Radu F. Alexandru
Iulia Badea Guéritée
T.O. Bobe
Ioana Geacăr
Mircea Gheorghe
Vlad Logigan
Constantin Mihai Logofătu
Ion Mircioagă
Alexandru Mâzgăreanu
Ivan Pilchin
Maria Pilchin
Adriana Teodorescu

 
sus

 

Curajul artistului, astăzi

 

În ce fel un artist este sau ar putea fi sau s-ar cuveni să fie “curajos”, în zilele noastre? În creația sa, în plan social, în promovarea muncii sale, în lupta cu tentațiile mai mult sau mai puțin subtile ale compromisului și obedienței sau în orice altă direcție în care considerați că artistul e bine să fie curajos.

Răspunsul poate fi general sau specific unui domeniu, cuvântul “artist” fiind ușor de înlocuit cu “scriitor”, “regizor”, “actor”, “pictor”, “fotograf” etc.

(CMU)

Comentarii cititori
sus

Radu F. Alexandru

 

Nu există un răspuns valabil pentru noi toți

 

Răspunsul pe care-l dau astăzi este, cu siguranță, complet diferit de cel pe care mi l-am dat în 21 decembrie 1989, și de atunci, în continuare, pe parcursul a peste douăzeci de ani. Am considerat ca pe o datorie elementară, din fața căreia nu aveam voie să mă derobez, angajamentul total în ceea ce urma să se întâmple în viața publică din România; trecerea preocupărilor mele de până atunci: literatura, pe un plan secund și încercarea ca prin toate eforturile să aduc o contribuție efectivă, palpabilă la schimbarea din temelii a lumii în care urma să trăim. Am intrat, deci, în politică. Nu cred că am vreun motiv să-mi fie rușine de vreo decizie, de vreun gest, de vreo declarație politică pe care s-o fi făcut pe parcursul acestor ani. Într-un cuvânt, cred că pot să spun, cu onestitate și umilință, că într-un fel mi-am făcut datoria.

“Într-un fel”. Pentru că, de fapt, datoria mea cred că ar fi fost să rămân în totalitate fidel harului primit de la Dumnezeu și pagina de hârtie să fi rămas singura ”scenă” pe care să mă fi exprimat. Așadar, cred că forma de „curaj” pe care ar fi adecvat să o cultive astăzi un ”artist” ar fi tăria de a rămâne ”credincios sie însuși” și de a-și urma destinul de creator.

”Într-un fel”, însă, lucrurile nu sunt niciodată simple. Putem rămâne la infinit străini și indiferenți față de orbecăiala în care rătăcim de mai bine de douăzeci de ani, fără să simțim nevoia organică de a ne implica într-un efort în care oameni de calitate ar putea să aducă un prețios și binemeritat aport? Nu e o întrebare ușoară și, mă tem, că răspunsul la ea pune sub un motivat semn de întrebare primele mele rânduri.

Cred că, ”într-un fel”, nu există un răspuns valabil pentru noi toți. Important e să pășim cu dăruire și bună-credință pe drumul/drumurile pe care ne angajăm. 

Comentarii cititori
sus

Iulia Badea Guéritée

 

Artiștii devin tribuni a căror părere contează

 

Prin statutul conferit de gestul de a crea, artistul se delimitează implicit de "restul muritorilor": imaginația care îi determină creația, faptul că în timp devine cunoscut, statutul pe care îl primește, de primus inter pares, faptul că numele său este pronunțat, cotat, criticat sau lăudat, toate acestea fac din el o persoană publică. Un simbol mai mult sau mai puțin important al unei generații. Din acel moment nu doar arta sa ci și cuvintele rostite, declarațiile sau interviurile acordate, părerile sale, opiniile și felul în care se poziționează în general în societate sunt văzute altfel. Cântăresc altfel. De exemplu, părerea scriitorului Mircea Cărtărescu, împărtășită sau nu de majoritate, va cântări mai mult decât părerea unui trecător de pe stradă. Artiștii devin tribuni a căror părere contează mai mult sau mai puțin. Au capacitatea, de cele mai multe ori, de a influența, prin puterea exemplului, decizii, munți, opinii, de a schimba prejudecăți. Devin modele, mentori, exemple.

Cred că aici intervine o graniță greu de menținut. Fiecare dintre noi, artist sau nu, are o opinie, corectă sau nu, exprimată sau nu. Un artist are datoria de a se exprima și de a face ceva pentru societatea care l-a dat lumii, universalității, dar doar atunci când se știe echilibrat, deschis altora, uman, etc. Câți dintre artiști, oare, sunt astăzi capabili să se recunoască astfel? Mulți sunt inconștienți și nu realizează că nu au capacitatea morală de a reprezenta un exemplu, pentru că, pur și simplu, nu au învățat că există întotdeauna mai multe păreri, mai multe nuanțe de gri, mai multe adevăruri. Pentru că nu sunt responsabili. Eu personal cunosc o singură persoană de acest gen, în străinătate: scriitorul suedez Henning Mankel, care este implicat în crearea unei trupe de teatru în Mozambic și care nu a ezitat să se îmbarce pe una dintre navele care au făcut parte din flota internațională care a încercat să spargă blocusul israelian în Gaza, cu câțiva ani în urmă. Pentru că știa că prin numele său și prezența sa va da mai multă legitimitate acestei acțiuni. Faptul că dupa aceea a fost interzis înIsrael nu a mai contat. Sunt sigură că există persoane similare în România, și dacă ar fi să dau un nume poate că ar fi cel al Sandrei Pralong... de exemplu.

Am început cu finalul...

Comentarii cititori
sus

T. O. Bobe

 

Egocentrici, narcisiști sau nombriliști sînt toți artiștii

 

Hm, curajul artistului! Sigur că primii curajoși care îți vin în minte cînd auzi o întrebare ca asta sînt cei care critică, demistifică, se opun în permanență sistemului, statului, marilor corporații, cei care și-au făcut un scop din a salva fie specii de animale, fie o regiune, din a milita pentru drepturile cine știe cărei minorități. Dar despre ce curaj este vorba, cînd există atîtea prejudecăți pozitive care îi îmbracă într-o mantie de eroi, mantie în care adeseori se înfășoară ei singuri cu superbia celui prea conștient de dreptatea cauzei pentru care luptă? Ce riscă acești curajoși, cînd o mulțime crescută în mitul lui Superman îi aplaudă de pe margine și abia așteaptă să fie salvată de ei? Și, mai ales, ce legatură are arta cu demersul lor, care o transformă într-un simplu vehicul, într-un material de propagandă, oricît de îndreptățite ar fi țelurile pentru care ei militează? Dacă mesajul artei tale e mai important decît realizarea artistică, ce rost are să pierzi atîta vreme și să consumi atîta efort scriind o carte, în loc să scrii un manifest, realizînd o expoziție de artă vizuală, în loc să desenezi un afiș, adunînd și coordonînd o mulțime de oameni pentru un film care durează o oră și jumătate, în loc să-ți spui mesajul într-un videoclip de treizeci de secunde?

Asemănători cu ei, dacă nu cumva ei înșiși fac parte adeseori din categoria celor de mai sus, sînt și cei care nu se opun unor sisteme de valori exterioare artei lor, ci se străduiesc în permanență să inoveze, să experimenteze, să șocheze prin formele pe care le propun permanent. Însă nici în cazul lor nu cred că e vorba de cine știe ce curaj, ba chiar dimpotrivă, cîtă vreme există o mitologie la fel de consistentă a artistului avangardist, care sparge barierele artei convenționale, pentru a se proclama, de cele mai multe ori doar în proprii ochi, drept vîrf de lance al unui nou curent, al unei noi direcții în artă. E un conformism îngrozitor și teribil de plictisitor în toată această strădanie perpetuă de a inova sau de a șoca așteptările unui public în fond disprețuit ca fiind prea închistat în reguli tocmai de către artistul care i se adresează.

Există însă și artiștii conștienți de conformismul acestor revoluționarisme, cei care se întorc la formele de acum o sută sau două sute de ani și le practică sîrguincios, neinteresați de nici un grăunte de noutate pe care ar putea să-l aducă pe lume. Sînt cei care pictează vase cu flori sau femei citind în șezlonguri ori scriu romane realiste monumentale asumîndu-și un curaj de sens contrar, și anume acela de a fi considerați vetuști pentru calofilia de care dau dovadă ori pentru respectarea adevăratelor valori clasice, atît de disprețuite în vremurile acestei barbarii artistice instituite de avangarde și de modernism. Însă nici acesta nu mi se pare un act de mare curaj, de vreme ce, dacă experimentaliștii au mereu de partea lor un mic public fidel, format din snobi care admiră tot ce nu e susceptibil să fie de înțeles, curajoșii formelor deja instituite de multă vreme drept artă cu majusculă beneficiază de admirația majorității oamenilor, a celor cu educație estetică extrem de precară și care consideră ca fiind artă numai ceea ce le-a trecut razant pe la ureche sau prin fața ochilor cîndva demult, pe vremea cînd în școală un profesor prăfuit, care altfel le era antipatic, îi pisălogea cu niște lucruri de care ei nu aveau nici un chef.

Iată de ce i-am considerat multă vreme cu adevărat curajoși pe cei care, indiferenți deopotrivă la moda artistică a vremii, la muzeul formelor și valorilor consolidate și la imperativele sociale de moment, se întorc spre sine și scormonesc înlăuntrul lor, iar nu în lumea exterioară, pentru a găsi în aceeași măsură un adevăr propriu demn de a fi exprimat și o modalitate de expresie adecvată lui, o formă justă, nu neapărat clasicizată, însă nici experimentală cu tot dinadinsul. Și nu numai că pe ei i-am considerat cu adevărat curajoși, dar i-am considerat și încă îi mai consider adevărați artiști, fiindcă nici nu aderă la directivele sau la așteptările existente deja ale unui grup oricît de mare sau de restrîns, nici nu le refuză din principiu cu trufia adolescentină a celui care vrea sa fie altfel neapărat. Dar despre ce curaj e vorba aici, decît de curajul de a fi tu însuți, și despre ce risc, altul decît acela de a fi acuzat de narcisism, nombrilism, egocentrism?

Însă, la urma urmei, egocentrici, narcisiști sau nombriliști sînt toți artiștii, indiferent dacă arta lor e centrată pe sine sau e deschisă către exterior, și în cazul nici unuia dintre ei, fie că au un pact cu așteptările publicului, fie că îl au doar cu sine, n-aș zice că poate fi vorba despre curaj. Și cum să fie vorba despre curaj, atîta vreme cît, oricare ar fi forma de artă pe care o practică și oricare ar fi intensitatea cu care i se dedică, ele nu implică nici un risc într-adevăr important, nimic ce ține de condiția de om care se mișcă prin lume, ba chiar există o nejustificată prezumție de sens înalt dat vieții celui care, mai bine sau prost, într-o direcție sau în alta, se îndeletnicește cu una dintre tot mai multele forme de expresie considerate artistice? 

Comentarii cititori
sus

Ioana Geacăr

 

În artă, curajul trebuie să existe oricând,
chiar și-n vremurile totalitare

 

Cea mai scurtă definiție a poeziei azi, pentru mine, este sinceritatea, curajul de a scrie despre sine și despre cum vezi lumea, preajma, fără menajamente, pudori, teamă că nu vei fi pe placul multora. Parafrazând un cunoscut scriitor român: "Câtă autenticitate, atâta artă, atâta profunzime". Nu poți fi credibil în afara sincerității trăirii, oricât te-ai strădui, oricât te-ar ajuta efectele, tehnicile literare. Teatralitatea, de exemplu, un veritabil liant optzecist, nu poate azi să atragă decât dacă intră  într-un program experimental, într-o schemă, rețetă creativă.  

Curaj trebuie să aibă poetul adevărat. El dă seamă de sine și timpul în care trăiește, are atitudine, simțul valorii, spirit critic, iubește cuvântul, oamenii, că doar pentru ei scrie, iubirea asta se simte în text, nu poate fi trucată. Așa văd eu poetul, curajul fiindu-i lipit ca umbra de trup.

Ca să fii promovat azi, cel mai bine e să ai putere culturală, să fii șef adică, sau pe lângă el, pe bune! Cine te poate acuza de oportunism, de obediență față de o anumită putere, dacă ești tânăr și habar n-ai de politică, dar există prieteni cu putere culturală, iar prietenia e sfântă! Ai timpul de partea ta, inocența și ura afișată față de tot ce e legat de politică și sufletul îți e mântuit!

De partea cealaltă a vârstei, cine te poate acuza de colaboraționism, când cei care ocupă posturi culturale, și-ți mai dau și  premii din când în când, nu prețuiesc nici statutul social moral, nici valorile umaniste.

Din păcate nu contează cât ești de curajos, integru, umanist în plan social(doar dacă ești nominalizat la Premiul Nobel, care are, de câtva timp, ca prim criteriu personalitatea morală a scriitorului-om, implicarea și postura sa militantă în viața socială (o măsură extraordinară de salvare a sufletului planetar și a conștiinței morale universale pe termen lung!)

Sigur că trebuie să reziști tentațiilor prezentului, să nu te înclini în fața niciunei puteri politice, să nu slujești decât arta și să fii prețuit ca valoare, deși s-ar putea să rămâi în umbră (dacă ai cultură politică! cine nu are e inocent, habar n-are că păcătuiește!). O viață doar, după ea vei avea recunoașterea râvnită.

Nu sunt adepta turnurilor de fildeș, nici a retragerii în bibliotecă, dar cred că trebuie să petreci mai mult timp citind, studiind, decât scriind și participând la manifestări artistice dese.

În vâltoarea globalizării se simte risipa, fragmentarea, mai mult chiar, atomizarea vieții artistice, spațiul național devine neîncăpător și inutil în același timp, claustrofob. Trebuie ajuns undeva dincolo și repede, fără așezarea valorică aici, fără o apartenență la valoarea artistică națională. Trebuie să fim universali rapid.

Cum e posibil foarte repede, dacă nu ești nici șef și nici nu te susține o gașcă? Simplu, tehnologia actuală ne rupe de context, ne smulge din spațiu, ne transportă DINCOLO.

În era internetului cred că e posibil să scrii în orice limbă (în orice limbă cunoști!) și să trimiți unei edituri de departe, de peste mări și țări și să fii acceptat, publicat doar pentru valoarea textelor tale, să ai succes în librării (nu și cu poezie, poate doar  printr-un management bine dirijat...)

O retragere în ființa virtuală. Acesta e viitorul.    

Comentarii cititori
sus

Mircea Gheorghe

 

Curajul cel mai important al unui artist
este curajul operei sale

 

E complicat, așa mi se pare, să vorbim despre un ins „curajos” ca despre un ins totdeauna exemplar și deci model pentru ceilalți. Și cu atît mai complicată este o asemenea generalizare cînd e vorba de un artist. Deschidem dicționarul de sinonime și aflăm că un om curajos este un om brav sau cutezător sau dîrz sau inimos sau neînfricat sau semeț sau viteaz. Nimeni nu poate contesta că e minunat să fii astfel. Dar printre sinonimele astea se strecoară și îndrăzneț. Da, e bine să fii și îndrăzneț. Numai că un ins îndrăzneț înseamnă și altceva decît un ins brav, curajos, cutezător, dîrz etc. El poate însemna și arogant, impertinent, insolent, ireverențios, necuviincios, neobrăzat, obraznic, semeț, sfidător, trufaș, țanțoș, prezumțios.

Cînd e vorba de un artist ale cărui relații sociale sînt în mare măsură legate sau influențate de statutul creației sale, a fi curajos este o problemă complexă de demnitate cu numeroase dezvoltări divergente. Și a cărei abordare corectă și eficace solicită din partea lui și a celorlalți de care depinde activitatea sa multă finețe, discernămînt, empatie, obiectivitate, conștiința valorii dar și a limitelor proprii. Artistul  trebuie să evite, vrînd să fie curajos, ipostaza opusă, să devină arogant, insolent, trufaș, prezumțios etc. Și ceilalți termeni legați de zona curajului (obediență, compromis, promovare și auto-promovare, rectitudine etc) au o dublă realitate în funcție de oamenii care se află față în față. Compromisul poate însemna flexibilitate, promovarea și autopromovarea (legitime) pot fi de fapt  reclamă și auto-reclamă (mincinoase), obediența  poate fi în realitate manifestarea  unui spirit de colaborare în raport cu un partener mai experimentat și de bună credință, rectitudinea se poate transforma în nombrilism și pierdere a contactului cu situația reală. Și așa mai departe.

Dificultățile acestera apar fiindcă, deobicei, artiștii au o înaltă opinie despre ei înșiși, despre talentul și opera lor. De regulă, exagerat de pozitivă. Trecerea dintr-un plan prozitiv într-altul negativ și invers se face pe neobservate și de multe ori abia la ora bilanțului ne dăm seama dacă artistul X a fost un om curajos, integru, temerar în momentele cele mai dificile, autor al unei opere originale care i-a dat dreptate contra contemporanilor săi etc. sau un orgolios trufaș, vanitos, pentru care pămîntul trebuia să se învîrte în jurul lui și a cărui operă este net inferioară pretențiilor sale la admirația universală.

Dar este foarte natural să fie astfel. Fără o înaltă opinie despre sine însuși și despre talentul său, cum ar putea avea un artist dorința de a se manifesta public, afișîndu-și tablourile în expoziții, ieșind pe scenă ca actor dramatic sau interpret, oferindu-și compozițiile să fie interpretate în mari săli de concert sau publicînd cărți și articole?

Sigur că este bine ca un artist să fie curajos, să-și apere și să-și promoveze opera, să nu accepte compromisurile etc, dar curajul său cel mai important, cel mai definitoriu este curajul operei pe care o produce.

Eugen Ionescu și-a apărat în timpul vieții cu multă hotărîre și inteligență opera. Cel mai mult însă, pînă la urmă, a contat nu iritarea manifestată contra criticilor lui neînțelegători, ci temeritatea artistică a teatrului său. Numai datorită acestei temerități și-a cîștigat autorul Rinocerilor un prestigiu atît de durabil în dramaturgia universală.

Comentarii cititori
sus

Vlad Logigan

 

Mingea e la fiecare

 

Nu știu.. E grea întrebarea... Mingea e la fiecare, face ce crede cu ea. Ceea ce unii numesc compromis, alții numesc șansă. Nu știu cine are dreptate.

Un artist ar trebui, cred, să fie curajos cu el însuși, vis à vis de propriul vis, legat de ceea ce-și dorește.
Curajos să se exprime și curajos s-o facă în felul în care găsește el că-i este propriu.
Restul e bla bla și mercantilitate.

Adică non-artistic.

Comentarii cititori
sus

Constantin Mihai Logofătu

 

Pentru un adevărat artist nu ar trebui să existe
ideea de compromis 

 

Cred că nicio țară nu duce lipsă de artiști, ne naștem creatori, dar problema e dacă lăsăm societatea să ne facă să creștem în afara puterii noastre de a crea. Bineînțeles că un artist ar trebui să fie curajos și să lupte pentru ideile sale, să-și asume singurătatea și să se revolte împotriva cursului societății, tocmai pentru societate. Din păcate, mă uit în urmă, la colegii mei, și văd că aceste năzuințe și revolta au dispărut și aleargă fiecare după propria-i pâine, și așa greu de câștigat din artă. Pentru un adevărat artist nici nu ar trebui să existe ideea de compromis. Cu cine-l faci, cum se poate naște ideea de compromis în creierul cuiva și, mai ales, pentru cine-l faci? Te mai poți numi artist după ce te-ai mânjit sau prostituat pentru bani sau recunoștința unei pături a societății? Există diferite niveluri de artiști, nu trebuie să ne băgați pe toți în aceeași oală, dar nu văd în România ultimilor ani un angajament concret, nici politic, din partea artiștilor. Problema poate veni și din faptul că nu suntem uniți. Un teatru, astăzi, nu mai e o familie, ca pe vremuri, ci este scindat în bisericuțe. Problema este că visăm în continuare la catedrale și la adepți. Dar catedralele nu au mai fost întreținute de la perioada generației de aur și de atunci nu s-au mai născut foarte mulți "Leoveanu" sau "Marius Manole". O altă problemă în teatru poate fi și aceea că el nu este independent. În România cunosc doar Teatrul Act și nu degeaba se chinuiește Marcel Iureș să-l țină așa. Poate ar fi cazul să coboare și teatrul în stradă, să ia cineva poziția lui Eugenio Barba și nu să așteptam de 5 ani la Naționalul craiovean să monteze un Robert Wilson. Cred că înțelegeți frustrarea mea. Un Anatoli Vassiliev nu a fost niciodată invitat să monteze în Romania.

În Franța, artiștii ies în stradă, sunt uniți, sunt conștienți că sunt o pătură privilegiată a societății și că pot să-și exprime cu dezinvoltură ideile. Acolo există organizații în care se dezvoltă proiecte pentru un anumit cartier care a rămas în urmă și de la street art până la teatru, cinema, muzică, se iese în stradă și se construiește ceva cu acești oameni care merg mai încet prin viață.

Știu că Workcenterul lui Jerzi Grotovski și Tomas Richards merg și joacă și în spitale sau în școli, în penitenciare și în clădiri dezafectate! Iar din banii aceștia se construiește altceva, și tot așa. Un artist implicat în societate nu cred că are timp să se gândească la un compromis.

Un proiect la care am participat a fost implementat, în cadrul art-web-ului în care învățam pe atunci, de profesorul meu, Jean Fraçois Dusigne, și el un fost elev al lui George Banu. A adus un regizor brazilian în vogă, Antonio Araujo, și a creat un stagiu într-o regiune a Paris-ului, numită Saint-Denis. În două săptămâni am construit un părculeț cu o piscină și nisip pe lângă o scenă unde se cânta și se făcea karaoke în fiecare seară. Ziua țineam ateliere teatrale și noaptea se lucra la piesele de teatru. Cu orele de somn era mai complicat, dar nimeni nu s-a plâns că stă peste program.

Comentarii cititori
sus

Ion Mircioagă

 

Curajul și moda

 

Teatrul este efemer. Spectacolul de teatru trăiește aici, pe scenă, acum, în fața spectatorilor. Ca urmare, mai mult decât alte arte, teatrul este supus modei. Succesul sau insuccesul unei montări depinde de gustul publicului, așa cum e acesta închegat în momentul „m” și, implicit, de formatori - persoane a căror părere contează în constituirea unui sistem de valori.

Este un act de curaj spectacolul făcut în răspărul preferințelor statornicite într-un anume context? Mă tem că da. Aș spune chiar că un asemenea demers poate dovedi mai mult decât temeritate - are capacitatea de a arăta inconștiență. Îmi permit această ipoteză ca regizor ce lucrez și în sistemul dependent de banii publici, și în teatre autofinanțate. Reprezentațiile cu săli goale, sau fără ecouri pozitive în rândurile specialiștilor, demoralizează actorii; un director de scenă căruia nu îi pasă de starea de spirit a colaboratorilor săi e iresponsabil. Greșesc?

Lăsând la o parte răspunsul la întrebare - ratarea unui spectacol face, în teatrele particulare, improbabilă următoarea producție; în ce privește instituțiile de stat, în mod normal, eșecul implică întreruperea relațiilor dintre ghinionistul manager și nefericitul director de scenă.

Este de dorit succesul cu orice preț? Părerea mea e că nu; artistul trebuie să aibă curajul de a nu cumpăra publicul și de a nu târgui articole favorabile.

Există rețetă pentru a reuși în teatru? Desigur, și nu doar una; cea mai la îndemână e căutarea noului. Doar la o vedere grăbită afirmația anterioară contrazice ipoteza de la care am pornit. Teatrul depinde de modă; aceasta însă, prin definiție, cere schimbare.

Procedeul este lesnicios, nu este și foarte eficient, cel puțin în România, unde dorința de originalitate proliferează așa încât cineva se poate face mai repede remarcat exersând curajul de a fi vechi. Glumesc; și sunt și serios. Din câte știu, Shakespeare (actor, dramaturg, manager) nu s-a sfiit să se folosească de modele, și nici Molière (regizor etc.), iar lui Caragiale îi plăcea să spună „Sunt vechi, domnule!”

E cazul să avem curajul de a spune ceea ce și un copil vede - că împăratul e gol. În România, noțiunea de experiment a devenit derizorie. Dacă se adună câțiva inși în cerc, se cheamă că se desfășoară un workshop; dacă inșii se ciupesc din când în când unul pe altul, înseamnă că atelierul și-a propus să experimenteze noi metode de comunicare; dacă ciupindu-se participanții țipă și astfel atrag atenția cuiva din afara grupului, se spune că experimentul a reușit.

Mă încumet să afirm că azi, mai mult decât oricând, e nevoie de schimbări în teatru, dar că în lipsa unei autentice căutări a noului, transformările vor rămâne epidermice schimbări de modă.

Un artist fricos e un nonsens. Însă în lipsa unei relații sincere a artistului cu sine îndrăzneala devine golănie.

Autenticitatea nu este suficientă pentru obținerea succesului - încă o dată: vital în teatru. Ea trebuie însoțită de altruism. Actorii și toți cei ce lucrează pentru ei - dramaturgi, regizori, scenografi ș.a.m.d. - trebuie să aibă curajul să răspundă frământărilor.

Comentarii cititori
sus

Alexandru Mâzgăreanu

 

În teatru, cel mai mare dușman este frica

 

Curajul cred că este una din calitățile principale pe care un artist autentic trebuie să le aibă. Indiferent de arta sa, acesta trebuie să aibă curajul de a fi el însuși, de a se exprima liber prin creația sa și, de a o promova cum crede el de cuviință, prin felul sau de a fi - oricare ar fi acesta. 

Din punctul meu de vedere, ca regizor, a fi curajos presupune a fi liber. Iar pentru a-ți dobândi această libertate trebuie mai întâi să te descoperi pe ține însuți.  Fiecare regizor are în el ceva autentic, personal, acel “quelque chose” care cu timpul devine un “trade mark”. 

În primul rând trebuie să ai încredere în ține, în ideile tale și în ceea ce vrei să comunici. Să cauți “noutatea” pe care vrei să o aduci în față publicului. Noutatea ce ține de tine ca artist, indiferent de piesa pe care o abordezi, iar apoi noutatea ce ține de confruntarea cu un text clasic. Să te debarasezi de clișee, de cărări bătute, să cauți ceea ce este adevărat și valabil AZI. 

Pentru toate aceste lucruri cred că ai nevoie de o doză de curaj deoarece sunt o mulțime de factori externi care te pot “îmblânzi”, cum ar fi părerea celor din jur, teama de a nu greși, dorința de a fi pe placul unora, etc. 

În teatru cred că cel mai mare dușman este frica. Frica de a nu greși te duce ca regizor în zone călduțe, sigure, neinteresante și, totodată te îndepărtează de tine însuți. Te transformă încetul cu încetul într-un non-artist . 

Alt factor periculos este comoditatea și căderea în compromis. Un drum sigur către ceea ce înseamnă vetust. 

Ca regizor depinzi de foarte multe lucruri, începând cu textul piesei, actorii, scenograful, direcțiunea teatrului, departamentul tehnic, etc. Ești bombardat de un val de păreri, multe din ele poate că nu sunt în conformitate cu ceea ce vrei să exprimi într-un anumit spectacol, dar pe care trebuie să le asculți, fie din bun simț, fie pentru a nu strica o anumită atmosferă a repetițiilor. Trebuie să încerci să menții un canal de comunicare cu întreaga echipă. În acel moment este foarte important să ai curajul și puterea de a nu deraia de la ceea ce vrei să comunici. Este necesar să ai curajul de a spune STOP, de a-i da pe toți la o parte și de a te întoarce la ține însuți.

Se întâmplă deseori să te lași copleșit de tot felul de probleme, iar la final, când vezi spectacolul gata, să realizezi că nu este ceea ce vroiai de fapt. Și atunci te simți frustrat, nu îți place ce vezi, ești nemulțumit și îți promiți că data următoare lucrurile nu vor mai sta la fel. 

Cred că un artist, indiferent că este regizor, actor, pictor, etc ar trebui să fie obedient exclusiv lui însuși, crezului său personal. Orice regizor a făcut o dată în viața sa, cel puțin un compromis. Important, din punctul meu de vedere, nu este compromisul în sine, ci felul în care îl faci. Dacă este asumat și dus până la capăt și nu se transformă în obișnuință și este tratat ca un caz izolat, atunci mi se pare că își pierde din gravitate.   

Comentarii cititori
sus

Ivan Pilchin

 

Curajul tăcerii

 

Curajul tăcerii. Curajul de a nu vorbi cînd nu ai ce spune, chiar dacă fiecare cuvînt ar costa bani grei. Curajul de a nu trăi cu iluzii, de a nu le multiplica în lanț. Curajul în fața propriilor limite, nostalgii, fobii și regrete. Curajul în fața deșertăciunilor cotidianului.

Mă miră curajul lui Franz Kakfa de a-și salva identitatea prin scris.

Mă miră curajul lui Emily Dickinson, care în timpul vieții a publicat doar șapte poezii, neobservate de nimeni, iar după moarte a devenit cea mai cunoscută poetesă americană. Cele peste 1.200 de poeme, ascunse prin cutiile și sertarele ei, odată descoperitre, erau dovada unei tulburătoare vieți spirituale, dar și a unui curaj în fața singurătății:

Să privești Cerul de Vară
Iată Poezia - oricît de ciudat ar părea
Ea nu se află în Carte -
Se mîntuie-n Azur Poemele adevărate.

Era un poet - adică acela
Ce din gîndirea comună
Tîlcuri uimitoare distilează,
Și-atîtea esențe adună
Din specii știute, moarte pe prag,
La care n-am luat aminte,
Încît ne mirăm că noi înșine
N-am făcut asta mai înainte.

(Chișinău) 

Comentarii cititori
sus

Maria Pilchin

 

Fiirea curajului și Curajul de a fi

 

Mă gîndeam zilele acestea că resentimentele nu sunt sănătoase. Sub nicio formă. Nici chiar cele culturale, sociale, etc. Resentimentele unei femei sunt, însă, de înțeles, ele au o determinare biologico-socială. Mă refer la femeia-artist. Datele ei biologice o produc diferită de existența virilă. Maternitatea ei, păcatul și harul ei suprem, o plasează în alt raport cu arta și creația. O femeie artist, ar părea, fie e artist, fie e mamă și atunci ne întrebăm ce mai rămîne din artist. Aici, cumulard nu poți fi.

Și totuși... Fascinează capacitatea ei de a trece dincolo de imposibilul categoric. Ea știe să aștepte, să facă mai multe lucruri odată, să transforme menajul cel mai banal și mai plat în surse de inspirație. Actul alimentar este dimensiunea în care refulează zilnic frustrările ei artistice. Mereu prezentul cenzor social și moral o împinge spre curajul de a fi. Orice succes al ei, oricît de minor, va fi pus la îndoială (...nevasta sau amanta sau fiica lui Cutărescu, Cutarovici, Cutărici...).

Purtînd tradiția în spate, aidoma unei case de melc, în bătaia vîntoaicelor cu bîrfe, femeia (utilizez un singular generalizator) știe să își trăiască fericirea artistică, casnică și culturală, e o abilitate a ei mai veche, care o ridică desupra istoriei și prejudecăților ei.

(Chișinău) 

Comentarii cititori
sus

Adriana Teodorescu

 

Artistul e oricum curajos prin simplul fapt că e artist. Acum și aici. Ar fi bine să definim compromisul și obediența, nu credeți? Apoi dezbatem.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey