Constantin Abăluță
Linda Maria Baros de la Academia Mallarmé
Emil Belu
Florin Bican
Lia Boangiu
Jan Willem Bos
Andreea Bratu
Jean-Louis Courriol
Dan Dănilă
Cosmin Dragoste
Dinu Flămând
Mircea Gheorghe
Gabriela Lungu
Veronica D. Niculescu
Irina Petraș
Gabriel Prăjitură
Dieter Schlesak
Julian Semilian
Aprilia Zank

 
sus

Traduceri, traducători și iar traduceri

 

Tema dezbătută “la tejghea” în acest număr al Prăvăliei culturale ne-a fost sugerată de către domnul Emil Belu, iar punctul de pornire, un citat pe care ni l-a transmis domnia sa: „Traducătorul de proză este sclavul autorului, iar traducătorul de poezie este rivalul său - Andrei Makine (Testamentul francez, Polirom 2002, p.236).
În ce măsură vi se pare adevărat? Ce puteți spune despre legăturile care se stabilesc între textul original și haina pe care o poartă într-o altă țară? Dar despre cele dintre traducător și text? Un profesionist traduce orice sau e bine să aleagă, să empatizeze? Rezultatul este influențat de felul „exercițiilor”: libere sau impuse? Cât de important este prestigiul unui text ori cel al literaturii din care provine? Cum ajungeți la un text? Aveți o procedură în ducerea la capăt a tălmăcirii lui? - au fost întrebările care ne-au venit în minte și pe care le-am transmis celor mai în măsură să răspundă: oameni care se ocupă (și) de traducerile literare. Am precizat însă că întrebările sunt facultative și că orice experiență personală sau opinie legată de traduceri este binevenită.
Vă mulțumim pentru răspunsuri!

Comentarii cititori
sus

Constantin Abăluță

 

Câteva păreri despre arta traducerii

 

Cred că traducătorul (de proză sau de poezie, n-are importanță) este un partener onest al autorului tradus. Cel mai indicat este să fie și un prieten, ba chiar un îndrăgostit. Căci empatia ajută înțelegerea completă a unui text. Doar firile afine pot colabora cel mai fructuos. Sigur că sunt maeștri ai traducerii care pot echivala orice în limba pe care o posedă la perfecțiune. Dar unele opere sunt, în mod paradoxal, văduvite de calofilia din limba de sosire. Prea-frumosul ucide nervul originalului.

Nici mai frumos, nici mai obscur decât originalul, îmi spuneam zilnic atunci când traduceam proza lui Beckett. În textul lui, traducătorul nu trebuie să-l îndoctrineze pe cititor, să-l «introducă» în opera autorului, el nu este prefațator, nu-i critic literar. Opera tradusă trebuie să vorbească prin ea însăși. Precaritatea și totodată profunzimea umană a personajelor beckettiene urmează să reiasă din vocabularul pe care-l alegi în noua limbă, din atenta cumpănire a neologismelor și a cuvintelor vechi, din ritmul lor, copiat doar aparent după original, mai curând inventat plauzibil, căci limbile își au alte valențe sonore ale cuvintelor și frazelor. O bună traducere este o invenție perpetuă, e re-creere permanentă, sub lumina crudă a originalului ca un far ce se învârte nemilos și-ți spune când te-ai îndepărtat de țărm și riști să te pierzi în valuri care-ți întrec cu mult statura ta de scrib anonim. Da, îți trebuie o anume umilință, trebuie să te lași subjugat de original, și supunându-i-te să-l naști pe furiș în limba ta: e aproape o passă de magie, ori un transfer alchimic. 

Câți traducători, atâtea traduceri. E firesc, pentru că suntem ființe vii și autonome, nu mecanisme. Problema cea mare este să fi înțeles corect originalul, ca nu cumva să dai doar o frumoasă parafrază. Un mare stilist să nu fie echivalat în cuvintele corecte ale unui profesor de română. Sau invers: unui autor discret, cu o anume răceală și neutralitate behavioristică, să nu-i fie adăugat patetismul, intenționat ori nu, al traducătorului.

Ce nu se înțelege uneori este că înainte de a traduce un text, traducem un autor, traducem sentimentele lui, traducem opinia lui despre artă, traducem fixațiile și umorile lui. Traducem, de asemenea, umorile personajelor: la Beckett zeflemist-cinice, dar și blând-înțelegătoare. Dintr-un dicționar analogic și de sinonime, din zecile ori sutele de accepții ale unui termen, putem alege doar unul ori două cuvinte care să corespundă unei situații punctuale - asta ca să vă dau o idee de cât de strânsă e munca pe sens, stil și poeticitate generală a textului. Trebuie să posezi talent și experiență ca să nu greșești. La primele traduceri toți greșesc. Sunt anume lucruri care se învață cu timpul și cu sutele ori miile de pagini traduse. Tinerii au tendința (în special la traducerile din engleză) să se ghideze exclusiv după ideea că dacă avem în limbă cuvântul care pornește de la aceeași rădăcină ca în original, pe el trebuie neapărat să-l alegem. Nu-i interesează cât de recent a fost introdus în limbă, nu se ghidează după epoca în care se desfășoară acțiunea, nu sunt jenați de cantitatea uriașă de neologisme pe decimetru pătrat de text (mă exprim înadins așa !) și de faptul că astfel proza devine parodie involuntară. Ridicolul e ucigător într-un text, el subminează autorul străin și-l descalifică pe traducătorul cât de bine intenționat.

Traducerea, ca și lucrările originale, are nevoie de inspirație și inspirația, cum știa foarte bine Arghezi, e un fapt ce ține de potrivirea cuvintelor. Cuvintele le potrivea, desigur, și Ion Barbu, dar cu o estetică total diferită. Așa se face că absolut aceleași cuvinte sună altfel la doi autori. Consecința este aceea că translatorul traduce în cele din urmă și esteticile exprese ale autorilor pe care-i abordează.

Rareori poezie tradusă bine de cei ce n-au scris niciodată poezie în viața lor. Explicitul și pedestrul sunt plăgile care-i desfigurează pe marii poeți traduși în acest fel. Dacă traducerea de proză mai poate fi uneori «informativă» (scuze pentru barbarism), cea de poezie nu poate fi nicidecum așa. Ea este ori nu este. Suflul liric și subtilitățile stilistice ori sunt empatic re-inventate, ori zisa traducere este o contradicție în termeni, ea nefiind nici măcar o onestră traducere brută (literală) căci își arogă ceva de care se îndepărtează cu fiecare silabă. Din păcate (nu dau nume ca să nu jignesc pe nimeni), la noi mari poeți ai lumii sunt echivalați în acest fel. A cunoaște o limbă mai rară nu-ți dă dreptul să traduci automat poezie. De aceea, la noi ca și aiurea, cuplurile de traducători (un nativ al limbii originale și un poet al limbii de sosire) sunt agreate de editurile cu adevărat responsabile. Bineînțeles, în măsura în care cei doi conlucrează (nu vă gândiți, vă rog, la personajul politic care a desfigurat acest termen) cu adevărat, poetul nemulțumindu-se a stiliza un text pe care nu-l iubește și nu-l înțelege.

Vreau să mărturisesc aici un efect pe care l-a avut asupră-mi auto-traducerea în franceză a poemelor proprii. E vorba de reîntoarcerea la poemele originale și corectarea lor în sensul esențializării. Nu toate poemele suportă însă acest tratament. Asta nu poate fi o metodă. Subliniez doar intensa dispută lăuntrică pe care un act de auto-translare o stârnește.

Cât despre traducerea marilor autori, de la Beckett, la Ben Jelloun, Vian și Modiano, la Stevens, Dylan Thomas, Roethke și O’Hara, trecând prin Pessoa și Cesar Vallejo, - pentru a nu pomeni decât câteva nume -, e cazul să spun că doar astfel mi-am forjat, în decursul timpului, independența vizionară și glasul propriu ca autor. Fără traduceri opera mea ar fi fost cumva bearcă, mult mai săracă.

Se uită de obicei că paginile semnate ca traducător fac parte nemijlocit din opera scriitorului cu același nume. De altfel, paternitatea este recunoscută și legal prin aceea că deține copyrightul asupra lor. Destui optzeciști mi-au mărturisit că ei au ucenicit pe traducerile mele (și ale profesorului Ștefan Stoenescu, căruia îi mulțumesc încă odată că mi-a ghidat primii pași) din O’Hara și Stevens, ori pe Antologia poeziei americane a lui Serge Fauchereau. E plăcut să știi că  mari poeți americani au scris în românește prin mâna și sensibilitatea ta, și că aceste versuri au influențat generația următoare de literați.

6 iulie 2013 

Comentarii cititori
sus

Linda Maria Baros 
de la Academia Mallarmé

  

Cum să-ți hrănești bestia în fiecare zi

  

„Traducătorul de proză este sclavul autorului iar traducătorul de poezie este rivalul său.” - Andrei Makine (Testamentul francez). În ce măsură vi se pare adevărat?

Linda Maria Baros: Orice traducător responsabil este, în mod normal, un autor talentat care își împrumută vocea, într-o anumită grafie, desigur, asemenea unui actor care se produce pe scenă. Spun acest lucru fiindcă am ocazia să folosesc un loc comun. Prin urmare, așa cum aminteam într-un volum de versuri publicat în 2009 (L’Autoroute A4 et autres poèmes, Cheyne éditeur, Franța), scena mea - atât în calitate de poetă, cât și de traducătoare - este autostrada A4 (coala de hârtie). O autostradă A4 pe care o construiesc zilnic pentru a lega cap la cap distanțele culturale dintre România și Franța. Iar o astfel de construcție - care presupune îmbunătățiri funciare și terasamente - nu se împiedică în clișee și în alte angoase… Acestea din urmă sunt inerente pseudo-traducătorilor sau celor a căror experiență în domeniul traducerilor tinde asimptotic către zero.

Ce puteți spune despre legăturile care se stabilesc între textul original și haina pe care o poartă într-o altă țară? Dar despre cele dintre traducător și text?

LMB:  Evoluez - și spun acest lucru foarte liniștită  într-un univers binar în care poemul pe care-l traduc este mereu aceeași fiară jupuită de o altă piele. Nu mă ocup de ovine, caprine sau alte dobitoace, indiferent de haina pe care o îmbracă în șeptelul autohton.

Un profesionist traduce orice sau e bine să aleagă, să empatizeze?

LMB: Un traducător profesionist poate să transpună, bineînțeles, orice text într-o limbă străină. Dar adevărata întrebare pe care ar trebui să ne-o punem sună cu totul altfel… Este oare acceptabil ca un traducător profesionist să nu selecționeze corect, într-un mod exigent, operele pe care urmează să le prezinte cititorilor din afara țării?

Așa cum afirmam într-un interviu anterior referitor la cele 4 antologii și cele 4 dosare de poezie pe care le-am publicat în franceză cu ocazia Salonului de carte de la Paris din martie 2013, traducerea este, cu adevărat, o luare de poziție. Și anume, o luare de poziție determinată de conștientizarea gradului înalt de necunoaștere a literaturii române în afara țării. În contextul de față, aș adăuga faptul că traducerea este și un angajament de promovare a valorii reale. Un desant literar în Europa aceasta din care facem parte, în lumea aceasta globalizată în care nu ne găsim locul, nu se face pe bâjbâite!... Nu se face - așa cum se spune la noi în periferie, la „ia-mă, nene!” -, cu volume de versuri sau cu romane de duzină.

Rezultatul e influențat de felul “exercițiilor”: libere sau impuse?

LMB: Unui exercițiu impus i se pot consacra traducătorii din domeniul tehnic, juridic, economic, de exemplu. În sfera literaturii, acest concept nu-și are locul. Din perspectiva mea, pasiunea și angajamentul (ca să nu ocolim tocmai acum vorbele mari) pe care le implică traducerea nu se declanșază, după cum spuneam mai sus, la ordin.

Cât de important este prestigiul unui text ori cel al literaturii din care provine?

LMB: Este de la sine înțeles faptul că un autor celebru va fi privit altfel decât un autor necunoscut care aparține unei sfere lingvistice minore. Dar nu acest lucru mi se pare neapărat primordial. Mult mai important este modul în care traducerea reușește să răspundă exigențelor orizontului de așteptare al publicului căruia îi este destinată. Secretul promovării unei literaturi constă în știința creării unei oferte adaptate și integrate. Tocmai de aceea, traducătorul joacă totodată rolul unei agent literar care cunoaște perfect liniile de forță ale orizontului de așteptare occidental și care are capacitatea de a-l modula. Și, din același motiv, traducătorii din România se descurcă foarte bine pe piața cărții de la noi. În afara țării, nu ar avea nici o șansă. Iar cei care sunt profesioniști nici nu se aventurează.

Cum ajungeți la un text?

LMB: Până în prezent, am tradus 30 de cărți și 6 dosare de poezie, dintre care 17 volume și, respectiv, 4 dosare în franceză, cărora li se adaugă nenumărate texte apărute în antologii și reviste literare. Altfel spus, 140 de autori publicați, dintre care 80 din România. Dar înainte de a face aceste traduceri, am citit, bineînțeles, mii și mii de pagini. Cum domeniul meu de predilecție este poezia, încerc întotdeauna să parcurg operele complete ale autorilor pentru a selecționa textele.

Desigur, atunci când este vorba despre autori români, acest lucru se poate dovedi foarte complicat. Nu numai pentru că volumele sunt epuizate de multă vreme (să le acordăm această înțelegere cărților trase, din păcate, în tiraje „confidențiale”), dar mai ales pentru că anumiți autori nu înțeleg dorința mea de a citi operele lor complete, atunci când am nevoie, de exemplu, de numai zece poezii… În Franța, fiind membră a Academiei Mallarmé (care acordă celebrul Premiu Mallarmé), precum și a juriului Premiului Apollinaire - cea mai importantă distincție poetică din spațiul francez și francofon -, primesc, de mai mulți ani, majoritatea noutăților editoriale importante. Iar autorii sunt întotdeauna bucuroși să le pună traducătorilor la dispoziție cărțile care nu mai sunt disponibile în librării.

Aveți o procedură în ducerea la capăt a tălmăcirii textului?

LMB: Procedez ca toată lumea: citesc și selecționez. Vine apoi etapa fundamentală: traducerea. O traducere cât se poate de fidelă, în măsura posibilităților, desigur. Trebuie să precizez însă că am oroare de traducătorii care își permit să „colaboreze” cu autorii rescriindu-le opera!

În cele din urmă, las textul să se decanteze, îl revăd de cel puțin trei ori și îl public. Nu e nimic ieșit din comun. Esențial este ca publicul să poată citi un text care se prezintă ca și cum ar fi fost scris direct în limba în care a fost tradus. Altfel, ar fi o traducere oarecare. Altfel, nu poți să-ți hrănești fiara, bestia. 

Comentarii cititori
sus

Emil Belu


Poezia rămâne unul dintre cele mai codificate limbaje
ale unei națiuni

 

Nu știu cât este de veridică afirmația scriitorului rus strămutat în idiomul francez. Un sâmbure de adevăr ar putea exista, dar pentru un simplu cititor cum sunt - nici prozator, nici poet, nici bun cunoscător de limbi străine -, coaja fructului numit „traducere” este prea tare. Accesul la sâmbure este dificil, dacă nu imposibil. Comentariul la „provocarea”  lui Andre Makine  ar trebui făcut, cu siguranță, de cei implicați direct în actul traducerii sau de cei care au afinități cu acest tip de scriere.

Cu certitudine, unele sunt uneltele traducătorului de proză, altele ale traducătorului de poezie. Ca să traduci din James Joyce, Ulise, de exemplu, trebuie să te familiarizezi cu jargonul de la periferiile Dublin-ului, iar pentru a traduce un autor precum Céline, Voyage au boute de la nuite, să zicem, traducătorul trebuie să fie, obligatoriu, stăpân pe stilistica frazei. Pentru a traduce un volum de proză nu este obligatoriu să fii prozator, dacă ești, cu atât mai bine. Dar, pentru traducerea unui volum de poezii, este obligatoriu să fii poet, ba chiar unul foarte bun. Ermetismul versurilor și licențele poetice ridică alt gen de obstacole în calea traducătorului de poezie. Nu știu dacă un volum de versuri precum 11 Elegii a fost tradus în japoneză, volum ce conține toate ingredientele intraductibilității. Oare, „bijuteriile” lui Nichita Stănescu și-ar găsi loc în  seiful numit kanji ?  Ce nivel de profesionalism trebuie să atingă traducătorul pentru a-i facilita conaționalului accesul la comoara secretă?

Despre proză s-a spus că reflectă nivelul de maturitate al unei națiuni, marcând o evoluție constantă, echilibrată. Umberto Eco mărturisea într-o scriere,  o anume dificultate în găsirea traducătorului ideal, dificultate ce venea din specificul prozei sale. Traducătorul trebuie să fie un bun cunoscător al subtilităților de limbaj, al convulsiilor sociale, al moravurilor  Evului Mediu - epocă predilectă a scrierilor sale. Dacă ne gândim numai la Numele trandafirului și putem intui calvarul traducătorului.

Câteodată, nu sunt cruțate nici chiar propriile limite biologice. Michel Tournier a fost impresionat de întâlnirea cu un caz aparte: „Visite de mon traducteur roumain Sergiu Ruba. Je suis surpris de le découvert aveugle. Il est guidé par une jeune femme. Il me dit: „J`ai vu jusqu`à onze ans. Je me souviens des couleurs. J`admire son antrain, sa curiosié, son érudition”. (Jurnal extime)

Când traducătorul nu este stăpân pe uneltele sale poate comite gafe monumentale. O spune Alexandru Paleologu: „Titlul versiunii franceze a Crailor e absolut inadmisibil: Les seigneurs du Vieux Castel. Mai întâi, de unde și până unde «castel»?...”  Și eu care doream mult să citesc varianta franțuzească a visului lui Pașadia : „Se  făcea că la o curte veche, în paraclisul patimilor rele, cei trei Crai, mari-egumeni ai tagmei prea-senine, slujeau pentru cea din urmă oară vecernia, vecernie mută, vecernia de apoi...” M-am dezumflat!  Dacă și titlul este greșit, ce o fi mai încolo?

Pe de altă parte, constrângerile idiomului pun insurmontabile piedici. O confirmă  Cioran: „...am frunzărit vechiul dicționar român-francez al lui Damé. Toate cuvintele românești - de o forță, de o poezie extraordinară; echivalentul lor francez - găunos, insipid, convențional didactic; e lătinie în sensul cel mai rău al cuvântului.”

Alchimie subtilă, poezia rămâne unul dintre cele mai codificate limbaje ale unei națiuni, esență zămislitoare de matrice culturală. „Pentru a merge la filonul înțelegerii unui popor, trebuie mers la poezie” - credea  T.S. Eliot. O țară vitregită de poeți este o țară cu un limbaj subevoluat. Poeții au fost printre primii care au dat tonul înnoirilor. Se spune că Dante a făcut „trecerea de la antichitate, la umanismul Evului Mediu - un revoluționar al rafinamentelor literare”. Dacă adepții platonismului vedeau în vers și în rimă „posibilitatea de a reprezenta armonia universală”, este capabil traducătorul să ne facă părtași la această bucurie?

Poezia nu poate fi urmărită evolutiv. Marile creații în domeniu nu sunt sincrone evenimentului istoric. Individualitatea poeziei în contextul unei culturi, este o realitate incontestabilă.  Poezia este acel „supliment de naționalism” care o face intraductibilă, citisem undeva. Un cititor de proză sau de poezie străină, nefamiliarizat cu idiomul original, cum suntem majoritatea, va fi nevoit să accepte o traducere. (Doamna Klug, actriță pragheză: „Vedeți dumneavoastră, știu toate limbile, dar numai în idiș”, Kafka, Jurnal). Dacă această tălmăcire este o echivalență oarecare sau, lucru mai rar, depășește modelul, este greu de apreciat de către cititor. De obicei, sensibilitatea individuală, cultura și gustul pentru artificii ne fac partizanii unei traduceri, sau  alteia.

Recitindu-l pe Esenin, pentru care ani în șir făcusem o adevărată pasiune, am avut surpriza ca într-o singură carte să dau peste patru variante ale aceleiași poezii: Vulpea. Traducători: Zaharia Stancu, George Lesnea, I. Olteanu și I. Crețu. O analiză sumară a celor patru traduceri te duce cu gândul la patru poezii distincte. Mă întreb, cum o recita Esenin la întrunirile de poezie moscovite, cu gesturile lui de „actor cu trac”? Ce halou misterios învăluia poetul și ce rezonanțe stârneau în ascultător cuvintele devenite emblemă? O paranteză. Dinu Pillat lăuda traducerea lui Zaharia Stancu - care nu știa rusește -, ca fiind în spiritul originalului. (L-au ajutat niște basarabeni, aveam să aflu mai târziu).  Ionel Teodoreanu recomanda traducerea lui George Lesnea. Nu știu dacă cei care dădeau referințe cunoșteau, la rândul lor, limba rusă, și la ce nivel. Eu, cititorul, neținând cont de recomandări, fie ele chiar „autorizate”, aleg traducerea apropiată vibrației propriei mele coarde lirice. Am rezonat cu varianta lui George Lesnea.

Poezia  Corbul, autor, Edgar A. Poe, am revăzut-o în trei traduceri: Dan Botta, Emil Gulian și Petre Solomon. (Nu am văzut alte traduceri: Mihu Dragomir, Mătăsaru, despre care fiica, Nina Cassian, povestește în Memoria ca zestre, că ar fi fost o versiune după care se preda la Universitate). Fiecare variantă dintre cele citite îți strecoară alt fior. Am votat versiunea lui Dan Botta. Nu am explicații.
Aflu din C`est moi qui souligne, Marina Țvetaeva, Actes Sud, 1989, că Nina Berberova știa pe de rost poezia Corbul, în traducerea lui Vladimir Jabotinski, „un evreu cult”. Era o traducere superioară celor lui Briusov și lui Balmont. Gusturi și gusturi!
O paranteză.

Nefiind un subtil cunoscător al limbii engleze, ba chiar departe de așa ceva, mă întrebam cum sună poezia Corbul în original? Ocazia s-a ivit! Întâmplarea a făcut să am colegă la un curs - ce nu avea nimic comun cu literatura - o actriță americană, adusă de vântul amorului aproape de iubitul ei canadian. Wendy, cum îi spuneam toți colegii, avea temeinice studii de artă dramatică la o celebră universitate din New York. Făcuse o pasiune pentru poezia lui Edgar A. Poe, ba mai mult, a refăcut de mai multe ori itinerariul drag poetului: New York - Boston - Philadelphia. Știa multe despre acest poet blestemat, ne-a împărtășit destule lucruri inedite, inclusiv despre corbul viu pe care poetul îl purta cu el în desele-i peregrinări. Ne-a recitat cu patos Corbul, și i-am dăruit, toată clasa, aplauze din belșug. Muzicalitatea versurilor, gesturile și mimica unei profesioniste în arta recitării, m-au adus instantaneu la rezonanță. Un amestec de bocet și blestem, un cântec fără de sfârșit.

Revenind la afirmația lui Andre Makine, mă gândesc că este imposibil să stabilesc  ierarhii. Am numai „gusturi”, nu și piedestalul de pe care să judec o traducere. Nu știu dacă unul e sclav, altul rival. Las altora, mai pricepuți, tranșarea verdictului.

Michel Tournier în Le vent Paraclet, ilustrează  cât se poate de bine acest travaliu, păstrând balanța în echilibru:

Chaque langue ayant son atmosphère et son attraction propres, le préalable, à la bonne traduction est d`échapper à cette atmosphère, de se libérer de cette attraction afin d`evoluer en toute liberté dans la langue adopté. C`est un problème semblable à la mise sur orbite d`un satellite artificiel qu`il faut pour cela arracher a l`attraction de la terre.”

Comentarii cititori
sus

Florin Bican

 

Când traducem un text literar, nu traducem
dintr-o limbă într-alta, ci dintr-o cultură într-alta

 

“Traducătorul de proză este sclavul autorului, iar traducătorul de poezie este rivalul său” - Andrei Makine (Testamentul francez). În ce măsură vi se pare adevărat?
Un astfel de enunț este adevărat doar în măsura în care traducătorul concepe relația cu textul pe care îl abordează - fie el poezie sau proză - în termeni de vasalitate. Dar traducerea literară este mai mult decât o simplă asumare sau contestare a vasalității. Este un act spontan de re-producere a libertății care a generat textul original. Or acolo unde există rivalitate, nu există libertate. Iar unde există sclavie - nici atât…

Ce puteți spune despre legăturile care se stabilesc între textul original și haina pe care o poartă într-o altă țară? Dar despre cele dintre traducător și text?
Când traducem un text literar, nu traducem dintr-o limbă într-alta, ci dintr-o cultură într-alta. În această situație, hainele pe care le îmbracă textul în traducere va trebui să nu fie nici prea largi, nici prea strâmte - adică exact pe măsură, atât cât cititorul traducerii să nu aibă senzația că citește un text în haine de împrumut. Pentru aceasta, între traducător și text trebuie să existe o relație osmotică.

Un profesionist traduce orice sau e bine să aleagă, să empatizeze? Rezultatul e influențat de felul “exercițiilor”: libere sau impuse?
Profesionistul empatizează cu orice traduce, în măsura în care profesiunea sa de traducător reflectă o vocație. Pentru el traducerea este oricând un exercițiu liber, iar această libertate influențează - inevitabil - rezultatul în mod pozitiv.

Cât de important este prestigiul unui text ori cel al literaturii din care provine?
Prestigiul este periculos, pentru că poate genera complexe - de inferioritate sau de superioritate - ambele la fel de nocive. Și mai ales pentru că este străin, exterior textului și, ca atare, derutant. În cazul unei opere consacrate, acest prestigiu s-a cristalizat la nivelul unui receptor care nu este același cu cel căruia i se adresează traducerea. Când este vorba despre un text literar, prestigiul nu este decât o prejudecată.

Cum ajungeți la un text? Aveți o procedură în ducerea la capăt a tălmăcirii lui?
Ajung la text de-abia după ce a ajuns textul la mine și mi s-a deschis. Atunci intru în el și-l traduc din interior.

Comentarii cititori
sus

Lia Boangiu

 

Încearcă să traduci o poezie 
și ai să descoperi care îți sunt limitele

 

Pentru mine ca traducător amator - fără studii concrete în acest sens în afară de învățatul limbii engleze pe la școli și pasiunea mea personală pentru ea -, o parte din întrebările puse aici mai degrabă mă pun pe gânduri cu privire la metodele mele de tradus, care sunt sublime dar lipsesc cu desăvârșire. Sunt de acord cu citatul din Makine, pentru că toate întâlnirile mele cu poezia au fost ca niște mici nașteri din care nimeni nu a scăpat nevătămat. Exact atunci când crezi că ai evoluat și stăpânești bine o a doua sau a treia limbă, încearcă să traduci o poezie și ai să descoperi care îți sunt limitele de fapt.

În traducerea de proză nu mă simt precum un sclav al autorului, ci mai degrabă ca un ucenic sau colaborator. Cel mai interesant e atunci când descoperi o frază sau un paragraf care ți-au plăcut și să încerci să le traduci în așa fel încât să își păstreze farmecul, în așa fel încât subtextul să se păstreze, sau să se adapteze la cultura limbii în care traduci. Tocmai de aceea e mult mai dificil să faci asta cu poezia, care e una din expresiile pure și nealterabile ale unei culturi.

Au fost rare cazurile în care a trebuit să traduc ceva ce nu îmi plăcea pentru că nu a fost cazul să îmi câștig existența din asta până acum. Asta înseamnă că în general am tradus textele care mi-au plăcut mie, fie din proză, fie din poezie. Unii autori, precum poetul George Szirtes, m-au avertizat că va fi foarte greu să le traduc textele; aveam dubiile mele, dar mai grăitor e faptul că și azi încă traduc la ele.

Pentru că îmi păstrez un anume idealism, îmi place să cred că e mai bine dacă traducătorul lucrează doar pe texte care îi plac, dar pentru că prefer să fiu realistă, vreau să recunosc faptul că textele care nu îți plac sunt adevărata provocare, și până la urmă îți completează experiența. Așa cum am zis la început, nu am studii de traducător; dar posibilitatea de a traduce și deci a te înțelege cu oameni din alte locuri m-a atras mereu, și mi se pare una din cele mai impresionante posibilități de la Babel încoace. În ultima vacanță, am reușit să comunic în engleză cu oameni din Portugalia, Franța, Finlanda, Cabo Verde, Elveția și altele. Dacă ar fi să iau ceva drept șansa mea, atunci să știu limba engleză a fost această șansă, și cred că mulți tineri din România mi-ar da dreptate.

*

Poeme traduse de Lia Boangiu:

 

Pierdut pe mare - Robert Creeley

Referitor la o știre ce semnala
deținuți care își rupeau propriile picioare
cu barosul, pentru că nu mai puteau suporta
tratamentul pe care îl primeau...

Trageți cu toții acum
pentru că vom reuși să ajungem
dincolo în acea parte
îndepărtată.

Nu plângeți, vor fi oameni
peste tot în jurul nostru, și nici vreun gând
că vom mai fi deranjați,
sau agresați de străini.

Vom fi cu toții
acolo, luptând, vom cânta
și vom dansa,
o noapte nebună cu siguranță.

Și când va fi gata, dimineața
se va sparge pe plajă
așa cum se sparge un picior
atunci când un om se convinge să îl lovească cu un ciocan.

*Poezie publicată inițial în revista de poezie The Poet, în 1957. Inspirată după o întâmplare adevărată. Link original: https://jacket2.org/commentary/lost-sea

 

Canto XLV - Ezra Pound

Cu Usura

Cu usura nu are omul o casă de piatră bună
fiecare bloc tăiat fin și bine potrivit
cu un design care le-ar putea acoperi fața,
cu usura
nu are omul un paradis pictat pe peretele bisericii sale
harpes et luz
sau unde virgina primește mesaj
și halou proiectat din incizie,
cu usura
nu vede omul Gonzaga pe urmașii și concubinele sale
nicio pictură nu este făcută să dăinuiască sau să trăiască
dar este făcută să vândă și să vândă repede
cu usura, păcat impotriva naturii,
este pâinea ta tot mai mult din cârpe râncede
este pâinea ta uscată ca hârtia,
fără munte de grâu, fără făină tare
cu usura linia crește mai groasă
cu usura nu este vreo demarcație clară
și niciun om nu poate găsi loc pentru sălășluire.

Cioplitorul de piatră e ținut departe de tonul său
țesătorul departe de gherghef
CU USURA
Lâna nu vine la târg
Oile nu aduc câștig cu usura
Usura este o molimă, usura
Tocește acul in mâna fecioarei
și oprește dibăcia torcătorului. Pietro Lombardo
nu a venit prin usura
Duccio a venit nu prin usura
și nici Pier della Francesca; Zuan Bellin nu prin usura
și nici ”La Calunnia” pictată.

Nu a venit prin usura Angelico; nu a venit Ambrogio Praedis
Nu a venit biserică din piatră semnată: Adamo me fecit.

Nu prin usura St. Trophime
Nu prin usura Saint Hilaire,
Usura ruginește dalta
Ea ruginește meșteșugul și meșterul
Ea roade firul din gherghef
Nimeni nu învață să țese aur în modelul ei;

Azurul a avut gangrenă prin usura; purpuriul este nebrodat
Smaraldul nu găsește un Memling
Usura ucide copilul în pântec
Ea stă în curtarea tânărului bărbat
Ea aduce paralizia în pat, zace
Între tânăra mireasă și ginerele ei
                 CONTRA NATURAM
Ei au adus târfe pentru Eleusis
Cadavre sunt puse la banchet
La porunca usurii.

*N.tr. – Usura – dobândă la bani împrumutați, It
Link original: http://www.poetryfoundation.org/poem/241052

 

La orele mici  - Wole Soyinka

Albastru diafan, fum de tutun
Serpentină pe film ud și glazură de lemn,
Amuțește cromul, încoronează draperii de catifea,
Întunecă peștera oglinzilor. Degete fantomă
Piaptănă păr de alge, mângâie vene acvamarine
De marinari naufragiați, captivi
Ai notelor sufocante ale lui Circe. Barmanul
Dispensează poțiuni vulcanice?
Somnambulă, trupa cântă în continuare.

Mixer de cocktail, pește argintiu
Dansează pentru clienți lipitori.

Aplauzele sunt cufundate în moleșeală,
Încurcate în plasele șoaptelor amanților
și geana vicleană a androginului.

Notele plutitoare mângâie noaptea
Înmuiată adânc în indigo? și totuși ei cântă.

Plecările întârzie. Absențele nu
Golesc taverna. Ele atârnă peste ceață
Precum exalațiile din malurile retrase. Curând,
Noaptea reposedează tăcerea, dar până la răsărit
Notele își mențin balansul, epifanii
Fumurii, posesoare de ore.

Plângerea muzicii iartă, răscumpără
Surzenia lumii. Noaptea se întoarce
Spre casă, izolată în note de consolare, încrețind
Tăcerea spartă a inimii.

*Link original: http://www.shigeku.org/xlib/lingshidao/waiwen/soyinka.htm

  

Civil și Soldat - Wole Soyinka

Apariția mea s-a ridicat din căderea plumbului,
A declarat, „eu sunt un civil”. A servit numai
Ca să îți agraveze frica. Căci cum m-aș fi
Putut ridica, fiind din această lume, în acea oră
De moarte imparțială! Și am mai gândit: nici nu este
Gâlceava ta din această lume.

Ai stat pe loc
Pentru ambele eternități, și ah am auzit lecția
Sesiunilor tale de antrenament, avertizând -
Pârjolește pământ în urma ta, nu lăsa
O neutralitate echivocă în spate. Reiterare
A dilemei mele civile, pământul adâncit
De la festivalul de plumb al prietenilor tăi mai zeloși
A făcut ce-i mai rău din confuzia ta, și când
Ai adus arma să o pui pe mine, și moartea
mi-a zvâcnit ușor în ochi, calvarul tău
și al vostru al tuturor a devenit clar pentru mine.

Sper ca într-o zi
Concentrat pe meseria mea de trai, să fiu pus
În gardă de apariția ta într-un tranșeu,
Semnalând, sunt un soldat. Nu voi ezita atunci
Dar te voi împușca drept și curat
Cu carne și pâine, o tigvă de vin
Cu un ciorchine de sâni pe fiecare braț, și acea
Singuratică întrebare - tu știi prietene, măcar acum,
Despre ce este vorba aici?

*Link original: http://www.shigeku.org/xlib/lingshidao/waiwen/soyinka.htm

 

Noapte - Wole Soyinka

Mâna ta e grea, Noapte, peste fruntea mea.

Nu port inimă de mercuric precum norii,
Să pot îndrăzni.

Exacerbare din plugul tău subtil.

Femeie ca o scoică, pe semiluna mării.

Ți-am văzut ochiul gelos potolind fluorescența
Mării, dans pe pulsul neîncetat
Al valurilor. Cum stăteam așa, golit
Supus precum nisipurile, sânge și sare
Curgând spre rădăcini. Noapte, ai plouat
Zimțate umbre prin frunze umede
Până când, spălat în difuzia caldă a celulelor tale pătate
Senzații m-au chinuit, fără chip, tăcute precum hoții de noapte
Ascunde-mă acum, când copiii nopții bântuie pământul
Nu trebuie să aud niciunul! Aceste celule cețoase mă vor
Distruge încă; dezbrăcat, nechemat, la nașterea mută a Nopții.

*Link original: http://poefrika.blogspot.ro/2009/02/wole-soyinkas-night.html 

Comentarii cititori
sus

Jan Willem Bos

 

Cum să traduci așa ceva?!?

 

Recent, o fundație din Belgia m-a rugat să traduc Povestea lui Harap-Alb în neerlandeză. Recunosc că, dacă ar fi fost după mine, aș fi ales un alt scriitor. Dar sunt într-o pasă proastă. Din diferitele propuneri pentru traduceri din literatura română pe care le-am făcut în ultima perioadă la diverse edituri din Olanda, nu a fost acceptată nici una. Oferta a fost variată - Dan Lungu, Gabriela Adameșteanu, Varujan Vosganian, Stelian Tănase, Mateiu I. Caragiale ș.a. - și interesantă, zic eu, dar probabil nu satisface criteriile pe baza cărora se aleg cărți pentru a fi traduse în ziua de astăzi. Nu ajută faptul că e criză, că tineretul (și nu numai el) nu mai citește, că imaginea României este de așa natură încât lumea se întreabă dacă există librării în țara aia, etc. Noroc cu Cărtarescu și cu Orbitorul lui, care m-a băgat în pâine pentru câțiva ani buni, dar între timp am terminat traducerea. Primele două volume au apărut deja în Olanda, au fost bine primite și amândouă nominalizate pentru Premiul European pentru Literatură, volumul trei urmând să apară la începutul anului viitor.

Deci, deocamdată stau. Nu că stau degeaba. Lucrez la a doua ediție a dicționarului neerlandez-român, român-neerlandez, mai scriu câte un articol, mai țin câte o conferință și mai traduc pe la tribunale și judecătorii pentru românii certați cu legea. Dar îmi face o deosebită plăcere să traduc din literatura română, așa încât am primit cu mare bucurie oferta neașteptată de a traduce Harap-Alb.

Recunosc, cu Creangă nu mă împac deosebit de bine, în primul rând, dar nu exclusiv, pentru faptul că este intraductibil. Asta a fost și reacția prietenilor români cărora le-am spus ce anume mă preocupă în momentul de față. Toți au zâmbit, fără îndoială un zâmbet legat de amintirile lor din copilărie (pun intended), după care au exclamat: Dar cum să traduci așa ceva?!?

Cu câțiva ani în urmă, am alcătuit o antologie de proză scurtă din care am considerat că nu poate lipsi Creangă. Oricum, Povestea lui Harap-Alb era prea lungă pentru acel proiect, dar am avut temerea că îl voi nedreptăți pe autor cu traducerea în neerlandeză a unuia din textele care s-ar fi încadrat. Atunci am optat pentru Povestea poveștilor, plecând de la premisa că acel text are atât de mult haz, încât și în traducere va rămâne destul pentru a-i delecta pe cititorii neerlandofoni. Și consider că s-a ridicat la nivelul așteptărilor.

Dar de ce ar părea Creangă intraductibil? Nu numai pentru moldovenismele lui, pentru bogăția și suculența limbajului și pentru umorul subtil, dar și pentru faptul că orice ai face într-o traducere din Creangă, rezultatul, oricât de reușit, nu are cum să mai fie Creangă. Am aceeași problemă și cu Eminescu, cel mai ‘lost in translation’ din toți poeții. Eminescu este un premiu pe care îl primim noi străinii care am învățat limba română și la care altfel n-am fi avut acces. Sincer să fiu, dacă mi s-ar fi propus să fac o (nouă) traducere după poeziile lui Eminescu, nu știu dacă aș fi acceptat.

Cu Creangă nu este aceeași situație. Este totuși proză, nu este vorba de poetul național... De ce sa mă dau înapoi? Deci nu m-am dat. Însă textul ridică destule probleme, chiar si pentru cineva care s-a antrenat în anii recenți cu Orbitor.

Poate din lașitate, poate din comoditate am comandat prin internet traduceri ale basmului în limbile engleză (traducere de Ana Cartianu și R.C. Johnston, repovestită de Lornie Leete-Hodge) și germană (traducere de Harald Krasser), în care să găsesc sugestii sau chiar soluții pentru problemele pe care le voi întâmpina și din care, speram, să mă mai inspir. Mă ajută, desigur, dar traducerea în engleză este o repovestire și tinde să sară peste obstacole (sau să treacă pe sub ele, dacă preferați). Cea germană este cam literală și tinde să înlocuiască locuțiunile tipic românești cuvânt după cuvânt, ceea ce încerc să evit eu.

Prima mea problemă chiar se pune cu titlul, și aici colegii mei au avut opțiuni diferite. Basmul se numește in engleză The Tale of Harap Alb, deci traducătorul a ales să păstreze ‘numele’ eroului povestirii, poate dorind să respecte principiul, de altfel lăudabil, că în mod normal nu se traduc numele. În germană a devenit Das Märchen vom Weißen Mohren,interesant că in engleză povestea a rămas tale, dar în germană a devenit basm... Traducătorul german folosește de altfel și sintagma ‘der weisse Mohr’, deci cu articolul hotărât, arătând că nu consideră apelativul pe care l-a primit tânărul fecior de crai de la Spân (alt cuvânt intraductibil) chiar ca un nume. Nu sunt încă hotărât cu privire la ‘poveste’. Opțiunile sunt verhaal (poveste), sprookje (basm), geschiedenis (istorie) sau chiar lotgevallen (peripeții). Mă voi hotărî după ce pun ultimul punct. În ceea ce privește numele, am optat pentru Blanke-Moor, traducând deci numele lui Harap-Alb, însă fără să întrebuințez vreodată articolul hotărât.

Graiul moldovenesc folosit de Creangă rămâne un mare impediment. Nu îmi vine să transpun textul într-un dialect din Țările de Jos. Cum să vorbească Gerilă (și numele ăsta cum se traduce?!) ca un tip din Drenthe? La care se mai adaugă problema că subsemnatul am crescut la Amsterdam, și dialectologia olandeză nu se numără printre specialitățile mele.

Și textul este pe alocuri greu de interpretat. Așa de greu încât colegii mei uneori au avut interpretări diferite. Dau doar un singur exemplu. Originalul are: “Țipa șarpele în gura broaștei de seceta mare ce era pe acolo”. În germană: “… daß … die Schlange … nach Art der Frösche quakte”. Însă în engleză: “… and the snakes would squeal out of frogs’ mouths”. Ce a vrut să spună autorul: șarpele imita sunetul unei broaște sau făcea zgomotul respectiv din gura unei broaște?

Dintr-un anumit punct de vedere, din perspectiva traducătorului, sarcina pe care mi-am asumat-o seamănă cu traducerea unei poezii. Anume faptul că fatalmente sunt obligat să mă îndepărtez destul de mult de la text. Compensez expresiile idiomatice ale lui Creangă pentru care nu am o traducere pe măsură (cum ar fi ‘câine-câinește’, dar aș putea să dau zeci dacă nu chiar sute de exemple), folosind un limbaj mai haios în neerlandeză acolo unde textul lui Creangă este mai degrabă neutru. Astfel încerc să găsesc un echilbru satisfăcător, sperând într-un rezultat care îl va convinge pe cititorul olandez și, în cazul de față, flamand de marile calități ale prozatorului clasic român. Și mai ales trebuie să evit jumătatea de zâmbet de pe buzele prietenilor mei români știutori de neerlandeză, prin care să-mi spună: Nu ți-am zis eu că este intraductibil...?

De ieșit, va ieși ceva. Va fi Creangă? Sper, dar nu garantez.


[Jan Willem Bos a tradus aproape 20 de cărți din română și a scris vreo 10. În mai 2013, a apărut la editura Trei cartea lui, 'Suspect'. Dosarul meu de la Securitate, tradusă din limba neerlandeză de Alexa Stoicescu]

Comentarii cititori
sus

Andreea Bratu

 

(Tr)aducătorul de poveste

 

Nu am experiență prea mare ca traducător, dar sunt câteva lucruri pe care doresc să vi le împărtășesc. În primul rând, dacă nu-ți place textul, dacă nu se stabilește un fel de relație cu el, nu îți găsești locul în poveste și nu te atașezi de personaje, nu-ți iese o traducere bună. Sigur, traducerea o faci, dar mai e nevoie de încă ceva ca să iasă un lucru special.

Apoi, te rupi cu greu de o carte la care ai lucrat. Pe de o parte, simți bucurie și ușurare, pentru că ai ajuns la final, pe de alta, ai regretul că povestea s-a terminat și că te desparți de niște prieteni și de o lume pe care ai locuit-o, indirect, pe parcursul timpului petrecut acolo ca traducător. Cel mai plăcut sentiment e cel de început, când deschizi cartea (sau fișierul electronic) și citești câteva pagini, știind că ești prima personă din limba ta care are acest noroc și că de tine depinde sub ce formă ajunge textul la toți ceilalți. E un sentiment aparte, care merge mână în mână cu responsabilitatea ce-ți revine, ca tălmăcitor al textului respectiv.

Poți alege dacă accepți sau nu un text, dar nu poți refuza de prea multe ori propunerile editurii. De obicei, ți se trimit câteva pagini, pentru a vedea textul și a decide dacă te angajezi să îl traduci sau nu. Din păcate, de cele mai multe ori, editura îți dă un răgaz destul de scurt pentru traducerea propriu-zisă; n-am înțeles niciodată de ce trebuie ca totul să se facă în grabă, când e clar că astfel traducerea poate avea de suferit. Sunt momente în care te împiedici de un cuvânt sau de o expresie pentru care pierzi o zi întreagă, mergi până în pânzele albe cu cercetarea, apelezi la specialiști în domeniul necesar și tot nu ești mulțumit de varianta găsită. Alteori totul merge ca uns, de parcă ai rescrie chiar tu cartea în propria-ți limbă. Stilul ți se potrivește ca o mănușă, personajele îți devin cei mai buni prieteni și deznodământul e firesc. Mai-mai că-ți vine să te crezi autorul cărții, dar experiența, atâta câtă e, îți domolește elanul și infatuarea și te reașează acolo unde îți e locul: nu pe coperta cărții, ci pe pagina de gardă, sub numele scriitorului. Ce-ți rămâne e mulțumirea că ai reușit să fii un bun intermediar între acesta și cititorii din țara ta. Și dorul de anumite personaje. Mie mi-e dor de Ivy și de Măcușor!

Comentarii cititori
sus

Jean-Louis Courriol

 

Traducătorul trebuie să se mulțumească
să fie vocea exactă a autorului

 

Citatul propus de dvs spre reacție sau reflecție, „Traducătorul de proză este sclavul autorului, iar traducătorul de poezie este rivalul sau” - Andrei Makine (Testamentul francez) este incitant deși foarte schematic după părerea mea. Am tradus și din proză (Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu și mulți alții) și din poezie (Eminescu, Blaga, Marin Sorescu, Dinescu, etc), cred că pot avea o opinie oarecum argumentată în această privință: traducătorul nu este nici sclavul nici rivalul autorului. Trebuie să se mulțumească să fie vocea lui exactă, cât mai exactă, într-o altă limbă, ajutorul lui de încredere spre o altă lume lingvistică și culturală.

Definită în acest mod, misiunea lui - în sensul cel mai adânc al cuvântului - n-are cum să includă noțiuni de sclavie sau de rivalitate.

Și, mai ales, nu se poate stabili o astfel de deosebire între actul de traducere din proză și din poezie. A-l descrie pe traducătorul de poezie ca pe un rival al autorului implică o prejudecată de-a dreptul întristătoare - dar extrem de frecventă - și anume că poezia nu poate fi tradusă bine decît de un poet. Singurul dram de adevăr din citatul respectiv ar fi că, în aceste condiții, traducătorul își scrie, traducând, propria lui poezie. Dar atunci nu mai e traducător. Albatrosul lui Baudelaire tradus de Arghezi este o poezie argheziană, nu o traducere, sau o traducere proastă.

De asemenea, este foarte greu să concepem ce fel de sclav ar putea să traducă din proză, de ce ar fi sclavul prozatorului Liviu Rebreanu, de exemplu, cel care și-a propus să dea o viață nouă, o a doua viață unei opere de mare valoare care, altfel, n-ar fi avut șanse să fie descoperită de cititorii de altă limbă și cultură.

Trebuie, dimpotrivă, să se ridice la nivelul lui, să se înalțe până la valoarea operei pe care o traduce, să fie interpretul ei în sensul muzical al termenului, să fie în slujba ei, niciodată sluga ei. Formula din citatul amintit are ceva pur formal și fals din faimosul leitmotiv italian „tradutore/traditore” în care adevărul este dezinvolt sacrificat unei rime ieftine.

A traduce din proză sau din poezie este una și aceeasi activitate menită să dea viață cu ajutorul altor cuvinte  unei creații estetice, indiferent dacă s-a înfăptuit în versuri sau în proză. Procesul în cauză e la fel de ușor sau, mai exact, la fel de greu de realizat.

Traducerea, ca artă, ca practică, nu și-a definit îndeajuns de clar conceptele fundamentale. Această lipsă se face simțită dureros ori de câte ori se încearcă, cum este cazul cu ancheta inițiată judicios de dvs, o mai exactă „vizibilitate” a scopurilor ei și, în consecință, a acțiunilor menite să le îndeplinească corect.

Aș dori să răspund global aici întrebărilor dvs schițând un fel de „Défense et illustration de la traduction”. Dacă ne gândim bine, singura problemă care trebuie rezolvată atunci când vrem să înțelegem cât de cât ce înseamnă a traduce opere literare de valoare este următoarea: ce nu trebuie, ce nu poate să nu fie transpus dintr-un text ca să nu-i se piardă valențele esențiale în procesul de traducere ?

Atâta timp cât nu se va da o rezolvare satisfăcătoare acestei probleme traducerea va rămâne lipsită de principii călăuzitoare și va clădi pe nisip oricâte teorii sofisticate și aparent subtile s-ar putea elabora.

Adevăratul traducător nu poate fi decât cel care de față cu operele – fie de poezie sau de proză – pe care a ales singur să le traducă - găsește un răspuns adecvat întrebării de mai sus. Doar atunci se poate angaja în actul greu dar pasionant al traducerii. Dacă știe, cu alte cuvinte, ce este esențialul textului de tradus, condiția necesară dar nu și suficientă a traducerii este împlinită.

Dar o precizare trebuie făcută aici: în mod evident nu am vorbit decât de opere literare cu reală valoare estetică, ceea ce nu reprezintă, din păcate, decât un procent neînsemnat din uriașa producție „industrială” de traduceri dedicate unor produse scrise dar nu și literare…

După cum am spus-o mai sus, traducerea nu și-a stabilit un statut conceptual clar, în ciuda faptului că poate fi socotită o activitate umană cu mult anterioară celei pur estetice.

Din acest deficit extrem de regretabil decurg consecințe grave: în ceea ne interesează aici mai mult, literatura română este o victimă – cuvântul nu este deloc excesiv – a acestui fenomen. Dacă menirea traducerii este să fie o punte culturală spre cititori alofoni, să integreze în orizonturile de civilizație ale altor popoare ceea ce o limbă a produs mai reprezentativ pentru geniul ei – și așa credem că trebuie definită – atunci suntem constrânși, din păcate, să constatăm că literatura română e departe de a fi fost tradusă cu ceea ce ar putea să dea o imagine cât de cât aproximativă a valorilor ei reale.

Nu i-au fost traduși clasicii, cei care constituie soclul temeinic al tradiției literare. Consecința de neînlăturat dar, în mod ciudat, deloc evidentă pentru mulți intelectuali și scriitori români actuali, este că ei nu există în peisajul literar străin – francez, în ceea ne privește – decât în ipostaza unor apariții incerte, efemere, lipsite de profunzimea istorică necesară unor judecăți de valoare serioase.

Acest lucru s-a evidențiat strident, dacă vrem să ne referim concret la un eveniment recent ce-a stârnit multă vâlvă în micul univers al literelor bucureștene, cu ocazia Salonului de Carte de la Paris 2013 unde România a fost oaspetele de onoare.

Toate ingredientele aceleiași rețete ratate s-au regăsit atunci: editori francezi dezorientați în căutare disperată de subvenții de orice proveniență, sfătuiți de intermediari interesați doar de plasarea  propriilor lor „traduceri”, traducători doar cu numele, neavând – vorba de duh recent auzită a unei scriitoare – decât două simple probleme, problema limbii române și a limbii franceze (!).

Cam la atât se reduce ceea ce ar fi putut să fie un moment unic pentru literatura română în Franța. Se poate pune pariu că „la montagne aura accouché d’une souris” cum spune francezul… cu alte cuvinte că nu se va alege mare lucru din marele bâlci și că „literatura” puternic subvenționată atunci nu va produce succese durabile.

Din aceste eșecuri repetate ar fi trebuit să ne învățăm minte: o literatură mare cum este literatura română, scrisă într-o limbă de circulație restrânsă, nu are voie să-și irosească șansele. Este obligată să mizeze pe valori exemplare, pe de o parte și, evident, pe traduceri de aceeași calitate, pe de alta.

Spuneam că nu s-a înțeles rolul major al traducerii. Acesta este cu atât mai puternic cu cât textele literare provin din zone mai puțin cunoscute. Dacă traducerile din anglo-americană nici nu au nevoie de prea multă seriozitate întrucât literatura respectivă este precedată comercial de faima ei impunătoare (care nu exclude, evident, mediocrități cu duiumul) cele din română se cer mai mult ca perfecte pentru a se impune. A se impune, s-o precizăm numaidecât, pe termen lung.

Or, un lucru ni se pare clar: s-a procedat exact invers în procesul de promovare a literaturii române peste hotare și anume pe succese de tip scandalos sau, ce e și mai grav, pe linie de găști mărunte, fără să lipsească și șmecherii de tip, să-i zicem, balcanic, deși cuvântul e prea blând, cum ar fi publicarea de către un autor prea insignifiant ca să i se pomenească numele, a unei traduceri cerute de el unui traducător ca s-o publice mai târziu sub semnătura unui falsificator…

Când se ajunge, în goană bezmetică după apariții fără viitor în străinătate, la asemenea matrapazlâcuri și tocmeli, nu mai poate fi vorba de intelectualitate, de cultură și de literatură. Ne aflăm nu printre scriitori și traducători ci printre geambași și precupeți.

Desigur că trebuie abordată aici și problema gravă a statutului editorilor francezi care, în marea lor majoritate, se  comportă sau sunt obligați să se poarte ca niște paraziți ai instituțiilor dătătoare de subvenții. Această situație nu le permite să acorde valorii literare a operelor importanța cuvenită: ei nu sunt interesați decât de posibilitatea de a publica cu cele mai mici pierderi financiare, să le fie plătite și traducerea și producția cărții după care, dacă mai vând cinzeci de cărți sau o sută n-au pierdut nimic chiar dacă n-au câștigat mare lucru…  Atunci intră în joc și traducători de duzină, de fapt negociatori de subvenții pe lângă instituțiile respective care-și plasează traducerile făcute pe bandă rulantă, corectate și recorectate ca să fie cât de cât acceptabile.

Din păcate, ne pare rău că trebuie s-o spunem, dar trebuie s-o spunem, așa arată peisajul literar românesc actual sub aspectul traducerii. Să sperăm că noua conducere a ICR-ului va fi în stare să ia măsura exactă a acestor probleme de imagine. Declarațiile domnului Lilian Zamfiroiu în acest sens ne îndreptățesc, cunoscându-l personal, să credem că va lucra serios în acest sens. Și este esențial ca o instituție menită să ajute la difuzarea culturii românești de calitate să fie cât mai atentă la valoarea operelor, implicit a traducerilor, selectate în mod cât mai obiectiv de adevărați specialiști.

Nu am răspuns, firește, decât parțial așteptărilor dvs privind o analiză în profunzime a multiplelor aspecte ale procesului de traducere literară. Nici nu se putea altfel. Complexitatea lor ar merita dezbateri ample de genul celei inițiate de dvs.

Să sperăm că, grație lor, dacă se vor multiplica, vom depăși stadiul mediocru de amatorism dăunător care continuă să pericliteze procesul necesar de transparență a culturii românești în străinătate.

Cu cele mai bune gânduri culturale și traductive,

Jean-Louis Courriol,
Prof.univ.dr la Universitățile din Lyon și Pitești,
Președintele Institutului Internațional Liviu Rebreanu de Cercetare în Traducere Literară și Simultană
Lyon, 4/07/2013

Comentarii cititori
sus

Dan Dănilă 

 

Despre traduceri, traducători, traduși…

 

Îmi permit să reiau aici niște idei dintr-un articol mai vechi, fiindcă nu mi-am  schimbat cu nimic opiniile de atunci: eu am fost tentat de aventura traducerii, mai ales de poezie, cu mult înainte de a mă stabili în Germania, iar aici, după peste două decenii, când scrii doar în limba maternă ești aproape predestinat și acestei preocupări, care analizată la rece este destul de păguboasă și de ingrată din multe puncte de vedere, cu toate extraordinarele satisfacții de ordin spiritual și estetic pe care ți le poate oferi.

Am colaborat la multe reviste din țară - Vatra, Poesis, Convorbiri literarePoezia, Familia, Euphorion etc. și la cele din diaspora, cu traduceri din franceză, germană și engleză, o experiență benefică. Încă din anii de liceu am citit unele opere clasice în mai multe variante de transpunere, urmărind, uneori amuzat, alteori de-a dreptul indignat, diferențele, abaterile și erorile abundente și realizând că simpla cunoaștere a unei limbi străine și chiar studiile filologice nu te fac automat și un bun traducător. Am mai înțeles încă de atunci că, aproape ca în mai toate domeniile, și traducerea este o problemă de talent, dăruire și vocație, dar, mai ales în cazul poeziei, de intuiție, răbdare și ureche muzicală. Cu cât traduci mai mult, cu atât mai mult te convingi că este vorba de un act foarte complex, de mare orgoliu și în același timp de mare umilință, dar mai ales de creație (foarte mulți scriitori, fără să mai vorbim de cititorii neavizați, ignoră acest lucru, neconsiderând că traducătorii ar trebui să beneficieze de drepturi de autor, deși mulți membri USR sunt înscriși exclusiv ca traducători… eu, de exemplu, sunt înscris ca poet și traducător... înseamnă oare că traducătorii nu au o operă!?!). Traducerea este un efort în care trebuie să te pui mereu în paranteză, să te subordonezi originalului și legilor specifice ale limbilor, dar să ai totodată curajul să lupți cu greutăți ce par insurmontabile și pe care rareori, mai ales când e vorba de poezie, le poți învinge cu adevărat - e ceva similar mersului pe sârmă, în nici un domeniu al scrisului nu poți să-ți rupi gâtul mai spectaculos!

Simplificând foarte mult lucrurile, aș zice că traducerea este pur și simplu o problemă de găsire a sinonimelor potrivite, care sunt asemănătoare culorilor de pe paleta unui pictor, dacă sunt multe și foarte pure, pot da nuanțele cele mai rare și mai fine, de aceea o limbă cum e a noastră, bogată și sub acest aspect, poate asimila  mai ușor decât altele, poezia străină. Pot afirma că e mult mai ușor să traduci proză decât poezie, dar trebuie să cunoști perfect limba de destinație… nu neapărat la fel de perfect și pe cea de pornire, deci nu trebuie să fii un bilingv adevărat, fiindcă există dicționare foarte bune…

Mircea Ivănescu afirma de multe ori că el nu știe engleză și germană - se referea probabil la faptul că îi venea greu să converseze în limbile respective, dar și la faptul că le învățase mai mult ca autodidact, cum e și cazul meu cu germana, a cărei gramatică e ucigătoare… Dar, fiindcă veni vorba de sinonime, cineva tradusese cândva din engleză termenul tehnic din domeniul rezistenței materialelor „moment de torsiune” prin „clipă de îndoială”... Marile dificultăți apar mai ales la traducerea textelor filosofice; limba română este o limbă poetică extraordinară, dar are un lexic sărac în acest domeniu al rigorii extreme, al exactității specifice germanei. De aceea veți observa mereu că unii termeni filosofici rămân în original, la subsol, sau vor fi traduși sau explicați prin fraze sau alocuțiuni - despre unele încercări de poetizare a limbajului filosofic, filosofie semantică sau despre riscurile inerente din acest domeniu a scris din abundență și Noica, el însuși traducătorul lui Platon în românește.

Eu nu sfătuiesc pe nimeni să-l citească pe Rilke sau pe oriceare alt mare poet în altă limbă decât cea originală… cu proza e altceva, sunt destule traduceri bune în românește ca să nu trebuiască să înveți rusa, de exemplu… dar pentru Esenin sau Pușkin, da, merită învățată! Deci, a asimila bine o limbă străină este necesar în primul rând pentru a citi marea poezie în original… Traducerea este un „rău necesar”, fiindcă marea literatură, mai ales poezia, repet, ar trebui de fapt și la modul ideal citită în original, dar ce e de făcut când cei mai mulți cititori stăpânesc o singură limbă, deci pe cea maternă? Dacă traducerile reușite de proză sunt foarte frecvente, a traduce poezie cu o rată minimă de „pierderi” este foarte greu, cvasiimposibil. Dar fiindcă nu mă interesează lucrurile facile, m-am implicat frecvent în traduceri de lirică rimată și ritmată și am încercat să transpun cu toată conștiinciozitatea aceste rime și cât mai mult din muzicalitatea lor. Că sunt mereu nemulțumit de rezultate, având convingerea că orice text poate fi reluat și îmbunătățit, aceasta este o altă poveste - ars longa, vita brevis...

Se poate constata că există foarte mulți poeți care traduc din abundență din lirica universală în românește, dar numai versuri albe sau ignorând pur și simplu eventualele rime. Dar este specifică pentru timpurile de azi acest soi de lene intelectuală, când prea adesea se caută facilul sau efectul maxim cu efort minim, când până și cronica de carte a devenit o mică afacere iar critica literară se folosește mereu de formule șablon, de enunțuri pre-făcute...

De multe ori, literatura și producția de carte sunt degradate la rang de industrie, uneori se experimentează unde nu trebuie legile capitalismului și ale economiei de piață, dar adesea se dă cu bâta în baltă, iar solidaritatea dintre scriitori și în general între români, e din păcate mai mult o speranță decât ceva real... Legea sponsorizării nu e pusă la punct, iar bugetul acordat culturii este un scandal. Autorii și traducătorii sunt plătiți mizerabil, dar editorii au totuși pretenția să se îmbogățească și umflă prețurile, marii distribuitori oficiali de cărți și reviste își fac legile lor și sfidează la vedere o țară întreagă, sunt mai răi decât Mafia, revistele nu plătesc colaborările, iar scriitorii nu le cumpără, dar se miră că acestea nu au bani să-i plătească, mai multe cercuri vicioase concentrice...

Revenind la traduceri, am avut satisfacția și marea șansă, fie să-i cunosc personal, fie să corespondez cu câțiva scriitori care sunt sau au fost și traducători foarte buni și prolifici, printre care Wolf von Aichelburg, Ștefan-Augustin Doinaș, Mircea Ivănescu, Georg Scherg, Hans Bergel, Dieter Schlesak, cu filologi de talia lui Mircea Zaciu sau Ștefan Stoenescu, cu villoniști de prestigiu (de exemplu Gerd Pinkernell), cu niște oameni la fel de obstinați ca mine când e vorba de calitatea traducerii, încercând și ei să împace graiurile și să servească după puteri cititorii de limbă maternă. Îl vizitam în fiecare toamnă pe unul dintre cei mai mari traducători ai noștri, cel pe care îmi permit să-l numesc prieten apropiat, deși are exact vârsta tatălui meu, poetul Mircea Ivănescu. Desigur că multe probleme specifice acestei arte a traducerii au fost dezbătute și reluate mereu, în multe discuții sau în corespondență, iar unele afirmații pertinente și de mare originalitate îmi vor sluji mereu de imbold și călăuză. Poate că le voi publica odată...
        

Avem și am avut mereu scriitori care au fost și traducători pasionați din toate marile literaturi: George Coșbuc sau Eta Boeriu din cea italiană, Tudor Arghezi, Romulus Vulpescu și Miron Kiropol din franceză, Lucian Blaga, Mircea Ivănescu, Ștefan Augustin Doinaș din germană, Gheorghe Murnu, Emil Noica din elină, Mircea Ivănescu, Antoaneta Ralian din engleză, Horia Stanca, Eugen Jebeleanu din rusă, etc. etc, ca să-i amintesc doar pe cei mai mari care îmi vin acum în memorie. Dar se poate constata că foarte mulți cititori, mai ales de proză, nu au reținut niciodată numele traducătorilor, nici nu i-a interesat acest aspect esențial, deși există traduceri bune și proaste, traduceri de duzină sau geniale... dar tuturor li se pare ceva de la sine înțeles, asemeni apei și aerului, ca marea literatură engleză, franceză, rusă sau germană să fie de găsit în românește, în tiraje mari și ieftine…
Pe lângă mulți alți autori din care am tradus în română, am abordat și eu ceva mai sistematic doi foarte mari și iubiți poeți, de facturi, epoci și limbi diferite, din care am tradus și publicat trei volume: Francois Villon, Balade, Editura Hermann, Sibiu 1997; Rainer Maria Rilke, Versuri, Editura Hermann, Sibiu 1999 și Rainer Maria Rilke, Poeme alese, Editura Saeculum, Sibiu 2004. Din Villon (un adevărat labirint lingvistic din cauza notelor și comentariilor necesare, dar și a lacunelor cunoașterii francezei medievale și a jargonului vremii) am tradus mult mai mult decât baladele publicate, de fapt am tradus cam tot ce a scris, dar, descurajat de politica editorială actuală, am oprit motoarele, nu mai pot și nu mai vreau să-mi plătesc publicarea traducerilor. Unde sunt editurile de altădată?

Din păcate, chiar și ecourile din presă au fost aproape inexistente, deși mi-am trimis cărțile marilor reviste literare și unor critici. Au scris despre ele mai ales cei din diaspora, cu excepția unei recenzii la Villon, semnată Tudor Ionescu, în revista clujeană Steaua. Despre ultimul volum din Rilke, cuprinzând aproape 200 de poeme traduse în rime, nu s-a scris în țară (după cât sunt eu informat) nici un singur rând!?! Pentru cei care nu știu, Rilke este considerat de mulți specialiști, și pe bună dreptate, drept cel mai mare poet de limbă germană după Hölderlin... După cum se vede, în acest caz efortul traducătorului nu numai că nu este răsplătit din punct de vedere material, ci mai este pe deasupra ridiculizat de tăcerea lamentabilă a criticii...

Puteți să vă faceți o părere despre felul cum sunt recepționate la noi multe din cărțile venite din afara țării și mai ales de la autori pe care destinatarii lor, care tac mereu, nu îi cunosc personal, (adică, mai pe șleau, n-au băut niciodată împreună). Ajungi să regreți din toate punctele de vedere că nu mai avem critici literari de talia lui Ion Negoițescu sau a lui Lucian Raicu, care aveau și un rol de emulație, foarte important... acest dezinteres, oricum l-ai lua, este impardonabil - ori este calculat și deci intenționat, din motive de gașcă, ori este datorat unei lipse crase de profesionalitate ceea ce este poate și mai grav... despre bun-simț și respect, ce să mai vorbesc...

Eu sunt un autodidact, dar îmi asum aceste opinii - oricum, cred că traducătorii de literatură  română ar trebui să fie buni cunoscători ai limbii din afara țării, deci neromâni, care să selecteze după criterii proprii autorii și operele, bineînțeles ajutați cu toate informațiile dorite și îndrumați din țară, dar fără să li se impună ceva de la București. Literatul, filologul, traducătorul occidental, are, prin forța lucrurilor, alte criterii de apreciere și selecție, ceva mai obiective decât ale noastre, deocamdată preocupat mai mult de subiecte și de idei decât de arta limbajului, o artă care, oricât de importantă, se subordonează temei, și din care oricum s-ar pierde o bună parte prin traducere, oricât de perfectă ar fi aceasta.
De aceea, cititorii de traduceri nu-l vor gusta și pricepe niciodată ca noi, nici pe Creangă, nici pe Sadoveanu, nici pe Eminescu... 

Comentarii cititori
sus

Cosmin Dragoste

 

Actul traducerii: un fel de intrare
în mintea autorului

 

Întrucât Cornel a avut generozitatea, ca de fiecare dată, să permită abaterea de la întrebările anchetei Prăvăliei, o să abuzez de mărinimia sa și o să răspund nu neapărat colateral, dar mixând chestiunile sau părți ale lor.

Știți, iubiți cititori, cam cum simt eu chestiunea cu traducerea? Mai întâi, o altă întrebare: ați văzut pelicula Inception? Și, dacă da, vi s-a părut o fantezie, o alegorie, sau, în cazul cel mai rău, o prostie? Ei bine, vă asigur că nu este nici pe departe așa. Cine are idee cât de cât, sau chiar practică discipline de control și autocontrol mintal, cunoaște foarte bine că ceea ce a prezentat Nolan în acel film este un adevăr trunchiat la maxim, anihilat în părțile sale esențiale, tocmai pentru a nu avea acces oricine la o serie de tehnici ce pot fi utilizate în scopuri nefaste și extrem de periculoase.

Cam așa simt eu actul traducerii: un fel de intrare în mintea autorului, de mers la pas pe toate străduțele și de dat iama prin cotloanele acelei minți, pentru a găsi impulsul declanșator al actului scriiturii. O empatizare cât mai mare cu autorul, o suprapunere cât mai accentuată, pentru a putea reda în traducere intenționalitatea sensibilă, precum și setul de trăiri succesive care au însoțit producerea textului, toate acestea fiind necesare reproducerii sale. Este un proces de depersonalizare temporară a traducătorului, în favoarea unei consonanțe pe aceeași lungime de undă cu ceea ce a generat substanța poetică în momentul transfigurării sale în vers. Iar revenirea în propriul „trup” se face destul de dificil. Și din ce în ce mai greu, pe măsură ce crește numărul celor traduși.

Nu cred în traducerile care poartă excesiv amprenta traducătorului. Îmi miroase a transpunere mecanică aici, poate a orgoliu, dar și a superficialitatea de a nu putea adera constitutiv la tenebrele care au stârnit reflectarea subiectivă a unei palete a realității. Ideal este să rămână cât mai puțin pe dinafară din intenția originară organică, indiferent că este vorba despre proză ori poezie.

Pot spune că sunt mulțumit de o traducere atunci când textul începe să scrie prin mine, când devin canal de transmisie, mă golesc de mine. Când scriu aici și sunt transpus acolo, în locul și timpul, în condițiile, în sistemul personal al autorului, când încep să-i simt aproape organic fisurile dinspre și înspre lume, care fac artă. Când încep să apară stigmatele autorului și încep să sângereze dureros, atunci știu că mă aflu pe drumul cel bun spre o traducere adecvată.

Comentarii cititori
sus

Dinu Flămând

 

În labirintul traducerii

 

Traducătorul de proză ar fi sclavul autorului, iar traducătorul de poezie i-ar deveni un ”rival” poetului... Nu știu zău, sună interesant, dar imi vine să cred că afirmația lui Makine e o vorbă de duh cu efect necontrolat. Greu îi vine oricărui traducător, atunci când se înhamă să transfere texte dificile și realmente importante dintr-o limbă în alta. Iar orice traducător greșește grav dacă își închipuile, la un moment dat, că îl poate uzurpa pe autor. Se poate întâmpla, da, ca în procesul traducerii să descoperi deficiențele și slăbiciunile textului de bază. Atunci mai bine renunți să-l traduci decât să încerci să îl rescrii. Nimic nu este mai  detestabil decât pretenția infatuată a unui traducător, de obicei mediocru, care vrea să orneze, să ”îmbunătățească” sau să completeze cu de la el putere textul original.

Adevăratul traducător este un ”passeur” nu doar de la o limbă la alta, ci și un dublu ambasador care  încearcă să apropie mentalități culturale diferite, pornind  de la compoziția acelui text. Se știe de multă vreme, după Jakobson, că nu există echivalențe lingvistice perfecte. Borges considera că întregul proces creator în literatură este doar o permanentă traducere, o amplă dezvoltare metaforică a unor aproximări ce se sprijină reciproc și se continuă, încă din noaptea timpului. În acest sens, nici textul original nici succesivele sale traduceri nu sunt ”textul definitiv” -  sumă mitologică la care numai copleșiți de elanuri mistice sau aflați sub torpoarea unei oboseli metafizice ne-am putea gândi.

Pe de altă parte, însă, totdeauna ceva îți scapă printre degete. S-au cel puțin așa am eu impresia. Există totdeauna pierderi de suflu și de nuanțe de la original la traducere. Ele pot fi recuperate prin exploatarea posibilităților stilistice din limba țintă, care pot să preia mesajul sau structura de argumente din textul de bază, încetățenindu-le în noua limbă. Un bun traducător trebuie să știe să găsească în propria sa limbă resurse de expresivitate care învie și revigorează același text, cum i se întâmplă unei plante ce-și găsește o nouă viață răsădită într-un nou teren. Uneori recitesc mai vechi traduceri pe care le-am făcut din Pessoa, din Becket sau din alții, iar primul impuls mă îndeamnă să modific unele pasaje. Am sentimentul că aș putea da, pe alocuri, o altă turnură frazei românești pentru care deja optasem, că ar trebui să modific unele sinonime, că ar fi indicată o altă topică. Dar confrunt din nou traducerea cu textul de bază și văd că enunțul corespunde. Atunci de unde apare acea păcătoasă insatisfacție care ar putea deveni chiar un soi de viciu al perfecționismului? O singură explicație e posibilă: așa cum nemulțumiți rămân mulți scriitori de propriile lor texte, și traducătorii care se atașează de textele altora pot cădea pradă aceluiași sentiment de imperfecțiune (creatoare, dacă îl credem pe Goethe). 

Se înțelege sper, din ce spun eu, că traducătorul, bunul si devotatul și onestul traducător este, trebuie să fie și el un creator. Când autorul simte că îi rămâne ceva ne spus, traducătorulului îi rămâne totdeauna ceva ne transpus. Taducătorul știe că acel ceva ne transpus era deja ”spus” de autorul textului originar, atunci când textul de bază este o mare creație. La un moment dat și autorul și traducătorul sunt însă obligați să pună punct final și să se despartă de text. Dar pentru traducător, cât și pentru cititor, atunci când acesta din urmă se aventurează să confrunte textul original cu varianta oferită de traducător (de unde și elogiul pe care trebuie să-l facem edițiilor bilingve, mai cu seamă la poezie), acest du-te-vino între universuri care semantizează diferit același conținut poate deveni o inegalabilă aventură de sensibilitate și de inteligență.

În altă oridine de idei: autorul rămâne unul singur, chiar și atunci când istoria îl răsfață cu misterul ”homeric” al anonimatului; însă traducătorii devin generații succesive pentru care se pun, de fiecare dată, în fiecare nouă epocă noi sarcini de aclimatizare a aceluiași text la spiritul vremii. Este explicația faptului că pe marii clasici trebuie să și-i re traducă fiecare generație. Se va întâmpla la fel și cu modernii traduși acum de noi, care vor figura deja la categoria clasicilor, în partea a doua a acestui veac. 

Sigur că și eu sunt tentat să-i traduc cu precădere pe unii moderni dar și pe acei contemporani cu care am afinități sau pe care îi consider  esențiali într-o bibliotecă ideală. Dar literatura cu adevărat bună nu este prea abundentă, iar traducătorii pricepuți să treacă peste granițe dificile sunt și mai rari. Poate că un bun traducător de poezie este un competitor al poetului tradus atunci când singur își alege, din pasiune, acele texte cu personalitate și coerență bine constituite care îi vorbesc și îl provoacă. Dar traducătorul de texte dificile, că sunt ele de poezie, de proză sau texte filozofice, este și un ”passeur”, un ”ghid” spre alte tipuri de sensibilitate decât cele care domină impuse de ”piața” culturală.

Așadar totul e traducere și continuitate în dorința de a fixa, fie și provizoriu, nu neaparat intențiile autorului ci intenția textului, cum spunea și Umberto Eco. Marele text, cel care încearcă să se urzească și așteaptă să fie țesut pe firele frazelor înșiate de semne grafice rămâne însă uriașul mister al existeței noastre. Cu toții suntem doar niște traducători aproximativi ai unui text pe care întâi de toate trebuie să-l alcătuim.

Citiți aici poeme de Vinicius de Moraes în traducerea lui Dinu Flămând. 

Comentarii cititori
sus

Mircea Gheorghe

Traducătorii sînt cititorii 
cei mai atenți și mai respectuoși ai autorilor


Cred că dincolo de calificările  profesionale normale  - buna cunoaștere a limbii sursă și o ureche fină pentru limba de destinație - fiecare traducător are o concepție proprie în legătura cu relația  sa cu textul original. Cert este un lucru: traducerea este o activitate creatoare. Ea aduce în spațiul literaturii în care se traduce nu doar universuri tematice și sensibilități inedite ci și o altă expresivitate. Gabriel Garcia Marquez, Alfred Jarry, Marcel Proust, Șalom Alehem,  Jaroslav Hașek, William Faulkner, Ilf și Petrov, Mihail Bulgakov, Fernando Pessoa, Eça de Queiros, Lawrence Durrell  etc. etc., se diferențiază stilistic  în românește nu doar între ei, ci și față de toți scriitorii români.

Traducătorii lor au descoperit în limba română resurse stilistice neutilizate de scriitorii naționali. Așa încît, sub raportul problemelor ridicate de expresivitate, traducătorii nu sînt nici sclavii și nici rivalii autorilor, cum spune Makine, ci colaboratorii și totodată cititorii lor cei mai atenți și mai respectuoși față de arta lor, fericiți să descopere în ea și să recreeze nuanțele cele mai fine, frumusețile cele mai rarefiate, efectele cele mai subtile. Acelea pe care cititorii obișnuiți și de multe ori chiar criticii nu le remarcă decît întîmplător. 

Comentarii cititori
sus

Gabriela Lungu

Traducătorul nu se știe de unde vine 
și nu se știe încotro se îndreaptă

 

Există multe definiții ale traducătorului. În anul 2009, la Târgul de carte de la Torino, a avut loc o masă rotundă despre traducătorul de literatură cu titlul Autorul invizibil. Filosoful german (1886-1929) Franz Rosenzweig, pe care Paul Ricoeur îl citează în volumul Despre traducere spune că traducătorul este o „slugă la doi stăpâni”, deoarece „actul de traducere stabilește o relație între doi parteneri, străinul, - termen care acoperă opera, autorul, limba acestuia - și cititorul destinatar al lucrării traduse. Iar între ei se află traducătorul, cel care transmite, înlesnește trecerea întregului mesaj dintr-un idiom într-altul.”[1]

Fruttero&Lucentini, scriitori italieni care au lucrat întotdeauna împreună, spuneau undeva că traducătorul este „ultimul cavaler rătăcitor al literaturii”. Dintre toate definițiile este cea care mi-a plăcut cel mai mult, pentru că este bizară, dar și romantică. Am meditat puțin asupra ei și cred că sensul unei asemenea definiții ar putea fi acela că un traducător, atunci când cineva observă că există, nu se știe de unde vine și nu se știe încotro se îndreaptă. Rareori (mai ales în România) se întâmplă ca el să străbată aceleași drumuri, să traducă mereu și mereu aceiași scriitori. Asemeni unui Don Quijote rătăcește printre meandrele unei literaturi străine căutând cărți pe care să le traducă. S-ar putea crede că o dată găsite, totul merge de la sine: traducătorul bucuros se așază la masa de scris sau în fața computerului, scriitorul pe care are de gând să-l traducă își exprimă infinita-i recunoștință, în timp ce editurile se înghesuie să-i facă propuneri indecent de avantajoase pentru el. Adevărul e că de cele mai multe ori, autorul nici nu-l bagă în seamă și că timidele tentative ale traducătorului de a lega o prietenie chiar și scurtă (pe durata caznelor traducerii) eșuează lamentabil în tăcerea superioară a autorului sau în fața unor fraze de genul: „Bine, dați-i drumul, secretara mea vă stă la dispoziție pentru eventuale lămuriri” sau „Cuvintele tale (de laudă evident) sunt balsam pentru sufletul meu”, pe care traducătorul descoperă mai târziu cu stupoare că le adresează și studenților pe care el i-a îndemnat să îi scrie autorului, iar propunerile editurii sunt într-adevăr indecente din punct de vedere financiar. Cu toate astea bravul traducător merge înainte, și orele petrecute pe scaun sunt cu sutele, spinarea lui începe să sufere, dioptriile îi cresc vertiginos, la fel cu kilogramele datorate faptului că nu face mișcare.

Ei bine, eu sunt convinsă că traducerea nu e o meserie, ci o vocație. Dacă traducătorul nu se întâlnește undeva pe cărările deschise de un autor cu acesta din urmă, dacă el nu simte că-l poate însoți o bucată de drum cu bucurie și emoție, nici o tehnică de traducere din lume nu ține.

Întrebarea este ce trebuie să facă cineva pentru a deveni un bun traducător de literatură? Există reguli pe care, dacă le respectă, poate să dea la lumină o bună traducere? Este necesar și util să caute ajutorul în teoriile despre traducere, care în ultimii 30 de ani sunt din ce în ce mai numeroase, ba chiar, lingvistica s-a îmbogățit cu o nouă ramură: traductologia? În facultățile de litere există cursuri practice de teoria și practica traducerii (eu însămi am ținut ani la rândul astfel de cursuri), din când în când se fac simpozioane pe aceeași temă sau câte o conferință răzleață. Adevărul este că nimic din ce am enumerat mai sus nu poate să ajute decât în parte, pentru că fiecare text impune regulile sale. Într-un fel se traduce un roman din secolul XIX, într-alt fel unul contemporan, într-un fel o poezie, într-alt fel o piesă de teatru. De fiecare dată traducătorul trebuie să se adapteze textului, nu să adapteze textul unor reguli prestabilite. Concluzia ar fi că înveți cum să traduci traducând, conștient fiind că nu vei termina niciodată de învățat.

Aș putea, cu toate precauțiile posibile, să avansez câteva principii care pornesc dintr-o lungă experiență în acest să-l numesc tehnic: sector? Sau poetic: artă? Alegeți dumneavoastră cuvântul care vi se pare mai potrivit.

Se spune că pentru a fi un bun traducător trebuie să cunoști bine limba țintă, deci limba în care traduci, nu limba sursă, limba din care traduci, pentru că de aceea există dicționarele: să te ajute. Eu aș spune că nu e chiar așa, pentru că oricât te-ar ajuta dicționarele, ele nu-ți vor lămuri niciodată toate expresiile idiomatice, cuvintele dialectale, regionalismele, arhaismele, neologismele. Oricum rareori se găsesc dicționare pentru fiecare din situațiile enumerate. Deci trebuie să cunoști bine atât limba sursă, cât și limba țintă. Altfel ți se poate întâmpla așa cum i s-a întâmplat celui care a tradus cu câțiva ani în urmă o carte din italiană, carte pe care am folosit-o foarte mult la cursurile practice de traducere ca exemplu pentru ce înseamnă o proastă traducere. E suficient să vă dau un singur exemplu: fraza „Sai come sono gli studenti al Politecnico: fanno sempre bulione” tradusă „Știi cum sunt studenții de la Politehnică, fac tot timpul bulion”, nu i-a dat nici un frison bravului traducător si nici nu l-a înghiontit în nici un fel să arunce o privire în vreun dicționar italian ca sa vadă că expresia „fare bulione” înseamnă în dialectul milanez „a fi pus pe chef, a benchetui”. Stăpân pe ideea adânc înfiptă în imaginarul colectiv că trebuie să cunoști bine limba în care traduci, i-a pus pe sărmanii studenți de la Politehnică să facă „bulion”!! (Dealtfel fiecare dintre cei care știu o limbă străină au zeci de astfel de exemple din traducerile cât se poate de aproximative și de ilare deseori ale dialogurilor din filme).

Dar oricât de stăpân ar fi un traducător pe cele două limbi, niciodată nu va fi atât de stăpân încât să nu aibă nevoie de vreun dicționar. Deci asemeni vestitului personaj al lui Arcimboldo cu chip alcătuit din cărți, chiar dacă figura lui nu va fi construită din dicționare, ele vor trebui să-i fie întotdeauna la îndemână. De toate felurile, nu numai simplele dicționare lingvistice, ci și dicționar de termeni literari, dicționar de filosofie, dicționar de expresii idiomatice, dicționar de muzică etc. Și nu în ultimul rând ziare, reviste și tot ce îl poate ajuta să înțeleagă mai bine realitatea țării din a cărei limbă traduce.

Tot la capitolul ajutoare aș mai adăuga ceva: un traducător trebuie sa aibă mulți prieteni, dispuși să-i asculte întrebările bizare la orice oră și să-i furnizeze informațiile pe care ei le au și el nu. De exemplu, acum doi ani, atunci când am tradus un roman cu mulți termeni de informatică, o adevărată chineză pentru mine, am făcut apel la o familie de informaticieni, am sacrificat o sticlă de Limoncello, am petrecut o seară cu ei lămurindu-le sensul termenilor necunoscuți mie în limba comună, pentru ca în final să mă duc acasă cu toate cele vreo 20 de cuvinte aparținând limbajului tehnic traduse cum trebuia. Deseori mi-am întrebat prietenii medici care era traducerea în română a unor termeni medicali. Iar la unul din romanele lui Ammaniti, Cum vrea Dumnezeu, o altă prietenă mi-a sugerat ce cuvânt aș putea folosi pentru porecla unuia dintre personaje. Ei bine, inspirația ei m-a ajutat să-i spun lui Quattroformaggi, Brânzilă. Nu rareori am oprit oameni pe stradă, întrebându-i tot felul de lucruri. Deci un bun traducător trebuie să fie și un om curajos (niciodată nu știi cum poate reacționa omul de pe stradă!).

Am început să traduc, cu mulți ani în urmă, oarecum în joacă, pentru că găsisem în literatura italiană niște cărți pe care mi-ar fi plăcut să le comentez cu prietenii, dar ele nu erau traduse în românește. Apoi joaca s-a transformat în pasiune și dacă trece câtăva vreme (asta se întâmplă și pentru că relația cu editurile este uneori destul de dificilă) în care nu lucrez la nicio carte, am senzația că îmi lipsește ceva, nu-mi găsesc locul, mă așez la computer și fac exerciții de traducere, așa ca să nu-mi “ies din mână”. Cred și eu, asemeni lui Calvino, că traducătorul este “cel mai bun cititor”, pentru că mi s-a întâmplat să dau peste cărți care, după ce mă entuziasmaseră la o simplă lectură, să nu mai îmi placă tot atât de mult atunci când m-am cufundat în traducerea lor. Oricum îmi place să cred că o dată terminată, cartea tradusă devine într-un fel și a mea, există ceva din mine în ea, și chiar dacă puțină lume știe cine a tradus-o, mă străduiesc întotdeauna nu numai să caut cuvântul, dar să-l și găsesc.


[1] Ed. Polirom, Iași, 2005, p. 66.

Comentarii cititori
sus

Veronica D. Niculescu

 

"Readable, indeed!"

 

Întîi m-au enervat, apoi au început să mă amuze tot mai tare acei comentatori care, vrînd să facă un compliment unei traduceri, îi aplică ștampila subțirică a lui "sună foarte bine", sau natural, sau firesc, cînd singurul lucru care contează în aprecierea unei traduceri este scriitura originală. Un mare autor - mi-am mărturisit părerea în două prilejuri publice astă-toamnă, poate cam pătimaș, dar provocată chiar de asemenea laude pe care nu pot decît să le resping, căutînd să evit aerul unui șoarece neînțeles... - un mare autor, așadar, are întotdeauna un ceva nefiresc, iar bătălia e să păstrezi acele creste ale limbajului, în care poate te tai, acea stranietate specifică. Traducerea unui mare autor nu curge niciodată, e un drum cu hopuri, și aceste hopuri trebuie transpuse în altă limbă păstrându-și amplitudinea, și nicidecum nivelate în platitudini de-ale limbii în care traduci, ca să "sune bine", ca să sune firesc. Nefirescul definește marii autori.

Am ajuns astăzi pe o pajiște fericită, citind Evghenii Oneghin al lui Pușkin și dînd fuga în paralel și la versiunea lipsită de rime și extrem de fidelă a lui Nabokov. Aici am dat în Cuvîntul înainte de paragraful de mai jos, pe care cine m-ar fi auzit astă-toamnă ar fi jurat că îl preiau în pătimașele-mi intervenții. Însă nu îl citisem.
Cu Nabokov am pornit la drum cîndva, din dragoste oarbă, și la el mă întorc, plecăciune pînă la pămînt, cu un buchet de violete în mîini.

I have always been amused by the stereotyped compliment that a reviewer pays the author of a "new translation". He says: "It reads smoothly". In other words, the hack who has never read the original, and does not know its language, praises an imitation as readable because easy platitudes have replaced in it the intricacies of which he is unaware. "Readable, indeed!"
(Vladimir Nabokov, 1963, Cuvînt înainte la Eugene Onegin, A Novel in Verse, translated by Vladimir Nabokov.)

(Postare de pe blogul Floribunda, ianuarie 2013)

Comentarii cititori
sus

Irina Petraș

 

Nu e vorba doar de contactul direct cu viața altor limbi, 
ci și de sentimentul că pătrunzi în locuri secrete

 

Mai întâi, punctul de plecare: „Traducătorul de proză este sclavul autorului, iar traducătorul de poezie este rivalul sau” (Andrei Makine). De acord, dar cu nuanțări. În cazul amândurora, e de la sine înțeleasă dependența de textul original. Libertățile unui traducător sunt limitate, dar nu până la a deveni sclav. El vine cu enciclopedia (liberă, autonomă) a propriei sale limbi și tentează, prin negocieri îndelungi, găsirea celor mai bune căi de dublare a textului original. Oglinda traducerii, altfel spus, e una cu ape, indiferent că e vorba de proză sau poezie (și - de ce nu? - de teatru, eseu etc.). Pe de altă parte, traducătorul de proză are de reprodus (oglindit) o împrejurare, o atmosferă, o situare, toate cu destule detalii obiective, așa încât imitarea să fie mai lesnicioasă. În cazul poeziei, e de identificat și reprodus o stare, o emoție (în sens larg), acestea cu o doză mai mare de subiectivitate și ambiguitate. Proza e o fereastră, poezia, un vitraliu. Prin cea dintâi privești, prin celălalt, dibui, tatonezi.

Mai departe, convenind că vorbim despre un traducător performant, bun cunoscător al limbii originale, dar și mai bun al limbii sale (române, în cazul nostru), așadar cu competențe lingvistice nepuse la îndoială, se ivește o altă întrebare: e absolut sigur că un prozator talentat e mai bun traducător de proză și un poet talentat mai bun traducător de poezie decât un traducător pur și simplu? Răspunsul meu ar fi că nu e foarte sigur. Un prozator puternic, un poet original sunt deținători ai unei expresii extrem de personalizate, ei și-au adjudecat o marcă, iar aceasta poate acționa tiranic, diminuându-le capacitatea plierii nemanipulatoare pe o altă marcă.

Acum veți întreba, desigur, ce e acela traducător-pur-și-simplu. Mă tem că nu e ușor de definit. Din experiența mea de vechi cititor, însă, am descoperit că sunt, parcă, mai buni și mai fideli traducători cei care au și o valență activă de interpret al literaturii. Unii care citesc cu obiectivitate implicată, căutând semnalmente ascunse, desene secrete ale textului străin. Cu toate acestea, cred și eu în prejudecata că, în cazul poeziei, poeții buni sunt cei mai buni traducători. Un inventar atent ar scoate, însă, la iveală atâtea excepții, încât mă opresc aici cu răspunsul și am să vorbesc (din nou, reluând lucruri pe care le-am mai spus/scris) despre experiența mea de traducător.

Am s-o iau un pic mai pe departe.
1. Scufundate în „murmurul vorbirii”, ființele umane au despre limbă și vorbire o cunoaștere pre-ontologică, așa cum se întâmplă cu a fi, fire sau, în cazuri alese, cu a muri. Toată lumea știe, cumva fără cuvinte, ce înseamnă să fii, să vorbești și, eventual, să mori. Dar o știe in-adaptat, în ruptură cu esența ultimă a acestor „realități” cotidiene. Limbajul își păstrează intact și crizic dublul aspect - el constituie, prin semne, un univers de fapte și obiecte, un referent, dar îngăduie transformarea acestui referent în semne ale stărilor de spirit și de suflet ale omului. Obiectivitatea sa se însoțește cu subiectivitatea într-un du-te-vino care e trăsătura fundamentală a ființei vorbitoare. A vorbi și a înțelege limba nu depinde de inteligența sau de volumul creierului. Depinde de faptul de a fi om. Omul posedă, în mod natural, o facultate a limbajului. Ca ființă gânditoare a inventat limbajul pentru a-și exprima gândurile, potrivind cuvinte pe o structură a competenței intelectuale deja existentă. Se vorbește astăzi despre așa-numita mentaleză, un soi de „limbă” încrustată în creierul uman (lingua mentalis) printr-o dispoziție genetică. Popoarele dețin o structură fundamentală, esențială, arhetipală de corelare a limbii cu lumea - de aceea sunt posibile traducerile -, dar e la fel de evident că există nuanțări specifice fiecărui popor în parte.

Limba reflectă un mod de gândire, iar acesta este modelat de cuvinte. Rămânerea în urmă a formelor limbii face ca limba să fie conservatoare și să dobândească structuri aproape „magice”, câteodată intraductibile, în care vorbitorii se recunosc și la care țin ca la niște legitimări obscure ale eului etnic.

Un paradox al Europei poliglote: deși, de la Humboldt încoace, se crede că nici un cuvânt dintr-o limbă nu e perfect echivalent cu unul din altă limbă, că există un „geniu” al fiecărei limbi, un mod strict și rigid de „a vedea, a organiza și a interpreta lumea” (Weltansichten), totuși se crede la fel de puternic în posibilitatea traducerilor dintr-o limbă în alta. Walter Benjamin intuia, pornind de la acest paradox, existența unei limbi perfecte originare. Umberto Eco (În căutarea limbii perfecte) vede Europa viitorului nu ca pe un tărâm al poligloților - fiecare vorbind toate limbile -, ci ca pe teritoriu în care oamenii ar înțelege limba celorlalți, fără a o putea vorbi, căci ar utiliza „geniul” european, „adică universul cultural pe care fiecare îl exprimă atunci când vorbește limba propriilor strămoși și a propriei tradiții”. Ar conta atunci (vezi H.P. Grice, Studies in the way of words) mai ales implicatura (ceea ce se comunică, nu doar ceea ce se spune) și principiul de cooperare, în vederea interpretării enunțului.

Pentru Ortega y Gasset, enunțul nu e alcătuit doar din cuvinte. Acestea sunt o componentă a complexului de realitate: „...toate celelalte ingrediente ale unei circumstanțe care nu sunt cuvânt, care nu sunt sensu stricto «limbă», posedă o potențialitate enunțiativă și [...] limba constă nu doar în a spune ceea ce spune prin ea însăși, ci în a actualiza acea potențialitate retorizantă, semnificativă, a prejmei [...] într-o coalescență subită cu lucrurile și ființele din jur.” De aici și nestarea limbilor omenești care, deși „date”, primite aparent de-a gata de către om, se fac și se desfac permanent, „ca tot ceea ce e omenesc”. Pentru Descartes, semnificațiile confuze pe care le propun limbile diferite sunt „nori în fața ochilor”. Nu poți fi niciodată sigur că celălalt a înțeles perfect ce spui, indiferent că apelezi la traduceri ori vorbești aceeași limbă „vie”, deci nestatornică, alunecoasă. „Sentimentul lingvistic” traduce supunerea față de „limbă”, imaginarul indus de pattern-uri lingvistice. Wittgenstein avea dreptate: convențiile tacite pentru înțelegerea limbajului uzual sunt „enorm de complicate”. În fundalul „imaginilor” de la suprafață, în numele cărora au loc comunicarea și înțelegerea dintre oamenii vorbitori ai aceleiași limbi, colcăie o impresionantă „enciclopedie”, se întrețes etimologii și convenții.

2. În urmă cu mai mulți ani, am făcut o descoperire: „Îndoiala e, în limba franceză, masculină!”, îi scriam lui Marcel Moreau. În frază a intervenit le doute, așa, singur, cu genul exhibat. Până atunci, îl folosisem exclusiv în expresii: sans doute, mettre en doute... Învăluit și pudic. „Îndoiala” am resimțit-o întotdeauna ca pe o stare feminină: fragilă, nesigură, dar creatoare și lucidă. Era, pentru româna mea, neîndoielnic femeie. Că francezul o vedea ca bărbat mi s-a părut nu doar straniu, ci de-a dreptul absurd. M-am gândit atunci că nu poate să fie totuna cum sunt numite lucrurile de limba ta. Că ceva se întâmplă, se mișcă, deviază, alunecă, înmugurește sau se veștejește când genul se schimbă dintr-o limbă în alta. Că, pentru mine, lumea nu putea fi decât femeie. Tot așa, problema, amintirea, cartea, primăvara, ziua. Iar pentru Marcel Moreau, de pildă, toate acestea erau bărbați și cereau în jur contexte masculinizate.

Când, scriind Feminitatea limbii române, am socotit că mă pot opri și pot da fragmentelor coerența unei provocări la discuție, am găsit un exemplar din La poétique de la reverie a lui Gaston Bachelard. Ca și în cazul „științei morții” - unde descoperirea lui Levinas și a morții intravitale m-a ajutat să adaug tușa finală, să găsesc numele potrivit și confirmarea atitudinii mele-, „visătorul de cuvinte” Bachelard venea să confirme ceea ce aflasem și formulasem deja, după câțiva ani buni de lecturi și scormoniri printre cărți și cuvinte. Îmi găsisem martorul ideal! El își lua precauțiunea de a se numi „filosof visător”, adică unul nu neapărat supus rigorilor unui sistem, ci „visând la limba sa maternă, în limba sa maternă”. În 1960, Gaston Bachelard se întreba cu o mirare dezarmant de copilăroasă: „E posibil să existe limbi care pun fântâna la masculin?” Der Brunnen-ul i se părea monstruos și diabolic.

Tot cam pe-atunci aflasem, la lecțiile de germană cu tante Adele, că soarele e feminin în germană, iar uluirea mea nu avea margini. Învățam la școală franceza și rusa, nepotriviri „diabolice” erau și acolo, dar acelea erau limbi „din cărți”, unde se puteau petrece - pentru fetița de 12 ani care eram - orice lucruri ciudate. Germana, însă, era limba vorbită de oameni în carne și oase, de prietenii mei din vecini! Începusem să-i privesc altfel, pândind clipa în care se vor dezmetici și vor înțelege în ce greșeală se află!

Genosanalizele mi-au dovedit, deocamdată pe texte poetice (însă, cu siguranță, nici proza nu se poate eschiva de la o asemenea analiză), că feminitatea cu nuanțe androgine a limbii române e „vinovată” de multe dintre perspectivele lirice și că tot ea face și mai greu traductibilă poezia cu toate nuanțele sale. De câte ori mi-au fost la îndemână, am făcut comparații și am cântărit ce și cât se pierde din privirea sexuată a românei la trecerea într-o altă limbă. Transcriu aici câteva secvențe.

Baudelaire se imaginează la picioarele Uriașei ca un motan la picioarele reginei și, în ultima strofă, „comme un hameau paisible au pied d’une montagne”. În franceză, lanțul de comparații își păstrează coerența. Poetul, motanul, sătucul, înfățișări ale masculinului, se prosternează, omagiind-o, la picioarele feminității - uriașa, regina și... muntele sunt substantive feminine, imaginate ca atare. Traducerea românească are de depășit o dificultate. Sătucul nu e firesc să se închine muntelui, ambii fiind imaginați (la singular) ca masculini. „În poala unui munte” este o rezolvare pe jumătate. Muntele rămâne în fundal oarecum stânjenit. De asemenea, în poemul Une charogne - „un hoit”, „un stârv” -, nu încape îndoială că poetul a fost împins spre imaginea violentă ce urmează de genul substantivului: „les jambes en l’air comme une femme lubrique”. Versiunile românești care traduc charogne prin hoit sau stârv, cum am făcut-o mai sus, dau soluții parțiale, ocolind chiar, de-a dreptul, comparația. Rezolvarea se găsea în limba română, oricât de brutal e substantivul: O mortăciune. Ba, mai mult, mortăciunea trimite direct la lubricitatea morții, iar comparația ar fi curs de la sine.

Imagini, legături subterane, perspective sunt impuse de genul (sub)conștientizat al lucrurilor. „Voici le soir charmant, ami du criminel; / Il vient comme un complice, a pas de loup” (tot din Baudelaire) - „seara”, masculină, nu are pași de pisică, ci de lup. Mă întreb dacă seara (le soir - masculin) ar fi venit „cu pași de lup” și în cazul în care versul ar fi fost scris în românește.
Iată perechi „tradiționale” la Rimbaud: „C’est la mer allée / Avec le soleil”; „Le Soleil, le foyer de tendresse et de vie, / Verse l’amour brûlant à la terre ravie”. În ultimul exemplu, amorul soarelui apelează la valențe feminine, se androginizează pentru a „ușura” relația: „tandrețe” și „viață”. Aceeași iubire „clasică” la Prévert: „Le soleil aime la terre / La terre aime le soleil”. Și o variantă androginizată, la același poet: „le grand soleil paillard bon infant et souriant / plonge sa grande main chaude dans la décolleté de la nuit”. Mâna soarelui strecurată viclean spre decolteul (feminin!) al nopții.

În poezia lui Esenin, mesteacănul are un loc privilegiat, precum teiul eminescian. Veritabil axis mundi, el organizează în jurul său un întreg univers - satul, copilăria, dragostele, înstrăinarea etc. Zvelt, delicat, tremurător, alimentează un motiv poetic de extraordinară pregnanță. Pentru cititorul traducerilor românești, el are aparență oximoronică. Forța sa masculină își adjudecă determinări feminine - fragilitate, alint, senzualitate, șăgălnicie. Când „vântul prinde-un mesteacăn de poale / și-l despoaie de jos până sus”, relația e șocantă, aproape perversă, iar imaginea ține de suprarealitate. Lucrurile stau așa doar în traducerea românească! Dacă cititorul român știe, și nu uită în timpul lecturii, că mesteacănul - berioza - e feminin în limba rusă, toate versurile care-l evocă își redobândesc logica și echilibrul, iar Esenin redevine ceea ce este - un poet pentru care pământul (zemlia), râul (reka), mesteacănul suntfeminine, satul întreg (derevnia) alcătuindu-se în contrapunct nostalgic cu fiul rătăcitor.

Versuri precum: „Stă drept mesteacănul / Picotind la gard”; „și mestecenii-n iaz tremurau după val”; „mărgele de mesteceni”; „Câți mesteceni cu sânii lor goi, / Ce i-aș strânge la piept în zăvoi” își recapătă firescul și clasicitatea. Ioanichie Olteanu rezolvă nepotrivirea de gen și perspectivă dintre cele două limbi recurgând la un artificiu. Comparația. Zelenaia pricesca (pieptănătură verde) apare cu titlul Mesteacăn ca o fată. Stranietatea, ineditul personificării se atenuează dacă cititorul român își amintește că mesteacănul este o fată. Iată două strofe: „Mesteacăn ca o fată, / Pletos și subțirel, / Iazul cu ce te-mbată / De te tot uiți în el? // Ce-ți șușotesc alunii? / Nisipul ce ți-a spus? / Ori vrei agrafa lunii / în păr să ți-o fi pus?” În versiunea românească, senzualitatea indusă de scena poetică e vag perversă. Subțirelul mesteacăn își pune agrafe în plete, se lasă îmbrățișat de păstorul îndrăgostit... Limba originalului, rusa, pune lucrurile în ordinea firească. Subțirică și alintată, „mesteacăna” este o fată și poate fi iubita ciobănașului.

Câteva exemple ale învestirii cu sex a numelor neutre în poezia engleză: Somnul, fiu al nopții, frate al morții („Care charmer Sleep, son of the sable Night / Brother to Death, in silent darkness born” - Samuel Daniel), poate fi și infirmieră, feminin, de vreme ce precizarea male lipsește („O sleep, O gentle sleep, / Nature’s soft nurse” - Shakespeare). Viața e fratele mai tânăr al nimicului („Oh Life, thou Nothing’s Younger brother!” - Abraham Cowley). Purtând sceptru, iarna este masculină („O Winter!... I dare not lift mine eyes, For he hath rear’d his sceptre o’er the World” - William Blake). Tot așa viermele („The invisible worm... And his dark secret love” - William Blake). La Henry Constable descopăr o libertate surprinzătoare: albinele au rege! („As the bird do love the spring, / Or the bees their careful King”).

În antologia Poeți români contemporani (Poètes roumains contemporains, Écrit des Forges, EDP, 2000) - alcătuită de mine pentru Canada, în vreme ce, pentru cititorul român, tradusesem o antologie de Poeți din Québec (EDP, Écrit des Forges, 1997) - versurile poeților români au fost traduse de Ioana Crăciunescu și Alexandru Ștefănescu, iar traducerea, revizuită de Donald Alarie, Michelle Fiset și Bernard Pozier. Fiind vorba despre traduceri în franceză, răsfoiesc volumul genosanalizând. „O traducere, oricât de fidelă și oricât de frumoasă, nu poate transmite farmecul particular al limbii originalului” - subscria Laurențiu Ulici, în 1978, vechii idei a intraductibilității poeziei. O făcea în cuvântul înainte la ediția bilingvă 30 poeți români apărută la Cartea românească. Versiunile franceze (semnate Irina Radu, Ileana Vulpescu, Romulus Vulpescu, Marina Zamfirescu) sunt absolut remarcabile și de o acuratețe excepțională a transcrierii. Recitesc aici din ambele volume câteva episoade încercând să demonstrez că acel „farmec particular” al limbii române alunecă inevitabil printre degetele și celui mai virtuoz traducător din cauza privirii sexuate a limbii noastre. Că versùra originalului românesc ascunde întrețeseri ivite anume din jocul genurilor substantivelor. Că ambigenul specific limbii române înlesnește perspective interzise altor limbi, oricât de înrudite cu a noastră. Privirea nu doar sexuată, ci și personalizată a limbii române - din perspectiva ei, nu există nici un lucru pe lume care să nu fie el sau ea - creează tensiuni senzuale în teritoriul scriptural, fioruri cărora traducerea nu le poate ține isonul.

Iată: în Nocturna lui Aurel Gurghianu, epitetul „tradițional” preia rolul privirii sexuate a substantivului. Că umbrela e feminină în română și masculină („le parapluie”) în franceză pare să-și fi pierdut însemnătatea. Dimensiunea (mic, „petit”) și culoarea (roz, „rose”) sunt argumente suficiente pentru feminitatea „uneia” dintre umbrele, în vreme ce „mare și neagră” indică, fără putință de tăgadă, masculinul, cel care va eșua firesc, în ultimul vers, în fața unei sticle de whisky (o altă „pereche”). Senzualitatea fină, insinuantă dintr-un sonet de Dinu Ianculescu (E-un timp grăbit ca o zăpadă), scris anume „pentru acei ce știu să vadă”, e posibilă grație jocului genurilor și verbelor la care se dedau: „o zăpadă / în care pasul mi-l însemn”, o tornadă supusă vântului, cercuri strânse în lemn și, în fine, „pe coșuri fumul suie demn / și-n vetre moare o livadă”. În franceză, femininul „la trace” risipește aluzia cuplului, tot așa cum „la fumée” își pierde bărbăția capabilă să extenueze o livadă întreagă în varianta românească (fumul).

Cuvintele lui Ștefan Augustin Doinaș debutează cu o visceralitate groasă, agresivă: „Se simte după mirosul de fiară / și după vântul care dă târcoale acestor dulci găoci”. Până aici, franceza ține pasul. Dar nu și mai departe: „Mezalianță / cu spațiul a fost aspra răsuflare / care-a trecut pe-aici și s-a oprit / uimită că întreaga țesătură / a lumii tremură în plasma ei...”. Nuntirea spațiului - vremelnic masculin - cu răsuflarea e una firească „biologic”. Tot așa, răsuflarea își alătură un cortegiu de feminine care-i întăresc asprimea - țesătura, lumea, plasma, feminine în română, sunt în franceză masculine, iar l’espace și le souffle, masculine și ele, pot spera o cârdășie, nicidecum (vinovată) nuntire. În Miercuri, steaua frivolă apelează la gura unui greier pentru a mușca din „iarba ce tremură-n amurg”. Gestul erotic se împlinește printr-un intermediar masculin, greierele, ușuratic și sentimental prin definiție livrescă. La cigale, în franceză, feminin fiind, oprește gestul în pragul purei agresivități, pierzând pe drum nuanța erotică.

În Fântâna lui Ion Caraion, o grădină cu fructe, păsări și adjective, toate feminine, fie pe de-a-ntregul, fie la plural, „scoate firesc fluturi, culori, pasiuni și chiar propoziții”(?), căci are darul nașterii. În versiunea franceză, jardin, fruit, oiseau etc. sunt toate masculine, „scoaterea” încetează a fi geneză - e doar truc sau deposedare. Versurile, lucrurile, elanurile, plurale, pot fi (vezi Rânduri pentru un eventual deces ale lui Geo Dumitrescu) tot atâtea inițieri - femininul prelung din pluralul ambigenului le transformă în preotese. Tot așa cum nimic mai firesc decât „visurile nerușinate ale unui băietan”, și ele feminine, fără ecou în varianta franceză. În ediția bilingvă din 2001, mai găsesc: „Grădina publică era tristă și goală; / toamna beată își pierduse toate vanitățile”. În franceză, „Le jardin public était triste et sans vie, / l’automne ivre...”. Mi se pare dincolo de îndoială că poetul a exploatat și ambiguitatea adjectivului goală, mânat de imaginea unei femei părăsite, despuiate, cu un accent în plus de decădere. Tot femeie e presupusă, firește, și toamna. Ambele imagini slăbesc în traducere. De altminteri, „bărbatul” grădină e acum fără viață, despuierea subînțeleasă nu mai avea nici un haz.

„Stau zile grămădite-n coridor / De vizitiul dus ca să se-mbete” (Leonid Dimov). Neîndoielnic, femininul zilelor a impus imaginea mutonieră; mânate de un masculin agresiv, împrumută spaima, supușenia, acceptă umiliri. Pentru varianta franceză, întâmplarea capătă o nuanță dezonorantă în plus - o grămadă de jours, masculini, se lasă mânați de un singur exemplar cu o autoritate, acum, precară. În Genealogie (Ana Blandiana), ideea de fiară din „Visăm și noi o lume / Sălbatic zvârcolită-n somn” se rătăcește în versul francez cu le monde, la masculin. Tot așa cum Din auster și din naivitate își extrage sevele din feminine precum priviri, poartă, mănăstire, caldă mantă cenușie, chilie și deșertăciune a lumii, remușcare, secondate de androgine - văz, trup, vis, frig, blestem, timp. Franceza le pierde căldura, nesăbuința, neîmplinirea pe drum. Masculinele păstrează de la începuturi o doză înghețată de definitiv, de schematic, care le îngustează forța rezonatoare.

La Editura Clusium a apărut o antologie de texte despre viața și opera lui Mihai Eminescu, în limba engleză, cu o sumă de texte eminesciene în ediție bilingvă. Autori, Andrei Bantaș și Mariana Neț. Jean-Boniface Hétrat credea că „Dacă Eminescu ar fi scris în una dintre limbile internaționale, ar fi fost cu siguranță numărat printre marii poeți ai lumii”. Să spun doar că mă îndoiesc. Nu numai că e imposibil de verificat - Eminescu n-a scris într-o limbă internațională, nimic nu poate schimba această întâmplare -, dar dacă ar fi scris într-o limbă internațională n-ar mai fi fost poet român, iar discuția își pierde obiectul.
 
În Mortua est, „cu umezi morminte” și-ar putea explica licența și prin nevoia subconștientă de masculin, o prelungire, o rămânere în urmă a singularului (ca gen), precum zâmbetul pisicii din Cheshire; încă agățat de masculinitatea sa singuratică prin adjectivul leneș, întârziat în proiect. Firește, traducerea nu-i poate face față. Eventualele latențe senzuale, voite sau nu însă oferite interpretării libere - „un sunet de clopot în orele sfinte” - sau procedeul, atât de frecvent la Eminescu, pe care l-am numit androginizarea perspectivei poetice („obiectele” lumii eminesciene invadează spațiul dintre, distanța, cu valențele de sex opus care fac apropierea de celălalt/cealaltă firească, ușoară, ambigenul având un rol uriaș în această mișcare, căci lucrurile numite de el își întorc o față sau cealaltă funcție de sexul celui de care se va opera apropierea), precum în „un vis ce își moaie aripa-n amar”, nu mai păstrează nimic din această înfiorată ambiguitate în traducere.

În „Peste vârfuri trece lună / Codru-și bate frunza lin” devenit „Over tree-tops glides the moon, / Woods are dancing in the breeze”, laconicul „vârfuri” capătă o precizare (de copac, „tree-tops”) aproape carcerală, îmi vine să spun, codrul își pierde solemn-tragica singurătate și dansează frivol, fără lina relație cu frunza arhetipală din original. Luna însăși nu mai trece - zvonind moartea -, ci alunecă doar cu o grație cochetă. Această lună căzută din eticheta unicității ei distante poate fi convocată în relații surprinzătoare, imposibile altminteri. Într-o poezie de foarte strictă economie prozodică, Stelele-n cer, farmecul declinărilor nu se conservă în traducere. De la „ard depărtărilor” la „distantly gleaming” e o cale atât de lungă. Aș citi în dativul eminescian o îmblânzire a datului existențial („Nu e păcat / Ca să se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat” – s.m.; în engleză „all we have got”, am căpătat, am obținut), o dăruire tentând cu blândă disperare încă întreținerea unei relații. „Până ce pier” întărește această bănuială, racursiul fiind evident. Dativul „tradițional” al negoțului (a da/a cere (a lua) ceva cuiva) se iluzionează aici că mai poate avea șansa unui schimb, a unei urme de viață. „Ard depărtărilor”. Arderea stelelor nu se petrece în gol, ci e dăruită prin acest rar dativ și anulează fără-de-răspunsul morții la pândă. Tot ce urmează e umbra unui răspuns - clătinarea catargelor, tremurul vaselor de lemn, drumurile de nori, mișcătoarele pustietăți și chiar „vecinica trecere”. Citite fără raportare la original, cele mai multe dintre versiunile englezești incluse în volum sunt foarte bune, fluente poezii - chiar Stelele-n cer, tradusă de Corneliu M. Popescu, veșnic tânărul excelent traducător din Eminescu.

3. Traduc cu plăcere fiindcă mă interesează limbile și capacitatea lor de a se oglindi una pe/în cealaltă. Imperfecțiunile inevitabile ale transpunerii dintr-o limbă în alta își au și ele farmecul lor - sunt provocatoare, te ajută să vezi mai adânc în specificul fiecărei limbi. Apoi, să citești ceva interesant într-o limbă inaccesibilă aproapelui tău și să intermediezi „lectura” lui înseamnă să fii, iarăși, bun-conducător-de-texte.

Cel mai important - dar nicidecum singurul - moment din cariera mea de traducătoare l-aș socoti momentul Moreau. În primăvara lui ‘90, sosise la Cluj, la biblioteca de la Litere, un camion cu cărți, donație din Belgia. Le-am răscolit curioasă și am ales, lacomă, un braț întreg. Printre ele, Marcel Moreau, Les arts visceraux (peste ani, într-o revistă pentru românii din Canada, Moreau avea să povestească întâmplarea cu „Irina, cea care vede dincolo de litera scrisă”). Lucruri de o simplitate extraordinară a gândului, în sensul eliberării de orice prejudecăți, într-o limbă de o plasticitate aproape dureroasă. Am ales un fragment, l-am tradus, cu plăcerea de a descoperi româna în stare de uluitoare corespondențe, și l-am publicat în Steaua. După câteva luni, o scrisoare de la editorul francez. Încântat că mi-a plăcut cartea, se oferea să-mi trimită și altele de același autor. Cum de ajunsese atât de repede la ei știrea traducerii mele din Steaua? Mister. În 5 iunie 1991, o scrisoare de la Moreau însuși: „... Un prieten mi-a trimis o fotocopie după Steaua din august 1990 [...] Am multe afinități cu România - acum 13 ani eram îndrăgostit de o sculptoriță, Valentina B., personaj nesăbuit, visceral. Am și prieteni vechi, fideli, sensibili, cititorii mei dincolo de bine și de rău, Ștefan Fay și Voica [...] Iubesc țara dumitale, cu îngerii și cu demonii ei și cu o vibrație atât de specială care face ca între unii și ceilalți să se mai afle destule motive pentru a nu fi nici rece, nici călduț”.

Primesc, curând, un braț de cărți. Unele mi le trimite, pentru operativitate, Ștefan Fay, de la București. Editura Libra întâmpină cu entuziasm ideea unei serii de traduceri din Moreau. Apare, în 1993, Discurs contra piedicilor, o antologie de texte selectate din mai multe cărți ale sale: Gândirea mongolă, Artele viscerale, Elogiu femeii, Discurs contra piedicilor, Caiete caniculare, Kamalalam, Monstrul, O mie de voci răgușite. Câștigă imediat cititori fideli printre români de toate vârstele. Urmează Artele viscerale, Celebrarea femeii, Farmecul și groaza, Extaz pentru o domniță româncă, la aceeași editură Libra. Ne-am întâlnit la București, la Târgul de carte. Întors la Paris, îmi scrie: „...nu m-am înșelat. Trebuia să ne întâlnim, prin verbul meu, prin lectura ta, apoi traducerile și, în fine, complicitatea noastră, prietenia”...; „Timpul pe care mi-l consacri rupe tăcerile morții... Publicul s-a lăsat sedus de îndrăznețul tău pariu - să mă faci cunoscut și, poate, iubit. Spune Laurei tale că sunt tulburat de talentul ei - nu se putea copertă mai frumoasă și mai adevărată. Truda ta de a mă face cunoscut seamănă mai degrabă a misiune ferventă decât a ocupație profesională...”; „Cuvintele mele se nasc de două ori: când le scriu și când le traduci. Cuvintele mele sunt norocoase, iar eu fericit...” Iremediabil noptatec și subteran, cum se știe el însuși („Sunt singur în revoluția mea. Nu-mi voi înălța biserică...”), scrie cărți uluitoare cu titluri-poem: Nuntiri de noapte, Mormânt pentru întenebrări, Compania femeilor, Tânăra și nebunulei, Feminariu, Iubirea, cel mai frumos dialog al surzilor, Lectura irațională a vieții, Corpus scripti. Îi promit un nou volum antologic. Și o lungă prefață la Epistolarul Ștefan Fay/Marcel Moreau, pe care tocmai l-am tradus:
Moreau a devenit un autor la care trimit aproape în fiecare text al meu. Nu e un autor ușor de tradus, jocul subtil de cuvinte e instrument predilect, când cuvintele din dicționar nu-i ajung, inventează altele. Cu atât mai încântătoare truda traducătorului.

Lângă cărțile lui Moreau nu poți ațipi. Când descoperi o soluție bună pentru traducere, încântarea e fără margini. Avea, îmi amintesc, un joc cu dieux și adieux, la care am tot gândit zile în șir. Am găsit într-o noapte soluția: sfințiri/asfințiri!

Foarte importante au fost, apoi, experiențele trăite prin traducerile din Michel Haar (despre Heidegger; înconjurată de dicționare și versiuni, am propus acolo chiar un glosar personal), apoi din Chesterton (Orthodoxia), Philip Roth (Animal pe moarte), Mac Ricketts (cartea despre Rădăcinile românești ale lui Eliade), Putnam (un tratat despre personalitatea multiplă, traducere rămasă în manuscris), Outers, De Decker, dar și prin cele din Mark Twain, D.H. Lawrence, Henry James (acestea din urmă apărute în Colecția mea „Bufnița”, de la Paralela 45). Nu e vorba doar de contactul direct cu viața altor limbi, ci și de sentimentul că pătrunzi în locuri secrete, în ciudate mansarde necunoscute altora, pline de comori. Traducerea e o scormonire palpitantă din care ieși întotdeauna îmbogățit.
Și, lucru deloc mărunt - afli minuni despre propria limbă.

Comentarii cititori
sus

Gabriel Prăjitură

 

Pot să traduc un text numai pentru că undeva în el 
mi-a plăcut o propoziție sau două

 

Situația mea este complet necaracteristică. Nu traduc, în general, ca să public și nu am avut niciodată contracte de traducere.

Am început să traduc cred că de la o sugestie a lui Radu Petrescu, ca un exercițiu de stil. La un număr de ani după ce am ajuns să trăiesc în altă țară și în altă limbă a devenit mai degrabă un puzzle. Cînd citesc ceva care îmi place în una dintre limbi mă întreb cum ar suna în cealaltă. Ca și în cazul problemelor de matematică, uneori răspunsul îmi vine în minte instantaneu iar alteori mă trezesc după cîteva săptămîni din senin cu o versiune care-mi place. Este, deci, un fel de dragoste la prima vedere și în cele din urmă pot să traduc un text numai pentru că undeva în el mi-a plăcut o propoziție sau două.

Makine are dreptate în masura în care se referă la poezie cu rimă. Constrîngerile de masură și de rimă sunt extrem de greu de mutat în altă limbă, așa că mulți traducători păstrează ideile generale dar reinventează practic textul. Ideal ar fi ca fiecare astfel de poezie să fie tradusă de două ori, o dată urmînd originalul la nivelul solului și o dată în piruete aeriene făcute la distanță de sol.

În proză și în poezia fără rimă se poate (și cred că trebuie) să se urmeze textul. Am văzut însă o grămadă de contraexemple. Depinde, cred, de egoul traducătorului. Pe de altă parte traducătorul este însă departe de a fi sclavul scriitorului. La fiecare propoziție ai libertatea de a rearanja cuvintele în acord cu obiceiurile limbii în care traduci.

Comentarii cititori
sus

Dieter Schlesak


Consider originalul ca un fel de pre-text


Traducătorul de proză este scavul autorului, iar traducătorul de poezie este rivalul său” - Andrei Makine (Testamentul francez)
Foarte bine spus. Da, e așa. Din această cauză am tradus până acum numai poezie, din română și italiană.
Consider originalul CA UN FEL DE PRE-TEXT: Am încurajat traducătorii mei întotdeauna să facă o poezie proprie și să considere originalul ca un fel de pre-text.

Ce puteți spune despre legăturile care se stabilesc între textul original și haina pe care o poartă într-o altă țară? 
Așa, de exemplu, îmi plac mult traducerile din Michelangelo de Rilke, în germană, care-l trădează, și îmi displac traducerile “corecte”.

Dar despre cele dintre traducător și text?
Este, cum am spus, pentru el un pre-text.


Un profesionist traduce orice sau e bine să aleagă, să empatizeze?
Nu, nu orice. Contează numai empatia, în caz ideal. Dar se întâmplă rar așa. Majoritatea traducerilor se fac pentru bani.


Rezultatul e influențat de felul „exercițiilor”: libere sau impuse?
Da, firește! De aceea există atâtea traduceri proaste.


Cât de important este prestigiul unui text oricel al literaturii din care provine?
În caz ideal e numai un lucru exterior, și nu contează.


Cum ajungeți la un text? Aveți o procedură în ducerea la capăt a tălmăcirii lui?
Acum nu mai traduc sau foarte, foarte rar. Dar în tinerețe am avut impulsul să traduc o poezie care îmi plăcea, și am vrut s-o văd în limba mea.

Și acum am încă foarte multe poezii traduse și nepublicate, la fel ca și poezii proprii.

Comentarii cititori
sus

Julian Semilian

 

Love and friendship preclude prestige

 

Translating prose is in many ways a thankless task. I am not even speaking of monetary reward here, a prospect so negligible as to be not worth considering in the equation. What counts is, who cares about the fact that A crossed the street, even if he crossed it in order to kiss L and that L’s lipstick tasted like honey mixed with calcareous lime. Rimbaud and Breton were right when they said description bores. Such challenges as whether to choose “small” steps over “tiny” steps, whether the steps were “hesitant” or merely “uncertain,” can stir one towards the thesaurus, but for how long? Two long years on one project, seeking passageways to names of subspecies and children’s games that the Mother Tongue-to-English dictionary never bothered with, can lead the genuine and earnest translator to boredom and banality.
 
There are further dubious rewards one may accumulate in these less-than-stimulating ventures in translation. A return to the Land of the Mother-Tongue after a long absence for purposes of translation research yields acute reminders of the accuracy of observations by Thomas Wolfe and Heraclitus. One may labor to render the most-praised-book of  Land of Mother-Tongue, ensuring its introduction and popularity in the world’s lingua franca, only to receive dubious criticism a la cinematic Salieri (“too many words”) by the same “colleagues” who scramble to organize and profit from symposia that would not have been possible without the labor of the translator.   
 
Translating poetry, on the other hand, again without monetary reward, even without monetary reward, is akin to the nectar of the gods. I am speaking here of dead poets, who speak perhaps more loudly now to this translator than do living ones. The age-old question of  life after death is happily resolved by the translator of dead poets. A jazz saxophone player begins with a theme, works with it and its variations, then passes it on to the trumpetist. The trumpetist repeats, improvises, playfully mirrors and comments. You cross the border into shifting territories where anything can happen. An “f” in a word in the original language, suggesting fugue and flight, can land-crash you, once you cross the border, into a “b” or a “d,” in which the poetry border patrol will be quick to cite you for crimes against poetry. Thus “down,” as in the Romanian “puf” stuffing of pillows, can turn into pillows, BoreDom into indifference. But this not before consulting with the poet, and you feel the poet’s gentle approval as fine ineffable rain drizzling in the room, or a sudden and unexpected caress upon your hair. Love and friendship preclude prestige.
 
The translator of poetry must bear “the burthen of the curse of Babel,” as Percy Shelley warned: “Sounds as well as thoughts have relation both between each other and towards that which they represent, and a perception of the order of those relations has always been found connected with a perception of the order of the relations of thoughts. Hence the language of poets has ever affected a certain uniform and harmonious recurrence of sound, without which it were not poetry, and which is scarcely less indispensable to the communication of its influence, than the words themselves, without reference to that peculiar order.” This strict warning must be the guiding light of every translator if the poetry is to remain poetry. And, indeed, there are those times when the receiving language is kind, an indulgent lover, as fine a mother as the Mother Tongue, when a dancing flutter of unexpected alliterations and assonances bring proper and fitting words, improperly sometimes, to the music of the original. A linguistic magnetism that transcends life or death, the subjective and the objective, and you realize you have been chosen to bathe in the Living Waters of the Poem.
 
How does the translator get to a text? It is like cats;  it’s probably why poets love cats.  They pick you, you don’t pick them, although I am aware there are by-trade translators who “specialize” in poetry of some or other language and turn in translations by the pound. No, the text comes to the translator. The Romanian Celan came to me as I searched for another text and immediately demanded translation, seductively threatening catacombs and insanity. Either way you lose, but the loss you gain is irreplaceable. You are certainly not the same afterwards. Even your sleep changes. Luca, a text long longed for with impunity, demanded fearless commando tactics of cunning and deceit. The Luca text demanded me but it was not entirely satisfied with me. It demanded yet another. It was not until Laura Semilian joined in this effort that the texts properly crossed the border in their originally improper attire, and also chose the proper title.  This brings to mind the Untranslatables.  Luca’s ‘lup,’ wolf, calling out to be seen, appraised, magnified, by his female counterpart, “lupa,” magnifying glass. To call them by any other name would not do, until Laura, looking into refractive mirrors within mirrors uncovered The Praying Mantis Appraised.
 
I have been told a few times, you cannot translate this or that author into English. I replied, no, YOU cannot translate that author into English.  If you have that fine affinity for the text, there is always a way. Which words, what assemblages of words transmit the intensity field of the original? One develops sensitivity to what the words want to do. They whisper their desires to you. You become adept at gauging the degree of each word's intensity field. And, there is a time for each translation. Something that cannot be done well now might translate perfectly a year or ten years from now. There are texts still waiting for their translator… What determines the time, I don't know. And, I would probably not translate a text the same way I did ten years ago.  

Comentarii cititori
sus

Aprilia Zank

 

The laudable translator

 

The first prerequisite for a competent translator is, doubtlessly, very good command of both the target language, that may be his/her mother tongue or not, and the source, i.e. the poet's language. This includes not only a full understanding of the author's native tongue, but also deep acquaintance with his or her peculiar way of handling words, that which distinguishes them from all the other speakers of the same language. John Dryden put it like this:
No man is capable of translating poetry, who, besides a genius to that art, is not a master both of his author's language, and of his own; nor must we understand the language only of the poet, but his particular turn of thoughts and expression, which are the characters that distinguish, and as it were individuate him from all other writers. (1992: 20)

The question has been repeatedly asked as to whether translators of poetry should be poets themselves, and the answers have been widely diverging. Walter Benjamin, for instance, considered that, since the essential feature of a literary work is not the imparting of information, but the author's attempt to render “the unfathomable, the mysterious, the 'poetic'”, this can only be achieved by a translator who is a poet himself. Aware of the fact that this point of view may have many supporters, Octavio Paz attempted a critical consideration of how this relationship could function:
In theory, only poets should translate poetry; in practice, poets are rarely good translators. They almost invariably use the foreign poem as a point of departure toward their own. […] A good translator of poetry is a translator who is also a poet - like Arthur Waley - or a poet who is also a good translator - like Nerval when he translated the first Faust. (1992: 158)
Paz enlarged on his apparently contradictory theory by repeatedly pointing to the plurality of the poetic message. A poet is a good translator when he manages to preserve and to transmit the richness of facets of the original. He should constantly be aware of the fact that, in the translation process, he is a translator before he is poet himself.

Yves Bonnefoy reiterated this idea by maintaining that the translator does not need to be a poet since, if he is one, “he will be unable to keep his translating separate from his own work” (1992: 189). On the other hand, when talking about the mutual influence between translation and his own literary creation, Bonnefoy had to admit that not only have his translations left their imprints on his poetic work, but the reverse has occurred as well: the poetry of other cultures has marked the development of French lyricism.

Opinions about the requirements on a good translator are, without doubt, diverse, but I believe that one of the main aspects of this debate refers to the translator being, like every reader, an individual receptor of the work of art. That means that, on the one hand, he himself cannot claim ultimate comprehension of a literary work, and, on the other hand, neither readers nor critics can expect any final or universal translation from him. It is precisely the potential of every piece of literature to be interpreted and, accordingly, translated in more than one way, that makes this work vital and durable. This richness of potential translations is both synchronic and diachronic. From antiquity up to the present day, literature of any kind has been translated according to the spirit, the mentality and the sensitivity of each age.

As an individual receptor and transmitter of a poetic message, the translator undertakes a creative work within which he has both duties and rights. Some of these duties have been mentioned before; a main right is that of having his or her own understanding of the work of art. Researchers in cognitive psychology, as well as computer programmers, are at pains to decipher the mechanisms in operation during the 'making' of various artistic products in order to comprehend or reproduce them. A translator of poetry, for instance, can only do his work according to his artistic intuition which, in its turn, is the result of years of involvement with literature, culture and the complexities of civilisation. In his encounter with the poem, he is confronted with the end product of the creative process of the poet. But is this really an end product? Yes and no. From the poet's view it is an end product. What starts as an amalgam of feelings, sensations and urges has been grasped, structured, organised and, ultimately, materialised in words and images - an end product. For readers, translators included, this end product is a beginning, a platform for interpretation. They must undergo the opposite process, from the printed words to the mental images, to the depths of whatever urged the poet to write that special poem in that special way - to what Walter Benjamin calls “the unfathomable, the mysterious”. The translator's first step is thus every reader's first step, that which we trivially call 'understanding'. Needless to say that no understanding is possible without very good command of the source language, but I dare say that the best command of the foreign language is of little value when the translator is not in possession of an acute sense of language and of languages, which is more than just good knowledge of its or their vocabularies. I even go a step further and maintain that a good sense of language is the main prerequisite for good translations and, therefore, of greater value than perfect command of the particular languages involved in this process.

But what constitutes a good sense of language? In my opinion, it is, in the first place, awareness of the high degree of discrepancy frequently characteristic of words that dictionaries provide as equivalents for one another. That is precisely what advocates of the linguistic relativity principle try to elucidate. It is common knowledge that, only exceptionally, meanings of the so-called 'same words' overlap entirely; in most cases they have a common nucleus and a greater or lesser number of additional shades of meaning which differ from language to language. According to how these hues of meaning combine with those of other words of the text to translate, the translator's choice of a word in the target language can be a different one from the poet's, yet still convey the same meaning. Though paradoxical at first view, the necessity is often there for the translator to detach himself from the literal meaning of the single words in order to better render the poetic meaning of the poem as a whole, or, as Paz put it: “He moves away from the poem only to follow it more closely” (1992:158). This is because, in the long run, it is not single words that a translator has to transpose from one language into another, but the content of a full poetic message. Jakobson approached this matter from a linguistic point of view and reached the following conclusions:
Most frequently, however, translation from one language into another substitutes messages in one language not for separate code-units but for entire messages in some other language. […] Thus translation involves two equivalent messages in two different codes. (1992:146)

A frequent assertion is that the translator, and especially the poetry translator, is not supposed to translate the words of the poem, but should attempt to transfer its content or, more specifically, the poet's intentions. Unfortunately, no devices have been invented so far that could provide readers or translators with such clairvoyant abilities, but what both readers and translators can experience is the effect, the impact that the poem or other literary works leave upon them.

In my opinion, fidelity to the original ought to be understood as the translator's endeavour to endow the new text with the same pungency and operative potential that the original has. In this enterprise, the translator remains a subjective agent, however hard he may pursue objectivity. He is marked by his sensitivity, artistic formation and the individual perspective he has of the surrounding world. This being the case, I consider that a mediator of poetry who is a poet himself and who, accordingly, is likely to have a keener sensitivity and a more acute sense of language, has got better premises to be a good translator. Yet, in his striving toward the perfect poetic form, this type of translator should keep in mind the danger and try to avoid the tendency of optimising the original “[...] so that the translated text reaches a higher level of aesthetic existence” (Friedrich, 1992: 11).

The boundaries between an optimally intelligible translation of a literary work, on the one hand, and intrusion into its unity and autonomy, on the other, are most difficult to define. It is a well-known fact that, whereas the original work of art can afford to be as cryptic as its author wishes, sometimes up to the point of illegibility, a translation displaying the same features is often misread as a failure on the translator's part to properly render the original; accordingly, the translator is often confronted with the almost impossible task of both preserving the inviolability of the original text, and providing a sensible, meaningful piece of literature for the reader who is not acquainted with the language of the original. To what extent the translator can be successful in this endeavour widely depends on the degree to which that, what I called the primary amalgam, the raw material at the origin of the literary work, especially of the poetic work, has been structured and organised by its author into the end product. The more transparent this structuring of the raw material is, the less demanding the translator's task will be, due to the fact that the author's intention is easier to grasp. Where the author is very parsimonious when putting flesh to the bones of his work, the challenge for the translator is a huge one. An ideal solution to this quandary has yet to be found. In his demands on translators, Wilhelm von Humboldt argued against any sort of clarifying intervention on the translator's part:
A translation cannot and should not be a commentary. It should not contain ambiguities caused by insufficient understanding of the language and awkward formulations; however, where the original only intimates without clearly expressing, where it leaves out intermediate ideas, the translator commits an injustice if he arbitrarily introduces a clarity that misrepresents the character of the text. (1992: 58f)

Theoretically, what was intentionally left opaque by the author in his work should be left as such and not turned into a platform for the translator's interpretation of the work. Yet, in reality, things are much more complicated. In the case of intentional use of homonymous and polysemous words in the original, the translator has to settle on a certain meaning, since it is highly unlikely that he can find words in the target language that display a similar duality or plurality of meanings. Just one example: the translator willing to render the poem “Revisions”, by the contemporary English poet Rodney Pybus, in other languages encounters this difficulty in the title already:
Revisions
[…] I know of course each
reed's too weak for a pen,
but this is still a rich
craft of revision, all the same,
his generous potlatch
of wheat-gold lines
I'd like to touch,
that true, stubble-edged
unfalling wave, out of reach.

The word revision exists as such in many languages (with greater or lesser variation in its written form): Revision (German), révision (French), revisione (Italian), revizie (Romanian), but not all of them share the full amount of meanings the English word has. In Romanian, for instance, there are different words belonging to the same word-family, which take over the one or the other direction of meaning: revizie (control), revizuire (new consideration), reviziune (amendment). Whatever choice the translator makes, it is also an interpretation, and, as such, a narrowing of the original meaning. In some cases, therefore, a completely new word with the same potentialities like revision may appear to be the better alternative. Similarly, the translator must decide which of the many meanings of the word pen suits the poem best and, at the same time, keeps the duality of its at least two main meanings: a writing instrument and shelter facilities. Under these circumstances, to translate literature, and especially poetry, appears as an almost impossible task, and the question unavoidably arises as to whether translation is a science or an art, whether it is a learnable profession or a vocation.


(Fragment din volumul THE WORD IN THE WORD Literary Text Reception and Linguistic Relativity http://www.amazon.de/b%C3%BCcher/dp/3643903383)

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey