Ion Buzera
Gellu Dorian
Mircea Gheorghe
Ovidiu Pecican
Bogdan Suceavă

 
sus



Literatura, la moment

 

1. "Prea mulți critici pentru o literatură atât de mică", spunea Eugen Simion. Cum vi se pare raportul numeric creatori / critici la noi?

2. Ce calitate îi este indispensabilă unui critic literar? (Puteți aminti mai multe, dacă este cazul)

3. Cum ați caracteriza starea poeziei, prozei și criticii literare românești în momentul actual?

(C.M.U.)

Comentarii cititori
sus


Ion Buzera


Prea puțini critici valoroși


1. Eu cred că avem prea puțini critici literari valoroși în literatura română contemporană.

2. Inteligență, erudiție, liberalism în gândire, consecvență în atitudine, independență despirit, deschidere multidisciplinară, instinct al frazării, știință a dozării efectelor ideatice,bună cunoaștere a direcțiilor esențiale (europene etc.) în domeniu, simț al umorului,disponibilitate cât de cât empatică, neutralitate în raport cu orice alienare contextuală, adică cu orice tinde să fie străin actului de judecată estetică, rigoare argumentativ-conceptuală, nerv analitic, intuiție a "constituenților" valorii literare, nondogmatismaperceptiv, calm al poziționării valorilor pe harta personală, determinare în comunicareaacestei poziționări, har, balizaj teoretic de producție "indigenă", adică personală,inițiativă taxonomică și de orice alt fel util în regândirea posibilităților profesiei.

3. Nu tocmai catastrofală.


Comentarii cititori
sus

 
Gellu Dorian

 

La noi predomină extazul în fața nimicului la modă

 

1.Eugen Simion are dreptate doar în privința criticii, nu și a literaturii române, care nu este deloc una mică, ci una prost promovată, prost receptată, prost analizată și așa mai departe. Dar, paradoxal, deși sunt mulți critici, cea mai mare parte din cărțile apărute rămân necomentate, neobservate, ignorate. Vorbesc de cărți bune nu de tot felul de maculatură care oricum trece în veșnică uitare. Foarte mulți scriitori români contemporani, deși scriu în limba română, unii de reală valoare, după poziția pe care o au unii critici față de ei, față de cărțile lor, nu fac parte din literatura română. Astfel, avem două literaturi române: una, cea a criticii literare, extrem de săracă, dar cu cîteva nume mereu pe val, preluate și de alte instituții care le promovează în afară, unde ating tiraje de cîteva zeci sau în cele mai bune cazuri de cîteva sute, creînd imaginea insuccesului de piață și de presă a scriitorului român, și alta, care însumează mult mai mulți scriitori, unii cel puțin de valoarea celor care sunt în atenția criticilor și istoricilor literari, scriitori care ajung foarte rar pe masa cititorilor specializați, care sunt criticii, și care dau, pasămite, direcția într-o literatură. Din păcate niciun critic literar sau vreun istoric literar nu a făcut simbioza între aceste două literaturi române, pentru a crea imaginea unei adevărate literaturi române. Din acest punct de vedere, cred că de fapt, nici nu avem critici literari adevărați, ci un soi de comentatori de literatură sau de cărți, foiletoniști, atenți la cum bate vîntul dintr-o direcție sau alta, corupți de micile lor interese, în sensul de a se apropia de o editură sau alta la care apar cărțile care, după părerea lor, contează. Și astfel s-a creat un fel de literatură de succes, subțire, oportunistă, după ureche, preluînd modele de succes de aiurea, de cele mai multe ori perimate acolo.

2. Una singură: să fie cititor adevărat, empatic cu majoritatea cărților apărute în literatura din care el face parte. Și dacă ar fi să mai enumerăm și altele, ar fi suficiente, care, însă, din păcate, sunt mimate în cea mai mare parte de critica literară de la noi, dezorientată, care nu știe, de regulă, să aplice noile teorii ce apar în critica la zi din lume sau dacă le aplică, le aplică prost, epatant. La noi predomină ditirambul, encomionul, extazul în fața nimicului la modă, critica de suprafață, nu de profunzime, de analiză, recenzia alambicată care este prezentată ca articol critic sau eseu, superficialitatea și pseudo-doctismul datorat diplomelor de doctorat obținute fie pe bani, fie la o șuetă cu coordonatorii de astfel de cursuri devenite banale.

3. Față de starea criticii, starea poeziei și prozei românești în momentul de față este una foarte bună. Însă, din păcate, neluată în seamă, nepromovată, ignorată sau atunci cînd este luată în seamă, fie este lăudată pe nemerit, fie este luată în zeflemea de priviri piezișe, pline de umori și complexe exhibate în articole jenante.

 

Comentarii cititori
sus

 

Mircea Gheorghe

 

Cunosc autori cu totul onorabili
care n-au ajuns niciodată sub ochii unui critic adevărat

 

1. Nu cred că există un raport numeric ideal între numărul scriitorilor și cel al criticilor. E un fapt care se autoreglează în funcție de o mulțime de variabile cantitative și calitative, literare și extraliterare. Dar cînd Eugen Simion vorbea de numărul exagerat de mare al criticilor, el se referea, dacă-mi aduc bine aminte, la situația literaturii dinainte de '89. Literatura vremii aceleia era animată de nume dintre care unele vor mai rămîne probabil în memoria noastă colectivă și a urmașilor noștri cîteva zeci de ani, dar era și "mică" întrucît condițiile limitative ale libertății de expresie țineau departe de porțile ei o mare parte dintre potențialii scriitori interesanți. Dialogul cu mișcarea mondială de idei era extrem de redus și accesibil doar unei minorități infime, și atunci doar prin conjugarea excepțională a unor împrejurări favorabile. Așa încît micimea și provincialismul literaturii române, în pofida unor talente admirabile erau reale.
Dar după 1989 lucrurile s-au schimbat. În condițiile postcomuniste ale libertății de expresie se scrie și se publică incomparabil mai mult decît înainte de 1989. Nu mai există nici grila de subiecte care limita drastic producția literară pe vremuri. Acum se poate scrie oricum și despre orice și realmente se scrie oricum și despre orice. Și între timp a apărut și Internetul care, practic, a anulat orice obstacol din fața celor dispuși să se manifeste ca autori.
Firește că dacă se scrie și se publică mult mai mult nu înseamnă că se scrie și mult mai bine. Căci dacă a crescut substanțial numărul cărților bune a crescut pe de altă parte în proporții geometrice și numărul celor proaste. Orice persoană înlesnită materialicește, cu veleități literare, își poate găsi o editură care să-i editeze producția, indiferent de valoarea ei. Nu-i rău dacă rezultatul este o carte bună sau măcar lizibilă. Dar e rău dacă se editează o simplă maculatură sub chipul respectabil al unei cărți cu ISBN și cu o copertă a patra ocupată de elogiile de circumstanță ale editorului.
Și atunci în raport cu numărul uriaș de cărți apărute pe diferite căi putem oare deplînge numărul prea mare al criticilor? Să rămînem pe tărîmul adevărurilor elementare: dacă admitem că una dintre funcțiile criticului autentic este să promoveze valoarea și să pronunțe un maiorescian ”în lături” adresat falsei literaturi, atunci numărul criticilor mi se pare prea mic! Dacă o altă funcție a criticului este să creeze puncte de vedere noi în raport cu o operă, atunci cărțile excelente apărute în ultimii douăzeci și ceva de ani - ca să nu mai vorbim de marile opere clasice - au nevoie de noi demersuri reflexive, de noi lecturi, de noi inițiative critice spre a nu fi îngropate și pierdute definitiv sub muntele noilor apariții ori sub maculatura cu pretenții de literatură. Dacă altă funcție a criticului este să orienteze gustul publicului și eventual să-l rafineze, mai ales în contextul, zeci de ani fluid, al tranziției de la o cultură dirijată la una liberă, atunci numărul criticilor-mentori de descendență saint-beuve-iana nu poate fi niciodată prea mare. Cunosc autori cu totul onorabili care n-au ajuns niciodată sub ochii unui critic adevărat. Există cărți percutante care trec neobservate și dispar de pe piață așa cum au apărut. Cu discreție, citite și prețuite de o mînă de oameni, atît cît le permite tirajul modic. Una dintre cauzele acestor pierderi, care nu sînt doar individuale, este, desigur, și bruiajul informațional produs de zeci de autori veleitari și cu o autopromovare extrem de agresivă.
Pe de altă parte, nu sînt sigur că afirmația categorică potrivit căreia în alte părți critica a dispărut fiind înlocuită cu marketingul cultural este cu totul justificată de realitate. Între marketingul cultural și critică relația nu este de concurență ori conflict, ci de complementaritate. Marketingul cultural transformă cartea într-un produs social și face din ea un posibil obiect de reflexie colectivă pentru masa cititorilor și pentru comunitatea criticilor. Cred că la noi există o prejudecată fals aristocrată față de acest tip de marketing care, în fapt, este un instrument de punere în funcțiune a dinamicii acțiune/retroacțiune. Precum cheia de contact la un automobil care face legătura dintre nevoia noastră de deplasare și capacitatea motorului de a ne-o satisface. Iată un exemplu pe care-l cunosc ceva mai bine. Și în Quebec, la fel ca în România, la fel  ca pretutindeni, de altfel, profesia de scriitor nu face parte din topul profesiilor rentabile. E mult mai profitabil materialicește  să fii contabil, inginer sau avocat. O scriitoare cunoscută, autoare a vreo cincisprezece romane, mărturisea cu mulți ani în urmă că venitul ei anual din literatură nu ar depăși suma alocată unui asistat social. Și că, deci, spre a trăi decent are nevoie de altă slujbă. Situația aceasta este trăită în continuare de marea majoritate a scriitorilor din Quebec.
Dar există și excepțiile, numeroase.
Literatura francofonă din Quebec (literatura quebecheza), cu mai puțin de cinci-șase milioane de cititori potențiali este o literatură care se autodefinește, fără complexe, drept o literatură mică. Totuși, ea produce destul de frecvent cărți vîndute în Quebec în zeci și sute de mii de exemplare. Un roman balzacian precum Le Matou al lui Yves Beauchemin s-a vîndut în anii '80 în peste un milion de exemplare. Alături de Yves Beauchemin sînt și alții. Marie-Claire Blais, Marie Laberge, Gilles Courtemanche, Marguérite Lescop, Michel Tremblay, Yves Thériault, Dany Laferrière, Sergio Kokis etc sînt exemple de scriitori de toate calibrele, născuți în Quebec ori veniți aici ca simpli emigranți de sub alte ceruri, care au publicat ori publică în tiraje incomparabil mai mari decît ale scriitorilor din România din topul național. Or scriitorii români trăiesc totuși într-o societate cu un bazin de cititori de cel puțin două-trei ori mai mare.
Decalajul crește dacă părăsim topul.
Venitul nu mai mare decît al unui asistat social, de care se plîngea scriitoarea Francine Allard, presupune vînzări anuale de circa zece mii de exemplare. Și asta înseamnă că practicarea literaturii în Quebec aduce totuși o oarecare recompensă materială autorului, chiar dacă nu-i îngăduie să trăiască la un nivel confortabil. Cît de mare sau cît de mică este această recompensă ține în mare măsură de profesionalism, de prolificitate literară, de abilitatea în a negocia cu editorii. Așadar, de responsabilitatea și de anvergura personalității autorului.
Privesc în jurul meu cu speranța că mă înșel : niciunul dintre amicii mei scriitori editați în 300-500 de exemplare nu cîștigă direct nimic din cărțile publicate. Ori cel mult firimituri insesizabile. Dar indirect, colateral, de la caz la caz, da: stima confraților și a familiei, bucuria de a fi citit cu empatie de cîțiva prieteni și necunoscuți, satisfacția unui comentariu critic elogios, dreptul de a se numi scriitor și a face parte din asociații profesionale, posibilitatea de a-și găsi o slujbă remuneratorie și aducătoare de putere în lumea literară sau în presă etc.
Și atunci, sînt oare comparabile șansele pe care le are cartea unui scriitor de valoare din Quebec să se impună atenției criticii și cititorilor cu șansele cărții unui scriitor român de calibru valoric asemănător?
Și dacă nu sînt cinci sute de exemplare, ci o mie sau două mii, sau zece mii (rarisim) șansele acestea tot nu sînt comparabile cu ale unui alt scriitor, nicidecum mai talentat, nicidecum mai ”artist”, dar ale cărui cărți, într-o cultură unde se practică marketingul artistic, ajung sub ochii a milioane și a milioane de cititori.
Aici s-ar naște o altă discuție cu punctul de plecare în lumea editorială: literatura română nu se vinde. Este realmente o altă discuție, cu alte linii de dezvoltare decît cea a dezbaterii de față.
Dar problema tirajelor - să punem deocamdată în paranteză posibilitatea practică a rentabilizării lor - ne conduce direct la un alt subiect sensibil. La complexul nostru că nu avem laureați ai premiului Nobel.
Mi se pare absolut fals acest complex dacă se axează pe o insinuată sau presupusă lipsă de valoare a românilor. Cred că nu avem niciun premiant Nobel fiindcă nu știm, n-am știut niciodată, să ne vindem scriitorii de mare valoare. Premiul Nobel nu este un premiu de lansare sau de consacrare cum îl consideră mulți la noi, ci doar unul care confirmă o notorietate. Se invocă și se examinează desigur meritele operei (nu orice scriitor cu mare succes comercial internațional este și eligibil), dar criteriul esențial pentru a le lua în considerare este răspîndirea operei. Cu alte cuvinte, nu toți scriitorii celebri devin candidați Nobel, dar toți candidații Nobel sunt deja celebri. Este, în ultimă instanță un premiu de popularitate precum premiul librarilor sau premiul publicului la marile tîrguri de carte. Firește că librarii și editorii din alte țări îl recuperează din motive economice, inversînd ordinea criteriilor care au stat la baza decernării lui. "Scriitorul (francez, englez, german, norvegian, columbian etc.) X a primit premiul Nobel. Cărție lui s-au vîndut în n milioane de exemplare. Citiți-l neapărat și dumneavoastră, este obligatoriu  pentru o persoană cultivată".

Reîntorcîndu-ne la noi, ideea ar fi că abia atunci cînd un scriitor român de mare valoare va fi făcut celebru în România, așadar citit de toată lumea, abia atunci, deci, se vor interesa cu adevărat și alții de el. Sutele de mii de cititori  "naivi" (semantici, cum îi numește Umberto Eco) contribuie mult mai mult la interesul editorilor și traducătorilor străini față de un scriitor român, la faima nobelizantă a operei lui, decît cronicile pline de osanale citite de cîteva sute de inși sau decît inițiativele oficiale ale instituțiilor guvernamentale abilitate în promovarea culturii în afara granițelor.
Dar dacă sîntem stoici e foarte bine și așa. Am mai scris undeva, un vin bun nu e mai puțin bun dacă-l beau o sută de oameni și nu o sută de mii. Nu e nimic umilitor în faptul că nu împărțim vinurile noastre bune cu toată lumea. E doar nepractic pentru producătorii de vinuri.

2. Cred că esențial este profesionalismul. El include totul: inteligență, cultură, pasiunea ideilor și pentru studiu, deschidere și empatie, finețe, rectitudine, onestitate, forță de caracter etc. etc. Ar fi un discurs demn de marchizul de la Palice să ne ocupăm de rolul și importanța fiecăreia. Dacă lipsește oricare dintre ele, criticul își pierde o parte din credibilitate.
Din cauza asta meseria de critic literar este o meserie grea. Cesare Pavese vorbea ca un critic despre poezia sa în Meseria de a trăi. El era în raport cu propria lui operă un critic extrem de pedant și de onest.

3. Literatura română de azi mi se pare incomparabil mai vitală decît cea de dinainte de 1989. Aș compara lumea literară nu doar din România, ci de pretutindeni - scriitori, organizațiile lor profesionale, cărți, reviste, edituri, saloane și tîrguri de carte etc. - cu o imensă junglă. Nu în sensul metaforei-clișeu a concurenței sălbatice și a dominației celor mai puternici, ci în sensul propriu de ecosistem complex în care formele elementare de viață conviețuiesc cu cele mai evoluate, de la bacteriile din sol pînă la marea vegetație tropicală și la mamifere. Caracteristica elementară a junglei este că ea nu e un produs artificial al omului. De aici, sănătatea și armonia mecanismelor sale de autoreglare. Care, firește, nu sînt totdeauna idilice.
În comunism, nu exista această junglă. Ea era înlocuită cu un artificial parc ideologic. Vegetația naturală, nu cea cultivată își făcea loc insidios printre arborii și arbuștii agreați de regim pentru capacitatea lor a înfrumuseța peisajul.
Acum avem o junglă adevărată. Găsim de toate în ea. Și cînd ceva nu funcționează cum trebuie, cauza trebuie căutată în atavismele rămase încă active după dispariția parcului.
Din alt punct de vedere, negativ de astă dată, ceea ce se vede din poziția de observator în care mă aflu este diviziunea. Lumea literară de azi mi se pare o aglomerare de cluburi (pe generații, în jurul unor edituri, a unor reviste etc.) între care circulația și comunicarea se face cu greutate și doar în limitele unei sociabilități rezonabile. Relațiile sînt tensionate. Pornindu-se de la fleacuri, între scriitorii aparținînd unor cluburi diferite se nasc polemici virulente și disproporționate - semn de frustrare și de agresivitate comprimată. Fiecare club are vedetele lui care de regulă sînt puțin respectate de cluburile adverse. Se practică și ignorarea mutuală și condescendentă.
Nu sunt convins că diviziunea aceasta, de va fi fiind reală, așa cum o văd eu, are efecte pozitive. Sinergia creatoare a celor care s-ar prețui, s-ar confrunta și s-ar sprijini cu urbanitate, modestie și bună credință, influențele mutuale, conștiința de a participa la evoluția literaturii naționale ca la un mare și neoficial proiect colectiv, asumat cu profesionalism și în toată libertatea de cei care aleg să fie poeți, prozatori, dramaturgi, critici ori editori, toate acestea mi se par, în mare măsură, stînjenite.
Dar poate că e inevitabil să fie așa. Nici în alte părți situația nu va fi fiind fundamental alta și nici la noi n-a fost în alte perioade (în cea interbelică, de exemplu).


Comentarii cititori
sus


Ovidiu Pecican

 

Logica best seller-urilor
a înlocuit-o pe cea a calității literare

 

1. În general, în lume, meseria de critic literar se cam duce pe copcă… Producția de masă, mai ales în statele uriașe - S.U.A., în primul rând -, combinată cu hegemonismul cultural (unde sunt banii, acolo sunt și centrele de unde emană noile reguli, practici și mode) fac din lumea transatlantică polul luminos al culturii acestui început de veac postcomunist (pentru noi). Persistența noastră în siajul tradiției franceze sau germane ne clasează instantaneu, fără alte examinări, printre provinciali. Editurile au înțeles asta cam prea repede și, prin politicile lor de marketing, fac totul pentru a o sublinia. Producția națională reprezintă sub 50% din ceea ce se oferă pieței de către casele editoriale care dau tonul, accentul cade pe autorii de succes - premiați, de preferință - din arealurile culturale mari, circulante universal (întâi cel anglo-saxon, apoi cel hispanic, cutare a descoperit în ultimii ani că și japonezii aduc bani celui care îi oferă pieței cititorilor români etc.), iar treptat logica best seller-urilor a înlocuit-o pe cea a calității literare. Dominând cantitativul, principiul pieței, nu va mai conta prea mult stabilirea calității, ci se va ajunge, mai devreme sau mai târziu, la situația constatată deja pe piața românească a stabilirii de rating-uri cu steluțe (maximum cinci) și la înlocuirea discursului critic consacrat, prin fișarea succintă, eventual într-o singură frază, a subiectului cărții. Un ziar începuse, de altfel, să editeze în traducere suplimentul literar prestigios peste ocean al unui mare cotidian, unde și categoriile cărților erau buimăcitoare (cu copertă tare, format normal, literatură pentru copii, pentru adolescenți, fantesy, non-ficțiune etc.).
Desigur, nu aș subestima îndărătnicia spiritului european. Criticii tineri nu par mai puțin orgolioși decât cei demult consacrați, dar tot mai mult critica ar putea deveni înrudită cu arta bilanțului literar, eseu, proză analitică sau poem deghizat.

2. Stăpânirea de sine și… umorul. După cum o demonstrează unele cazuri, poți fi nebun cu acte în regulă și autor de monografii literare în același timp; poți fi lipsit de stil, dar de o anume acribie; poți fi lipsit de gust, dar atent la înșiruirea după numele mai îndrăznețe; poți comenta ce zic alții, cum zic alții, să le placă altora.
În fața atâtor posibilități de joasă altitudine nu trebuie uitată nici relația cu autorul. Acesta este adeseori trufaș, vrea să verifice temeinicia lecturii criticului, și recunoașterea colegială și-o oferă numai acelora care scriu ce crede el că se cuvine scris. Am întâlnit în ultima vreme oameni de mai multe vârste care au această obsesie infantilă, neținând seama că demersul critic este îndreptat către cititori, nu către producător (care, după ce și-a spus partitura, ar face mai bine să amuțească răbdător până la următoarea carte), și pentru a le împărtăși acelora ideile proprii, nu ale autorilor. Pentru critic, ideea, volumul, autorul, direcția sau literatura comentată sunt puncte de pornire, nu halte obligatorii. Criticul nu trebuie confundat cu femeia de serviciu care rânește după ce autorul s-a isterizat, s-a drogat, s-a extenuat, a deversat într-o tentativă disperată de a atrage atenția asupra lui. Criticul își afirmă propria viziune asupra lumii, propria tablă de valori și propriile puncte de vedere. Literatura, din punctul meu de vedere, nu este o zonă cu dejecții, nici o rezervație psihiatrică și nici măcar un tămbălău de tipul "Românii au talent" (unde numai unii, destul de puțini, chiar îl au!). O anume demnitate nu i-ar strica autorului, după cum nici scălâmbăiala criticului nu este cu nimic mai simpatică. În această ordine de idei, tot ridicole mi se par și pretențiile unui astru de ultimă generație care, într-o greoaie monografie dedicată unui clasic, se izmenește că ar fi fost ghidat de… filosofia analitică (hahaha!). Dreptul lui, desigur, dar spectacolul adulatorilor mi-a produs un amuzament de durată. Un alt companion de-al acestuia a fost în stare să falsifice deliberat semnături ale unor confrați, pe un blog, asumând ilicit mai multe identități, doar pentru a da mai multă greutate propriilor opinii partizane. Ce să mai vorbesc de anonimele pe care, în calitate de maestru al unui sit literar, nu s-a rezumat să le scrie, ci le-a și publicat acolo, cu intenția explicită de a aduce atingere unui confrate de vocație? Să mai pomenesc încăierările "fraterne" pricinuite de poziția profesională (și, se prezumă, economică) unui critic pe care îl invidia altul? Mai bine nu.

3. Momentul actual mi se pare de o diversitate și de o calitate literară explozivă. Cred că după douăzeci și doi de ani de libertate de expresie și de libertate economică, nici măcar marea depresiune financiar-bancară și în materie de investiții nu a reușit să clatine radical această calitate. Clasicii români și străini au fost reeditați la prețuri accesibile, prin grija câtorva ziare, unii chiar în ediții însoțite de comentarii critice, antologii de citate din critica clasicizată, și de tabele biobibliografice. Autorii actuali au făcut obiectul unei colecții uluitor de ieftine, cu câțiva ani în urmă, prin grija altui ziar. Există o ediție de lux a clasicilor noștri, de care se ocupă un critic academician, și care, deși frige la buzunar, este excelent că există. Autorii originali tineri și maturi sau cei vârstnici pot publica, la edituri mai mari sau mai mici tot ceea ce scriu fără a mai aștepta ani și decenii și fără vreo interdicție formală, de natură ideologică. Nu spun că se publică tot ce se scrie, pe o piață liberă unii te acceptă, alții te refuză. La fel, nu spun că tot ceea ce apare se bucură de atenția cuvenită sau că în critică nepărtinirea și traficul de influență ar lipsi cu totul. Important este însă că manuscrisele ajung la cititor, așteptându-și receptarea meritată. Se redimensionează și statura autorului de literatură, după ce ea s-a diminuat și a devenit mai curând marginală. Noul profil al scriitorului este mai curând unul plural și fluid, el cultivând mai multe genuri și ilustrându-se de multe ori impetuos în ele. Ideea romantică de capodoperă s-a mai diluat, fiind înlocuită de cea a cărții de succes și a operei ca ansamblu semnificativ de specimene.

 

Comentarii cititori
sus


Bogdan Suceavă

 

Înainte de a fi critic literar, trebuie să fii cineva

 

Așadar Prăvălia culturală își concentrează acum interesul asupra posibilelor calități ale criticii literare. Binevenit moment, frumoasă întrebare. Să spunem de la bun început că e foarte mare nevoie de contribuția criticii literare în spațiul mediatic atât de divers de azi. Mereu e nevoie de privirea care izbutește sinteza, de pătrunzătoarea explicație, de cineva care reflectă asupra destinului literaturii, asupra culturii, în special asupra legăturilor secrete dintre creațiile culturale și interesul publicului larg. Tocmai de aceea nu e ușor deloc să fii critic literar, după cum ușor nu e nici să fii scriitor. Înainte de a fi critic literar, trebuie să fii cineva. Trebuie să stăpânești foarte bine trei sau patru limbi literare și să fi citit lucrările majore ale multor literaturi în original. Trebuie să publici constant în mai multe spații culturale, în plan internațional, ca să fii competent în spațiul românesc. De ce enunțăm aici o atât de înaltă cerință? Pentru că publicul românesc circulă astăzi mult, se află în contact cu evoluțiile ideilor din mai multe spații culturale, pentru că foarte mulți dintre românii care citesc dețin aceste competențe și o viziune multiculturală și, în consecință, perioada savanților cantonați într-o singură cultură e la fel de demodată ca și portul jobenului. Criticul literar ar avea menirea de a cuprinde tot ceea ce se desfășoară în spațiul cultural românesc de azi și, doar prin natura solidă a argumentelor sale, ar avea importantul rol să încerce a atrage atenția publicului larg asupra anumitor nuanțe ale fenomenului literar, cele care i se par lui importante. Nu vorbim aici despre universitarul interesat în literatura medievală, nici despre istoricul literar, ci strict despre specialistul în literatura vie, adică în cel mai interesant și mai plin de substanță fenomen cultural, acum și întotdeauna. Nimic nu e mai impresionant decât să surprinzi în plin proces de desfășurare închegarea unei creații pline de imaginație și originalitate. În fond, de asta-i invidiem pe cei care sunt adevărați critici literari: pentru că văd mai mult decât noi.

Și spun asta pentru că sunt ferm convins de supremația literaturii. Pentru mine, pur și simplu literatura e mai importantă decât filmul, decât politica (de care fug, după ce am cunoscut un întreg spațiu plin de oameni politici), decât matematica (pe care o practic ca profesiune), decât fotbalul și decât explorarea spațiului cosmic, pentru a lista aici doar lucrurile care mă fascinează. E o opțiune personală. Dacă am de ales între lectura unei cărți și un fim, aleg momentele de solitudine și reflecție la care invită lectura. Aleg momentele în care cred că găsesc răspuns gândului: pe mine mie redă-mă...

Pe de altă parte, mai sunt și ceilalți, cărora li se pare că sunt critici literari. Ar fi, de pildă, acel ușier care ține un fel de rubrică de analiză literară prin care nu face altceva decât să-și proiecteze puterea în spațiul public. El nu e critic literar, și de aceea nu e citit. Firește că toată lumea s-a prins. Ar mai fi și acela care s-a fotografiat călare pe cadavrul porcului răpus de Crăciun, râzând cu gura până la urechi, semn că și-a dat shut down la creier: nici el nu e critic literar, pentru că nu are gust. Ar mai fi și domnișoara care crede că a cunoaște literatura înseamnă a întreține relații profunde cu cât mai mulți experimentatori literari: ea nu e critic literar, deși dânsei suntem pregătiți să-i recunoaștem anumite competențe. Dacă tragem linie și adunăm, mai mulți se prefac a fi cunoscători decât sunt.

Lumea e frumoasă tocmai pentru că ne invită la decriptare. Pentru că, între toate aceste nenumărate căutări, există soluția.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey