Andreea Bratu
Ioana Geacăr
Florin Oncescu
Simona Popescu
Diana Simionescu
Lorena Stuparu
Irina Wolf
Aprilia Zank

 
sus

Cea mai frumoasă vacanță

 

Pentru acest număr al Prăvăliei culturale, oaspeții noștri s-au adunat la tejghea și au „vorbit” despre vacanțe. Unii au depănat povestea „celei mai frumoase”, cum îi invitasem, alții nu au identificat-o și au privit nostalgic spre întâmplări de altădată sau atent spre cele recente dintr-o vară neterminată.  (CMU)

Comentarii cititori
sus

Andreea Bratu

 

Cea mai frumoasa vacanță

 

Hmmm... e cea mai grea temă de gândire. (Între noi fie vorba, m-am ferit întotdeauna de astfel de ierarhizări, poate tocmai din neputința de a alege cu fermitate și de a pune etichete care nu s-ar dezlipi ușor, la cea mai mică dorință de reevaluare).

Cu siguranță, vacanța cea mai plină de victorii mercantile a fost una dintre multele petrecute în copilărie (din doi în doi ani, cum scria la lege pe atunci) la Budapesta, la prietena bunicii: mi-a adus bucuria de a găsi, și cumpăra urgent, primul vinil ABBA (de fapt ultimul, cronologic vorbind). Tot acolo, alte asemenea „cuceriri”: primele cizme lungi din piele, primul trening original, prima sticlă de 2 litri de Coca Cola, mă rog, ați înțeles, tot felul de astfel de premiere nesemnificative de fapt, dar care pentru un copil crescut cu Cico și teniși chinezești (și mai apoi cu discuri de 33 aduse din Bulgaria, în cel mai bun caz) reprezentau Universul întreg. Ca să nu mai vorbesc de bucuria vizitării grădinii zoologice, de înotatul în mai toate ștrandurile și băile termale din oraș, de parada de pe Dunăre și focul de artificii organizate de ziua/ seara națională.

Cea mai „sălbatică” a fost cu siguranță vacanța petrecută la Copalnic-Mănăștur, lângă Baia Mare, la părinții unei prietene de familie. Gospodăria lor maramureșeană a fost Rai, Medeleni și Never-Neverland pentru copilul din mine, fără „țară” (adicătelea cu bunici la oraș și fără alte rude imediate propășite pe la vreo curte colboasă oltenească ori de altă sorginte). Îmi amintesc că am stat numai prin pomi, cu mâinile și gura pline de pere mici și zemoase, cu miez roșu, am alergat puii de găină prin toată curtea, am hoinărit pe poteci mărginite de flori și rugi de mure, în drum spre vecina de peste deal, după brânză, și am bifat și primul pescuit (singurul pește prins, cât podul palmei, a fost răpit mai apoi inopinat de pisica ce păzea „moșia”).

Cea mai cu peripeții (cu consecințe pe termen lung), și cea mai scurtă, de altfel, a fost o vacanță de iarnă care se voia a fi un Revelion petrecut la Bușteni cu prietenii. A fost un Revelion petrecut acasă, cu piciorul rupt la schi (nu, bineînțeles că nu știam să schiez, dar dorința și curiozitatea - citiți nesăbuința - au fost mai puternice decât prudența specifică zodiei), urmat de trei luni de ghips. Cu ce m-am ales, totuși? Cu italiana semi-învățată, căci mi-am petrecut mult timp în fața televizorului, cu dicționarul într-o mână, și cu paharul de vin roșu în cealaltă (recomandat de doctor ca să mă vindece de o urmă de anemie, și de profesorii de limbi străine, pentru că, nu-i așa, vinul dezleagă orice fel de limbă) urmărind fel de fel de emisiuni pe canalele finanțate de „il cavaliere”.

Cea mai colorată și parfumată a fost o vacanță de studii în Dalmația, la începutul anilor ’90. Vedeam pentru prima oară Adriatica și coasta ei muntoasă, vilele albe cu acoperiș de țiglă roșie, leandrii înfloriți cât casa, și chiparoși lungiți spre cerul la fel de albastru ca marea. Impresia a fost atât de puternică, încât îmi stăruie și acum în minte, nări și urechi culorile intense, mirosurile de flori și burek, zarva de pe Stradun - coloana vertebrală a Dubrovnikului - și Babel-ul de limbi auzite la tot pasul.

Cea mai muntoasă și cea mai plină de nostalgii a fost vacanța Apuseană: pe parcursul ei am descoperit granitul răvășit al Detunatelor, popasul ținut de strănepotul Fefeleagăi lui Agârbiceanu, filoanele de aur din coridoarele dacice de la Roșia Montană, gheața Scărișoarei, melcii fosilizați de pe Valea Arieșului și uluitoarea Groapă Ruginoasă, pe buza căreia am petrecut o oră sub o ploaie torențială cu trăznete și fulgere. Tot atunci am găsit și mormântul străbunicii în cimitirul reformat din Abrud, întreținut mai bine decât multe altele de aiurea, deși aproape părăsit.

Cele mai muzicale au fost cele de la Gărâna, scurte și încărcate de sunete și de ploaie, ca de fiecare dată cu ocazia festivalului de jazz. Nu-i puțin lucru să stai noaptea la unu, în Poiana Lupilor, înfofolită în pături, alături de alte 4-5 mii de pătimași ai jazzului, și să asculți „All the Children”, de pildă, deslușit de chitara lui Stanley Jordan sub un cer când înnourat, când înstelat.

Ar mai fi multe altele... fiecare cu al ei superlativ greu de ierarhizat într-un top al superlativelor. Care e, totuși, cea mai frumoasă? Întotdeauna următoarea.

 

Comentarii cititori
sus

Ioana Geacăr

Despre corpuri
Cea mai frumoas
ă vacanță?

 

N-am avut niciodată cea mai frumoasă vacanță pentru că o prevedeam, visam la ce va urma si, când ajungeam acolo, viitorul nu mai era spectaculos cum îmi imaginasem. Așa că, întotdeauna, o faptă pe care am plănuit-o a fost mai frumoasă în starea de dinainte, în visul meu.

Îmi amintesc de prima mea vacanță adevărată, de o tabără la Amara, la sfârșitul clasei a VIII-a, cadoul surorii mele mai mari, care-și luase serviciu de curând. Pentru un copil de țăran care a stat blând numai în raza comunei chiar era ceva strașnic. Deja imaginația mea crease arhitectura locurilor, trecuse la popularea lor, la relații, fapte.

Uneori mă întorc în timp să-mi amintesc ce îmbrăcăminte purtam într-o anumită perioadă, ce culori, modele (mai repede îmi amintesc cărțile citite!). Atunci imi plăceau rochițele cu volane, atunci croitoreasa mi-a lucrat primii mei pantaloni scurți (cu bretele). La școală aveam veșnica uniformă, acasă rochii lălâi, de joacă.

Deci am ajuns la Amara și toate culorile zurlii ale imaginației s-au topit în apa cenușie, în sobrietatea zidurilor, în programul de cazemată, riguros, fără prea multe oportunități.

La robinete, pe apă caldă curgea tot rece.

Timpul trecea, se formaseră grupurile, „personalitățile” lor (o fată frumoasă, corpul ei crescuse adică mai repede decât ale noastre, un chitarist drăguț cu care a făcut pereche, un hipnotizator cu ochi negri, blond) și noi, restul lumii, veseli și deodată fără griji.

În fiecare zi era de serviciu o grupă la cantină să aranjeze mesele, să servească, dar fiecare grupă făcea altfel, improviza, aducea un element nou ambiental.

Nouă ne-a venit rândul în ultima zi. Elementul surpriză l-am pregătit eu, am compus o poezie în vers alb despre soare, aer și noroi, despre prietenie și despărțire, am multiplicat-o (adică am scris-o de mai multe ori pentru fiecare mesean, nu cred c-am avut indigo la mine, nu purtam decât o carte, un carnet de scris poezii și un stilou). Și deodată toate privirile s-au mutat pe mine, străluceam ca o pictură impresionistă când cade pe ea acea lumină originară... Asta n-o mai prevăzusem, nu-mi imaginasem c-or să remarce în halul ăla, c-o să-i intereseze persoana mea.

Târziu, peste ani, volumul de debut l-am lansat în cantina unui liceu din Târgoviște unde eram profesoară, fără nicio legătură cu amintirea asta, fără program, s-a-ntâmplat pur și simplu, la fel cum se-ntâmplă să cred că nu poți să scrii înainte de a te hrăni suficient cu lectură, că trebuie să citești mult mai mult decât scrii, că trebuie întâi să-ți încarci mintea și sufletul, fie pentru scrierea inspirată, fie pentru cea creativă.

 

Comentarii cititori
sus

Florin Oncescu

 

Citind ziare în vacanță

 

Cea mai frumoasă vacanță pe care am trăit-o? E o alegere dificilă. Am 52 de ani, deci am „trăit” multe vacanțe, chiar dacă nici pe departe atâtea pe cât aș fi avut nevoie.

Trăind în Canada pentru mulți ani, am făcut alternativ vacanțe în România și într-o terță țară (SUA, Italia, Spania, Franța, Mexic, Cuba). Legat de această diviziune particulară a vacanțelor mele, o observație a rezultat din discuția încinsă în această primăvară într-un birou notarial din București, în așteptarea unui act cadastral care întârzia să apară: Românilor din afară le place la nebunie România pentru că, atunci când o revăd, ei sunt în vacanță. La fel cum românilor din România le place Franța, atunci când își folosesc vacanța ca s-o exploreze. Altfel spus, tot ce vedem în vacanță ne place.

Vacanțele mele sunt scurte, de cel mult două săptămâni, și sunt centrate pe explorare și cunoaștere, una geografică, istorică, gastronomică ori - cazul Cubei - politică. Străbat locurile vizitate echipat cu hărți și ghiduri turistice. Odihna e ultimul obiectiv de pe listă. Evident că-mi lipsește, dar știu că nu le pot avea pe toate. O pierdere colaterală este timpul de lectură. Lecturi de vacanță am doar atâtea câte încap în timpul deplasărilor cu avionul ori cu trenul.

În vacanțe cumpăr ziare, indiferent de gradul de cunoaștere a limbii locale. În Spania, de pildă, m-am axat pe Corriere della Sera. Scuze, ăsta era în Italia, în 2005. În Spania, în 2010, am citit El Pais. Îl cumpăram dimineața și citeam din mers titlurile articolelor cu glas tare, spre disperarea lui fiu-meu, student, care avea la activ trei ani de învățat limba spaniolă în școală, adică trei ani mai mult decât mine. Cu toate astea, mă cam prindeam. Însă, odată, la o cafenea, m-am aventurat într-un articol pe tema istoriei franchiste, iar concluzia pe care am extras-o de-acolo s-a dovedit, în urma unui control inopinat al lui fiu-meu, opusă celei intenționate de autor. Adică înțelegeam, în mare, dar îmi mai puneam la lucru și imaginația.

În vacanțele din România cumpăr, evident, tone de ziare și reviste. Cu înțelegerea limbii stau bine. Cu înțelegerea opiniilor exprimate, de asemenea. Uneori am neclarități cu privire la motivul exprimării unor opinii pe care le consider bizare. De regulă, mă lămuresc când aflu din banii cui trăiește respectiva publicație. Dar aici intru pe o temă care n-are legătură cu turismul, așa că mă opresc. Fără să fi identificat cea mai teribilă vacanță trăită.

 

Comentarii cititori
sus

Simona Popescu

 

Vacanță cu Natură Umană
 
Vacanța e ca să petreci mult timp
cu tine.
Vacanța-nseamnă
să-ntîlnești cu-adevărat Natura
de care nu-ți plăcea cîndva în cărți.
Dar în vacanța asta tu cauți
Natura cea Umană s-o-nțelegi.
 
Încurcate-s căile Naturii Umane.
În față am o pădure - neclintită azi.
Nici o boare de vînt.
Iar soarta noastră depinde doar de cum
mai bate vîntul. Iar vîntul stă.
 
Sînt legi pe lume și sînt frunze.
Legea-i mecanică-aplicată pe cel viu.
Și cîți sînt vii dintre cei vii?
 
Îi merge bine răului pe lume.
Operatorii de Suflete moarte s-au îmbrăcat în alb.
O cumpănă între statistic și real.
Constituția trăiește prin oameni. E doar o vorbă-n vînt?
Unde sînt oamenii? Cine sînt ei?
Cîndva ni s-a furat o revoluție.
Se poate chiar orice?
 
Grădină de cîrciumărese-aici, pe locul meu.
Stînci și pietre acolo unde cîndva se întindea Marea Sarmatică.
Marea e și ea trecătoare. În urma ei sînt munți de scoici și piatră
pe care am călcat acum o săptămînă.
În urma noastră, trecători cu toții, rămîne o idee de dreptate.
Dreptatea nu cunoaște timp.
 
Există omul fără însușiri și legea fără oameni?
Ce vă lipsește în Republica Moldova din România?, citesc într-un ziar.
În Republica Moldova îmi lipsește România, răspunde cineva.
În România îmi lipsește România.
"A scrie este întotdeauna un act politic
cu care ieși în spațiul public", zice Sofi - o scriitoare finlandeză
de care dau întîmplător.
Eu scriu într-o pădure, pe un deal.
Într-o cutie se vorbește despre țara mea.
E țara mea într-o cutie de vorbe și de cifre și de fețe vechi.
 
E secetă și sînt medalii
de aur, de argint, de bronz.
Pălăriuțe albe, de mankurți.
Singurătatea e virtute?
Acum o săptămînă John Buzz - un moldovean - spunea
că poezia e șarlatanie, uneori.
Privesc șarlatania generală.
Dar poezia nu-i șarlatanie, Buzz!
Să-ți pese cu adevărat nu e șarlatanie.
 
Unde-i curajul tău de poet? - un vers de-acum un sfert de secol al unui prieten.
Cine are nevoie de curajul tău de poet în acest Joc?
Care se joacă în cîți vor ei.
Cîți sîntem?
 
De cîți oameni e nevoie pentru un singur adevăr?
Ci adevăru-i neclintit precum pădurea fermă
din fața mea.
Nici vîntul nu o schimbă.
 
Nu există decît economia politică, citesc.
Nu există decît oamenii, spun.
Iar flacăra democrației - obiect grotesc - se reaprinde cu-o brichetă.
O bătrînică iese din cabina de vot și duce degetul la gura închisă
ca un copil. Zîmbește. Și văd imaginea de zece ori.
De zece ori zîmbește și duce degetul la buze.
 
În Spania bătrînii sînt cei care-i susțin pe tinerii șomeri.
Iar în Thailanda o mie de broscuțe țestoase-au fost eliberate-n mare.
În Siria se-mpușcă oameni și o sportivă din Coreea de Nord e campioană
olimpică. O fată e lăsată să lupte - judo - cu vălul ei cu tot.
Își pune-o cască și e eliminată-ntr-un minut.
Primarul Londrei stă agățat de sfori și face glume.
 
N-am deschis nici o carte. Vacanța era pînă mai ieri
un maldăr de cărți și lenevie.
Nu-i vreme pentru cărți și lenevie.
 
Indicatoare rutiere au fost furate pentru fier vechi.
Indicatoarele sînt alandala.
Se va vorbi de-acum-nainte doar despre... secetă.
Și despre apa ce trebuie consumată responsabil.
România are nevoie de liniște, spun cei ce-au semănat doar vînt.
Cît despre Europa… ea e ca noi! Ce chestie!
Și noi care am stat atîta cu ochii spre Apus.
Apus e gîndul Apusului cel luminos.
 
Dincolo de bine și de rău
un prun pe jumătate prăbușit. Partea căzută a făcut
cele mai multe fructe.
Și floarea din grădină ruptă
am legat-o cu o sfoară.
N-a murit, ci dimpotrivă
acum îi dau lăstari.
Încerc să înțeleg
Natura - umană, vegetală
doar privind.

Comentarii cititori
sus

Diana Simionescu

 

 

Scrisoare din vacanță.
Aventuri pe Coasta de Est

 

Dragă mamă, dragi prieteni,

(Păi da, fiindcă și mama trebuie să fie pe fază, de vreme ce i-am lăsat pe mână computerul și a devenit imediat netohoolică...)

De la bun început aflați de la mine că nici în ziua de 14 noiembrie și în noaptea care a urmat, America nu mi-a venit de hac. Însă nici mult nu mai avea.

Plecând din Alexandria, o suburbie a Washigtonului, către măreața capitală și încercând să descopăr un hotel pentru a rămâne încă o noapte sau două, am aflat cu jale că un oarecare Dalai Lama și discipolii săi au invadat orașul pentru nu-știu-ce convenție sau sesiune de rugăciuni, înșirându-se prin hoteluri până spre statele învecinate, Virginia și Maryland. 30-40 de telefoane date de recepționeri amabili n-au fost de niciun folos, căci 30-40 de mii de musafiri deodată covârșesc până și o metropolă ca Washingtonul. Un oacheș Alfredo în uniformă de mareșal de la Watergate Hotel mi-a propus să mă cazeze la el acasă, citindu-mi disperarea în ochi; a renunțat, la gândul că soția lui s-ar putea să aibă niscaiva obiecții pe fond.

Văzându-mă singură și panicată, altundeva mi-a fost oferit ce mai rămăsese neocupat: un apartament de hotel cu două dormitoare, sufragerie, bucătărie, câteva băi, plus felurite mașinării, gen aparat de spart ouă, de împachetat plante medicinale, de citit în stele - sau similare, greu de deosebit între ele. Am declinat-o din pricină că nu mi-ar fi ajuns o noapte să le folosesc pe toate, la 650 de dolari ar fi fost și păcat să dorm. Iar pentru două nopți nu mi-ar fi ajuns banii. Așadar, m-am decis să nu mai zăbovesc acolo, să mă întorc până la lăsarea serii “acasă”, la gazda mea din New Jersey, trecând în drum și pe la Galeriile Corcoran, barem să nu plec necultivată cât de cât. Am reușit să le văd. Desigur, pe dinafară, întrucât lunea este închis, precum și marțea, în celelalte zile fiind, probabil, program redus. Le-am pozat, tot pe dinafară, inclusiv afișul expoziției temporare Andy Warhol. De pe trotuarul de vizavi, cu singura mână în care nu țineam cele două valijoare. Fotografiile bănuiesc ca nu le voi vedea niciodată, deoarece începuse o ploaie torențială, iar aparatul meu nu cred să fie subacvatic.

Am schimbat două metrouri, a urmat o milă bătută per pedes, încercând să nu-mi pierd papornițele și nici gențile prinse pe piept, cu pașaportul, banii, cheile. Se înserase. La mustață am ratat Greyhound-ul de 6 seara, tocmai bine cât să pot fuma o țigară-două afară până la următoarea cursă, fapt care m-a costat un pachet întreg, dat fiind că o mulțime de ciudați m-a înconjurat de îndată, cerându-mi care o bucată, care două. Nu i-am putut refuza, căci, de când am sosit în America, deja compasionez cu toți fumătorii de aici, indiferent de condiția socială, ostracizați la maximum în țara tuturor libertăților.

Cursa de la ora 7 nu a plecat nici la 7, nici la 7 și un sfert. La 7 și jumătate am fost informați că nu prea sunt șanse, decât dacă ne mutăm cu toții în alt autobuz, fiindcă acesta pierde gas, însă doar după ce se face curat în cel nou. Ocazie numai bună de a fuma o ultimă țigară, de data asta împreună cu șoferul, în imediata vecinătate a pompei de benzină, care precis nu scăpa gas.

M-a surprins că nimeni dintre brunii călători, majoritari, nu a comentat incidentul, “ca la noi la nimenea”, “doar în România se putea întâmpla una ca asta” - poate fiindcă pe aici lumea e civilizată, nu ca în autogara din Titu, poate nu știau unde-i România, dar poate, mai ales, pentru că la noi pe Dâmbovița nu sunt negri.

Certurile s-au pornit abia pe drum, în trei limbi și patru dialecte, deja le înțeleg pe toate, sper că ei nu cunosc niciuna din înjurăturile românești - iar asta dat fiind că șoferul s-a ambiționat să oprească de nenumărate ori, simțea nevoia să fumeze la fiecare colț de stradă, încercând să ne convingă pe noi că am avea nevoie la pipi. Ne-am dus, ce era să facem, n-am îndrăznit să-l dezamăgim.

Așa s-a întâmplat că în New York am pierdut ultima cursă spre New Jersey, moment în care aveam două variante. Prima: să mă plimb toată noaptea cu metroul prin/pe sub New York; a doua: să iau un taxi dubios din fața autogării, contra a peste 100 de dolari. Foarte riscante ambele, după cum mi-a spus la telefon gazda mea, cu o voce teribil de panicată, ceea ce m-a pus pe gânduri mai întâi, apoi mi-a băgat spaima în oase. Totuși mi s-a găsit, de asemenea telefonic, o altă soluție, mult mai sigură.

Astfel că am luat metroul până la gară, cea de trenuri - aveam să aflu că mijlocul de transport respectiv se cheamă AMtrack. După zece etape parcurse la un soi de bancomat, apăsând pe butoane și băgând fise, am obținut bilet din a doua încercare, am prins și trenul în ultima secundă, cu ultimele gâfâieli, având până și bagajele intacte. Era 12.45 noaptea.

Pe la 1 eram singurul supraviețuitor-călător din Aeroportul Internațional Newark. M-am urcat în ce a sosit la peron: un trenuleț gen telegondolă, la înălțime, teleghidat, care dă roată pe la toate terminalele. De una singură: noaptea nu e trafic aerian. Încântător, încântător! Și gratuit. O oră m-am plimbat cu vehiculul gen telegondolă, căci panorama era magnifică, mii de lumini, ca la rafinăria de la Brazi pe vremea Împușcatului, sute de avioane parcate... Neam de neamul meu n-a trăit o asemenea experiență, de aceea am înconjurat totul de două-trei ori, să fie și pentru generațiile viitoare.

Asta până când un domn în uniformă m-a întrebat dacă nu cumva am și altă treabă mai bună de făcut ori nu aș vrea să mă duc undeva la culcare. Am negat vehement, eu dorm doar cu somnifere, și reciproca e valabilă, dacă nu-mi iau pilulele nu mi se face somn. Și-apoi, doar n-am venit în America să dorm, ce naiba! M-a mai lăsat să fac un tur, l-am asigurat că în bagaj nu am decât un salam de Sibiu și niște covrigi uscați plimbați din România, n-o să explodeze nimic, cred, iar în final i-am spus că merg la terminalul cel mai îndepărtat față de acel punct - asta fiindcă nu mă puteam desprinde de un asemenea peisaj mirific.

Pe la 3 noaptea am decis, în fine, să caut stația de taxi despre care mi se spusese că ar prezenta siguranță. Aici, vreo patru băieți fioroși au căscat ochii la bancnota mea de 100 de dolari, au zis că mai rar văd așa ceva, mai cu seamă noaptea, și oricum nu ar avea să-mi dea restul. Însă unul dintre ei s-a milostivit și m-a luat.

Desigur, pe drum s-a rătăcit și a început să mormăie într-un dialect de data asta necunoscut mie; socotind după figura înspăimântătoare a omului, care semăna cu a monolitului din Muzeul de Istorie Naturală de aici, din New York, trebuie să fi fost nativ din Insula Paștelui. M-am liniștit: n-aveam cum să știu limba. În cele din urmă am recunoscut eu străzile și l-am ghidat, iar la vederea celor 10 dolari pe care i i-am lăsat bacșiș s-a arătat dispus să mă conducă cu mașina până în lift.

Așadar, dragă mamă, totul e bine și decurge fără pic de incidente, fac excursii interesante, diurne dar mai ales nocturne. De dormit nu prea e cazul, nici de mâncat, fiindcă nu am vreme, asta o dată, iar a doua oară fiindcă mâncarea din America mi se pare necomestibilă. Oricum, cântarul mă arată un picuț peste o sută, chiar dacă în scădere vertiginoasă, deși nu pot garanta că e vorba de kilograme, iar nu de yarzi pătrați, inci, microni, amperi, acri. Cifra arată încurajator, și apoi se apropie Ziua Recunoștinței, curcanul aferent și cele trei zile de chefuri neîntrerupte.

Și, în timpul cât nu pui murături, mai roagă-te pentru mine, să fie acolo în cămară, la provizii, pentru că în America se poate întâmpla chiar orice și nu sunt convinsă că scap întreagă din vacanța asta. Dar dacă scap, îți promit solemn că la anul merg cu tine la Borsec, la mofete.

Sărutari și nu mă uitați,

Diana


Comentarii cititori
sus

Lorena Stuparu

 

Retrospectiv, toate vacanțele
sunt cele mai frumoase

 

Am tot stat și m-am tot gândit: vacanțele copilăriei și adolescenței mele întârziate au fost una mai frumoasă decât alta, atât de specială fiecare în felul ei repetat totuși de a fi, încât mi-ar fi cu neputință să aleg numai una dintre ele s-o premiez și s-o expun pe galantarele Prăvăliei Culturale.

Altfel spus, despre ce să scriu mai întâi? Despre verile în care mergeam cu bunicul din partea mamei de la Constanța (unde locuiam la Tanti Emilia și Unchiu’ Nicu) la Eforie Nord, pentru ca bunicu’ să scape de reumatism, iar eu de o formă de rahitism vizibilă doar pentru ochiul profesionist al doctorului Crețu? Noi doi mergeam în stațiune (cu autobuzul care pleca din chiar cartierul Tomis unde eram cazați) pentru plajele unde se făceau proceduri cu nămol. La ora 8 fix bunicu’ intra la bărbați, iar eu la „Mama și copilul”, singură, deorece mama și bunica (de tata nu mai spun) erau în activitate. Ne dădeam întâlnire la ieșire la ora 11 fix, când eu luam o plăcințică cu brânză dulce și stafide, o bragă și o-nghețată, iar bunicu’ lua o bere și o plăcintă cu brânză sărată. Apoi mergeam la masa de prânz, după care ne odihneam, după care luam o gustărică de fructe sau de chefir pe la cinci, după care ne îmbrăcam și porneam agale la plimbare pe faleza dinspre port (ca să mă vindec și de polipi cu aerosoli naturali, am uitat să spun, ceea ce chiar s-a și întâmplat în scurt timp). După care luam o cină copioasă, mai citeam, mai povesteam și ne culcam. Și așa mai departe.

Deși pavilioanele de femei, de mame și copii, de bărbați erau strict delimitate, din apă ne zăream cu oarecare ușurință și ne făceam cu mâna. Dimineața, după ce mă despărțeam de bunicu’, mergeam la vestiar, apoi intram pe plajă, îmi întindeam prosopul și îmi așezam pe el fel de fel de mărunțișuri. După care mergeam direct la containerul cu nămol și începeam să mă tapetez conștiincioasă în locurile marcate cu polipi și rahitism. Nu am fost un copil murdar (ca alți copii din cartierul Militari din anii ’90, de exemplu, despre care Florin observa cât de mult le place să se bată cu bulgări de noroi). Totuși, operația asta îmi producea o oarecare voluptate, probabil unde reușeam să-mi înving greața de mirosul acela proaspăt-morbid de cadavre marine și în consecință, de mizeria propriului corp. Sau poate pentru că astfel îmi puneam un fel de mască și platoșă nămoloasă, ca și cum aș fi pornit la luptă, sau fiindcă acolo, lângă container, legam prietenii efemere cu alți copii și chiar cu mămicile lor, care mă dădeau de exemplu pentru disciplina mea. Da, cred că asta era: disciplina și instinctul vital (de mirare, altfel fiind atrasă și îndrăgostită de-a lungul vieții numai de ființe maladive - dar cred că aici intervine rânduiala divină a lumii).

În fine, scârba pe care am reușit eu să mi-o reprim în acei ani ’60 pe sfârșite spre ’70 a reînviat în prima jumătate a anilor ’80 la Ionuț, băiețelul sorei mele, care la trei anișori ne-a spus verde-n față, în timp ce-l îmbiam cu un biet păhăruț cu nămol cumpărat pe plajă la Mamaia de la un vânzător ambulant: „Eu nu mă dau cu murdărie! Nu sînt muncitor!”. Era prin vara lui ’84, când am stat mai mult ca niciodată la mare. În prima etapă (cea cu păhăruțul de nămol) am ajuns dezertând de la armată. Pe atunci, în a doua jumătate a lui iulie, Plutonul 110 din care făceam parte era convocat în „6 martie” de unde era încolonat dis de dimineață pentru instrucție, în vederea depunerii jurământului militar. Dar după ce i-am văzut pe Cătă și Anca îmbarcați în trabantul lui tata cu Mony și Ionuț pentru Constanța-Mamaia, brusc m-am aruncat și eu într-un tren cu aceeași destinație, pretextând un foarte real de altfel abces la măsea. Țin minte și acum cum stătem pe plajă cu inconștiență și fălci de hamster, înghițind tetraciclină și B complex. La un moment dat au chiulit și Ana și Dorina de la armată și ne-am întâlnit la Costinești, unde eu am și rămas de altfel. În vara aceea (din care oricum 15 iunie - 15 iulie trecuseră ca un vis la Oradea în practică sociologică cu tema „Studiul fenomenului religios”), la scurt timp după ce eu totuși am plecat, la aceași mare, prietenele și colegele mele (Gabi, Ana, Dorina, Miri, Cami) aveau să-l cunoască, fascinate, pe Florin, care-l însoțea pe Eugen, colegul nostru de facultate și bunul lui prieten din liceu. În toamnă ne-am reunit și l-am cunoscut și eu pe Florin.

Până la urmă jurământul militar l-am depus în februarie 1985, într-o zi în care nu știu din ce motive venisem la pregătire militară în ținută „particulară”. Și tocmai în ziua aceea mohorâtă se întâmplase ca unitatea să fie inspectată de un general. Drept pentru care, vrând-nevrând, după un scurt instructaj, restanțierele au intrat în rândul lumii. Eu m-am îmbrăcat în uniforma Anei, iar ea s-a îmbracat în hainele mele, așa încât până la urmă totul s-a terminat cu bine. Ba chiar mi s-a părut o mini-vacanță în compania lui Svejk dimineața, continuînd spre seară împreună cu Ana care m-a vizitat ca să ne schimbăm la loc hainele. Ea era însoțită de Serghei pe care îl tachina: „Ah, ce mă mai sărutai pe când eram îmbrăcată în hainele Lorenei...”.

Fiecare vacanță este legată, firesc, de tandrele mele trăiri subiective, de imagini, forme, sunete, miresme, culori pe care oricât le-aș căuta acum, nu le pot regăsi în splendoarea vie de atunci. Și chiar dacă mi le-aș putea aminti în amănunt, acestea ar conta și pentru altcineva în măsura în care ar avea valoare literară. Sau dacă i-ar aparține unei personalități ale cărei spuse sunt „condamnate” la valoare prin ele însele, prin interesul public sau funcția documentară pe care le reprezintă.

Altfel, cred că o mărturie despre frumoasele vacanțe contează în măsura în care spune ceva nu atât despre un cineva, cât despre un timp istoric, despre un fenomen cultural, despre un ceva cât de cât obiectivabil. Drept pentru care m-am gândit să inserez aici câteva fragmențele din jurnalul unei tabere pionierești și altele din jurnalul ultimei vacanțe studențești. Nici aici nu mi-a fost ușor să aleg: am oscilat între tabere pionierești sau uteciste despre care scriam în termeni precum „Amintiri din Munții Mezeșului, din minunata țară a Silvaniei” (vara lui 1975), „Tabăra micilor corespondenți de la Cîmpulung Muscel” (iarna lui 1975), „Tabăra matematicienilor olimpici de la Iași” (vara lui 1976), „Tabăra de pregătire pentru olimpiadă la română” (Piatra Neamț, vara lui 1980) - fiecare dintre acestea fiind o mică lume cu povestea ei din care se păstrează un pic nu numai în vagile mele amintiri, dar și în scrisorile primite de la prietene din toate colțurile țării, păstrate ca prin miracol.

Retrospectiv, toate vacanțele copilăriei și adolescenței mele întârziate au fost frumoase (petrecute fie la Craiova, fie la Oprișor, București, Severin, Timișoara ș.a.), dar am să închei, cum spuneam, cu două exemple care spun ceva mai mult decât ar face-o mica mea istorie strict personală.


7 august 1976, Victoria, județul Brașov

Am venit pentru prima dată într-o tabără republicană (?!-n.m.) a prietenilor naturii. De două săptămâni împreună cu colegii mei am învățat mai multe despre felul în care trebuie să cercetezi, să iubești și să ocrotești natura. Într-o excursie, Creasta Nordică a Făgărașului unde glaciațiunile au lăsat urme adînci ne-a lăsat pentru o clipă impresia că sîntem la poalele Alpilor (?!). Apoi pașii noștri au fost purtați de la Bîlea Cascadă la Circul Glaciar Bîlea, unde lacul cu același nume le oferă munților propria lor imagine, ca într-o oglindă. Pe Transfăgărășan ne-am gîndit la eroii care și-au jertfit zilele, nopțile și chiar viețile pentru a construi acest drum prin inima munților.

Ne-am dat totodată seama că noi, pionierii, avem sarcina de a readuce natura la viața ei inițială (?).

Ne-a plăcut mult și pe Valea Sîmbetei. Atunci am trecut peste cele șapte poduri ale rîului. Și apa nu cînta, ci făcea un zgomot asemănător unor căderi sub formă de cataracte (?). Dar cum de fiecare dată nimic nu e perfect, nu ne-au plăcut marcajele sub formă de triunghiuri de tablă, bătute în copaci cu ajutorul cuielor. Ele ar fi putut să fie sub forma unor stîlpi înfipți la baza trunchiului copacului, cu tăblițe dreptunghiulare. De asemeni am observat că au avut loc și defrișări neraționale care au dus la crearea torenților de pietre și chiar a alunecărilor de teren. Tot în această excursie, cu ajutorul academicianului Eugen Pora (?) am strîns resturile lăsate de turiștii neglijenți. Astfel am făcut ceva folositor, chiar dacă nu ne-a plăcut în acel moment.

Cum nu putem păstra o ordine mai ales într-o astfel de tabără, ne întoarcem cu cîteva zile în urmă, atunci cînd am făcut o drumeție la cabana „Floarea de colț”. Cu cortul, cu rucsacul, cu cîntece și voie bună am ajuns la cabană parcă plutind. Ne-am instalat și apoi domnul Eugen Pora ne-a vorbit din nou (?) despre menirea noastră. În aceeași zi, pe cîmpul dintre culmi a răsărit și floarea solidarității între pionierii români și pionierii sovietici. Am cîntat, am dansat și am fost fericiți.

Nu putem uita nici excursia la Păltiniș. Autobuzul înainta prin ceață, dar cîntecele și glumele noastre țeseau perdele transparente prin care zăream doar MAREA BUCURIE. Ca peste tot, la Păltiniș natura s-a dovedit darnică. Cum însă nimic nu poate dura la infinit, ne-am luat rămas bun și de la aceste locuri.

Un profesor de la Timișoara ne-a destăinuit multe taine ale plantelor: cum trebuie observate, cercetate, cum se pot recunoaște zonele poluate după licheni și alte lucruri interesante. ÎNCHEIERE.


4.08. 1987, Costinești

Prima după-amiază de plajă cînd rămîn singură în cameră la mini-hotelul Amiral 2. Am să citesc Un veac de singurătate. Poate și din Călătorie la capătul nopții. E bine din cînd în cînd să te confrunți cu ceilalți. Numai așa poate fi testată perspectiva prin care priveai lumea și lucrurile altfel, cu mult mai altfel decît sunt ele în realitate. Eu una am darul de-a complica lucrurile și de-a mi le face inaccesibile. Cînd de fapt ele sunt atît de simple și firești, atît de ale noastre.


6.08.1987, Costinești

Ultima zi petrecută aici cu Gabi și Neluș. Antepenultima zi de somnolență totală și absență a oricărei activități spirituale și pasiuni puternice: doar pizza și covrigi, bere, coupe-jacques, fiecare zi cam la fel. Seara - Holograf la Forum, cină cu cotlet și vin, bar Forum, Vox Maris. Nu pot să spun că am dus-o rău. (O zi specială a fost acum o săptămână, când Adrian Pintea a dat autografe pe plajă. Mi-a scris ceva foarte frumos pe o carte). În fine, cheltuieli aiurea și remușcări pentru sacrificiile mamei și ale tatei.

Astă seară este festivitatea de premiere (la Festivalul Filmului Românesc). Oare cum va fi? Firesc ar fi ca Adrian Pintea să ia marele premiu pentru interpretarea rolului masculin Iorgovan (din filmul Pădureanca; ceea ce s-a și întâmplat, premiul fiind împărțit cu Șerban Ionescu - n.m.). Vom vedea.

În acest moment cel mai bine mă exprimă Gabriel Garcia Marquez, Un veac de singurătate, roman, trad.și pref. Mihnea Gheorgiu, BPT, 1979, Ed. Minerva, București: [Pe Ursula Iguarán și José Arcadio Buendía, mai mult decît iubirea, îi lega o remușcare comună]. p.52: «(…) Au continuat să trăiască astfel într-o lume fugară, deocamdată țintuită în cuvinte, dar care nu va întîrzia să le scape fără întoarcere de îndată ce vor uita însuși înțelesul scrierii».

Comentarii cititori
sus

Irina Wolf

 

La bunici

 

Mașina urca anevoie pe strada neasfaltată, plină de hârtoape. Drumul era atât de prost, încât mama și cu mine fusesem nevoite să coborâm și să străbatem calea până la casa bunicilor pe jos. Pe vârful dealului se deslușea deja moara satului. Acolo urma să lăsăm mașina. Într-un an plouase puternic. Atunci ulițele s-au transformat cu repeziciune în „râuri” de noroi. Singura noastră salvare fusese tractorul. Numai el reușise să tragă mașina împotmolită în mocirlă spre ieșirea din sat.

Dacă mama nu m-ar fi ținut de mână, aș fi zbughit-o până aș fi simțit îmbrătișarea caldă a Bunelului. Nu mai aveam stare, abia așteptam să ajung. Nu eram singura nerăbdătoare. În fiecare vară Azorel și Cociubei, cățeii atât de dragi mie, mă așteptau să-i scot la plimbare. Eram un copil zburdalnic și tare neastâmpărat, iar la bunici mă simțeam în lumea mea. Fugăream gâștele și găinile lui Mamaie, necăjeam curcile și cocoșii. Zilnic îl urmăream pe bunicul cum meșterește prin curte și pe moșie. După ce își termina treburile, plecam să colindăm pe dealuri sau prin pădurea de tei. Cu toate că era de vârstă înaintată, Bunelul avea mersul tare sprinten. Abia reușeam să țin pasul cu el. Cățeii erau nedezlipiți de mine. Din când în când lanțurile lor se încolăceau în păpușoiul des prin care treceam, făcându-mă să rămân tare în urmă. Degeaba strigam dupa Bunelul să mă aștepte. Demult auzul lui lăsa de dorit.

Între timp mama îmi descoperea absența. Faptul că Bunelul se întorcea singur era motiv de mare panică. “Stai fără grijă”, încerca acesta s-o liniștească. “Să nu cumva să bați copilul. Câinii cunosc drumul spre casă”. Când într-un târziu ajungeam și eu, mă simțeam în siguranță. Știam că bunicul mă va apăra. Așa zgâriată și murdară mă aruncam pe căpița de fân, unde rămâneam până seara. Atunci mă lua Mamaia în primire. Cu ochi mari o urmăream cum pregătea aluatul de pâine. Pe când mă așezam cuminte lângă cuptor și o așteptam să coacem lipiile, bunicul stătea cu tata la taifas. Străbunica ne aștepta pe prispă. Cu toate că avea 92 de ani, cafeaua și țigara erau nelipsite. Erau seri calde, o liniște de nedescris. Electricitatea nu ajunsese încă în satul bunicilor. La lampa cu gaz ascultam până târziu în noapte poveștile Nanaiei. Dacă ar fi fost dupa mine, aș fi fost tare bucuroasă să rămân pentru totdeauna acolo.

 

Comentarii cititori
sus

Aprilia Zank

 

O vacanță cu cântec

 

Ca să spun adevărul, am fost mereu cam sceptică apropo de clasificări făcute cu intenția de a stabili non plus ultra unor însușiri: cel mai bun prieten, cea mai frumoasă zi din viață, cea mai interesantă carte pe care ai citit-o și așa mai departe.

Mi s-a părut întotdeauna că făcând o alegere de felul acesta, o judecată de valoare de fapt, nedreptățești pe toți ceilalți „participanți” la competiție, care, fiecare în felul lui, pot avea merite la fel de mari.

Așadar, din momentul în care am început să mă gândesc care din multele vacanțe petrecute de mine ar putea figura ca fiind cea mai frumoasă, mi-am dat seama că nu pot lua în niciun chip o hotărâre cât de cât obiectivă: fiecare vacanță a fost, în felul ei, deosebită: cele din timpul școlii petrecute la bunici, la mare sau la munte, vacanțele din perioada studenției în taberele de la Costinești, cele mai târziu cu familia și copiii mei în diferite locuri din lume. Căci trebuie să menționez, purtând cu mine o recunoștință deosebită faptului că viața mi-a oferit această șansă, că am avut norocul să străbat multe meleaguri ale lumii. Nu este momentul, desigur, să pomenesc aceste voiaje aici, dar gândindu-mă la o vacanță deosebită, mi-a venit în minte un episod care s-a petrecut într-una din aceste călătorii, episod care a fost în același timp amuzant și impresionant.

Cu cinci ani în urmă am fost pentru a doua oară cu familia mea, soțul și doi copii, în Japonia, la Tokyo. Ca și prima dată, deja la prima ieșire în oraș am fost uluiți de o mulțime de lucruri deosebite. Nu știai de ce să te minunezi mai întâi: de modernismul arhitectonic, de trepidația vieții cotidiene a milioanelor de oameni care își urmau drumurile și ocupațiile în această metropolă, despre care într-adevăr se poate spune că nu doarme deloc, de tinerii joviali și bine dispuși pe care îi vedeam peste tot - cei mai mulți trăznit îmbrăcați și o bună parte din ei, atât băieți cât și fete, cu părul vopsit într-un blond ciudat - sau de magazinele cu articole electronice de la fiecare pas, și, întrecându-le chiar și pe acestea, de abundența sălilor de jocuri în care o mulțime de oameni de toate vârstele petreceau ore în șir într-un vacarm de muzică, zdrăngăneală de fise și tot felul de alte zgomote electronice care îți cădeau în cap ca o grindină ce nu se mai termina.

Desigur că încercam să rămânem receptivi la toate și să ne bucurăm de ineditul imaginilor și experiențelor noi pe care le făceam acolo, totuși, uneori, puterea de asimilare a noului și a neprevăzutului ajungea la limite destul de acute: te simțeai într-adevăr într-un loc străin, ca să nu zic straniu, și aveai nevoia să te retragi, chiar și pentru scurt timp, undeva, într-o „oază” de liniște ca să te „regăsești” și să te regenerezi un pic. Nicio șansă desigur, dat fiind că fiii noștri, iubitori înfocați ai orașului Tokyo, doreau să guste cât mai mult atmosfera nebunească a acestei metropole.

Așa că nu mi-a rămas altceva de făcut decât să-i urmez cu bravură, înaintând tot mai mult în inma tumultului din cartierele orașului, care în timpul serii se transformau în adevărate focare de muzică, jocuri, ba chiar dansuri de stradă, pantomimă și alte manifestări mai mult sau mai puțin artistice.

Aveam deja sentimentul de plonjare într-o lume oarecum ireală, în care toate se amestecau și începeau să se învârtească într-un fel aproape îngrijorător, când, deodată, aud sau mi s-a părut că aud pe cineva cântând, ca să nu zic răcnind, în românește. În primul moment m-a cuprins un acut sentiment de panică, de teamă că încep să-mi pierd rațiunea, și am așteptat ca această „viziune” acustică să dispară, dar nici vorbă, cuvintele românești se rostogoleau asupra mea într-un tempo vivace și o atmosferă de bună dispoziție surprinzătoare. Mi-am încordat ultimele resurse de atenție și concentrare, și trebuie să spun că mi-a trebuit ceva timp până se realizez că miraculoasele cuvinte lălăite în gura mare, care veneau din diferite difuzoare date la maxim, nu erau altceva decât cele, antrenante, ale șlagărului românesc de pe atunci, „Dragostea din tei”. Știam că această melodie ajunsese de mare succes în multe părți ale lumii, dar nu m-am așteptat ca japonezii să o iubească așa de mult încât să o asculte la un număr așa mare de megafoane din acea zonă de distracții.

Ușurată că mintea nu mi-a luat-o chiar razna și bineînțeles foarte mândră și bucuroasă că melodia „noastră” se bucură de atâta popularitate, mi-am luat un nou avânt și am continuat hoinăreala încă o bună bucată de timp, cântând în gura mare cu un grup de tineri japonezi „Dragostea din tei”.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey