Lucia Dărămuș
Mariana Dobrică
Rodica Mixich
Simona Preda

 
sus

Lucia Dărămuș

                                  

Virginia Woolf
Între abuz și creație

 

Virginia Woolf a început în 1939 să-și scrie autobiografia, A Sketch of the Past. O întreprindere dificilă, având în vedere copilăria și adolescența autoarei, agitate, cu episoade depresive și tentative de suicid. A încercat să-și înțeleagă stările depresive, astfel că, în 1939, scrie: I'm interested in depression, and make myself play a game of assembling the fractured pieces. (V. W., 15 April 1939, Diary 5.)

Luându-și notițe din propriul jurnal, a început prin a-și examina istoria propriei depresii, motivele acesteia. Făcând aceasta, a săpat drumul înapoi, spre propria familie, spre propriul comportament din acel timp al copilăriei. Fratele ei din partea mamei, pe jumătate frate, Gerge Duckworth, o numea „poor goat”, însemnând, așa cum apare în scrisorile ei, că era în permanență alienată, nebună: „which I suppose means that I'm permanently mad”. (V. W., Letters 2:1178)

În A Sketch of the Past, Virginia Woolf își examinează cu minuțiozitate multele probleme ale familiei, începând cu comportamentul despotic al tatălui, violența lui,  depresia cronică a mamei, moartea ei timpurie, comportamentul sorei ei Vanessa după moartea mamei, relația intimă a acesteia cu fratelei ei, frate pe jumătate, George Duckworth, relația Virginiei Woolf cu J. K. Stephen, vărul ei după tată, care, la rândul lui, a abuzat sexual surorile Stephen. Cel mai amănunțit răscolește amintirile ei cu privire la relația pe care Virginia Woolf a avut-o cu fratele pe jumătate, George Duckworth, maleficul George, care a abuzat-o sexual în copilărie, dar și cu Gerald, celălalt frate al ei, pe jumătate frate, care a abuzat-o sexual și a molestat surorile Stephen. Aceste din urmă amintiri, i-au stârnit autoarei simțiri de spaimă, frici, însă ea însăși declară că trebuie și e în stare să se întoarcă în trecut, să găsească o legătură între abuzul sexual suferit și stările ei depresive. A înțeles că acest abuz sexual, care s-a repetat și care era ceva obișnuit în sânul familiei Stephen, a fost central pentru formarea trăsăturilor vieții ei de mai târziu.

În fața acestei sarcini, de a găsi legătura (deși o cauză-efect există, așa cum însăși autoarea arată) între abuzul sexual și depresie, Woolf se vede singură. Totuși, sora ei, Vanessa, o încurajează să încerce să-și scrie propria viață. Când începe să scrie Sketch of the Past,circulă știrile că Anglia va fi invadată de Hitler, astfel că această sarcină de a-și interpreta propriile stări psihologice și problemele familiei rămâne neterminată. Datorită acestor amenințări, ea împreună cu soțul ei, Leonard Woolf, hotărăsc, în cazul în care Hitler ar invada Anglia, să-și pună capăt zilelor.

Prima amintire pare a fi una idilică, în poalele mamei ei, văzându-i rochia cu flori, apoi: „It is of hearing the blind draw its little acorn across the floor as the wind blew the blind out. It is of …feeling, it is almost impossible that I should be here; of feeling the purest ecstasy I can conceive”. (V. W., 25 April 1940, Diary 5).

Aceste amintiri, care par a fi idilice, îi sunt stranii și îndepărtate, chiar ciudate. Își mai amintește sunete confuze și neclare, aerul care părea să suspende sunetul. Aceste senzații din copilărie, explică Woolf, le poartă cu ea până la maturitate.

Recunoaște natura discontinuă a percepțiilor ei ca momente ale ființei separate, fără conexiune.

Similaritatea dintre simțirile lui Woolf ca adult și descrierea ei despre perioada copilăriei este semnificativă pentru că sugerează că Virginia a fost depresivă încă din copilărie. Copiii care trăiesc într-o depresie cronică, ceea ce descrie Woolf în A Sketch of the Past,nu au un sens al ființei, sunt conectați la experiețele copilăriei, la traumă, la indiferența de care au avut parte. După descrierea simțirilor din copilărie, autoarea face o lungă analiză a ceea ce ea numește „looking-glass shame” (V. W., Letters 4:2194), o descriere a trupului ei, a rușinii pe care a trăit-o, fiind abuzată sexual de Gerald Duckworth. Ea se întreabă de ce simte rușinea în trupul ei, de unde provine aceasta, însă, răscolind astfel trecutul, o teamă și o rușine de propriul trup o cuprind.

Gerald a atacat-o sexual dincolo de ușa sufrageriei. A ridicat-o în sus și a început să-i pipăie trupul: „I sat there he began to explore my body. I can remember the feel of his hand going under my clothes; going firmly and steadily lower and lower. I remember how I hoped that he would stop; how I stiffened and wriggled as his hand approached my private parts. But it did not stop. His hand explored my private parts too”. (Blanche Wiesen Cook, Women Alone Stir My Imagination)

Virginia Woolf avea probleme în ceea ce privește masa, mânca fie prea puțin, fie prea  mult și apoi voma – era bulimică. Și cum altfel ar fi putut să fie, cum să nu-i fi creat ulterior repulsie mâncarea, atâta timp cât abuzul sexual se petrecea lângă locul unde se servea masa. În holul de lângă camera unde se lua masa atârna o oglindă iar Virginia Woolf putea privi tot ce se întâmplă în oglindă. În A Sketch of the Past ea a descris visul pe care-l avea în mod recurent, cum se vedea în oglindă și o față oribilă, față de animal, s-a arătat peste umerii ei. Și continuă, „I cannot be sure if this was a dream, or if it happend”.

Această față ar putea fi fața bestială a celui care în copilărie a abuzat-o, această față îi apărea în mod recurent, o făcea să-i fie teamă, să nu aibă liniște.

Nici cu fratele ei bun, Thoby, nu se prea înțelegea. Își amintește cum, pe iarbă fiind, a bătut-o: „Idropped my hand instantly, and stood there, and let him beat me”.

Neființă, incest, violență fizică și psihică, acestea sunt doar câteva probleme grave suferite de Virginia Woolf în copilărie și adolescență.Toate aceste abuzuri au făcut-o să se simtă mai târziu teribil de deprimată, singură, abandonată, fără putere, ca paralizată, după cum ea însăși spune: „mybody seemed paralysed”. Se simțea singură atât în copilărie, cât și la maturitate, deși la maturitate făcea parte din grupul de intelectuali (scriitori, artiști plastici, literați, muzicieni, etc.) Bloomsbury: „I feel so alone, so alone, so all alone”.  

Autoarea își amintește de o întâmplare incestuoasă, pe când avea șase ani. Era grav bolnavă, tușea, avea spasme și frisoane. Stătea întinsă în pat iar fratele ei mai mare, Gerald (din prima căsătorie a mamei), a venit la ea și a început să-i frământe tot corpul cu degetele, pe sub haine, în special zonele intime. Fetița de atunci nu putea să spună nimic părinților, pentru că, deși avea doar șase ani, pentru comportamentul fraților fetele erau întodeauna de vină în familiile și societatea victoriană. Așa erau educați. Iar ea, Virginia Stephen pe atunci, Woolf mai târziu, se simțea vinovată, înfricoșată, abandonată, depresivă, și toate acestea doar la șase ani. Atunci au început abuzurile sexuale.

Din nefericire, adesea cei (cele) care trec prin astfel de abuzuri dezvoltă mai târziu un comportament autodistructiv, se pedepsesc singuri, se mutileaza, cad în alcoolism, abuzuri de medicamente sau drog, ori au tentative de suicid. Nici Virginia Woolf nu face excepție, căci, de-a lungul timpului, fie s-a gândit la suicid și a exprimat-o în scris, fie chiar a avut tentative de suicid. Până la un punct, pe ea a salvat-o scrisul. S-a exprimat prin scris. Toate acestea le-a înțeles la maturitate, când a descris în  amănunt, prin intermediul prozei, viața familiei, problemele ei interne la Memoir Club. Ea a descris cum casa era aglomerată de emoții violente, furie, sentimente negative care veneau de la George și Gerald. Ea descrie cum, după moartea mamei ei, George a început s-o abuzeze sexual din nou și din ce în ce mai des. Pe atunci Virginia avea treisprezece ani. Atunci a avut un nou episod depresiv și a vrut să moară. Se simțea paralizată, se simțea bolnavă. Îl vedea pe Gerald, care o abuza și el sexual, ca pe un aligator în apă, monstruos și foarte periculos. Simțea prăpăstii, vedea abisul și pământul cum se despică de fiecare dată când apărea Gerald în calea ei. Toate acestea sunt descrise în jurnalul ei, moment în care vorbește despre sentimentele de suicid din adolescență. În jurnalul ei, din luna martie 1937, descrie aceste sentimente ale ei, ups and downs. Se simte foarte singură. Fără cuvinte. Prin vene îi curge multă răceală, simte răceala. E lipsită de putere, ochii îi sunt goi, fără lumină și continuă: „this anxiety and nothingness surround me with a vacuum. In affects the thighs chiefly. And I want to burst into tears, but have nothing to cry for. (...) I looked at my eyes in the glass once and saw them positively terrified”. (V. W. March 1937, Diary 5).

Nici J. K. Stephen, vărul ei din partea tatălui, nu s-a ținut departe de molestarea surorilor Stephen. Cu o mentalitate de violator, pe care și-a exprimat-o din plin și cu multă forță prin poezie, fiind apreciat de cercurile înalte de la Cambridge, a abuzat-o sexual în nenumărate rânduri în special pe Stella Duckworth, sora cea mai mare (pe jumătate soră) a Virginiei Woolf, Stela care a devenit mamă surogat pentru micuțele Stephen, după ce mama lor moare.

Când îl descrie pe tatăl ei, Virginia o face folosind un limbaj care te duce cu gândul

la abuzul sexual. Ea descrie cum, după moartea Stelei, care a urmat morții mamei lor, Virginia a fost fără nici o protecție în casă, „fully exposed without protection to the full blast of that strange character”. Fără nici o protecție, Leslie Stephen, tatăl ei, devine pentru ea o problemă. Când vorbește despre furia ei cu privire la tată, ea folosește imaginea unui viol. Se simțea alături de tatăl ei ca într-o cușcă cu un leu care este furios, care rage, iar ea e mică și neputincioasă. În A Sketch of the Past, Virginia Woolf descrie cum l-a auzit pe tatăl ei bolborosind lucruri indecente, adolescentă fiind: „lay awake at night horrified hearing, as I imagined, an obscen old man gasping and croaking and muttering senile indecencies”.

Comportamentul suicidar al Virginiei se datorează în parte abuzurilor sexuale, iar în parte copierii caracterului comportamental îndreptat spre suicid din familie. Tatăl Virginiei Woolf avea un comportament suicidar, în special după moartea Juliei, soția lui, J. K Stephen, vărul Virginiei cu probabilitate a comis suicidul, tatăl acestuia, J. F. Stephen, unchiul Virginiei, a avut tentative de suicid după moartea fiului lui. Când Virginia împlinea 9 ani, tatăl acesteia scria despre fiica lui că-i seamănă la caracter: „Virginia is certainly very like me I feel”.

În ciuda celor trăite, a abuzurilor suferite, a unui comportament suicidar, Virginia Woolf a ales să scrie și să picteze. A scris cărți celebre ca Orlando, Doamna Dalloway, Spre far, A Room of One's Own, eseuri, cărți pentru copii, memorii, scrisori, toate rămase în conștiița literaturii universale, precum a lăsat urme și în istoria picturii, prin lucrările pe care le-a pictat. A fost feministă și un inovator de limbaj, facând parte și fiind un membru important al grupului de intelectuali londonez Bloomsbury.

Dar, la final, a ales să se sinucidă prin înnec, scriind în jurnalul ei ultimile cuvinte: „I will go down with my colors flying”. 

 

Comentarii cititori
sus

Mariana Dobrică

 

Treceri

 

Mai treceam uneori prin viața ta, prin bucătăria ta, la o cafea, pe balconul tău, printre flori sau rochii, bluzițe, fustițe, ciorapi, desuuri puse la uscat, prin baia ta cu scoici adunate de pe niște plaje exotice și lumânari parfumate, prin patul tău mătăsos, adormitor, chemător, prin trupul tău întrebător, prin părul tău ciufulit, răvășit, prin gândurile tale indecente sau cuminți, prin nopțile tale fierbinți, prin diminețile tale grăbite, prin după-amiezele tale opace sau plictisite, prin tot ce erai și nu erai, prin ce-mi dădeai sau ai fi putut să-mi dai, apoi plecam în viața mea, cu ședințe, targete, șefi, kilometri, beții cu băieții, târfe, cravate, povești complicate, pe mine mă atrăgeau chemările, provocările, ție îți plăceau așteptările, te cuibăreai în ele ca o pisică răsfățată, care voia să fie alintată, deveneai uneori jucăușă, alergai, până amețeai, după gheme colorate de gânduri și vise, de speranțe ucise, încâlceai firele întrebărilor și ale mirărilor, încât nici tu nu te mai înțelegeai, nu te mai știai, și mai alergai după niște fluturi galbeni, pâlpâitori și parfumați, care îți invadau câteodată odaia, îmi spuneai că vin dintr-un roman al unui sud-american, care scria despre iubiri ca niște boli sau ratate și despre niște veacuri de singurătate, după un timp te-am pierdut, pur și simplu ai dispărut, cu fluturii tăi galbeni cu tot, poate te plictisiseși să aștepți trecerea mea printre pereți, printre tablouri și flori, printre vise și zori, te-am tot căutat, prin toamnele veștede care curgeau pe alei, prin zilele limpezi cu funigei, prin orele știute doar de noi, printre pașii risipiți în noroi, îți ghiceam câteodată zâmbetul pe chipul unei alte femei și parfumul greu al fluturilor galbeni impregnat în pielea ei, mă întrebam ca în romanțe ce căutaseși tu în viața mea, sau eu în a ta, cine cui îi tulburase liniștea, monotonia, indiferența, până la urmă ți-am acceptat absența, nu te mai găseam nici în amintirile mele, nu mai voiai să fii nicăieri, nici măcar în ziua de ieri, de alaltăieri, de acum două veri, de acum prea mult timp, un timp sărăcit de povești, buimăcit de crize economice sau morale, războaie personale sau mondiale, femei cu coase și angoase..., deci nu mă mai așteptam să te  întâlnesc în noaptea aceea, când pe cer se desena Casiopeea, pe autostrada pustie, la ora târzie a întunecatelor șoapte și a tainelor coapte, de parbriz s-a izbit sonor un fluture galben pâlpâilor, al cărui parfum amețitor mi-a răscolit amintirile și trăirile aproape epuizate sau uitate, iar tu  veneai spre mine ușor, înșelător, într-un nor de fluturi ai lui Marquez (a se pronunța cum se scrie, pentru rimă, desigur), într-o rochie ecosez, noaptea vineție se risipea în melancolie, iar luna cheală devenea ovală, tu alergai, făceai piruete, înaintai, dar nu ajungeai, și eu avansam, dar nu te prindeam, poate doar te visam, poate doar speram...

 

Comentarii cititori
sus

Rodica Mixich

 

Realism

 

Ședeam alături și, doar în aparență, priveam munții și apusul soarelui pentru că de fapt ne pândeam una pe cealaltă. Ceilalți copii alergau pe pajiștea acoperită cu iarba umedă și deasă. În spatele nostru curgea un râu printre bolovănișuri. Sursa tensiunii dintre noi era nesiguranța proprie pe care adolescenta o intuia și nevoia personală de răspunsuri sincere.Mă scruta tăios, nu cu ură, dar fără milă, parcă așteptând o infirmare a realității. Sunt mai intimidată în fața tinerilor decât a celor din generația mea pentru că copiii au un simț deosebit în a descoperi lipsa sincerității și a interesului autentic față de problemele lor. 

Ce se întâmplase? Noaptea, celelalte fete au intrat în dormitorul în care dormea și au mânjit-o pe față cu pastă de dinți, iar gluma era identificată cu durerea sufletului ei: „...și-au bătut joc de mine, doamna, că sunt săracă, sunt săracă doamna, și de aceea își bat joc!”. Așa arăta realitatea și era imposibil de negat, mai ales că sărăcia împinge omul cu nasul doar în microcosmosul său. La omul sărac nu prea ajung sunetul bucuriei și cuvintele iubirii de aproapele său pentru că el aparține celor forțați să se concentreze asupra aspectelor materiale ale vieții, iar eu, în mod ironic, desfășuram o activitate voluntară de educație prin cultură, cu accent pe latura spirituală a omului. Instrumentul cu care cântam era iubirea, frumosul și bunătatea. Stingherită am lăsat ochii în jos în timp ce ea povestea: „...tata muncește cu ziua pe unde apucă, dar nu prea găsește de lucru, iar mama nu a avut niciodată serviciu, dar acum a plecat două luni la cules de căpșuni și ne-am plătit toate datoriile la magazinul alimentar și am cumpărat și un porc...”. Tensiunea era tot mai dificil de suportat și dorința exasperată de a spune ceva copilului de lângă mine. Încurajări, citate, sfaturi, parabole...? Oricât mă străduiam și orice aș fi spus, îmi părea impudic. Regula era ca atunci când eram mai puțin pregătită, brusc și inexplicabil, să fiu nevoită să dau răspunsuri fără echivoc, directe și clare, la întrebări esențiale. Dar puteam eu să fiu pregătită a explica existența sărăciei unui copil sărac?

I-am privit trupul firav dar vânjos, obișnuit cu munca, ochii albaștri, tăioși și inteligenți, atitudinea bătăioasă, cu brațele încrucișate pe piept. O fizionomie colțuroasă.

Le-am urmărit de departe pe toate în timp ce adunau lemne pentru focul de tabără în jurul căruia urma să ne adunăm seara. Neștiutoare, au adunat lemne putrede, îmbibate de apă și grele, au obosit, ca în final să solidarizeze și să învețe de nevoie. Deoparte, asista cu curiozitate la toată vânzoleala gălăgioasă și prea puțin utilă a fetelor până când, cu dexteritatea exercițiului făcut zilnic, a început să rupă cu genunchiul crengi uscate și să le proiecteze direct în grămada de lemne care a început să crească văzând cu ochii.

„...Seara mă duc la baltă, doamna, să mă răcoresc...”. „Pot să vin și eu?” Era unica fraternitate pe care puteam să i-o ofer. A zâmbit a camaraderie.

 

Comentarii cititori
sus

Simona Preda

 

Ioana

 

Am prieteni speciali. Și-atât de frumoși, că m-am gândit să îți povestesc și ție despre ei. Fiecare a fost o întâlnire pentru mine. Și mi-au rămas în suflet. Azi despre ea… Ioana.

Ioana a fost prietena mea. Și cred ca mai este, nu știu, nu am mai întâlnit-o de aproape zece ani. Am căutat-o însă. Atât cât mi-a fost posibil, pentru că n-am știut niciodată unde locuiește sau cu ce se ocupă. Ea apărea doar. Așa, ca un prieten, atunci când ești singur. Dar niciodată n-avea timp. Nu își găsea locul, pendula permanent între București, Paris și Amsterdam. Îți povestesc pentru că, uneori, mi-e foarte dor de ea. 
Era pianistă. Și una remarcabilă. Cânta dumnezeiește Debussy. Terminase (sau nu) Conservatorul. Provenea dintr-o familie specială, de artiști. Știa de Gauguin de la patru ani. Mama ei fusese parcă balerină, tatăl ei sculptor. Cam atât știu concret despre ea. 
Era într-adevăr frumoasă. Poate cam manieristă în gesturi, mai ales în timp ce fuma, pentru că, am omis să vă spun, Ioana fuma mult. Poate prea mult. Și avea ochii verzi. Părul… părul nu știu, cred că era brunetă, dar atunci era rasă pe cap. Se îmbrăca numai în negru și era plină de tatuaje.
Pe Ioana am întâlnit-o la mine acasă. Venise cu o amică. Stătea turcește pe covor și își aprindea cu nerușinare țigara de la candela mea. Avea un aer emfatic, dominator și dezarmant. În primele secunde mi s-a părut cumplit de nesuferită. Îmi uzurpa teritoriul și intimitatea. Și în plus, adusese cu ea și un pui de pisică. Pisoiul avea să rămână. Asta am aflat mai târziu.
De ce mi-a devenit dragă cu timpul ?... E greu de spus. Poate pentru că emana un soi de libertate și avea un aer baudelairian în priviri, sau datorită talentului, sau pur și simplu pentru că admiram acea mândrie implacabilă cu care se etala în fața tuturor… Ea nu avea repere, nu avea obligații. Nu făcea nimic din domeniul lui „trebuie”. Venea și pleca și rămâneau după ea doar mucurile de țigări și mirosul de Boucheron. Atât timp cât stătea, cânta. Îi plăcea „Stairway to heaven”..
Ioana era frumoasă! Și uneori, îmi lipsește…

 

George

 

„Cu cât turma este mai turmă cu atât păstorul este mai singur. Trebuie ca, din când în când, o oaie să se rătăcească, pentru ca o singurătate să vină să vorbească singurătății lui” (Gustave Thibon, Ignoranța înstelată)

Tot despre un om frumos îți povestesc și acum, pe care îl mai petrec uneori cu o geană de amintire… Mărturisesc, mi-a rămas prea multă vreme în suflet, dar îi datorez poate faptul că, odată cu el, metafora și-a găsit un loc în viața mea și n-a mai plecat de acolo. Când l-am cunoscut, era un tânăr imberb și frumos ca un efeb. A fost să fie să ne întâlnim, dar fiecare a plecat pe drumul lui. Să fi trecut mai bine de două decenii de-atunci. Când i-am aflat privirea, am avut sentimentul că până atunci trăisem stins. Da, am avut o singură întâlnire – cum spuneam noi – la turn, dar n-a fost să vină. Am râs și-am plâns și-atât! În rest, ani de zile ne-am petrecut doar privirile. Sfios și cast. Mai vorbeam uneori. Gesticula cu o țigară stinsă. Uneori - mai tăceam împreună. Mi-amintesc și de exemplarul din buzunarul de la blugi - Phaydros, pe-atunci eu nu aveam habar de ontologie sau de metafizică. Să fi fost un hazard că peste ani doar eu aveam să fiu absolventă de filozofie?... În amintiri l-am asociat cu ploaia, cu lăcrămioarele, cu pădurile… Nu, nu l-am căutat niciodată, nu-l căutasem nici când m-a găsit. După bacalaureat am lăsat privirea în jos când mi-a cerut să îl urmez în rochie albă. Am tăcut. Atunci m-a luat de mână și mi-a spus că își lasă gândurile la mine. Și-atât și tot! După un timp, îmbrăcat el într-o cămașă albă, desculț, cuminte și cu capul plecat în cântul stihiraric, a plecat la alt braț, spre o altă cale și cu un alt nume. Și-acum, e mai aproape de Dumnezeu cu un cer! 

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey