Gabriel Andreescu
Liviu Antonesei
Marian Victor Buciu
Mihai Darabană
Adina Handolescu
Ioan Lascu
Marta Petreu
Dana Stănescu
Bogdan Suceavă
George Şipoş
Daniel Vighi

 
sus

Īnvăţămāntul – radiografii de toamnă (2006)

1. Īn ce măsură datoraţi ceea ce cunoaşteţi şi vă e util sistemului de īnvăţămānt (romānesc şi/sau unuia străin)?

2. Aveţi profesori cărora le purtaţi prietenie şi recunoştinţă? Studenţi/elevi preferaţi?

3. Ce vi se pare că nu merge bine īn sistemul de īnvăţămānt romānesc? (o experienţă personală poate fi mai expresivă decāt o analiză globală. Sau invers).

4. Ce consideraţi că merge bine? (exemple concrete)

5. Ce credeţi că e de făcut? Ce faceţi ca să duceţi lucrurile īntr-o direcţie care vi se pare bună? Care ar fi aceasta?

6. Ce nevoi (ignorate, īncălcate sau acoperite de sistem) aveţi?

Comentarii cititori
sus

Gabriel Andreescu

Ar rămāne destule locuri libere prin care competiţia ar fi redeschisă,
dacă din sistem ar fi scoşi afară plagiatorii, sau cei care nu produc
nimic validabil ştiinţific

1. Fiecare dintre noi datorăm īnvăţămāntului romānesc. Īnsă nu putem distinge impactul educaţiei formale de impactul educaţiei īn familie, sau al autoeducaţiei, sau al nenumăratelor īntālniri cu oameni care au avut un rol īn formarea noastră. (Īn limbajul unui fizician s-ar spune: variabilele nu sunt separabile). Apoi, ce īnţelegem prin "īnvăţămāntul romānesc"? Profesorii pe care i-am avut? Regulile care ne-au māncat copilăria? Curricula şcolară? Am īnvăţat mult la şcoală īntrucāt cantitatea de informaţie pe care o primea un elev de la clasa I-a la a XII-a era substanţială şi, la anumite materii, bine structurată. Pe de altă parte īntreaga politică şcolară a īncercat să limiteze personalitatea elevilor. Rezultatul? Depinde de fiecare. Presiunea poate să călească ori să distrugă, să īnmoaie.

2. Am ţinut la doamna Minea, īnvăţătoarea mea cea blāndă şi plină de tact. Paradoxal, cel mai mult a contat gestul pe care īnvăţătoarea l-a făcut la despărţire. Cānd am trecut īntr-a V-a, a venit să-mi spună că are īncredere īn mine. "Ştiu", mi-a spus doamna Minea, "că o să fii bun la materii, dar", mi-a zis, "m-aş bucura dacă ai fi şi cuminte". M-a rugat să mă schimb. Ca elev al ei fusesem premiant, dar mă arătasem, se pare, recalcitrant. Atenţia şi īncrederea oferite īn acea convorbire īntre patru ochi pe culoarul şcolii nr. 1 din Buzău m-au făcut să mă schimb peste noapte. A fost ca o revoluţie. Din bătăios, am devenit liniştit, chiar retras.

La şcoala generală nu am avut profesori memorabili. Mi-au rămas īn minte, ciudat, mai ales amănunte. Profesoara de romānă dintr-a V-a, care a predat de altfel la noi doar cāteva luni, a fost la un moment dat excedată de colegul şi prietenul meu de clasă, Silviu Mareş, care īi tot deranja orele. Figura ei distinsă s-a māniat toată, părea gata să explodeze, a vrut să-i strige ceva. Aproape nu-şi găsea cuvintele. A apucat să spună: "Eşti o panteră roşie!".

"Panteră roşie"!? Chiar īn momentul ei de maximă furie, īn clipa lipsei totale de control, nu a spus "panteră neagră". A evitat redundanţa. Victoria spiritului stilat asupra vorbirii nestăpānite, atunci, a contat cāt toate lecţiile de literatura romānă pe care mi le predase.

Īmi plăcea franceza, dar profesorul de franceză mi-a rămas īn minte pentru altceva decāt formarea conjunctivului ori pasivului. Īntr-o zi, a intrat īn clasă şi a găsit lumina aprinsă. A īnchis-o fără vreun gest mustrător şi ne-a spus: "Ştiţi cam ce faceţi voi acum? E ca şi cum aţi sta la fereastră şi aţi arunca īn fiecare minut cāte o monedă de 15 bani". Nicicānd, niciunde nu am primit o lecţie de ecologie cu o asemenea putere de convingere.

Recunoştinţă īi port şi profesorului meu de fizică Lazarovici. M-a cucerit tot prin atenţia sa. Am simţit că mi-a dat mai mult decāt meritam. Aşa am ajuns să acord mai mult interes fizicii şi să urmez, iată, o ştiinţă pe care aş alege-o din nou dacă aş fi īn situaţia să optez īncă o dată. Şi chiar dacă am ajuns să mă ocup de domenii diferite chiar īnainte de a fi terminat facultatea.

La Universitate, am făcut parte din ultima sau penultima generaţie pentru care a mai predat Şerban Ţiţeica, un profesor de anvergură īn toate sensurile posibile. Viaţa mea complicată din acea vreme – am avut primul copil īn 1974, īn anul doi – m-a īmpiedicat să profit suficient de īntālnirea cu profesorii care predau la Facultatea de Fizică. Am fost īn multe privinţe autodidact, mi-am impus propriile mele ritmuri şi priorităţi, am beneficiat intelectual mai ales de contactul cu colegii. O excepţie a fost īntālnirea cu profesorul Solomon Marcus, pe care l-am īntālnit la sfārşitul anilor '70 - īnceputul anilor '80 datorită interesului pentru aplicarea metodelor matematice īn ştiinţele umane. Discuţiile pe care le-am avut cu el, īndrumarea sa discretă, respectul pe care īl arăta mai tinerilor parteneri de dialog şi aura pe care a asigurat-o şcolii romāneşti de poetică matematică au contat enorm pentru mine, īn acei ani.

Experienţa personală mă face să fiu mai flexibil cu studenţii. Am ore la SNSPA, cursuri de ştiinţe politice centrate pe tema minorităţilor, şi un curs de "Fenomene genocidare" la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti. Nu īnţeleg de ce se plāng alţi profesori de studenţii lor. Eu mă simt minunat cānd lucrez cu ei. Mulţi sunt interesaţi, doresc să se exprime, să comunice, să īnţeleagă, se vede că ceea ce dezbatem are greutate pentru viaţa lor.

3. Sunt multe lucruri care nu merg, dar voi selecta un singur aspect tocmai pentru a-l pune īn relief: calitatea cadrelor didactice, de la īnvăţători la profesorii universitari. Cei mai mulţi īmi par incapabili să răspundă, şi uman, şi profesional, cerinţelor unor copii care prin natura vārstei lor au minţile şi inimile deschise.

4. Īn sistemul universitar unele domenii – ştiinţe politice, economie etc. – sunt cu totul noi, īn conţinutul lor autentic, nu cel "reinventat" pe vremea comunismului. Īntre cadrele didactice care predau, mai multe au participat la crearea sau, poftim, transplantarea acestor discipline pe sol romānesc. Aceasta face ca ştiinţa predată să fie percepută şi să fie īn mod real o ştiinţă vie, īn creştere, cu miză umană şi profesională. Voi da un exemplu: studiile de gen īn Romānia. Masteranzii şi doctoranzii au fost deseori implicaţi īn cercetarea specifică datorită nevoii de a acoperi vastele pete albe ale domeniului. Nimic nu este mai formativ pentru un student decāt să fie implicat direct īntr-o cercetare, mai ales dacă ştie că e de frontieră, are miză.

5. Sistemul universitar romānesc are nevoie de o politică fermă de standarde, īn măsură să asigure o competiţie onestă īntre profesionişti. Ar rămāne destule locuri libere prin care competiţia ar fi redeschisă, dacă din sistem ar fi scoşi afară plagiatorii, sau cei care nu produc nimic validabil ştiinţific. Mulţi īncearcă să păcălească criteriile universitare prin sesiuni de specialitate la capătul cărora comunicările cele mai penibile sunt publicate īn editura universităţii. De ce să-şi păstreze un profesor catedra dacă de mulţi ani nu a produs un articol sau o carte capabile să atingă standardele recunoscute formal? Ce să caute īn universitate un profesor care vine la ore de două ori pe semestru, cursul fiind predat īn rest de către asistenţi?

6. Dacă este nevoie să "mă plāng" de ceva, aş arăta cu degetul la infrastructură, la condiţiile īn care īnvaţă studenţii şi respectiv, īn care sunt pus să predau şi eu.

 

Comentarii cititori
sus

Liviu Antonesei

Peste nu multă vreme, vor avea succes facultăţile şi universităţile
care vor avea selecţia cea mai dură

1. Īn destul de mare măsură. Am avut şansa să absolv una dintre puţinele serii de psihologie-sociologie din Romānia comunistă şi asta a avut şi multe avantaje. Cum ştim, īn 1949, disciplinele antropologice, dar şi altele, precum genetica sau cibernetica, au fost decretate de Stalin "ştiinţe burgheze" şi au dispărut din cīmpul academic al lagărului socialist. Īn timpul micii liberalizări, ele au reapărut īn Romānia. Am intrat la facultate īn 1972, cred că era a cincea serie, care s-a dovedit şi ultima. Cum nu se studiaseră aceste discipline atīta de multă vreme, nu existau profesori pentru ele, aşa că au fost recuperaţi specialişti interbelici, precum regretaţii Vasile Pavelcu, Ernst Stere sau Petre Botezatu, corpul profesoral fiind completat cu tineri asistenţi, care īnvăţau cam odată cu noi! Cum nu se făcuse psihologie vreo 20 de ani, decīt oarecum una practică īn laboratoarele CFR ori transporturi rutiere, iar de sociologie nici nu putuse fi vorba, a trebuit să mergem direct la surse, la literatura occidentală ori la tradiţia antebelică. A fost excelent, pentru că am fost scutiţi de o eventuală literatură băştinaşă poluată ideologic. Aceea, de-abia apărea! Eu, care eram francofon de felul meu, am citit cam toţi autorii importanţi din aceste domenii, dar şi cam toţi filosofii, mai ales prin intermediul francezei. Aşa că, de pildă, īn anul al doilea, am stat mai mult la BCU, citind de la 8 –9 dimineaţa pīnă la 8 -9 seara, cu pauză de prīnz, decīt īn sălile de curs. Mergeam doar la cursurile la care chiar aveam ceva de ascultat. Profesorii erau īnţelegători cu noi din acest punct de vedere – ştiau că, adesea, aveam mai multe de aflat la bibliotecă decīt de la ei. Cu recomandare de la un profesor, aveam acces chiar şi la cărţile din aşa numitul Fond S, tradus fie prin "special", fie prin "secret"!

2. Fără discuţie! Mai īntīi, desigur regretatului academician Vasile Pavelcu, specialist de formaţie franceză, care studiase cu Pierre Janet şi era axat pe dimensiunile calitative şi pe abordarea calitativă a vieţii afective, din cartea căruia - Drama psihologiei - am aflat, foarte tīnăr fiind, din prima parte care sīnt "defectele" psihologiei, iar din a doua, "darurile acesteia", deprinzīnd din start o viziune nuanţată despre aceasta şi despre ştiinţele antropologice īn general. El nu mai preda decīt cursul inaugural şi pe cel final la disciplina Psihologie generală, dar vă asigur că era suficient să prinzi pasiunea domeniului. Plus că erau admirabilele sale cărţi – nu doar foarte profunde, ci şi foarte bine scrise, aproape ca de un literat. De la alt profesor, īn schimb, Andrei Cosmovici, am deprins cealaltă parte a domeniului, care ţine de rigoare, de posibilităţile de măsurare, urmīnd cursul de Psihologie diferenţială, dar şi seminarul practic de Psihodiagnostic. Am avut de asemenea şansa să fac practica de psihopatologie la Spitalul Socola nu cu oricine, ci cu profesorul Petre Brānzei, unul din cei mai buni clinicieni romāni postbelici şi autorul Itinerarului psihiatric, un fel de biblie a psihiatriei pentru generaţii īntregi de studenţi medicinişti, care erau colegii noştri de practică şi cu care schimbam informaţii şi impresii. L-am lăsat la urmă pe profesorul Adrian Neculau, pe atunci tīnăr asistent, sosit de la un laborator din transporturi, care īnvăţa odată cu noi psihologie socială şi care mi-a īndrumat lucrarea de licenţă. Acum, sīntem colegi la facultate, unde a fondat cel mai serios colectiv din Romānia, poate din tot Estul, de studiere a reprezentărilor sociale. Cīt priveşte studenţii preferaţi, majoritatea īmi sīnt acum colegi, unii īmi ţin seminariile, alţii au plecat să ne reprezinte cu cinste pe alte meleaguri academice. Īn ultimii ani, de cīnd nu mai există un adevărat examen de admitere, dar au şi explodat cifrele de şcolarizare, e tot mai greu să-i depistezi pe cei foarte buni. Mă mai consult cu asistenţii mei, care făcīnd seminariile, au prilejul să-i cunoască mai bine decīt reuşesc eu. Oricum, cu cei care īşi dau şi licenţa sau dizertaţiile de la master cu mine rămīn īn general īn relaţie, fie şi doar prin poşta electronică.

3. Bine nu merg o mulţime de lucruri, īncepīnd cu subfinanţarea cronică şi terminīnd cu supraaglomerarea facultăţilor. Cea din urmă e, de altfel, consecinţa celei dintīi. Cum banii de la buget sīnt insuficienţi, facultăţile – cele pentru care este cerere, cum este, din fericire, cazul facultăţii mele! – dublează practic numărul de studenţi. Dar spaţiile sīnt aceleaşi, logistica aceeaşi, cadrele didactice aceleaşi, dar cu norme dublate. Despre ce calitate mai poate fi vorba? Noi sīntem īn situaţia paradoxală de a avea una din cele mai mici cifre de şcolarizare universitară din Europa, dar universităţile noastre stau să explodeze din cauza aglomeraţiei. Īn ce mă priveşte, prefer orele de la masterate, că lucrez cu 15 – 20 de studenţi, selectaţi deja după licenţă, dar nu-ţi poţi face norma doar cu aceste ore, aşa că am şi cursuri cu 150 de studenţi programate īn Săli care cuprind normal 100 de locuri. Chiar dacă nu vin toţi la curs, tot e atmosfera mai degrabă de miting decīt de curs universitar.

4. Păi, merge bine exact ceea ce poţi face tu şi colegii tăi să meargă bine! Noi măcar, avīnd bani, accesīnd şi finanţări internaţionale, am dotat facultatea cu tot ce-i trebuie, de la mobilier la aparatură şi computere, la nivelul unei facultăţi vestice. Doar că sīntem foarte īngrămădiţi. Dacă mai rămīnem la modă cīţiva ani, poate ne mai facem nişte corpuri de săli de curs...

5. De făcut, sīnt multe, era să spun că totul! Mai important este ce poate face fiecare. Eu, de pildă, nu uşor, am reuşit să elimin maniera şcolărească a relaţiei profesor – studenţi. Nu citesc, nu dictez cursul, ci predau cumva interactiv – folosesc un synopsis de curs, că am mania divagaţiilor şi trebuie să revin la fluxul principal, permit să fiu īntrerupt cu īntrebări, dacă studenţii mi se par adormiţi īi īntreb eu şi iese, īn general, ceva destul de bun. Nu sīnt obligaţi să ia notiţe, pentru că spre finele semestrului, oricum le pun la dispoziţie synopsisurile mele īn format electronic, pe dischete ori prin mail, după dorinţă. Evaluarea finală īmi ia foarte mult timp, pentru că dau subiecte de compoziţie (la disciplinele teoretice) sau aplicative (la Metodologia cercetării educaţiei, de pildă). Procedez aşa pentru că nu mă interesează să fiu īnvăţat pe de rost, pentru că nu sīnt Biblia, şi cu atīt mai puţin să fiu copiat. De altfel, īn nota finală intră nota de la lucrarea scrisă, nota pentru lecturile obligatorii (selectate īnsă dintr-o listă extinsă) şi nota de la seminar, că e anormal ca asistenţii să muncească un semestru ori un an degeaba.

6. Păi, cel mai deranjant lucru este atmosfera aceasta de colhoz! E mult mai eficace, nu doar mai plăcut, să lucrezi cu un număr rezonabil de studenţi decīt cu batalioane! Iar datorită scăderii continue a nivelului celor care sosesc īn facultate, cred că este inevitabilă introducerea unor serioase examene de admitere. Īn fond, universitatea nu este obligatorie! Ştiu că toată lumea fuge de asta, pentru că este speriată că nu se vor acoperi nici măcar cifrele de şcolarizare bugetare, nu mai vorbesc de studenţii cu taxă, datorită cărora pot fi asigurate salarii decente, dar va trebui să facem pīnă la urmă asta. De altfel, cum taxele se vor generaliza, va dispărea motivul. Sīnt convins că, peste nu multă vreme, vor avea succes facultăţile şi universităţile care vor avea selecţia cea mai dură. Dacă tot plăteşte, studentul va dori să primească şi o calificare cīt mai bună pentru banii săi!

Comentarii cititori
sus

Marian Victor Buciu

Mai avem mult(e) de īnvăţat

1. Am fost elev şi student īn sistemul de īnvăţămānt al comunismului romānesc, īn cea mai mare parte īn perioada comunismului naţional(ist). Ideologizat pānă la – sau chiar dincolo de – absurd, dacă există şi această limită. Să vă spun o anecdotă. Īn perioada comunismului stalinist-dejist, un profesor de matematică pune īntrebarea: Cāt fac şase ori patru? Elevul: douăzeci şi patru. Profesorul: La noi sau īn URSS? Să vă mai spun şi de cele zece minute de educaţie "cetăţenească", de īndoctrinare totalitară (eclectică, o combinaţie a extremelor stānga şi dreapta), de la īnceputul orelor de orice, chiar şi de matematică?
Vorbeşte memorie!: manuale unice, īndoctrinate, (mono)ideologizate, (mono)partinice, procustianizate, potrivite societăţii īnchise, carcerale. Impuse nu doar īn "spiritul" lor – partizan –, dar mai cu seamă īn literă. După examenele orale sau scrise justificarea comună era: "Am spus (scris) tot, cuvānt cu cuvānt". Ceea ce era profund mincinos, imposibil. Dar asta se cerea bietei memorii, care cumula şi funcţia īnţelegerii, īntr-un īnvăţămānt reproductiv. El e "productiv", din nefericire, şi acum. Elevii şi studenţii īl simt ca natural.
Am făcut pactul fără alternativă cu acest īnvăţămānt, nu draconic, dar diabolic, dar rupeam contractul deseori, vrānd ori nevrānd. Cu urmările, sancţiunile, previzibile. Am fost un īnvăţăcel şi dascăl pliabil pe ochiul strāns, nemilos, al strecurătoarei didactice. Dirijiştii ne īncurcau, noi ne descurcam şi ne strecuram. Optzeciştii au prins totuşi o perioadă de şcolaritate mai substanţială şi exigentă, īn sensul bun şi necesar. Cvasiliberalizarea din 1965-1971 a introdus īn biblioteci cărţi, mai ales traduse, care au mai redus din defazarea faţă de societatea deschisă. Pe parcurs, ştiu că aceste cărţi au mai fost epurate, mutate la fondul rece. (O paranteză. Fac o enormă prostie cei care nu profită acum, cānd se editează mult mai multe titluri de referinţă mondială). Mă consider un produs nu al şcolii, ci al bibliotecilor, inclusiv al celor şcolare. Un autodidact. Nu am bibliografia la zi, ca cineva care a avut privilegiul exodurilor īn Occident. Nu l-am avut īnainte, nu-l am nici după 1990. Dar am fost mulţumit să "simulez" bibliografia ą la page şi să culeg "impresia" că sunt sincron cu cercetarea apuseană. Care la noi era, este, mai ales apusă?!

2. Am, sigur, īntāi pentru că nu am īncotro… Prieteni? Prietenie? Şi acestea erau tarate ideologic. Am aflat curānd că "prietenul" la nevoie nu te mai cunoaşte. El te recunoaşte şi te toarnă la Securitate. Spiritul acesta bolnav īncepea cu pāra de la grădiniţă ("Te spun lu’ tovarăşa!"). Am ratat multe, īntre acestea şi obligatoria prietenie tovărăşească.
Bieţii – mei – dascăli, constrānşi cu toţii la felurite oportunisme, ideologice sau profesionale! I-am īnţeles īn pitorescul şi chiar īn impostura lor. Mă refer īntāi la cei din rānd, fără funcţii, dar funcţionānd la comandă. A cui? A supra… pitoreştilor şi supra… impostorilor cu funcţii. Cu care pactul oportunist, diabolic, se semnează "inteligent", dacă-ţi īnţelegi "destinul".
Īn liceu, profesoara de literatură se oprea din citit (şi se punea pe plāns), de plăcere (nu cred că estetică şi nici est-etică) la Coşbuc, după care, īn mintea ei, se strica jucăreaua literară. Şi avea succes. Se-nvineţea dacă-i citam din Romānia literară şi se uita crunt cānd discursam minimum zece minute, teribil de prolix, evident, pentru ea.
Aici, īn Craiova, la Filologie, mă interesa ce scriu şi ce spun, la curs şi seminar, Dorin Teodorescu (un destin critic retezat cutremurător) şi Eugen Negrici (mai ales īn cărţi şi īn convorbiri faţă-n faţă sau la telefon). Cāndva, E. N. mi-a fost omul providenţial. N-aş fi exact dacă aş spune că doar pentru "cariera" mea provincial-universitară. Pentru literatură, la drept vorbind.
Datorez mult mai mult profesorilor de cunoaştere a cititului şi a scrisului din afara şcolii. Lor şi, o spun din nou, mai ales cărţilor lor. Īnsă trebuie să le port recunoştinţă tuturor. Ea ar putea să fie mutuală. Am avut un parcurs īmpreună. Īnvăţăm, bune-rele – de bine, de rău – unii de la alţii. M-am retras atunci cānd eram constrāns de fel de fel de maeştri golaşi cu duhul cunoaşterii umaniste şi ştiinţifice. M-am īndepărtat de ei, dar nu din iubire. G. Călinescu spune că cei care-l iubesc se īndepărtează de el. Rodin i-a spus sau sugerat, şi el, ceva similar lui Brāncuşi. Asta ca să invocăm nume de mari maeştri.
Īi apreciez pe studenţii inteligenţi şi talentaţi. Le doresc să aibă măcar dirijori netrucaţi profesional. Nu prea ticăloşiţi moral. Fireşte, dintre cei īnălţaţi pe funcţii de făcători de cariere, aparent şi de destine.
Īnsă, aliaţii sunt de preferat prietenilor. Aşa crede, cu dreptate, consider şi eu, maestrul şi prietenul (şi aliatul!) – sper – D. Ţepeneag. Printre studenţi, aliaţii īmi lipsesc. Nu le pot oferi nimic. Īn afară de nota zece. La Literele craiovene, zece se ia, o spun ca s-o ştie mai mulţi, foarte uşor. Dintre cei cărora le-am dat nota zece – nu mai dau şi nume –, nu ştiu dacă pot să aleg pe sfert din zece la sută. Ei īşi vor clădi oricum, cu oportunism răbdător şi deştept, măcar o carieră profesională. Dar cine ştie dacă săpată-n piatră?

3. Īmi pare rău, tocmai cānd īmi cereţi să relatez o experienţă personală, mi-am pierdut dispoziţia narativă. Mă abstractizez… Aşadar, pe scurt: continuă depersonalizarea şi antiselecţia, care nu sunt nicidecum premisele performanţei. De ce o fi obligatorie această colectivizare a īnvăţămāntului, chiar şi a celui universitar? Nu putem separa, nuanţat, vocaţional, grāul de neghină, printre īnvăţători şi īnvăţăcei? Nu, atāta vreme cāt nu īnfiinţăm īntr-adevăr criteriile de performanţă (puse doar pe hārtie), deopotrivă la cei care predau şi la cei care receptează mesaje umanist-ştiinţifice, prelucrate, adică accesibilizate, didactic. De ce nu apar ligi ale Universităţilor cotate realist? De ce nu există, īn mod dominant, solidaritate meritocratică, şi există doar amicalităţi mistificatoare? Numai ca să ne blocăm īn moralizarea primitivă…

4. Ceea ce a mai funcţionat: mimetismele. Acum, īntr-un context īnnoit cu greu. Să vedem cum vom funcţiona, concurenţial, loial, īn Uniunea Europeană, care ne trece īn cartea ei geopolitică. Noi, romānii, vom mai avea foarte mult(e) de īnvăţat. Facem acum "şcoala lumii". A unei lumi atāt de diferite de lumea noastră.

5. Să ne (re)stabilim măsura profesională, īntāi individual, apoi naţional. Fără restricţii naţionale, eu īncerc să mă (in)formez, īntr-o relaţie cāt mai profitabilă cu alţii, mai exact cu producţiile minţii lor. Continui să īnvăţ cāt mai mult de la cāt mai mulţi. Maestrul Vianu, care nu a putut fi – īn regimul concentraţionar – impecabil etic, se considera, profesional, un student perpetuu, īntārziat īn cunoaşterea aprofundată. E un caz exemplar. Īn direcţia performantă, cu şanse de răsunet īn contexte, pe cāt posibil, cāt mai largi.

6. De voie, de nevoie, să avem şi noi porţia īndestulătoare de libertate, de autonomie reflexivă şi creatoare. Iar aceste ingrediente, rare prin zonă, să nu mai fie degradate de exerciţiul "democratic" a - sau imoral şi neprofesional. Obişnuinţa rea s-a dovedit, cu asupra de măsură, distrugătoare de vocaţii. Şi nu cred că aceasta ar fi vocaţia noastră genetică.

Comentarii cititori
sus

Mihai Darabană

Ignorat mă simt cīnd văd că īmi lipseşte literatura nouă din rafturi

Mi se solicită, de fapt, un curriculum vitae, real şi sentimental. Facultatea de filologie din Universitatea Babeş Bolyai (1962-1967, secţia Romānă) m-a pregătit temeinic pentru viitoarea carieră cu o seriozitate ce nu se mai găseşte azi, cred eu. Peste asta s-a aşezat munca la catedră, făcută zi de zi, chiar şi atunci cīnd nu eram "la catedră". A īnceput īn 1967 şi s-a oprit anul acesta. Am avut vreme să īnvăţ a iubi deopotrivă oamenii şi cărţile īn acest timp. Datorez această iubire marilor oameni pe care i-am īntīlnit: colegii mei de şcoală Nicolae Creţu şi Octav Iordăchescu, oamenii facultăţii, Mircea Zaciu, Ioan Vlad, Ioan Vartic şi Ana Blandiana, Mircea Muthu. Foşti elevi, colegi, ca Simion Bogdănescu şi Lucian Vasiliu. Dar să trecem peste nume, cu toate că ele īnseamnă oameni, iar fiecare din aceste nume īnşirate aici īmi aduce o nostalgie, o emoţie, un lucru īnvăţat. Fiinţa īn permanentă metamorfozare, perfectă şi imperfectă, bună şi rea, care este omul nu stă fix īntr-un sistem. Am īnvăţat de la oameni şi īncă īnvăţ de la ei, acestora mă īnclin.

Īnvăţămīntul actual…īl privesc şi din interior şi din afară, de cīnd sunt pensionar. Respectul pentru profesor, statutul, ţinuta lui - acestea s-au dus. Munca lui este aproape dispreţuită, fiindcă obiectul lui nu poate fi cuantificat, pus īn statistici reale, măsurat. Pare că nu īşi găseşte locul, īnsă nu ştiu dacă aceasta e o problemă a sistemului de īnvăţămīnt sau a societăţii īn general. S-a degradat şi relaţia dintre profesor şi elevii săi, aşteptările primului nu sunt respectate de cei din urmă şi poate că şi invers. Programa supraīncărcată, faptul că se īnvaţă mult, mult şi deosebit de prost nu sunt cu siguranţă preferate de elev. Copilul (şi nu sunt corect să īi spun tīnărul) se formează, īi trebuie esenţa, trebuie să găsească locul lui, să-şi vadă marginile, să cerceteze din proprie curiozitate. Ce are a face īnvăţatul pe de rost cu acestea?

Copiilor, elevilor de azi le merge mintea, asta e speranţa. Unii fiind excepţii de la sistem, īl pot reforma... cāndva.

Ce fac e să le spun să citească. Cu fiecare carte trăiesc altă viaţă, altă lume. Cu fiecare carte se deschid să primească lumea. Ce fac e să le cer părerea, să īi las să vorbească. Din păcate, internetul, īnecul şi călătoria īn internet īi face să nu vrea să vorbească, să aprobe sau să dezaprobe scurt sau incoerent, fără justificări.

Ignorat mă simt cīnd văd că īmi lipseşte literatura nouă din rafturi, cīnd văd cum mă lasă īn urmă. Şi motivul este unul financiar, nu unul de gīndire.

Comentarii cititori
sus

Adina Handolescu

Şcoala romānească, un lup care nu prea-şi poate schimba năravurile

1. Datorez, ce-i drept, īn mare parte īnvăţămāntului romānesc ce cunosc, dar şi sondărilor personale, care nici ele nu au fost fără suport dinspre sistem, deşi am impresia că mai mult datorită unor ultimi mohicani decāt sistemului īn sine. De altfel am resimţit deseori ca elevă/studentă frustrarea că nu se investeşte suficient īn noi. Din păcate am pomenit īnvăţămāntul romānesc; aş fi preferat să spun şi "străin" īnsă nu am avut această ocazie, accesul la burse īn perioada şcolirii mele fiind mai redus decāt azi.
Ceea ce mi-e util… hmm… īn meseria de profesor pe care o am, īntr-adevăr, am ce utiliza (informaţii, modele şi antimodele) īn urma trecerii mele prin şcoli, īnsă dacă ar fi să calculez rapid pe o arie mai largă decāt meseria, procentul n-ar fi prea īmbucurător… şi se ştie de ce, căci īntotdeauna ne-am plāns (cu ce rezultat?) de raportul teorie-practică din sistemul nostru de īnvăţămānt: prin urmare nu sunt vreo excepţie a trecutului şi din păcate nici a prezentului.

2. Sigur. Din ambele categorii. Dacă din prima categorie sunt dăruiţii, retoricienii gravi sau plini de umor, democraţii sau semidemocraţii, ceilalţi sunt copiii cu bunăvoinţă/interes sau iconoclaşti, īntotdeauna "pe fază", completāndu-te discret sau gălăgios.

3. Mi-e teamă să nu acaparez spaţiul răspunzānd la īntrebarea asta!Voi enumera īntr-o ordine alfabetică, īn ideea unui trist dicţionar. Să fie de pildă:
- absenteismul tot mai consistent, din care putem deduce fie că Romānia are un număr alarmant de copii bolnăvicioşi, fie că şcoala romānească e o adevărată tortură… un miniabsenteism există şi din partea unor profesori care trag de timp īnainte de a intra la oră, īn proporţii variabile. Adiacent abandonului şcolar.
- birocraţia (v. atribuţiile dirigintelui, de altfel prost plătit, īn caz că ar vrea cineva să dea o replică, dar un fapt pe care profesorii īl acceptă din cauza sărăciei); prin extindere, tendinţa de sorginte comunistă ca totul să fie cāt mai bine pe hārtie, īn contradicţie de multe ori flagrantă cu realitatea.
- corupţia la nivelul examenelor (v. scandalurile acestei veri), cumetriile de tot soiul. Se manifestă şi la un nivel aparent inofensiv: īnchisul ochilor - un fel de autocorupere profesională - īn scopul de a nu avea prea mulţi repetenţi ( pentru că asta nu dă bine īn statisticile către Minister şi pentru că profesorul sfārşeşte prin a fi avertizat/sancţionat pentru rezultatele slabe!), sau, īn cazul īnvăţămāntului superior, cuvāntul de ordine şi sinonim parţial cu sintagma de mai sus: lejeritatea (de exemplu lejeritatea acordării diplomelor) Mai grav: cumpărarea examenelor, a lucrărilor de licenţă. Rezultatul logic: ne zbatem īntr-o "făcătură", mimăm că avem mii de absolvenţi, īn timp ce mulţi angajatori se sperie de ce ştiu aceşti absolvenţi să facă .
- dotarea īn continuare precară, mai ales īn mediul rural
- descentralizarea fără descentralizare, problemă spinoasă şi serioasă de vreme ce descentralizarea poate da apă la moară corupţiei locale, dar care, īntr-un mediu "curat" ar avea numeroase avantaje. Sintagma se referă la īncercarea Ministerului de a se lepăda de şcoli fără a o face coerent
- incompetenţa la mai multe niveluri, inclusiv cel mai īnalt; unde persoane importante, cu trecuturi alarmante se joacă de-a reforma. Sinonim din nou cu lejeritatea/superficialitatea īn rāndul unor profesori.
- lipsa de motivare 1.a majorităţii profesorilor. Nu am spus o motivare internă/ externă, se īnţelege īnsă că salariile mizere nu atrag şi nu motivează, ba chiar au determinat deja un deficit important de forţă de muncă calificată, ca şi apelul la pensionari. Calificaţii, īn schimb, trec īn tabăra necalificaţilor muncind ca "agricultori" şi baby-sitters īn străinătate; se cunosc numeroase cazuri. 2. imposibilitatea aproape de a motiva elevii, īn condiţiile īn care familia, mediul, modelele opun rezistenţă: familii dezinteresate sau părinţi care nu au timp de copiii lor, avānd pretenţia ca educaţia să se facă doar la şcoală, dacă se poate inclusiv educaţia celor şapte ani proverbiali; modele groteşti luate īn serios (manelişti, afacerişti fără educaţie, dar cu punga plină şi cu o regretabilă notorietate; ispita TV-ului,a internetului, mult mai interesante decāt plictisitoarea lectură de pildă. De remarcat cea mai frecventă īntrebare a elevilor către profesori: "Şi asta la ce īmi foloseşte?". De unde putem deduce iarăşi sus-menţionata lipsă de pragmatism a şcolii romāneşti, un lup care nu prea-şi poate schimba năravurile.
- lipsa unui control medical riguros pentru profesori, inclusiv testarea psihologică (actualmente profesorul declară pe propria răspundere dacă e sănătos psihic sau nu!, ca şi cum īn această situaţie ar avea răspundere sau ar recunoaşte că e nebun ), lipsa cabinetelor medicale īn centrele şcolare, desfiinţate de mult, mai nou timid reīnfiinţate. Īn traducere liberă: īntotdeauna retardă, "mintea de pe urmă" are plăceri ludice.
- numărul mare de elevi la clasă, īn contradicţie cu dezideratele generoase ale procesului de īnvăţămānt precum: comunicare autentică, motivare, diversitate, educaţie pentru fiecare, educaţie incluzivă etc. De unde rezultă că dezideratul e sinonim perfect cu utopia. Dar se doreşte un număr cāt mai mic de angajaţi, aşa că dezideratele nu importă!
Notă: dacă vă pregătiţi cu răspunsul tipic: "Altădată/pe vremea mea erau 40 de inşi īn clasă!" vă rugăm meditaţi puţin şi la mare parte din "tinerii din ziua de azi".
- "reforma", mai bine-zis reformele obositoare, instabilitatea permanentă a măsurilor aplicate de altfel mot-ą-mot, de dragul schimbării, şi care de cāte ori eşuează manifestă un "Oops! I did it again!", fără prea multe consideraţii faţă de efectul asupra celor implicaţi.
- scurtcircuitul īntre baza sistemului şi vārful lui, īn ciuda declaraţiilor pompoase (popular : Ministerul habar nu are ce se īntāmplă dedesubt) sau dintre teorie şi practică, aşa īncāt managementul calităţii pe care se bate foarte tare monedă, pare-se mai mult de teama UE, devine "moftul" calităţii
- "ţapul ispăşitor" e de obicei un personaj mărunt, insignifiant. Printre avatarurile sale se numără profesorul, vinovat de: promovabilitate prea mare (v. Bac 2006) sau prea mică, inclusiv numărul corigenţilor, comportamentul neadecvat al elevilor, absenteism ş.a.m.d. Astfel profesorul e fie incompetent (d.p.d.v. profesional sau pedagogic), fie corupt sau represiv, autoritar.

Īn fine şi pe scurt, o experienţă care se potriveşte literei "S" din acest mini-dicţionar. Particip la o conferinţă cu reprezentanţi din Minister. Īmi spun "acum ori niciodată!" īn ridicarea unor probleme, fiindcă, cercetānd sit-ul MEC, nu prea găsisem disponibilitate pentru contactări, īn afara unui număr de telefon al ministrului, care, am presupus, numai asta nu face: să-i asculte pe diverşi fitecine. Īn consecinţă am pus unele probleme de mai sus. După o scurtă pauză o anume doamnă (dacă mă veţi īntreba nu mă voi sfii s-o "desconspir") din Minister īmi spune că nu e de competenţa ei, īşi ia avānt şi se lansează isteric īn polemică, făcānd dovada a ce īnseamnă o comunicare autentică. Nu au fost excluse atacurile mai mult sau mai puţin subtile, citez din memorie: "Profesorii tineri nu sunt bine pregătiţi profesional", "Şi ce dacă aţi făcut un master īn comunicare?!" - conferinţa fiind printre altele şi despre comunicare – "Vă jigniţi colegii prezenţi!" ş.a., īn timp ce respectivii colegii priveau umili, iar inspectoarea judeţului meu făcea semne disperate să nu mai ridicăm asemenea probleme: feed-back-ul conferenţiaţilor trebuia să fie roz. De unde am dedus că expectanţele īmi erau ridicole şi să nu mai cred vreodată ca propunerile de la baza sistemului să fie luate īn considerare. Am īnţeles asta şi mai bine cānd, ulterior, din surse certe, am aflat că respectabila doamnă zace prin Minister īncă din "epoca de aur", ştiţi bine care. No further comments.

4. Gāndesc de ceva vreme asupra īntrebării şi nu am īn minte decāt dezinvoltura elevilor. Poate şi o conştiinţă a nevoii de perfecţionare īn cazul profesorilor. Cum se concretizează nevoia de perfecţionare, asta ţine de individ, de posibilităţile fiecăruia (unele perfecţionări costă), deci nu pot detalia subiectul.

5. De īncercat, dar nu ca īn jocul de-a baba-oarba reformator: cāt mai multă coerenţă īn reformă, stabilirea unui număr mai mic de elevi la clasă (care ar rezolva surprinzător de multe probleme), controale psihologice īn rāndul profesorilor, al elevilor şi chiar al părinţilor, dar īncă nu am idee pe cheltuiala cui; curăţenia veritabilă i.e. eliminarea corupţiei şi măsuri de prevenţie a acesteia.
Singura direcţie bună şi consolatoare e lucrul concret cu elevii, pe care ţin să-i determin să-şi exprime punctul de vedere dar, surprinzător, găsesc destulă inerţie. Numai un efort comun poate perfecta sistemul, cu condiţia să fim auziţi şi ascultaţi.

6. Cred că am menţionat deja suficiente probleme la īntrebarea numărul 3, unde resentimentele probabil că īmi sunt vizibile. Am avut şi experienţa examenului de titularizare descentralizat unde s-a ivit un mare scandal (e vorba de judeţul Cluj) datorită nerespectării condiţiilor de examen de către organizatori (ore īntregi de aşteptare, "transpiraţia" subiectelor, reorganizarea defectuoasă a concursului). Aşa īncāt nevoia mea şi a celorlalţi de "securitate" ca să zic aşa a fost grav īncălcată. Faptul nu e singular.
Cea mai comună dorinţă printre profesori se referă la motivaţia elevilor, dar este o nevoie complexă, ce nu ţine neapărat de sistemul de īnvăţămānt instituţionalizat, ci de sistemul educativ īn genere.
Ca şi alţi profesori deseori mă simt umilită pentru felul īn care suntem priviţi, catalogaţi, cred că din lipsa unui dialog veritabil pe mai multe coordonate: părinţi, ierarhi, presă, comunitate locală. Altfel spus statutul mi-l simt terfelit, generic vorbind.
Mă străduiesc īn cele din urmă să găsesc şi nevoi acoperite. Poate faptul că am beneficiat ca elev/student de un īnvăţămānt gratuit şi pe alocuri de calitate. Actualmente apreciez diversitatea ofertelor īn īnvăţămāntul postuniversitar, fără a lua īn calcul calitatea lor.

Comentarii cititori
sus

Ioan Lascu

Conspiraţia nulităţilor funcţionează de minune
(şi) īn īnvăţămāntul nostru superior

1. Raportat la sistemul de īnvăţămānt, eu mi-am cam īncheiat formarea prin 1974. Alte vremuri, poate mai prielnice īnvăţării decāt cele de acum. Dacă mă gāndesc bine, spun: nu "poate", ci sigur! Este moral să recunosc faptul că datorez multe sistemului de īnvăţămānt, deşi organizat īntr-un sistem politic atāt de blamat, pe baze, cum se spunea, marxiste. Noi, adică eu şi foştii mei colegi, nu prea ne sinchiseam de această "pretenţie" a regimului şi am īnvăţat cu tragere de inimă, beneficiind de profesori competenţi şi de accesul la tot felul de cărţi, vreau să zic: de diverse genuri. Vedeţi, pe atunci la baza īnvăţămāntului se regăseau profesorii şi cărţile, īn primul rānd manualele bine īntocmite. Acestor factori le datorez, poate, 80 la sută din cāte am acumulat īn şcoală, din clasa I pānă īn anul IV de facultate, timp de 16 ani.

2. Desigur, īnsă o parte dintre ei nu mai sunt. Doina Popescu, īnvăţătoarea mea din I-IV, este primordială, ea m-a īncurajat şi a avut grijă să mă stimuleze mereu şi, mai īncape vorbă?, īi păstrez o amintire afectivă īncă plină de candoare. Apoi Clara Sternberg, profesoara de engleză din ultimul an de şcoală elementară, profesorii de franceză şi de romānă din liceu, Ion Gordin şi Ieronim Munteanu. Şi profesorul de istorie Nicolae Cerchez. Ce să mai vorbesc de facultate? Irina Mavrodin, Ovid S. Crohmălniceanu, Grigore Brāncuş, Matei Călinescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Emanuel Vasiliu.
Studenţi preferaţi? Cum să spun? Cu studenţii nu lucrezi la fel de "strāns" ca şi cu elevii. Sistemul este mai relaxat. Īnsă unii sunt cu adevărat interesaţi să īnveţe, īi remarci uşor, īi ajuţi cum poţi iar la sfārşitul anilor de st
udii vin să-ţi mulţumească. Este o reală satisfacţie, nu-i aşa?

3. Sistemul ca atare. Cam tot ce a fost funcţional īn vechiul sistem a fost īndepărtat, s-a pierdut pe drum, nivelul exigenţelor a coborāt, interesul pentru carte, mai cu seamă al elevilor, aproape că s-a volatilizat, responsabilitatea unor profesori – de asemenea. Mai mult, bolnavi mereu de "forme fără fond", am dat rasol şi atāt de trāmbiţata reformă, deoarece ne preocupăm sporadic de conţinutul īnvăţămāntului, de baza materială, de introducerea unor noi metode de instruire etc. Īnvăţămāntului actual trebuie să-i reproşăm īn primul rānd slaba educaţie civică a tinerilor, criza lecturii, absenţa interesului pentru istorie şi tradiţii ş. a. m. d. Īn afară de o liminară "specializare" de care are nevoie fiecare, īnvăţămāntul este īntr-o stare critică. Din ce cauză, vom vedea altcāndva.

4. Ce să meargă bine? Unele domenii cu mare căutare, de pildă informatica. Se merge bine "pe părticele", nicidecum īn ansamblu. Se merge bine individual, fiindcă elevii şi studenţii buni şi foarte buni nu au dispărut chiar de tot. Īnsă īn special īn īnvăţămāntul gimnazial şi liceal numărul elevilor slabi şi indolenţi a crescut alarmant, aceştia ajungānd să-şi bată joc pe faţă de elevii silitori. Corijenţii au ajuns să se laude că părinţii le cumpără notele, iar celor eminenţi le este ruşine să mai īnveţe! Cel puţin aşa se aude. Oare īn asemenea hal să se fi corupt acest īnvăţămānt "din zilele noastre"?

5. Trebuie realizată o reformă efectivă, trebuie renunţat la atātea lucruri confuze (ca de pildă, la proastele manuale alternative, nu toate fiind aşa, se īnţelege), trebuie să ne īntoarcem la carte, trebuie īmbunătăţită substanţial baza materială, īncepānd de la igienizare şi reparaţii pānă la dotarea masivă cu ordinatoare, trebuie mărite salariile īn aşa fel īncāt acestea să contribuie la creşterea prestanţei sociale a profesorilor. Trebuie schimbată şi mentalitatea acestora faţă de perfecţionare şi modernizare. Īntr-un cuvānt, o spun īncă o dată, şi īn īnvăţămānt trebuie să ne dezbărăm de formele fără fond, o veche maladie naţională.

6. Este nevoie de o restaurare a mediului academic, īn adevăratul sens al cuvāntului. Este nevoie de o apreciere justă, morală şi materială, a devoţiunii, a muncii prestate şi a valorii personale ale profesorilor competenţi, mai cu seamă īn īnvăţămāntul universitar, care, pe de altă parte, colcăie de inşi fără anvergură intelectuală, de impostori, de profesori venali care īşi jecmănesc studenţii vānzāndu-le promovarea examenelor pe valută, pe sume mari īn lei, pe cadouri scumpe etc. Īn general, cei buni sunt marginalizaţi, lucraţi pe la spate, trataţi cu răceală. Este explicabil, pentru că valoarea ameninţă din totdeauna incompetenţa şi o dă deoparte. Conspiraţia nulităţilor funcţionează de minune (şi) īn īnvăţămāntul nostru superior. Īn acest punct mă refer cu precădere la universităţile particulare, care au proliferat ridicol şi īn cele mai obscure tārguri. De altminteri, este vorba de o stare de lucruri arhicunoscută, dar, cel puţin deocamdată, nimeni nu iniţiază nimic pentru a o remedia. Nici măcar noi, care ne mărginim la dezbateri şi la anchete fără finalitate practică. Constatăm starea de fapt şi atāt. Din nefericire!

Comentarii cititori
sus

Marta Petreu

Un om pentru reformă vă pot indica: Andrei Marga

Eu sīnt formată īn īnvăţămīntul romānesc, clujean şi bucureştean, plus īn şcoala Echinoxului... Am luat de peste tot ceea ce mi s-a părut bun - şi din şcoală, şi din cărţi, şi din īntīlnirile cu diverşi oameni. Acuma e la modă să īnjurăm şcoala din trecut şi din prezent. Eu nu sīnt la modă, eu am avut o īnvăţătoare grozavă, Maria Runcu, o doamnă caldă şi bună, care m-a īnvăţat şi alfabetul, şi iubirea pentru cărţi. Īmi dădea cărţi din biblioteca ei, să le citesc. Şi am avut profesori grozavi īn şcoala generală, profesori care īmi aduceau cărţi şi mi le puneau īn mīnă, să le citesc. Maria Chiorean, doamna Rodica Bimbea, domnul profesor Runcu, care m-a īnvăţat matematicile rīzīnd... doamna Voia, Ioana Voia, care mi-a citit primele poeme... Erau grozavi. Pe ei i-am avut la Jucu, īn clasele primare, şi fără ei eu aş fi rămas poate vīnzătoare īn sat... La Mediaş, unde am făcut doi ani de liceu, iarăşi am avut o minunată profesoară de romānă, doamna Georgeta Bārlădeanu, care făcea cu noi şi o revistă, şi un cenaclu...

Iar la Universitate, oho, ce mai profesori subversivi am avut! Pompiliu Teodor, Nicolae Bocşan, Achim Mihu, Ioan Aluaş, Traian Rotaru... Şi Echinoxul, cu triumvirii, de la care am īnvăţat din mers şi cum se face o cronică literară, şi ce nu trebuie să facem - īn viaţă.

Īnvăţămīntul actual? Nu-l cunosc decīt īn etajul lui de sus. Ştiu precis că trebuie reformat, urgent. Pentru o reformă trebuie, după ştiinţa mea modestă, trei lucruri: timp (adică vreo 4-6 ani de reforme treptate, care să fie apoi consolidate), bani (mulţi, mulţi, mulţi; inclusiv pentru buna plată a cadrelor didactice de toate gradele, pentru sporuri date celor din mediul rural etc.) şi oameni cu viziune şi documentare īn materie. Un om pentru reformă vă pot indica: Andrei Marga, care are şi cunoaşterea domeniului, şi pasiunea construcţiei instituţionale.

Comentarii cititori
sus

Dana Stănescu

Facultăţile scot pe bandă sute de absolvenţi. Unde dispar ei?

1. Am stat mult să cāntăresc răspunsul la această īntrebare, am īncercat să fac un salt īn timp şi să īmi amintesc ce fel de elevă eram īn generală, m-am revăzut bolnăvicios de timidă, opacă la mai tot ce mi se preda, lipsită de motivaţie şi, ca şi acum, interesată doar de literatură şi limbi străine. Aceste pasiuni le datorez mamei, poate nu cea mai grozavă mamă la vārsta aceea īn multe privinţe, dar era mai tot timpul cu o carte īn mānă şi uneori mă ajuta şi la teme. Rămānea chinul cu materiile grele: fizica, chimia, matematica. Īn liceu am continuat să resping ce mi se preda, īnsă nu pot da vina pe profesori, ci mai degrabă pe firea mea prea interiorizată. Nici īn timpul facultăţii de litere lucrurile nu s-au schimbat foarte mult: cursurile nu mi se păreau foarte interesante, profesorii dictau mai mult sau mai puţin plictisiţi. Am continuat să citesc, am trecut examenele fără emoţii prea mari, bazāndu-mă mai mult pe puterea mea de improvizaţie decāt pe memoria care īmi joaca feste şi acum.
Ca o concluzie : sunt ceea ce sunt datorită mamei mele şi īnclinaţiilor autodidactice. Aşa că am ajuns profesoară. Nu datorită inerţiei sistemului, ci pentru că īmi doream asta cumva.

2. Am cāţiva profesori pe care īi stimez, mi-au rămas īn suflet pentru că īşi făceau meseria din vocaţie, au fost DASCĂLI: doamna profesoară de limba romānă care m-a īncurajat spunāndu-mi că īi plac compunerile mele, deşi la gramatică luam 7 cu felicitări, doamna profesoară de fizică din liceu, de dragul căreia m-am străduit īntr-o zi să īi īnvăţ nişte definiţii, oameni care impuneau prin ţinută, comportament decent şi obiectiv, nu genul de profesori populari, ci genul de oameni care te făceau să īnveţi pur şi simplu, fără trucuri psihologice, fără teatru. Numele lor susţinea o şcoală īntreagă. Acum predau alături de foştii mei profesori şi am avut ocazia să īi redescopăr şi, din păcate, să īi demitizez. Elevi ? O prietenă foarte bună īmi este o fostă elevă din primul meu an de predat, care mai tārziu s-a īntors ca profesoară de aceeaşi specialitate. Īmi iubesc elevii creativi, chiar dacă uneori tocmai ei sunt cei mai indisciplinaţi, oricine ştie că asta e inclus īn fişa lor psihologică. Am scris poezii, articole cu ei, am inventat poveşti, am creat cărţi, ne-am certat pe subiecte legate de feminism, ecologie, viitor. Şi apoi au plecat mai departe.

3. Ce nu merge bine ?
- se pune accent pe acumularea de informaţii īn marea majoritate nepractice, īi forţăm să īşi folosească memoria de scurtă durată şi nu capacitatea de analiză sau sinteză sau imaginaţia.
- īnvăţămāntul este atāt de "general" şi de "masă" şi nu ţinem cont deloc de aptitudinile, īnclinaţiile şi trăsăturile psihologice ale copiilor
- numărul prea mare de elevi īn clase
- manuale aprobate pe orice alte criterii īn afara celor pedagogice. De exemplu, la limba engleză sunt aprobate manuale scrise de străini fără să aibă habar de particularităţile noastre culturale. Sunt scumpe şi nu ajung īn toate şcolile. Cele ieftine sunt proaste, dar Ministerul le cumpără tocmai datorită preţului. Autorii de manuale par cu totul rupţi de şcoală.
- directorii se aleg pe criterii politice şi de cele mai multe ori nu sunt manageri prea buni.
- uneori se pun īnainte nevoile profesorilor legate de īncadrare, catedră, ore şi nu cele ale elevilor/studenţilor.
- nu există un regulament şcolar clar īntocmit
- nu există consilieri psihologici īn toate şcolile
- nu se face cu adevărat o evaluare psihologică a profesorilor
- nu sunt fonduri pentru materiale auxiliare, cele  fără de care nu se poate, simple coli xeroxate, de ex, si trebuie să ceri tot timpul bani copiilor
- accentul pus pe hārţogărie, birocraţie, formalităţi
- inspectori şcolari aleşi tot pe criterii politice şi care par picaţi din cer de cele mai multe ori
- şcoli rupte de inspectorate pentru că informaţiile circulă defectuos
- cursuri de perfecţionare mai mult pe hārtie, goana după credite
- concursuri la care se cer bani tot copiilor
- examenele de grad pentru care īnveţi enorm şi degeaba
- "reforma īnvăţămāntului" şi ideile mai mult decāt creative ale fiecărui ministru al aceluiaşi īnvăţămānt şi lista e deschisă.

4. Că merge īnainte…

5. Se pot face foarte multe īn şcoli. Ce mijloc mai bun de răspāndire a ideilor mele umaniste aş mai putea găsi chiar dacă lucrul cu omul este cel mai greu, chiar dacă responsabilitatea este enormă şi uneori covārşitoare. Eu īncerc să schimb mentalităţile colegilor mei. Īncerc să fac copiii să descopere şi să iubească literatura, cărţile, animalele. Īncerc să schimb relaţia părinţilor cu proprii copii.
Ar trebui schimbat sistemul de acces al profesorilor īn īnvăţămānt. Nu mai sunt la curent, dar eu cred că ar trebui ca ultimul an din facultate să fie ca o specializare, cursuri aprofundate de psihologie, pedagogie, metodică, să se facă practică pe bune īn şcoli, nu simple hārtii semnate īn alb. Şi nu mai amintesc că ne plāngem de lipsa criticilor tineri şi buni, a traducătorilor, a scriitorilor. Facultăţile scot pe bandă sute de absolvenţi. Unde dispar ei?
Ar trebui să ne reamintim că accentul trebuie pus pe educaţie şi pe formarea caracterului, a personalităţii copilului, lucru pe care mai toţi profesorii īl uită īn clasă. Este nevoie de şcoli pentru părinţi, cursuri pentru copii cu nevoi speciale, īnmulţirea activităţilor extracurriculare, nu pentru dosarele profesorilor sau prestigiul şcolii, ci pentru cei din bănci.
S-au golit satele de copii, deşi şcolile există īncă. Primăriile nu se implică, dau vina pe lipsa de fonduri, dar uneori e nevoie de o simplă reparaţie, un cui bătut, o fereastră reparată. Ah, politica…

6. Cel mai mult mă doare faptul că imaginea profesorului este terfelită de mass media. Nimeni nu merge prin şcoli să filmeze lucrurile bune, copiii excepţionali. Vedem numai profesori agresānd sau agresaţi, fenomene pe care nu le neg, dar sunt prezentate numai de dragul senzaţionalului şi ratingului. Suntem arătaţi ca nişte cerşetori de salarii mai mari fără ca oamenii să ştie cu adevărat care este un salariu īn īnvăţămānt. Am auzit o colegă īn vārstă care era īngrozită că se apropie pensia şi, după atāţia ani de muncă, va lua cāteva milioane, parcă 5, nu ştiu exact. Cărţi? Haine? Īncălţăminte ? Recunoşti un profesor care nu are alte venituri pur şi simplu după aspect.
Īmi lipseşte accesul la cărţile şi revistele de specialitate, de metodică, prea scumpe pentru mine. Īmi lipseşte o formare profesională continuă de calitate. Īmi lipseşte o comunicare reală īn colectivul şcolii.
Īn fiecare zi am pornirea de a renunţa, dar poate că nu a venit timpul. Īncă…

Comentarii cititori
sus

Bogdan Suceavă

Problemele fundamentale ale sistemului nostru de īnvăţămānt
nu sunt de natură structurală, ci de natură etică

1. Am studiat şase ani la Universitatea Bucureşti, apoi şase ani la Michigan State University. Ambele experienţe au fost extrem de importante şi mi-ar fi greu să cuantific care dintre experienţe a avut o mai mare pondere. Dacă la Bucureşti am īnvăţat ce e aceea o varietate diferenţiabilă de la profesori excelenţi ca Stere Ianuş, Mircea Martin, Ion Mihai, Liviu Nicolescu, Adriana Turtoi, Barbu Berceanu, cred că detalii de topologie şi de geometrie riemanniana şi kaehleriană am īnvăţat la Michigan State de la Selman Akbulut, David E. Blair, Jon Wolfson, John D. McCarthy, Baisheng Yan, şi mai cu seamă, de la Bang-Yen Chen. Pentru mine a contat enorm şi extraordinara relaţie de colaborare cu Wladimir Boskoff, care lucrează la Universitatea Ovidius din Constanţa, graţie căruia am reuşit să citesc lucrările de cercetare ale lui Dan Barbilian, al căror studiu mi-a ocupat anul acesta. Consider că īnvăţ īn continuare, procesul nu s-a īncheiat deloc.

2. Simt nevoia să menţionez aici cāţiva dintre profesorii pe care nu i-am amintit mai sus, pentru că nu sunt geometri. Īn primul rānd regretatul Iulian Beju, al cărui stil didactic mi s-a părut extraordinar. Apoi, īn aceeaşi categorie, domnii Solomon Marcus, Laurenţiu Panaitopol, Ieronim Mihăilă, Varujan Pambuccian. Un gānd de recunoştinţă pentru domnul Ilie Bārză, cu care am lucrat īn privat īntre octombrie 1986 şi vara lui 1987, cānd el a plecat īn Suedia. Fiecare dintre ei a īnsemnat foarte mult pentru mine.

3. Cred că cel mai destructiv factor e sistemul cumetrial, amestecul relaţiilor de natură personală cu obiectul muncii. Problemele fundamentale ale sistemului nostru de īnvăţămānt nu sunt de natură structurală, ci de natură etică, şi mi-e teamă că vin din felul cum e aşezată lumea romānească. Altfel spus, problemele sunt de natură generală, şi se regăsesc şi īn politică, şi īn economie, şi īn sistemul de sănătate. E păcat cānd lucrurile ne ies netemeinice, neterminate, neīmplinite. Ni se pare că putem aranja totul, că putem discuta informal şi inexact, că două impresii pot ţine loc de sentinţe definitive, că un agă devine deodată specialist doar pentru că aşa pohteşte şi că un oarecare poate deveni peste noapte dăruit, doar pentru că aşa bate vāntul anul ăsta. Ştim să pierdem vremea mai bine decāt orice alt trib de pe lume, pentru că orice formă de amestec al valorilor e un algoritm de pierdere a vremii.

4. Nu mai ştiu ce merge bine. Am plecat de prea mult timp din Romānia şi nu cred că mai am aceeaşi viziune ca altădată. Pe vremuri mergea excelent sistemul de īnvăţămānt şi echipa naţională de fotbal. Acum am auzit că amāndouă merg cam la fel.

5. Eu nu-mi mai propun să fac nimic īn acest sens. Consider că nu mai am nici o datorie de īndeplinit faţă de sistemul de īnvăţămānt romānesc. Dacă am vreo datorie, aceea este faţă de statul California, pentru care lucrez acum, şi faţă de problemele de matematică pe care īncerc să le rezolv. Nu mai pierd vremea cu utopii. De ce, din patriotism? Să fim serioşi. Cāndva am pierdut vremea cu tot felul de donquijotisme, sperānd că pot face diferenţa īn spaţiul universitar romānesc. Adevărul e că nimeni din Romānia nu vrea ca cineva care a plecat să facă diferenţa, să emită opinii şi să le mai şi īnsoţească atent cu argumente şi demonstraţii.

6. Mi-aş dori ca lumea romānească să fie lipsită de insulte, de violenţă verbală, de segregare, de aranjamente şi de despărţăminte. Mi se pare că pierdem vremea cu lucruri neesenţiale şi parcă e păcat de noi. Am fi putut fi un spaţiu cultural mai interesant şi mai inteligent fără excesele noastre. Aşa, privită de departe, lumea romānească ne apare, din păcate, ca o turmă de babuini care s-a strāns īn jurul unui mănunchi de banane tocmai căzute din copac şi care nu ajung la toată lumea. Ce să-ţi mai doreşti īntr-un astfel de peisaj? Aşadar, eu nu-mi mai doresc nimic.

Comentarii cititori
sus

George Şipoş

Afaceri(şti) cu diplome

M-am oprit şi eu lāngă cortul mare din centrul campusului. E-un cort mare, alb, īn care forfotesc īn sus şi jos cāteva duzini de ospătari īmbrăcaţi īn uniforme cu veste maron şi gulere violet. Culorile Universităţii din Chicago. Ospătarii par sud-americani şi vorbesc cu inconfundabilul accent mexican. După ce-l auzi īn restaurantele de sushi (80% dintre bucătarii de sushi din America sunt mexicani), īn hoteluri şi la măturătorii de străzi (care dacă nu sunt negri sunt cu siguranţă sud-americani), te obişnuieşti cu el şi īl recunoşti imediat, pipărat cum e cu neologisme americane. O supraveghetoare (albă) care se plimbă cu un caiet mare sub braţ, mă vede pierdut īn faţa construcţiei neobişnuite pentru campusul prin care trec zilnic, ba la departament, ba la slujbă, ba la bibliotecă. Şi de-abia īn momentul īn care o īntreb pe ea ce fel de eveniment are loc īn campus de nu numai cel īn faţa căruia mă oprisem eu, dar īncă alte opt-nouă corturi enorme se află presărate īn interiorul careului principal (main quadrangle) al campusului din sudul Chicago-ului, īmi răsare īn faţa ochilor contabila de la Graham School (unde lucrez cu jumătate de normă). Povestea ei interminabilă despre cum că unul dintre prodecanii de la noi fusese invitat şi vai ce mare onoare i se făcuse şi cāt de surprins a fost săracu' Chris şi i s-au umezit ochii că el lucrează aici de douăzeci şi cinci şi niciodată nu i-au fost recunoscute meritele dar acum are şi el īn fine dovada că iată cei din conducere văd cāte a făcut el pentru universitatea asta, īmi luminează memoria: astăzi are loc inaugurarea celui de al treisprezecelea preşedinte al Universităţii din Chicago, Robert J. Zimmer.

Am intrat īn cort şi m-am īnfruptat pe cinste din puiul fript, vita afumată, legumele şi pāinea oferite la discreţie tuturor celor care aveau drum prin campus īn ziua aceea. Sătul şi mulţumit şi numai cu o vagă amintire a faptului că iniţial mă īndreptam spre bibliotecă, m-am tratat cu un pahar de cidru fierbinte (numai bun la cele 7-8 grade Celsius de afară) şi m-am lăsat furat de gānduri. Toată această demonstraţie de forţă, care cu siguranţă costase enorm, nu era menită decāt să arate forţa economică a universităţii fondate īn 1890 de William Rainey Harper (1856 - 1906), pe banii magnatului John D. Rockefeller (1839-1937). Se cheltuiseră probabil sume importante pentru īntregul eveniment prilejuit de inaugurarea noului preşedinte, dar la forţa economică a universităţii, sumele erau, probabil, infime.

Una dintre cele mai renumite universităţi din Statele Unite şi din lume, University of Chicago se plasează astăzi pe primul loc īn ceea ce priveşte excelenţa academică a studiilor universitare, pe locul al nouălea īn clasamentul general al universităţilor şi colegiilor din Statele Unite şi pe locul al zecelea īn topul celor mai bune universităţi din lume. Sigur că toate aceste clasamente sunt mai mult sau mai puţin relevante. Cert este faptul că Universitatea din Chicago se māndreşte cu 79 de laureaţi Nobel īn varii discipline, cei mai mulţi (27) venind din domeniul fizicii. (Ca fapt divers, trei dintre laureaţii Nobel pentru literatură au fost profesori ai Universităţii, ultimul, John M. Coetzee īncă predānd īn cadrul Comitetului de Studii Sociale).

Succesul Universităţii din Chicago nu este īnsă numai unul educaţional şi de cercetare. Universitatea este una dintre cele mai profitabile afaceri din Chicago, unul dintre cei mai importanţi proprietari de terenuri şi clădiri īn Illinois şi Wisconsin, şi se află īntr-o permanentă creştere. De altfel, unul dintre motivele principale pentru care a fost angajat noul preşedinte Zimmer este tocmai pentru că este un excelent om de afaceri şi manager. Membrii Consiliului de Administraţie a Universităţii (mulţi dintre ei donatori de sume importante către diverse facultăţi sau şcoli din cadrul universităţii) aşteaptă ca Zimmer să atingă suma de două miliarde de dolari īn donaţii (un miliard a fost atins deja de anul trecut), sumă pe care şcoala īşi propune să o investească īn dezvoltarea campusului către sudul oraşului, dincolo de strada 61, unde se opreşte acum. Ca o dovadă īn plus că şi Universitatea din Chicago, ca şi majoritatea universităţilor particulare din Statele Unite, nu ar putea exista fără bani, īntr-o ţară īn care banul īnseamnă totul, facultatea de pedagogie, care se pare că nu aducea īndeajuns de mulţi studenţi şi, prin urmare, nu producea fondurile necesare pentru plata profesorilor şi a personalului administrativ, a fost declarată falimentară la īnceputul anilor 90 şi īnchisă de către conducerea de atunci a universităţii.

Partea bună a acestei afaceri este că o universitate precum cea din Chicago produce īndeajuns de mulţi bani din donaţii (care īi vin exclusiv pe baza faimei pe care a acumulat-o de-a lungul anilor) pentru a susţine un număr impresionant de studenţi la masterat şi doctorat, majoritatea cărora li se acordă sprijin financiar, fie prin burse la nivel de universitate, fie la nivel de facultate şi departament. Ei sunt cei care produc cercetarea, cărţile, rezultatele care fac universitatea faimoasă, iar universitatea investeşte īn ei dāndu-le burse. Odată ajunşi doctori īn domeniile lor, toţi cei ieşiţi de pe băncile Universităţii din Chicago, vor avea ataşat de titlul academic şi faptul că a fost obţinut la Chicago. Asta aduce alţi investitori, şi procesul continuă.

Ei bine (şi aici m-am repezit la una dintre plăcinţele cu dovleac pe care mi le aşezasem gospodăreşte pe o farfurioară şi am mai sorbit puţin din cidrul dulce), ei bine ăsta e sistemul pe care noi nu īl avem īn Romānia. Īntrebarea e, īnsă, dacă chiar īl vrem. Īntr-o mini-serie de articole publicate īn "Evenimentul Zilei" īn luna mai a acestui an, Profesorul Sorin Matei de la Purdue University consideră că sistemul american e superior celui romānesc pentru că e bazat pe competiţie capitalistă, iar o universitate trebuie să producă, īn primul rānd, bani, ca semn al valorii sale. Profesorul Matei propunea atunci (v. "Evenimentul Zilei" din 29 mai şi din 2 iunie) ca şi universităţile din Romānia să adopte un sistem similar. Īntr-un răspuns publicat īn suplimentul "Lumea īn Idei" al cotidianului "Obiectiv - Vocea Brăilei" (1 iulie 2006), scriam la rāndu-mi că, deşi sunt de acord cu competiţia capitalistă īn īnvăţămāntul universitar romānesc, mi-e teamă de excese. Mi-e teamă că vom ajunge să nu acceptăm studenţi buni īn şcoli pentru că nu īşi pot plăti taxele (şi asta se īntāmplă frecvent aici), dar vom primi pe oricine e gata să plătească, mi-e teamă că vom fi şi īn Romānia dependenţi de capital şi īi vom obliga pe profesori să dea note mari numai ca să fie plăcuţi de studenţii, care, pānă la urmă şi la coadă, le plătesc salariile. Pe de altă parte, īnvăţămāntul universitar de stat, nu e nici el o soluţie viabilă. Pe oriunde īn lume unde există, e dezastruos. Profesorii sunt plictisiţi de moarte şi nu simt nevoia de a fi competitivi, predau acelaşi cursuri ani īn şir, deşi metodele de cercetare şi nivelul de cunoaştere īn domeniile lor avansează constant. Īn plus, cum universitatea īn care predau nu īi īncurajează şi sprijină financiar să o facă, cei mai mulţi nici nu se gāndesc să mai participe la conferinţe sau să se afirme pe plan internaţional. (Un articol pe această temă poate fi găsit online īn paginile cotidianului "The New York Times", īn care īnvăţămāntul universitar francez este prezentat īn culori absolut sumbre. v. Elaine Sciolino, Higher Learning in France Clings to Its Old Ways, NYTimes, May 12. La rāndul meu pot confirma din proprie experienţă că īnvăţămāntul de stat din Japonia este cu mult īn urma celui particular din punctul de vedere al performanţei academice şi de cercetare, excepţie făcānd doar Universitatea din Tokyo (Tokyo daigaku), cam la fel cum şi Sorbonne este vārful educaţiei universitare īn Franţa, pentru ca după ea să se īntindă un pustiu vast).

Există, īnsă, o soluţie de compromis? Īntr-o lume a capitalului global şi a corporaţiilor, īnvăţămāntul nu mai e decāt o metodă de obţinere a unei diplome care să confirme că poţi lucra īntr-o corporaţie. Mai are vreun sens să ne străduim să īi recuperăm importanţa de nu mai departe de acum un secol?

Comentarii cititori
sus

Daniel Vighi

Ce lume īnaltă este asta obsedată de subordonări,
de şefii, de tăceri complice?

Nu am amintiri neapărat plăcute despre īnvăţămāntul autohton iar pe cel străin īl cunosc de departe şi īl apreciez cu sfioşenie de ins omorīt curricular de comunism, dar am şi reţineri, aşa cum mi le-a confirmat, de altfel, filosoful Jean Francois Mattei īntr-un studiu cu titlul pilduitor Barbaria interioară. Oricīt ar părea de paradoxal am fost toată viaţa mea de pīnă acum la catedră şi nu m-am socotit, mai ales profesor, ci mai ales scriitor. După ce am terminat facultatea īmpreună cu generaţia lui Groşan şi Cărtărescu am avut norocul să fiu repartizat la marginea Timişorii la o şcoală cu ţigani gabori, din aceia blonzi, ţigani ungureşti care vorbeau romāneşte cu un simpatic accent maghiaro-rom, ca să zic aşa, şi practicau strămoşeşte tinichigeria. Am trăit bine īn acel underground didactic, social, politic şi scriitoricesc īmpreună cu scriitorul Mircea Pora pe care l-am găsit acolo şi pe care l-am īndemnat spre scris. Şef de catedră l-am avut pe criticul literar optzecist Vasile Popovici cel care a scris atīt de rafinat despre Rimbaud. O altă colegă anglo-franţuzoiacă jună şi drăguţă pe nume Svetlana se plimba pe coridoare cu Poe īn ediţii americane. Ne-am creat acolo o lume paralelă şi am refuzat orice colaborare cu grozăviile de undeva de departe care se năpusteau din cīnd īn cīnd īn dulcea noastre torpoare cu brigăzi inspectoriale abuzive şi stīrnitoare de spaime asemenea tătarilor īn vremea stejarului din Borzeşti din copilăria lui Ştefan cel Mare. Aşadar veneau ordii de cretini cu limbajul păsăresc al politehnizării īnvăţămīntului, al traducerii īn viaţă a preţioaselor indicaţii ale tovarăşului suprem care ne fericea cu asemenea directive īn fiecare an cu ocazia deschiderii festive, ca şi astăzi, de altfel. Şi veneau inspectorii şi ne cereau aberaţii, tīmpenii, prostii, idioţenii denumite pompos: caiet de opt ore, proiecte de tehnologie didactică, după cum vedeţi sintagme care trebuiau să semene cu limbajul tehnologic, mai ales că Ministerul Īnvăţămīntului era pestriţ de ingineri abuzivi şi inculţi care socoteau cultura umanistă ceva vetust asemenea babelor care merg la biserică. Aşa că eram liberi şi noi, şi ţiganii noştri, eram an de an daţi exemplu negativ la consfătuirile judeţene ale profesorilor care se ţineau īn sala cinematografului Capitol. Eram cei mai răi din Timişoara, fără performanţe şcolare, fără elevi la olimpiade, cu mediile cele mai mici la admiterea prin licee, cu abandonul şcolar īn floare sub forma unor minunate haiducii ale ţiganilor noştri blonzi, mai apoi preafrumosul chiul al tuturor naţionalităţilor şi provinciilor (ca şcoală de margine aveam copii de moldaci pripăşiţi de foame prin oraş, apoi unguri rămaşi de căruţa civilizaţiei, olteni guralivi, şmecheri şi leneşi, ardeleni care īşi trimiteau copii la şcoală cu pită cu marmeladă īnvelită īn foi dictando din caiete). Noi ilustram sălbăticia cea mare şi păstoream, cu aplicaţie şi umor, cele mai multe elemente certate cu etica şi disciplina socialistă de prin şcolile timişorene cu excepţia, desigur, a celor corecţionale. Īntre timp, şi eu şi Vasile Popovici am primit premii de debut ale Uniunii Scriitorilor care au fost mai apoi interzise de partid, am avut cronici la Europa Liberă şi la BBC, şi eram vajnici corigenţi la toate rapoartele inspectoriale, īn toate dările lor de seamă, eram exemplele ruinei pedagogice, modelul negativ bun pentru ilustrarea a cum nu trebuie să se comporte didactic un profesor. Tot īn vremea aceea am apucat să facem minunate chefuri cu un colectiv pe care l-am injectat treptat cu plăcerea eroică de a fi oaia neagră, plăcerea de a fi subversiv īn gīndire, cu satisfacţia corigentului, a ăluia care nu e bun decīt să fie haiduc faţă la faţă cu hărnicia plicticoasă şi imbecilizant-supusă-la-modul-fanariot a celor de dincolo de hotarele şcolii noastre. A tot soiul de emeriţi care cīntau avīntat patria, partidul, măreţele realizări. Īntre timp noi organizam chefuri ale "colectivului" cărora le ziceam Radio Erevan Party. Mai marii au aflat prin mijloace specifice şi din nou ne-au promis măsuri disciplinare, chit că nu aveau ce ne face că eram titulari. Mai apoi mi-am făcut cu Mircea Pora (care era ideologul şcolii şi răspundea, prin ucaz partinic, de şedinţele de īnvăţămīnt politico-ideologic ca prof de istorie) legitimaţie la Biblioteca Mitropoliei unde era bibliotecar Andrei Ujică, prietenul lui Şerban Foarţă, cu care a semnat volumul cu Texte pentru Phoenix, şi din nou s-a năpustit tovarăşa colonel Melnic de la Securitate, Departamentul Īnvăţămīnt, la Direcţiune, şi i-a reproşat lui Mia, directoarea mea şi a lui Pora, că am dat iama prin sfintele patericuri. E drept că am mers acolo mai mult aşa din curiozitate, să vedem ce e cu ele, şi nu neapărat că am fi dorit să punem bazele vreunei meditaţii transcendentale īn cheie ortodoxă, īn replică la aceea căreia i-au căzut victimă Andrei Pleşu şi Marin Sorescu. Prin urmare am străbătut preţ de nouă ani un deşert al plicticoşeniei, al supunerii, al imbecilizării căreia i-am răspuns cu umor – ce draci puteam face? Īmi amintesc cum după amiezele cīnd eram "profesor de servici" cu acelaşi Pora dădeam note telefonice ca din partea Inspectoratului unor harnici de prin instituţia cu pricina, ceauşei cu fruntea īngustă, şi-i trimiteam la şedinţe de partid inexistente. Aşa ca să nu-şi uite reflexele. Ţiganii noştri şi sărăcimea şcolară ne urmau īn toate şi pot spune cu mīna pe inimă că ne iubeau de-a dreptul, deşi Pora obişnuia să-i pedepsească didactic cu picioare-n cur īn locul notei patru īn faţa clasei, īn urale care n-au ajuns totuşi la urechile mărimilor inspectoriale că ne-ar fi dat precis afară. Ăsta a fost īnvăţămīntul romānesc īn care am trăit: rupt de elev, comandat de puterea politică, prilej de antrenament al supuşeniei īnspăimīntate: elevul faţă de profesor, profesorul faţă de inspector, inspectorul faţă de partid, partidul faţă de securitate, şi toţi faţă de familia Ceauşescu. Un vast, complicat şi cotidian antrenament al spaimelor. Dincolo de ele, azi şi ieri, au rămas elevii, de ei mi-a plăcut tot timpul şi īndrăznesc să zic că le-am fost aproape şi ei au ştiut asta, mi-au dat de īnţeles, şi mie, şi lui Pora, şi lui Bazil că erau mīndri cu noi. Pentru asta nu-mi pare rău că mi-am pierdut atīţia ani acolo: a meritat. Nu mai spun că la revoluţie am avut dintre gaborii noştri, dintre sărmanii moldaci şi olteni, răniţi şi arestaţi īn primele rīnduri. Spun cu mīna pe inimă că ni se datorează prezenţa lor acolo, i-am educat tacit, uneori pe faţă, īmpotriva regimului, le-am dat de īnţeles că trăim īn dictatură şi ei au simţit asta, aşa că ne-am īntīlnit la Tokes, īn 16 decembrie '89, sīmbăta, după ore, şi am pus cărămida libertăţii şi īn ţărişoara asta a noastră, aşa de plină de imbecili supuşi şi oportunişti.

Astăzi, de un deceniu şi jumătate aproape, predau la Universitate şi lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Īn īnvăţămīnt revoluţia s-a petrecut īn vorbe. Dovada este articolul comemorativ pe care l-am scris cu ocazia īmplinirii unei jumătăţi de secol de existenţă a filologiei timişorene. L-am publicat īn revista Orizont care văd că nu e prezentă pe net, aşa că reiau ce am scris acolo să se vadă şi să se ştie cum stăm. Nu prea bine. Supuşenia a rămas. Mediocritatea didactică a supravieţuit mandatelor, campaniilor electorale şi tuturor reformelor. Elevul şi studentul contează īn continuare doar pentru a asigura normele didactice iar şcoala şi universitatea nu-i aparţin şi lui, el este cel mult un pretext al luptelor ignobile, surde şi tīmpite pentru grade didactice, pentru isprăvi curriculare obţinute prin fals şi nimeni nu-i īntreabă dacă au nevoie de ceea ce īnvaţă sau dacă cel care īi plictiseşte n-ar trebui să plece undeva de unde să nu mai asasineze cultura. Aşadar, iată compoziţia aniversară īn varianta ei virtuală. I-am zis:

Moş Poveste a făcut cīt a putut şi cīt l-au lăsat vremurile

Profesorului Eugen Todoran īi spuneau studenţii Moş Poveste, ăsta este un lucru larg ştiut. Moş Poveste avea un inconfundabil aer de povestaş, vorba lui Llosa. Le zicea cu savoare, cu plăcerea taifasului pe care doar ardelenii o au cīnd stau la uliţa satului, pe bancă şi se uită cum trec maşini, cum trece nevasta lu' cutare, cum se duc zilele, la toate se uită cei de pe bancă şi le povestesc īn cadenţe molcome, alteori repezite, cu umor, cu īntorsături epice neaşteptate. Dar nu despre asta aş vrea să spun īn aceste cīteva rīnduri, ci despre ce a īnsemnat rezistenţa prin cultură īn cazul profesorului Eugen Todoran şi a altor cītorva asemenea lui. A īnsemnat foarte mult şi din păcate insuficient faţă de celelalte ţări din lagărul comunist care au mers mai departe cu revizionismul cultural, l-au amestecat politic şi l-au proiectat īn marile dezbateri de idei despre disidenţă, despre originile totalitarismului. Scriitori contestatari, oameni de cultură contestatari. La noi a primat īn deceniile comuniste mai ales menţinerea cu īncăpăţīnare şi cu obstinaţie a legăturii cu marea cultură interbelică, ori Povestaşul nostru mai ales aşa ceva avea īn misia sa mărturisită sau nemărturisită: perpetuarea īn mentalul cultural a lui Blaga īn preajma căruia a stat, a lui Liviu Rusu, a lui Radu Stanca. Era prin asta solidar cu o generaţie, zisă de la Sibiu. O formă de contestaţie continuă, manifestă prin idei culturale, izbucnind anarhic şi mānios pe la birtul universitar cīnd, īmi aduc aminte cum mi-a reproşat mie, şi prin mine unei lumi care nu pricepea de ce ţăranul fură: "măi, Vighi, dragă", mi-a spus profesorul, "ţăranul fură de la CAP ca să supravieţuiască! Mor de foame, băiete, şi de aceea nu fur㠖 iau de la comunişti ce-i al lor".

Sigur că nepotrivirea asta funciară a lui Eugen Todoran cu ideologia comunistă era prezentă implicit īn cursuri, īn ideile filosofice, īn excursurile hermeneutice: peste tot era prezentă ideea despre nenorociţii care ne-au furat istoria şi ne umilesc. Ideea cu tīmpiţii de la socialism ştiinţific care iau şi ei un ban, se ţin de profesori universitari şi dincolo de toate sīnt, la urma urmelor, şi ei oameni cu glumiţele lor popeşti despre partid, aşa mai cu perdea puţin, mai cu fereală, spuse cam cum le spune popa sau predicatorul de la baptişti, īn aşa fel īncīt noi, ceilalţi, cei de pe margine, laicii, cum ar veni, să ne spunem unii, altora: "ia te uită că şi ei au umor, şi ei zic de cele sfinte, le mai dau pe glumă, sīnt şi ei oameni". Aşa cu cei de la socialism, băieţi buni dar proşti, fundamental proşti, servitori ai unei cauze ideologice greşite pe care o contrazic toate marile idei. Toate marile gīndiri. Cam asta era īndemnul lui Moş Poveste: "există, măi băieţi, marea cultură, marea filosofie, marea artă. Aia contează". Dacă viaţa şi regimul ne obligă să mergem la īnvăţămīnt politico-ideolog, mergem că n-avem ce face şi-i ascultăm pe proştii ăştia cu simbrie de la partid, pe galonaţii ăştia zeloşi, mergem la īnvăţămīntul lor politico-ideologic, le ascultăm prostiile, vorbele alea de doi bani şi gata, ieşim de-acolo şi uităm repede că am fost īn aceeaşi sală, mergem la bere, la vin, şi discutăm lucruri adevărate. Cultura la pupitrul amfiteatrului şi contestaţia politică asumată direct la īntrunirile de la Casa Universitarilor printre halbe. Aşa ne-am obişnuit să credem că se poate trăi departe de ideologia comunistă, că o putem nega, că putem fi altfel. Că n-am făcut mai mult, asta e o altă discuţie, şi istoria contrafactuală de felul: ce-ar fi fost dacă am fi avut şi noi revoluţia de la 1956, sau Carta 77, sau Solidarnosc cu o masivă participare intelectuală este o altă discuţie care oricum, astăzi, acum şi aici, nu mai duce nicăieri. Īntrebarea care ne-o punem acum, comemorativ şi aniversar, este cum anume īl putem continua pe Moş Poveste, aducīnd la suprafaţa revistelor, a amfiteatrelor ceea ce acesta (cu noi laolaltă) spunea īn spaţiul privat al birtului universitar. Prin urmare, īn cultură , dar mai ales īn mediile ei academice, rămīne īn continuare de adus īn spaţiul public, spaţiul privat al contestării. A trecut pe līngă noi o revoluţie istorică şi parcă n-a trecut. Moş Poveste, īntīiul rector al Universităţii īn libertate, era surpat de fericire că eram din nou īn capitalism şi că a apucat asemenea vremuri. Numai că ceea ce credea el atunci, s-a īmplinit doar īn decoraţiile retorice ale unor discursuri euroconforme şi lignificate īn retorici cu şi despre democraţie. De ce spun asta? Simplu şi la īndemīnă! Pentru că ne temem īn continuare. Pentru că nu ne contrazicem şefii. Pentru că suntem vorbitori pe la colţuri. Pentru că nu suntem profesori altfel decīt prin mănunchiul de idei, chipurile, īnalte pe care le predicăm prin cursuri şi pe care le subminăm prin lipsa unei atitudini care să pună īn acord vorba cu fapta. Ce este, la urma urmelor, un dascăl, cum le place retorilor comemorativi să zică. Un ins care ştie multe? Şi ce dacă ştie multe, să fie sănătos, la ce-i foloseşte asta dacă prin ceea ce ştie nu modifică mental lumea īn care trăieşte? Ce īnseamnă să afli despre o teorie, o idee, o normă morală dacă nu le cauţi corespondentul īn real? Ce īnseamnă supunerea, spaima de inspectori a profesorilor din gimnazii şi licee, spaima de a critica conducerea universităţii atunci cīnd ai impresia că nu te reprezintă deşi i-ai dat un mandat prin vot? Ce īnseamnă toate ideile nobile despre democraţie, drepturile omului, libertate prin filosofie, imagologie, studii istorice, structuralisme şi semiotici cīnd se văd confruntate cu viaţa? La ce folos ideile, dacă eruditul tace? De ce să taci cīnd eşti pus de Rectorat să lucrezi īn plus pe degeaba ca pe vremuri cīnd mergeam la cules porumbul de la CAP, īn loc să vedem cum stăm cu Heidegger? Care cultură īnaltă te īnvaţă să accepţi nedreptatea pe care o face unul care, vremelnic, este pe caii puterii? Adică şef, adică rector. Adică decan. Adică şef de catedră. Orice numai şef să fie şi tu să nu-i spui ce face greşit pentru că este aşa ceva. Adică şef. Ce lume īnaltă este asta obsedată de subordonări, de şefii, de tăceri complice? De vorbiri pe la colţuri. Aşa ne īnvaţă semiotica sau istoria ideilor? Aşa ne spune publicistul Eminescu: să tăcem şi să nu spunem ce gīndim? La ce folos să predăm ceea ce ei fac şi zic? Cui foloseşte? Ce filosofie, alta decīt aceea a unui pragmatism care negociază ideile şi atitudinile, ne īndeamnă să tăcem cīnd unii colegi de-ai noştri sīnt nedreptăţiţi, sīnt alungaţi din universitate pentru alte motive decīt cele ale incompetenţei? Ce dascăli suntem noi, aşa comemorativi şi aniversari, dacă nu păşim dincolo de propriile tăceri vinovate şi ne scufundăm festiv īn lipsa unor atitudini? M-am săturat de idei, de cultură, de ştiinţă asemenea unor perle la pălărie. Moş Poveste ştia toate astea şi a făcut şi el cīt a putut şi l-au lăsat vremurile. Spre deosebire de el, noi, astăzi, suntem, totuşi, liberi. Sau poate nu!

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĆ¢tre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey