Àngels Gregori
Elena Gabriela Feceoru
Mariana Dobrică
Roland Szekely
Marius Dobrin

 
sus

Àngels Gregori

 

Culleres

        I have measured out my life with coffee spoons - T. S. Eliot

Les històries de família s’expliquen
al voltant dels coberts d’una cuina. 
Així, mentre feies temps
perquè el cafè passara,
rentaves les culleres
i amb elles ordenaves les branques
d’un àlbum que encara guarda
algun buit entre les pàgines.
Totes les famílies felices s’assemblen.
Cada família dissortada ho és a la seua manera,
repeties, en veu baixa, citant una novel·la
que havies llegit de jove.
De sobte callaves i t’asseies.
I guardaves un silenci de ponts,
de magatzems, de molls de fusta.
Com tot el silenci que envolta
aquesta petita pàtria d'acer
de ganivets i culleres.

 

Linguri

           I have measured out my life with coffee spoons - T. S. Eliot

Poveștile de familie se spun
lângă tacâmurile din bucătărie.
Astfel, cât așteptai
să fiarbă cafeaua,
spălai lingurile
și aranjai cu ele ramurile
unui album ce încă păstrează
câte un gol între pagini.
Toate familiile fericite se-aseamănă.
Fiecare familie e nefericită în felul ei,
repetai, în șoaptă, citând dintr-un roman
citit în tinerețe.
Deodată tăceai și te-așezai.
Cădeai într-o tăcere de poduri,
de magazii, de cheiuri.
Ca toată tăcerea ce-nconjoară
acestă mică patrie de oțel
de cuțite și linguri.

 

Hivern

Vas entrar a la meua vida
com un febrer cansat.
Com la matèria d’una lliçó
que durant anys havies repetit a classe. 
I vas saber que la nostàlgia
és un ascensor que puja fins a l’àtic
i amb els anys fa més llarga la baixada.
Potser ja ens havíem trobat,
en una altra vida, en un altre país,
en la terrassa d'un Starbucks,
fent cua per a un concert
o obrint la porta dels congelats
d’un supermercat del barri.
Sé que, com diu la poeta,
res passa ni passarà dues vegades.
Però m’hauria agradat trobar-te així, de sobte,
com cauen els botons descosits d’un abric.

 

Iarnă

Ai intrat în viața mea
ca un februarie obosit.
Ca materia unei lecții
repetată ani de-a rândul la cursuri.
Și ai aflat că nostalgia
este un lift ce urcă până la ultimul etaj
și, cu anii, mai lungă se face coborârea.
Poate ne întâlnisem deja
într-o altă viață, într-o altă țară,
pe terasa unui Starbucks,
la coadă la vreun concert
sau ridicând capacul de la congelator
într-un supermarket din cartier.
Știu că, așa cum spune poetul,
nimic nu se-ntâmplă și n-o să se-ntâmple de două ori.
Dar mi-ar fi plăcut să te-ntâlnesc așa, deodată,
cum cad nasturii descusuți ai unui palton.

 

Moonshadow

A vegades estar trist és cosa de dos,
i això, a vegades, dol el doble.
Els cafès d'algunes ciutats
ara s'alcen en l'asfalt
com un monument per recordar barbàries.
I és tan fred el marbre com la seda.
La distància entre una persona justa
i l'himne d'un país a penes és palpable.
Els grans homes de les nacions, tots en fila,
morint i corrent-se amb fel·lacions.
A una certa edat tothom voldria
conèixer els noms dels arbres.
I jo hauria volgut, per a tu,
una forma diferent d'amor,
amb una altra música, i més llunes i rellotges.
A vegades estar trist és cosa de dos,
i això, a vegades, cansa el doble.
La dona que no sóc, la filla que no he estat
i la mare que mai seré,
ara enfilen juntes el carrer i, de tant en tant,
s'aturen, parlen entre elles, i riuen.

 

Moonshadow

Să fii trist, uneori, e nevoie de doi
și asta, uneori, doare dublu.
În unele orașe cafenelele
se înalță acum în asfalt
ca un monument în amintirea barbariilor.
Și marmura la fel de rece e ca mătasea.
Distanța dintre un om drept
și imnul unei țări abia de se simte.
Marii oameni ai națiunilor, toți în șir,
murind, slobozindu-se în felații.
La un moment dat toți am vrea
să știm numele pomilor.
Și eu aș fi vrut, pentru tine,
un alt fel de iubire,
cu altă muzică, mai multe luni pe cer și-orologii.
Să fii trist, uneori, e nevoie de doi
și-asta, câteodată, obosește dublu.
Femeia care nu sunt, fiica aceea care n-am fost
și mama care nicicând nu voi fi,
acum merg împreună pe stradă și, din când în când,
se-opresc, stau de vorbă și râd.

  

Where the streets have no name

De vegades el dolor s’instal·la en una casa
com s’instal·la la calefacció o el corrent elèctric.
No sabem el pes que sostindran les bigues,
ni fins quan aguantaran els fonaments
abans d'obrir una fissura.
Però acumulem les hores sobre els murs
i enderroquem passats
que abans s’alçaven en terrenys
com un bonic motiu per sobreviure. 
Coneixem, però, les capes que hem hagut
d'emblanquinar damunt d'altres capes.
Com un alfabet en braille
que pel relleu dels seus significats
n'endevinem les cicatrius.
De vegades les històries es repeteixen
canviant el nom i el lloc de domicili.
I de vegades els dolors s'instal·len
com un pacte a dues bandes,
com el pany d’una porta trencada
que algun dia haurem de reparar,
com una herència prèviament acordada.

 

Where the streets have no name

Uneori durerea se instalează-ntr-o casă
cum se instalează încălzirea centrală sau curentul electric.
Nu știm ce greutate suportă grinzile,
nici cât rezistă fundația
până nu apare o fisură.
Dar acumulăm orele peste ziduri
și dărâmăm trecuturi
care înainte se ridicau pe terenuri
ca un frumos motiv de-a rămâne în viață.
Știm însă straturile de var pe care a trebuit
să le dăm peste alte straturi.
Ca un alfabet braille
în care prin relieful semnificațiilor
ghicim cicatricile.
Uneori poveștile se repetă
schimbându-și numele și domiciliul.
Și uneori durerile se instalează
ca un pact între două părți,
ca broasca unei uși sparte
pe care-ntr-o zi va trebui să o reparăm,
ca o moștenire dinainte acordată.

  

Els ànecs de Central Park

Ahir, mentre em preguntaves
on van a parar els records quan s'obliden,
pensava en començar aquest poema.
I m'hauria agradat dir-te, per exemple,
que als records els passa el mateix
que als ànecs amb el llac del Central Park
quan ve l'hivern i es gela l'aigua,
que se'n van a un altre lloc per sobreviure.
M’hauria agradat dir-te això:
que, ara que és hivern a la teua memòria,
t'he guardat els records
en un lloc prop del mar, esperant-te.

 

Rațele din Central Park

Ieri, când mă întrebai
unde ajung amintirile când se uită,
mă gândeam să încep acest poem.
Mi-ar fi plăcut să-ți spun, de exemplu,
că amintirile fac la fel
ca rațele din lacul din Central Park
când vine iarna și îngheață apa,
se duc în alt loc, să rămână în viață.
Mi-ar fi plăcut să îți spun așa:
acum, când în memoria ta este iarnă,
ți-am păstrat amintirile
într-un loc lângă mare, așteptându-te.

 

Traducere: Jana Balacciu Matei

 

Comentarii cititori
sus

Elena Gabriela Feceoru

 

 

(0,01 grame)

există un soi de monstru care mă sugrumă în visele mele/fug, fug, obosesc, mă arunc de la geamul unui apartament aflat într-un bloc mizerabil/de obicei de la distanțe mari față de sol/mi-e frică de cel care vine în urma mea/forțează ușa de la intrare/știu că va reuși să intre/nu mor/cad în picioare precum felina siameză cu ochi albaștri, Leo/și fug iar/găsesc repede un pod, sub pod o apă adâncă/m-arunc de pe pod/sunt la fundul apei, dau din mâini și din picioare/nu știu să înot/dau din picioare și din mâini, țip/nimeni nu mă aude/înghit apă/plâng, înghit lacrimi/îmi mănânc moartea/felie cu felie/e întuneric/un înecat cu ochii bulbucați peste care cade o lumină/de unde lumină?

 /

mă transform în rechin/nu mai gândesc, nu mai vorbesc/îmi place sângele fie și coagulat/ronțăi zgârciurile din cadavru/devin conștientă: aș putea scăpa de imaginile ce par desprinse din filmul „Știu ce-ai făcut astă vară”/îmi deschid ochii cu ambele mâini/aprind becul și verific ușa/e încuiată/deschid geamul, jos, o tipă stă întinsă în pijamale/nimic nou, pe aici sunt mulți bețivi/nu mai adorm/aud sirene/deschid geamul/pe targă zăresc aceleași pijamale/seamană atât de bine cu astea de pe mine/tresar

/

aud voci

/

intră vreo 7 oameni prin ușă/ ce se întâmplă îi întreb/mă ignoră/se fac măsurători de la geamul meu/se iau amprente văd/un pachet de țigări Kent pe masă/iau una ca să văd cum e/pe ultima sută de metri

 

chat-uim

facebook minte/oamenii de pe facebook mint/de pe limbile lor alunecoase curg ultimii stropi de salivă cu care ne atrag/în jocuri murdare/aici se fumează scrum/ce repede alerg să tastez gândul cu care m-am trezit azi/ce repede îl șterg

/

mă dezbrac de toate hainele în fața unor oameni pe care nu-i cunosc/nu le cer bani/atenția lor e tot ce mă face fericită/bărbatul care mă iubește e aici lângă mine/mă întreabă dacă mâncăm și noi ceva azi/e ciorbă în frigider îi răspund/avem wireless

 

droguri recreaționale

apăs play ca aseară și tu începi cu aceeași placă

/

miros de carne stricată/am învățat să dorm cu ochii deschiși/cineva bate în geam, părul meu ajunge-n tavan/00:00/o amintire cu apartamentul bunicilor

/

se zice că după moarte/mamaia ar fi bătut șmecherește în geam și apoi a dat jos din cui un tablou

/

sunt pe fază să-ți dau replica oricând/a devenit și asta o manie/e cutremur aici peste tot

/

nici inimile nu ne mai stau fixe/ți-am mai zis, fă rost de niște cuie/să ni le batem unul altuia/cea mai rezistentă e cert nu va plesni/de cealaltă cui îi pasă?

  

***

câteodată e ceva murdar în fericirea care vine/tu știi mai bine/merg cu ochii închiși/trupului meu îi dau comanda speed/aud un zgomot ca de râșniță/prepari cafeaua? nu beau/nu beau de când mă cunoști/azi nu știu ce bluză să aleg/vor acoperi mânecile

/

câteva culori care nu ies în apă/se decolorează în timp, pielea se reface/libertate pentru toți, egalitate pentru toți

/

arunci două grenade în terenul meu

/

fac întuneric în cutia asta de chibrituri în care sunt un băț/îmi intri în grații/explodez/îți intru-n gât.

  

***

mă privesc cu atenție,/trăsăturile mele: o adunătură de insecte/în oglindă toate-s diforme, negre, urâte și mici/se deplasează dintr-o parte în alta/azi gura mi-e în locul nasului iar nasul în locul gurii,/și-au inversat simțurile/miros cu gura și gust cu nasul/n-am timp să fac duș, n-am timp să le inversez,/le las așa și ies din casă

/

scap câteva riduri pe scări, m-aplec și le iau/la coafor îi zic doamnei să îmi tundă părul și să îl îndrepte, dar nu/să nu-l vopsească/zice că am prea multe fire argintii/las așa doamnă, iubesc argintul/plec, iau ultimul autobuz spre casă/ de la geam se văd trei tomberoane, combinatul și-un grup de țigani suflând în pungă

/

sunt un melc pe cale de dispariție, uitasem că-mi port casa în spate/și-am dat și banii pe bilet/pentru o singură stație 

 

Comentarii cititori
sus

Mariana Dobrică

 

 

Complicități II

 

 

Acel sărut ca o arsură, gestul ei grăbit și involuntar de a-și duce mână la gură, nu pentru a-l șterge, ci  pentru a-l  proteja parcă, pentru a-l păstra încă acolo, pe buzele ei, pentru alte câteva clipe, pentru a-i păstra forma, gustul, mirosul care începeau să se risipească în barul plin de fum, sticle și pahare cu alcool, oameni, muzică.

Oprită brusc, cu palma încă peste gură, într-un gest care amintea de cel al bătrânelor de la țară când se miră de ceva, privea în jur.

Era momentul acela al serii, sau al nopții (era deja târziu) când „toată lumea râde, cântă și dansează”, în bar aveau o promoție a unei băuturi exotice și, în lichidul acela auriu, se ghiceau sclipirile altei lumi, cu papagali, colibri, vegetație luxuriantă, cu mult soare... Iubitul ei purta pe cap un fel de sombrero roșu, pe care tocmai îl câștigase, lângă el o adolescentă cu o perucă argintie se distorsiona pe ritmurile îndrăcite ale unei sambe, ca o păpușă mecanică, pe peretele din dreapta un afiș, o reclamă, a unei alte băuturi, de data asta dintr-un peisaj cu fiorduri și cuburi de gheață, amesteca numele ei printre celelalte cuvinte scrise în engleză, cu litere negre și roșii (motiv pentru care se rugau mereu de patron să li-l dea).

Scormonea cu îndârjire cu privirea prin acest talmeș-balmeș de obiecte, persoane, muzică, în căutarea acelui sărut care încă îi ardea buzele... A întors capul spre stânga și l-a găsit acolo, chiar lângă ea. Pe buzele roșii, vedea urma sărutului ei, dulce-acrișoară, cu un vag miros de lămâie și alcool, întrebătoare, neliniștită, uimită. Cum ajunsese acolo, pe buzele acelea ușor curbate în jos, care acum își ridicau colțurile într-un surâs crispat?

Ochii lor, ai ei căprui precum castanele, ai celeilalte, de un albastru lichid, se priveau buimaci... Nu mai exista timp, privirile le deveniseră fluide, ca un șuvoi care curgea între ele, apoi pânditoare, înfigurate, nerăbdătoare, se materializau în degete, ale ei mici, cu unghii tăiate scurt, date cu un lac străveziu, ale celeilate lungi, subțiri, cu unghii sângerii..., degete care se căutau, întâi timide, în părul negru, al ei creț, al celeilate lung și răvașit, apoi mai îndrăzneț, pe umerii calzi, apoi, din ce în ce mai nerăbdăroare, desfăcând nasturi, unii negri, ceilalți sidefii... degete înfometate, lacome, care se învălmășeau, pipăind cu un fior mut dantela neagră și bogată ce acoperea un sân alb, strălucitor, cicaticea mică de pe un picior bronzat, urma de ruj de pe o buză caldă, pielea netedă, uscată, ușor întunecată, de pe un braț închis într-o brățară cu motive egipetene, venele albastre care se desenau sub pielea aproape străvezie de pe o talpă îmbrățișată de un ciorap negru, mirosul unui parfum în care înflorea violet liliacul.

[...]

„Ai o brichetă? Nu o găsesc pe a mea...”. I-a întins, după ce a căutat în geantă, o brichetă metalică, grea, iar mâna acesteia, cu degete prelungi și unghii sângerii a poposit pentru o clipă în palma ei mică. Aceeași arsură se răspândea acum brusc pe pielea delicată a interiorului palmei sale. Se priviră din nou. De data asta, ochii nu se mai căutau, se știau deja, dar pe buzele lor înflorea un zâmbet complice.

***

Se întorceau acasă. Mergeau pe străzile goale, în aer plutea un miros clar de tei, câte un câine mai lătra de pe lângă un tomberon. „Dă-ți chestia aia roșie jos de pe cap, ești caraghios...” Râdeau, ținându-se de mână (gestul de a-l ține de braț i se părea întotdeauna prea protocolar, oarecum artificial). Îl privea și știa că îl iubea, îl iubea pur și simplu, cu o iubire gravă și profundă, atât de profundă încât îi pătrunsese până și în oase și, uneori, o durea. Cu ochii închiși, îi pipăie, ca un orb, obrazul aspru, pe care barba începea să crească, ridurile de expresie care se adânceau în jurul gurii, buzele pe care surprindea forma blândă a unui zâmbet. Se sărută acolo unde se opriseră, în mijlocul unei intersecții, iar aceasta devine un punct fix, în jurul căruia mașinile se învârt, șinele de tramvai și tomberoanele se învârt, blocurile și copacii se învârt, orașul cu străzile sale  se învârte, noaptea caldă de început de vară cu stelele ei, totul se învârte... Iar conturul, mirosul, gustului sărutului lui șterg arsura celuilalt sărut și ucid cu brutalitate acele gânduri, senzații nelămurite, neliniști care se iscaseră în ea.

***

Ce a mai rămas din asta?...

Doar afișul cu reclama unei băuturi dintr-o țară cu fiorduri, în care, printre cuvintele englezești se amestecă numele ei, pe care patronul li-l dăduse în sfârșit, în ziua în care închisese barul, pentru a-și deschide un local cu pretenții, pentru cei cu „fitze”, undeva în centrul orașului, și care acum odihnea, cam nelalocul lui, pe un perete alb din dormitorul lor. Acolo, pe hârtia lucioasă, dintre culori și litere negre și roșii, răsărea uneori un „ce-ar fi fost dacă...” al acelui sărut.

 

Comentarii cititori
sus

Roland Szekely

 

 

Calvarul unei mame
sau
Perseverența recompensată 

 

Primul tablou
Ochii bordelului
(scena reprezintă un bordel)

 

Stăpâna bordelului: Toate pensionarele mele s-au strâns în salon. Doar Oarba bucuroasă nu a sosit încă. De treizeci de ani este prima oară când întârzie.

Prima pensionară: Ce? Oarba bucuroasă este de treizeci de ani pensionara dvs?

Stăpâna bordelului: Da. Biata oarbă avea 18 ani când a pășit pentru prima oară pragul ospitalierei mele case. De atunci, fără nici o zi liberă, n-a încetat să le dea pensionarelor mele exemplu de muncă și curaj.

A doua pensionară: Biata femeie! Nu râde niciodată și ochii-i sunt adesea roșii de plâns sub fard!

Toate pensionarele (emoționate): Câteodată regretăm porecla de „Oarba bucuroasă” pe care i-o dăm în batjocură, din cauza aerului său trist.

Stăpâna bordelului: Viața sa trebuie că are misterul său, inima sa, secretul său! Totul este misterios în purtarea sa până la sosirea acelui tânăr cu mima severă care o vizitează în fiecare zi.

A 17-a pensionară: Ieri am putut să surprind câteva fraze din conversația lor:

                „Nimic nou ?” – întreba tânărul cu mima severă

                „Nimic! Tot nimic!” – răspundea suspinând Oarba.

Stăpâna bordelului: Ssst! Vine. Este și mai tristă decât de obicei.

Oarba bucuroasă (aparte): Să ne suportăm calvarul! Tristă vânzătoare de dragoste, așteaptă-ți cumpărătorul! Așteaptă! (așteaptă) 

 

Al doilea tablou
Țipete pe scări
(același decor)

 

Stăpâna bordelului: Un bătrânel tocmai a ales-o pe Oarbă ca însoțitoare de moment.

A 7-a pensionară: Și iată-l acum pe tânărul cu mima severă care vine să-și facă vizita zilnică la Oarba bucuroasă!

A 3-a pensionară: Cerule! Auziți țipete pe scări?

Stăpâna bordelului: Ce se întâmplă? Țipetele vin din camera ocupată de bătrânel și de Oarba bucuroasă! Să dăm fuga acolo!

Tânărul (cu o mimă severă): Oh! Da! Să alergăm! (toți se năpustesc spre cameră)

  

Al treilea tablou
Totuși!
(scena reprezintă camera Oarbei bucuroase)

 

Stăpâna bordelului (intrând): Ce se întâmplă? Ce-i cu țipetele astea?

Tânărul (cu mima severă): Ce se-ntâmplă mamă?

Oarba bucuroasă: Ah! Fiule! Sosești la timp!

Toate pensionarele: Era fiul tău?!

Oarba bucuroasă: Da, este fiul meu! Și dacă am țipat este pentru că tocmai l-am regăsit pe tatăl copilului meu. (ea îl arată pe bătrânel)

Bătrânelul (urlând): Nu-i adevărat!

Oarba bucuroasă: Ah! Nu negați, domnule! După treizeci de ani de căutări, am găsit proba paternității dvs! Ascultați cu toții! Astăzi vă pot dezvălui misterul vieții mele. Acum 31 de ani, sărmana orfană oarbă era singură pe lume. Aveam 17 ani. Într-o seară, în mansarda mea, pe când mă pregăteam de culcare, un necunoscut a deschis ușa cu o lovitură de umeri și, fără scrupule, a făcut din mine o fată mamă. Infamul își calculase bine ticăloșia! Mă știa oarbă, incapabilă să-l recunosc! Nouă luni mai târziu, am dat naștere fiului meu. L-am dat unei doici și am jurat să-i regăsesc tatăl!

Stăpâna bordelului: Dar cum să-l căutați, cum să-l recunoașteți din moment ce erați oarbă?

Oarba bucuroasă: În timpul oribilului atentat, mizerabilul dus pe valul pasiunii sale a lăsat să-i scape un cuvânt care ajungea să mă facă să-l recunosc dintr-o mie! În clipa dragostei supreme, necunoscutul, într-un muget de voluptate a strigat: „Totuși”. Acest cuvânt mi s-a întipărit în minte. Prin el, mă gândii eu, îl voi regăsi într-o zi pe necunoscutul din mansardă. Și atunci mi-a venit ideea să intru ca pensionară într-una din aceste case pe unde trec o grămadă de vizitatori, sperând că Providența sau hazardul îl vor face să intre, într-o bună zi, pe bărbatul cu acel cuvânt caracteristic. Timp de mai mult de 30 de ani - oh, ce calvar! - am pândit în fiecare zi strigătul revelator.

Tânărul (cu mima severă): Sărmana mamă!

Oarba bucuroasă: În acest timp copilul creștea. L-am internat la un colegiu și când a terminat armata, a intrat la Drumuri și Poduri. I-am încredințat secretul nașterii sale și stratagema pe care o foloseam ca să-i regăsesc tatăl. Iată de ce, în fiecare zi, venea să mă întrebe în șoaptă: „Nimic nou, mamă?”.  Acum pot să țin capul sus și să-i răspund: „Iată, l-am regăsit pe tatăl tău!”. Acest bătrân a strigat ca altădată: „Totuși!”

Bătrânelul: Ei bine, da. Mărturisesc totul. Da, este adevărat! Dar nu pot rezista bucuriei de a regăsi un fiu atât de serios, și încă și la Drumuri și Poduri. Dragă oarbă, perseverența ta va fi recompensată. Îți voi reda onoarea căsătorindu-mă cu tine și-l voi recunoaște pe copilul născut din păcat.  

 

Comentarii cititori
sus

Marius Dobrin

 

Fiind MoșCrăciun

 

carteaAcum e primăvară și cine s-ar gândiu la Moș Crăciun? Dar chiar de-ar fi decembrie, cine s-ar gândi la ceea ce vede Moș Crăciun? Imaginea lui devine dominantă în sezon și ne raportăm la el din postura de copii, de, indiferent de vârstă, destinatari ai darurilor, în cel mai rău caz de simpli observatori ai descinderii sale din fiecare an.

Deschizând cartea lui Radu Marini [*] am avut surpriza să descopăr că avem de-a face cu perspectiva opusă: ce vede Moș Crăciun la noi, noi cei la care ajunge în peregrinările sale. Sunt tentat a scrie, și chiar scriu, că prin cartea asta m-am simțit ca fiind în spatele măștii, nevăzut însoțitor al magicului personaj.

Și chiar dacă se mai întâmplă să nu fiu de acord cu Moșul, vizavi de judecățile sale la adresa societății, nu mă pot reține din a exprima admirația pentru activitatea cu care a radiografiat fel de fel de situații. Prin natura lui, personajul are parte de multe, multe întâlniri cu copii și maturi, în casele lor sau în câte-un așezământ public, ajunge acolo unde nici el n-ar gândi.

„Ei zâmbeau fericiți că-l văd pentru prima dată pe Moșu'. Nu, nu era basm, nu, nu visau. Era cu ei, era la ei, era aievea. Vorbea, le zâmbea, le mângâia creștetele. Era el. În carne și oase, în camera lor sărăcăcioasă, în premieră.”

Și basmul, să fie limpede, basm nu doar pentru cei doi frați gemeni care-l priveau pe Moș, ci și pentru noi toți, tot mai sceptici și neîncrezători, mai reținuți vizavi de faptele frumoase, ei bine, basmul înseamnă și micile mașinuțe primite de copii dar și banana cea verde. „Era o amărâtă de banană. Chiar mai mare decât mașinuța care va merge cu necazurile lor hăt departe. la gunoi. Atenție, doar a unei banane! De căciulă. Și aia verde.”

Moșul ajunge și cerșetori dar și la prinți iar în descrierile sale dozează și patosul cât și ironia, atât cât să fie sare și piper. În bucate. Parafrazez și eu, puțin stilul lui Radu Marini. Cu contrapunct. Cu propoziții scurte. Cu doi pași sobri, dacă nu chiar încruntați, înainte și unul șugubăț, înapoi.

Așa se face că în toate împrejurările în care Moșul merge la copii orfani, abandonați, cu probleme complicate de sănătate, până la a fi mortale, cu poveri fizice pe care le duc cu inocență, ei bine, relatarea sa rămâne într-un echilibru de încărcătură emoțională și realism aspru. „Tuns scurt, scurt, cu o față arămie pe care ochii săi zâmbeau mai mereu complice. Radiind de viațăși de subtilități. [...] Îi plăcea să iasă în față, îi plăcea să fie în centrul atenției. Cânta frumușel, zâmbea cu subînțeles. Și întrebat și neîntrebat. Toată lumea era a lui. [...] El era tartorul, era viu și plăcut, era pata de culoare de la secția de copii cu probleme de oncologie.”

Radu Marini descrie situații pe care cititorul obișnuit nu are de unde le cunoaște. Sau despre care află sumar, șablonard, din presă. Or prin scrisul lui le face aievea, derulându-se în afța noastră, cu toate nuanțele.

„N-are patru ani împliniți, e înăltuță și prea țâr pentru vârsta ei, are o scânteiere cam aprigă in ochii mici căutători și semiînchiși. O fi vreo adormită ?! [...] Se recomandă: Bună ziua, bună ziua1 Eu sunt Piky și de 2 lei ridichii! Tu cine ești? Grea întrebare!”

Apoi o savuroasă pagină descrie gesturile acelei fetițe dintr-un Cămin Cultural al unui sat oarecare. Cum se retrage ea și cum revine, când toată lumea o uitase. „Arămica, mititica, păpușica de sufletel dezbrăcat mai mult decât imbrăcat, vrea să intre în vorbă. Și intră. Cu nonșalanță, chiar cu cuvinte articulate, cu dorinta de a pune punctul pe i.[...]
-Zici că ești Piki și de doi lei ridichii?
-Da!
-Buna ziua, îmi pare bine, domnule Piky. Eu sunt Măria și de trei lei pălăria.

Alteori Moșul află târziu, peste ani, rostul unor gesturi ale copiilor. Ca în cazul unei fetițe dintr-un așezământ al celor fără părinți, care-i cerea de fiecare dată multe, multe jucării și păpușele. Le cerea pentru a le oferi, ea, cea mică, 'șefilor' ei, „niște mici monștri de copii”, drept taxă de protecție. Pentru că năzuia spre mai bine. Pentru că mai târziu a ceur Moșului cărți, multe cărți, să ajungă „om mare”.

Poveștile înșiruite de Radu Marini sunt multe și diverse, fiind șanse mari ca mulți dintre noi să ne regăsim pe ici, pe colo, surprinși așa cum noi nu ne vedem. Sunt acolo moravurile noastre, sunt scăderile noastre, sunt toate cele prea ușor trecute cu vederea.

Este o carte despre copii dar în atenția celor maturi. „Dar și alți copii sunt copii. Au nevoi, au probleme, au un cuvânt de spus. Dacă nu ei, atunci noi...”

Cu gândul la părinți, autorul a adăugat și o serie de întâmplări din istoria Moșului, de pe când acesta era mai tânăr și era Gerilă, pagini de istorie amuzantă. Poate ca uneori umorul e mai rarefiat, cuvintele mai puțin șlefuite. În mod sigur ediția de față a suferit enorm dintr-o gravă eroare de corectură.

Dar dincolo de asemenea neîmpliniri, volumul se așează ferm pe raftul unde ar mai fi de găsit Cuore sau Mogâldeață, alături de alte cărți care deschid cu dragoste o fereastră către lumea copiilor, adică exact către noi.

[*]
De-aș fi Moș Crăciun. Moșmondenii - poveștile moșului, Radu Marini, Editura Man, 2015 [sus]

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey