci când punem lucrurile într-un context cultural validat), fac precizarea că spun cele de mai sus, gândindu-mă la filosoful american Peirce care declara nici mai mult nici mai puțin că „convingerea e principala funcție a gândirii”.  (Două observații instantanee mi s-au formulat în minte, când am luat act de această comprehensiune a filosofului,  observații care veneau din două zone diferite, așa cum este și gândirea mea duală - simultan animată de ștergerea interfețelor dintre lucruri , de un impuls deconstructivist virulent, dar și cu o predilecție rațională spre tocatul mărunt al lumii în părți, structuri infinitezimale, fracțiuni și concepte. Prima observație: convingerea devenea principalul product al gândirii, în afară de aceste coduri după care se structurează recunoașterea realului, acesta nu există. A doua: dacă un chimist din România sau sărăcuța Europă estică ar fi avut îndrăzneala să enunțe astfel de sentințe, atunci „clerul” filosofic al momentului l-ar fi lapidat – este deci nevoie de o forță și energie națională dincolo de o anume masă critică, astfel încât să îți impui anumite opinii. )

A propos de coduri  de recunoaștere - închei acest ocol cu impresia puternică pe care mi-a lăsat-o un reportaj științific  despre receptorii gustativi: moleculele din hrană acționează ca niște chei pentru lăcățelele centrilor gustativi – mecanismele biologice sunt înțesate de astfel de recunoașteri, chei parole. Dacă receptorul nu le recunoaște (când făceam de gardă în armată, trebuia să strigăm: „Stai, parola”), musafirul era ignorat – și ce moarte mai completă poate inventa natura, decât ignorarea propriei identități!

Voiam să aduc în discuție acest proces de recunoaștere ca o analogie pur și simplu a modului în care acționează experiența precedentului: discursul (să numim așa modul în care comprehensiunea lucrurilor este ordonată într-o anume dinamică) experienței precedente, structurile ei (triumfătoare în virtutea faptului împlinit), par apte să dicteze cine trece la examenul recunoașterii și felul în care urmează să arate întreaga încărcătură de imprevizibil a viitorului.       

Dacă ceva este complet în afara ariei noastre de experiență, acesta e pur si simplu rejectat – o realitate respinsă, negată sau pur și simplu construită din precedențe. Sau reconstruită cu cărămizile comprehensiunii deja structurate și a experienței anteriorității (aidoma descrierilor unor primitivi în contact cu realități cărora experiența senzorială nu le poate face față - în materia metaforei sau comparației, omul face apel la experiența comună: gâtul iubite din  Cântarea cântărilor e comparat cu un gât de căprioară , lucru la care nu ne-am aștepta într-un poem eschimos, de pildă;  straniile experiențe ale înălțării sfântului Ilie de pildă într-un „car de foc” pot fi analogii cărora le-am asocia acum alte experiențe, etc ).

Așadar să îi concedem puțină substanță suplimentară acestui cuvânt - „comprehensiune”, căruia îi adăugăm (așa cum în vechiul testament Moise nu murea, ci „se adăuga” strămoșilor lui) zestrea aceasta a recunoașterii și precedentului!

Să facem din asta depozitarul unui șir experiențial care constituie în fond, cum spunea Peirce, un punct terminus al gândirii – haideți să ne jucăm spunându-i alinierea în discurs.

Ce legătură are însă comprehensiunea cu întrebarea „Ce ai dori să-i oferi unu prieten” se va spune? Pentru  a răspunde, evoc aici o poveste care m-a impresionat din Proloage.

Se spune că în vremea cristalizării Bizanțului (într-un timp și locus ușor ubicui, căci geografia pare a–și fi dezbrăcat în aceste povești, pojghițele spațiale, ca o șopârlă în năpârlire), trăiau doi prieteni. Doi prieteni foarte buni trăiau într-o cetate din Bizanț și vorbeau zi de zi despre lucrurile care îi leagă – despre lucrurile comune, cărora ei le-au construit, prin acest exercițiu al conversației, precedențe și premise aflate în similitudine (din copilărie m-a fascinat zestrea etimologică și vizuală a acestui cuvânt – similitudinea  conține similus- ul,  rădăcina asimilării, ca o poțiune digestivă).

Dar dincolo de subiectele de zi cu zi, de schimbul acela de coduri și chei care făceau deliciul prieteniei și identității, cei doi prieteni vorbeau despre lumile de dincolo, despre aventurile sufletului după moarte, despre felul în care și-au cheltuit ei bănuții răgazului lăsați în lumea asta ca să-i chivernisim noi cu cât mai multă eficacitate.
Cum să vorbești însă cu cuvinte despre lucruri care nu pot fi exprimate în cuvinte?

Câteva milenii mai târziu, un francez genial (Descartes) exclama că „rațiunea e lucru cel mai bine împărțit de Dumnezeu pe lumea asta” – era vorba desigur nu de o înțelepciune, aruncată cu generozitate peste oameni, ci de faptul că „ratio” –ul a fost făcut cărămidă a acestei lumi. Cuvintele toacă lumea aceasta, așa cu toaca mărunțește tăcerea serii chemând călugării la vecernie. Cu tocătura limbii, Dumnezeul însuși, care făcea obiectul (afirmație deja hazardată) discuției lor, era la rândul său tocat mărunt (fără ca prin aceasta să se știrbească ceva din infinita lui anterioritate și vastitate – de fapt tocam tot discursul!) și înțelegerea lui se pierdea astfel printre cuvinte, ca o hrană prea rară printre dinții unui pește uriaș.

„Multiple sunt sălașurile Domnului” spunea psalmistul, „dar ele nu sunt locuri!”. Acolo unde comprehensiunea lucrurilor își găsea sălaș, acolo această imensă prolificitate și tocătură își găsea odihna. Într-una din nopți, unul din prieteni, care era bolnav, a murit. Fără ca celălalt s-o știe. Povestea din Proloage povestește că prietenul în viață ar fi fost trezit din somn de zgomotul făcut de un cal pe ulițele cetății - călărit de prietenul care tocmai murise. La fereastră, acesta l-ar fi strigat grăbit:
- Prietene, tot ce am vorbit noi e adevărat, totul. Dar absolut totul.
A doua zi, acesta a aflat mâhnit de moartea prietenului. I-au venit atunci în minte două lucruri.

Primul: toate cuvintele sunt adevărate, dar cele din discuțiile cu prieteni sunt mai adevărate decât altele.
Al Doilea: mai adevărate decât cuvintele, erau tăcerile lor pline de înțelesuri.

Iată ce fusese mai valoros decât cuvintele însele: zestrea comună de parole și chei de recunoaștere;  tăcerea între prieteni,  tăcerea comprehensivă!

 

Comentarii cititori
sus

Matei Hutopila

 

lol. Ce să le dăruiesc?! Nimic. Eu-s pe do it yourself; deci să do it themselves.

Comentarii cititori
sus

Radu Magdin

 

Înțelegere

Comentarii cititori
sus

Doina Ruști

 

Din timpul meu.

Comentarii cititori
sus

Lorena Stuparu

 

Mai practic, mai patetic

 

Atunci când îmi cunosc destul de bine prietenii, încerc să le dăruiesc lucrurile de care au nevoie sau care le aduc bucurie. Când nu-i cunosc prea bine, le dăruiesc lucrurile de care după mintea mea ei ar avea nevoie sau le-ar aduce bucurie.

Am trecut și eu prin faza „cadouri trăsnite”. Îmi făcusem și un fel de filozofie a „gratuității” cadoului, a inutilității lui, ba chiar a potențialului său enervant. O sursă de inspirație în acest sens erau cadourile de 8 martie primite de mama (făcusem o colecție de bibelouri hidoase, păhăruțe din care nu puteai să bei mai nimic, etc., creme sau ape de colonii care nu se potriveau pielii și gustului, etc). Dar nu am fost consecventă cu această formă de estetică a urâtului comprehensibil până la un anumit punct.

Numai eu știu câte mesaje pentrui oameni adulți am ascuns în blănița unor jucării de pluș, câte buchețele de flori anonime am trimis sau am lăsat eu însămi la destinație. În câte scrisori mi-am dăruit inima, după mintea mea de „atunci”.

Când eram în liceu, tata mi-a adus de undeva de prin Gorj un mușchi verde care crescuse de forma și mărimea unei inimi pe un copac. L-am păstrat mult timp, până la imortalizare (condiția agapeică de imortelă) și poate mai este și azi printre cele obiecte care s-au ascuns de mine. Acesta mi se pare un cadou frumos. Dar nu aș face o ierahie a prietenilor în funcție de criteriul entuziasmului în fața unui astfel de cadou.

Într-o dimineață de sâmbătă, la începuturi, Florin mi-adus două ouă crude. Unul se spărsese pe drum, în buzunar, dar mi s-a părut, la fel, un cadou minunat. Era încă vremea când trăiam ca păsările cerului.

Dar acum vreau să cred sunt alt om. Mai „practic”. Mi-ar plăcea să le dăruiesc prietenilor care și-ar dori asta  case, autoturisme, bijuterii, colecții de artă, ediții bibliofile, etc. din agoniseala mea cinstită și iarăși vile și limuzine de ultimă generație, concedii și vacanțe în locuri istorice și exotice... Măcar cu imaginația să fiu generoasă!

 

Comentarii cititori
sus

Andi Vasluianu

 

Tot ce are nevoie.

Comentarii cititori
sus

Justyna Wozniak

 

I would give to my friend gift made myself. I think that this kind of presents are the best, cause they show how much you care about other person. Special gift made by own hands means that you spend time thinking about your friend and put effort to finally prepare something orginal. I love to give and receive this kind of gifts.

Comentarii cititori
sus

Gicu Vasile Ionel

 

Dau un corp ORBITOR. Pe mine m-a orbit atât de mult încât nu l-am citit. De ce nu l-am citit: fosta prietenă... Dau un ORBITOR corp (ul).

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey