Pierre Rădulescu Banu
Rodica Mixich
Adriana Macsut
Ștefan Grosu
Radu Marini

 
sus

Pierre Rădulescu Banu


Povestea lui Harper Lee

 

There’s no substitute for the love of language, for the beauty of an English sentence. There’s no substitute for struggling, if a struggle is needed, to make an English sentence as beautiful as it should be. – Harper Lee. (Aimless with Purpose)


O fetiță foarte băiețoasă, gata mereu să își încordeze pumnișorii mici în fața ștrengarilor din vecini. Cum se întâmplă întotdeauna, ștrengarii nu puneau la inimă, că doar nu puteai să te bați cu o fetiță. Era bună prietenă mai ales cu unul dintre băieți, amândurora le plăcea să citească, dar ce zic eu să citească, mâncau cărțile pe pâine, iar ceea ce citeau se amesteca apoi în joaca lor, case sau grădini din preajmă începeau să aibă legătură cu imagini din cărți, unii vecini mai ciudați (că doar orice om își are ciudățeniile lui) păreau să semene cu personaje din paginile citite de ei, și copiii ăștia doi făureau mistere și povești cu aceste case, aceste grădini, și acești oameni. De fapt erau trei copii, pentru că și unul dintre frații fetiței stătea tot timpul împreună cu ei.

Erau anii treizeci, iar locul era un orășel din Alabama, viața era liniștită și oamenii trăiau după reguli care păreau să fi fost de când lumea. Fiecare își știa locul și nimeni nu se întreba dacă nu s-ar fi putut și altfel. Duminica mergeau la biserică, albii la a lor, negrii la a lor. Asta era rânduiala de când se știau. Copiilor le plăcea uneori să se furișeze în biserica negrilor în timpul slujbei, dar nu stăteau mult, de frică să nu fie certați, fie de negrii din biserică, fie de albii care i-ar fi văzut intrând sau ieșind. Erau încă mici și nu aveau de unde să știe multe lucruri, însă simțeau că erau destule lămurite și nelămurite între cele două comunități, și le judecau cu mintea lor de copii, dându-le uneori înțelesuri care veneau din imaginile crescute din jocurile lor și din cărțile pe care le citeau.

Tatăl fetiței era foarte bine cunoscut. Era avocat, condusese un ziar, peste câțiva ani a fost ales în Adunarea Legislativă a Alabamei. După mulți alți ani avea să întemeieze din nou un ziar care a dăinuit foarte multă vreme. Avusese curajul să înfrunte majoritatea comunității, luând de câteva ori apărarea unor negri pe care toată lumea îi credea vinovați de crime oribile. Fetița urmărise și ea unul dintre procese, împreună cu fratele și cu prietenul ei, ascunși în balconul ocupat de negri. Tot ce s-a întâmplat atunci în sala tribunalului și în afara lui li s-a întipărit puternic în suflet și i-a forțat să înțeleagă câteva realități care veneau prea devreme pentru vârsta lor.

Și copilăria a continuat, cu mersul la școală și micile probleme mari de acolo, cu mersul la pescuit sau alergatul prin potecile și stufărișul din jurul orășelului, cu cititul pe rupte al cărților din biblioteca tatei, cu discutatul lor cu băiețelul care citea și el pe rupte, cu jocurile și cu poveștile lor, cu toate întâmplările judecate de copii cu mintea lor. Și copiii creșteau.

Peste ani, amintirile acestea ale copilăriei rămăseseră vii, iar fetița de odinioară a început să simtă nevoia să le aștearnă pe hârtie. Locuia acum la New York, venise aici cu dorința de a deveni scriitoare. Numai că să devii scriitor nu e chiar ușor, și la New York este chiar al naibii de greu. Într-un oraș atât de mare poți să urli cât de tare vrei, nu te aude nimeni. S-a angajat la o agenție de voiaj, iar în puținul timp liber care îi mai rămânea încerca să pună cap la cap niște povestiri pe care le trimitea la reviste, sperând să fie publicate. Prietenul ei din copilărie se mutase la New York mult mai de multă vreme și devenise și el scriitor. Avea talent cu carul, și era din ce în ce mai cunoscut. În 1948 îi apăruse primul roman, bazat pe amintiri din vremea copilăriei. Printre eroii cărții se găsea și prietena lui de atunci: o fetiță băiețoasă, în contrast cu timiditatea lui excesivă. Era un roman ciudat cu câteva personaje ciudate, pentru că Alabama era un tărâm ciudat, cel puțin așa se vedea de la New York, ca și când ar fi fost pe altă planetă unde orice s-ar fi întâmplat n-ar fi fost de mirare.

Iar în tot timpul ăsta el a rămas alături de prietena lui, a încurajat-o, a adus-o în cercul lui de scriitori, critici și jurnaliști. S-au dovedit toți niște oameni extraordinari. La sfârșitul lui 1956 tinerei scriitoare i s-a oferit un dar de Crăciun neașteptat: banii pe care i-ar fi primit ca salariu dela agenția de voiaj pe un an, cu condiția să stea acasă și să lucreze la cartea pe care o avea în cap.

Cartea la care lucra începuse să se creioneze. O începuse ca un volum de povestiri, dar în timp ce se tot întorcea la ele să le îmbogățească, povestirile astea se legau tot mai mult între ele, devenind un roman. Tot despre locurile copilăriei, despre Alabama. Eroina principală era chiar construită după chipul ei, o tânără din New York care se întorcea în orășelul ei din Alabama, de unde plecase de mulți ani. Se ducea să petreacă acolo un pic de timp, să își revadă tatăl acum îmbătrânit, frații și surorile, să meargă la cimitirul unde i se odihnea mama. Și să se cufunde dacă putea în farmecul special al tărâmului acela ciudat care era Alabama. Să încerce să îl înțeleagă din nou, acum că era new-yorkeză cu oarece vechime. Sau să se înțeleagă pe ea. Dar mai ales să se cufunde în farmecul acela straniu și câteodată înfricoșător, să se întoarcă îndărăt în timp, spre vârsta inocenței. Oare era posibil?

Un editor i-a propus să își gândească romanul altfel. Eroina să nu fie tânăra care se întoarce in anii cinzeci în Alabama, ci chiar fetița de atunci de demult, din anii treizeci. I-a urmat sfatul și a lăsat de-o parte manuscrisul la care care lucrase până atunci, apucându-se să rescrie totul. A durat aproape doi ani. S-a luptat cu teama că nu va reuși să își ducă romanul până la capăt, sau că până la urmă se va face de râs. Într-un rând a aruncat manuscrisul pe fereastră. Era iarnă și foile au ajuns în zăpadă. I le-a adus înapoi editorul. Cum zic, a avut noroc de prieteni foarte buni!

În 1960 cartea i-a apărut și s-a bucurat de un succes uriaș. Era scrisă din perspectiva fetiței de zece ani, un copil inteligent care observa tot ce se petrecea în orășelul acela din Alabama, tot ce se petrecea și bun, și rău, și teribil de rău, violența primitivă a unora dintre oameni, prejudecățile adânci, nedreptatea cumplită răbufnind tot timpul în conviețuirea dintre cele două comunități, albii și negrii. Dar toate astea povestite cu căldura și puritatea unui copil de zece ani, și cu umor, cu umorul acela de copil care le judecă pe toate cu o minte proaspătă.

Era cartea tinerei scriitoare un exemplu de Southern Gothic? Sigur că da. Numai acolo, în sudul american, putea să apară acel stil literar cunoscut sub numele de Goticul din Sud (Southern Gothic), cu personaje ciudate, cu situații grotești, cu drame teribile iscate din sărăcie extremă, din vechi prejudecăți, din momente de nebunie colectivă. Însă cartea ei era în același timp o istorie a formării unui tânăr, un Bildungsroman, dacă vreți un rit de pasaj: un copil aflat la o vârstă la care poveștile cu prințese, feți frumoși și căpcăuni nu sunt prea departe (iar farmecul straniu al sudului american predispune la povești ciudate), în vreme ce adolescența începe să trimită semnale.

S-a făcut un film de mare succes bazat pe roman. Asta era în 1962. L-am văzut mult mai târziu, prin anii optzeci, la televizor, și vreau să zic că este unul din filmele pe care nu le uiți. Iar cartea și-a continuat succesul de-a lungul anilor, fără să dea semne că s-ar gândi să îmbătrânească. Se spune că s-au tipărit treizeci de milioane de exemplare până acum. Însă scriitoarea nu a mai publicat nici o carte după aceea, doar câteva eseuri prin reviste. A încercat să scrie o continuare a romanului, apoi a abandonat proiectul. A mai încercat să scrie o altă carte, s-a lăsat din nou păgubașă. L-a ajutat însă pe prietenul ei în cercetările pe care acesta le făcea în pregătirea unei cărți care avea până la urmă să fie un punct de cotitură dramatică pentru el, dar asta e de acum altă istorie.

Când apăruse cartea tinerei scriitoare, în 1960, lumea se gândea că autoarea va deveni o Jane Austen a sudului american. Pentru ce nu a mai scris? Acum câțiva ani, prin 2010 sau 2011, i-ar fi spus unui cunoscut (care a făcut apoi publică discuția lor) că au fost două motive. În primul rând nu ar mai fi suportat tensiunea nervoasă care îl însoțește pe un autor pe tot timpul scrierii cărții, apoi în perioada publicării, apoi în înfruntarea cu părerile cititorilor. Iar în al doilea rând simțise că în acea primă și singură carte a ei spusese tot ce avea de spus.

Are acum 89 de ani. Cartea ei e la fel de  tânără ca acum cinzeci și cinci de ani, ea însă nu a fost ocolită de ale bătrâneții. Puterile i s-au împuținat, trebuie să stea într-un scaun cu rotile, vede și aude din ce în ce mai greu... E o vorbă, că bătrânețea nu vine niciodata cu toporași.

Și uite că acum la 89 de ani, va publica o a doua carte! O să apară anul ăsta în iulie. Nu e de fapt o carte nouă, ci vechea ei carte, primul manuscris pe care îl abandonase atunci când editorul o sfătuise să schimbe perspectiva povestirii. Așadar este romanul tinerei care revine din New York în Alabama, să se confrunte cu amintirile ei și să regăsească farmecul și grozăviile acelui loc de demult.

Asta este povestea lui Harper Lee. Iar pe prietenul ei de demult, l-ați ghicit desigur, Truman Capote. Se spun multe zilele acestea, că e bine că își publică acum romanul, că nu e bine, că pentru ce e bine, că pentru ce nu e bine. Eu de abia aștept să îl citesc. Am doi prieteni foarte buni, sunt soț și soție, ea are acum 89 de ani, vârsta autoarei, el este cu câțiva ani mai tânăr. Când i-am cunoscut, erau în floarea vârstei. Și mă gândesc la ei, la câte lucruri minunate se pot întâmpla în tot timpul vieții.

http://updateslive.blogspot.ro/

Comentarii cititori
sus

Rodica Mixich

 

Nălucile vorbesc

 

În casa naționalizată de comuniști se gospodărea acum o intreprindere de gospodărire locală așa că parchetul fusese dat cu motorină, sobele de ceramică smălțuită sfărtecate de găurile conductelor de gaz metan și, în fiecare cameră așezat un impozant birou de pal ce avea deasupra, pe perete, portretul secretarului general al partidului comunist român. Parcă spre necazul dârjilor gospodari, curtea interioră ce aparținea încă fostului proprietar, exploatatorul PM, arăta ca un parc: un rondo central cu flori rare, perdele de zorele albastre care acopereau delicat albul de var al casei și două rânduri de trandafiri roșii, cățărători, ce separau de fapt două lumi. Între acestea se mișcau nălucile.

mixich1Era toamnă și pe jos era așternut un covor gros de frunze uscate. Priveam pe geam când acesta a fost umbrit de silueta neclară, zdrențuroasă, a unui bărbat nebărbierit de câteva zile. M-am tras înapoi odată cu zgomotul pe care l-a făcut degetul murdar ce ciocnea în geam:

-Cucoană, aveți ceva de lucru pentru mine?

-Da, Ioane, ia grebla din șopron și adună frunzele uscate și dă-le foc!

L-am privit cum s-a îndepărtat spre șopron în haina ce fusese odată neagră, iar acum prin stofa ruptă ieșeau ghemotoace de lână din căptușeală. Puteai să-i dai orice vârstă ai fi dorit. Peste un timp am simțit mirosul acela inconfundabil de frunze uscate arse, urmat de o pânză subțire de fum, apoi fumul a devenit alb, semn că Ion se apucase serios de treabă. Când am întors capul, am fost învăluită de alt miros ce ieșea, de astă dată, din oala mare în care fierbea fasolea cu ciolanul al cărui șoric stătea să se desprindă. Mirosul frunzelor arse începea să se amestece cu mirosul de fasole aburindă și să rezulte o complicată mireasmă profund domestică. Cu capul în norul de miresme am început să adulmec ca un animal, când degetul negru și noduros a ciocănit iarăși în geam:

-Am terminat cucoană!

-Bine, Ioane!

Geamul s-a întredeschis cât să lase loc unei farfurii aburinde, unui pahar adânc de pălincă cu mărgele pe margine și unei jumătăți de pâine de casă cu coaja groasă maronie și crocantă. Ion dispărea lăsând în urmă o farfurie goală și o curte curată. Nu știai când vine Ion și-ți bate în geam cu aceeași întrebare:

-Aveți de lucru, cucoană?

-Am, Ioane!

Și ritualul se repeta întocmai, doar miresmele erau altele, după anotimp.

mixich2Era seara târziu când, de obicei, sunetul soneriei face să îți tresară inima. În pragul ușii stătea un bărbat nebărbierit, cu o haină de stofă neagră, murdară, ce mirosea îngrozitor. Nu am închis ușa speriată pentru că ceva din privirea omului acela nu îmi permitea asta. Privire sălbatică de om urmărit.

-Domnul inginer este acasă?

-Da, îl chem imediat!

Toți membrii familiei simțeam că se întâmplă ceva, acel ceva ce îl exersaserăm de ani buni, în care frica își arăta colții de lup. Ușa s-a închis și mirosul greu a pătruns în casă odată cu omul.

-Nu dau pământul, domnu’ inginer! M-au trecut la chiaburi și am fugit. Sunt plecat de o lună de acasă. Nu dau pământul nici mort!

-Ce vrei să faci?

-Ajutați-mă să mă angajez în mină, am auzit că acolo îți pierd urma.

-Bine.

Am rămas toți fără grai, privindu-ne înspăimântați. Pe masă a fost așezată o farfurie aburindă cu supă, un pahar cu țuică și o jumătate de pâine cu coaja maronie și crocantă.

mixich3Priveam fascinată transformarea femeii ce intra pe ușă, pudrată, cu cârlionți aurii, sprâncene înnegrite și buze roșii aprins, ce își îmbrăca rochia de stambă rămasă în cuier de data trecută. Era o unguroaică durdulie ce cânta cântece ungurești despre iubiți și iubite în timp ce spăla rufe. Brațele albe și cărnoase se iveau din mâneci și frecau cu patimă fiecare obiect. Muncea și cânta. Procesul de spălat rufe era greoi și complicat și cuprindea mai multe etape: seara rufele erau înmuiate, în dimineața zilei de spălat se storceau cu mâna fiecare în parte și începea spălatul ca atare, cu o bucată de săpun de casă mare cât o cărămidă, preparat în casă din resturi de grăsime și sodă. Urma clătirea în trei ape, albăstrirea celor albe pentru a arăta orbitor de albe și apretarea cu apretul preparat din făină, ce făcea ca jupoanele și așternuturile să foșnească îmbietor. Aburul apei fierbinți nu avea milă de cârlionți, pudră și ruj. Bine-meritatul pahar cu pălincă și supa grasă de găină, cu tăiței de casă, o făceau mai vorbăreață și glumeață pe unguroaica ce spăla rufe după naționalizarea hotelului în care lucrase.

-Am plecat doamnă! Săptămâna viitoare avem de lucru?

-Da, avem!

*

După 50 de ani se cerea curățirea parchetului de straturile de motorină și  mizerie umană. Nălucile au șoptit tainic că s-a stricat rânduiala. Nu am crezut.

Ion a venit să vadă, a studiat și analizat parchetul, a oferit soluții de curățare și curățat și, deprimat, a plecat în Italia la muncă. Proprietarul de pământ a uitat gustul muncii pentru pâinea mare pe care se face cruce, ca și demnitatea crucii. Zglobia unguroaică m-a privit cu duioșia pe care numai mama o are pentru copiii ei care nu știu încă ce este viața și câte zeci de euro poți primi pentru o oră de muncă bine folosită. M-am așezat pe scăunelul meu de copil și am privit în sus spre ei, spre nălucile mele. Cu câtă poftă mâncau supa fierbinte cu găluști, de găină grasă, și cum se mai scuturau când aruncau pe gât paharul cu pălincă tare, fiartă de două ori! Am rugat-o pe buna să îmi pună și mie în farfurie... să gust gustul virtuții rezultat din hărnicie și demnitate.

Comentarii cititori
sus

Dr. Adriana Macsut

 

Recenzie: Silvia Irina Zimmermann, Portretul Regelui Carol I în opera lui Carmen Sylva,
Curtea Veche Publishing, București, 2014  

 

macsutVolumul, apărut în octombrie 2014, la Editura Curtea Veche Publishing, sub titlul: Portretul Regelui Carol I în opera Reginei Elisabeta (Carmen Sylva), cuprinde un studiu bine întocmit despre imaginea Regelui Carol I reflectată în scrierile Reginei Elisabeta a României (Carmen Sylva), jurnalul de călătorie Rheintochters Donaufahrt (Pe Dunăre) precum și numeroase fotografii de epocă din Arhiva Princiară de Wied. Așadar este vorba de un studiu complex scris de Dr. Silvia Irina Zimmermann, care are studii la universitățile din Sibiu și Marburg (în domeniile germanistică, anglistică, istoria artei, sociologie) și și-a susținut lucrarea de doctorat în domeniul literaturii germane la Universității din Marburg, cu o teză dedicată operei literare scrise de Carmen Sylva. Silvia Irina Zimmermann a publicat multe cărți dedicate Reginei Elisabeta a României, care și-a luat pseudonimul literar de Carmen Sylva. De precizat că este inițiatoare și membru fondator al Centrului de Cercetare Carmen Sylva al Arhivei Princiare de Wied din Neuwied.

„Doamna Silvia Zimmermann, excelentă cunoscătoare a personalității, biografiei și înfăptuirilor Reginei Elisabeta a României, căreia i-a dedicat, pe lângă o temeinică teză de doctorat, numeroase alte pagini de vie evocare și pătrunzătoare analiză, precum și tălmăciri de versuri și proză, ne oferă astăzi, în variantă românească, o frumoasă carte consacrată reflectării chipului Regelui Carol I al României în scrierile Augustei Sale soții.” (Nicolae-Șerban Tanașoca, Carmen Sylva. Regina Elisabeta a României, în sylvaregina.wordpress.com, 27 decembrie 2014).

Prefața este scrisă de A.S.R. Principele Radu al României iar introducerea este întocmită de Acad. Prof. Univ. Dr. Nicolae-Șerban Tanașoca.

A.S.R. Principele Radu al României arată că Regele Carol I este zugrăvit în chip remarcabil de istoricul literar Silvia Irina Zimmermann, care a fost recent decorată cu 'Medalia Regele Mihai I pentru Loialitate'.

„Regele Carol zugrăvit în cuvintele Reginei Elisabeta, ce inspirată și frumoasă idee literară! Istoricul literar Silvia Irina Zimmermann, recent decorată cu Medalia Regele Mihai I pentru Loialitate, aduce societății românești o remarcabil de originală privire asupra fondatorului Statului român modern. […] Faptul că există mărturii ale unuia dintre ei zugrăvindu-l pe celălalt este un noroc și o responsabilitate pentru generația noastră. Ambele, norocul și responsabilitatea, au fost onorate de Curtea Veche Publishing și de doamna Zimmermann” (A.S.R. Principele Radu al României, Prefață).

La rândul lui, Nicolae-Șerban Tanașoca arată că este vorba despre un studiu obiectiv și riguros care este dedicat literaturii scrise de o regină. Lectura cărții îl determină pe Nicolae-Șerban Tanașoca să afirme că această carte este o contribuție științifică demnă de a fi înscrisă în demersul de cercetare al istoriei monarhiei constituționale românești.

„Este vorba...  de un studiu critic obiectiv, riguros, dar foarte comprehensiv, închinat literaturii unei regine care surprinde și stârnește admirația mai mult prin neașteptata întindere și varietate a culturii ei, prin desăvârșita fluență a discursului, prin pregnanța și eleganța stilului, prin bogăția imaginației decât prin excelența valorii operei ca entitate artistică. După ce parcurgem însă cu atenție și până la capăt cartea, ajungem să ne dăm seama că, abordând scrierile primei regine a României ca pe un document ideatic vrednic de o mai subtilă interpretare, autoarea a dat la lumină mai mult decât un studiu exclusiv literar: îndrăznesc să spun că îi datorăm o contribuție științifică de reală valoare și certă originalitate la cercetarea istoriei monarhiei constituționale românești.” (Nicolae-Șerban Tanașoca,  Introducere).

Cartea scrisă de Dr. Silvia Irina Zimmermann este o analiză sistematică a modului obiectiv cum o regină a reușit, în mod obiectiv să întocmească un portret al regelui fără să țină cont că era soțul ei.

„Legătura dintre cei doi. Carol I și Elisabeta au fost binecuvântați cu o solidă și profundă căsnicie. Regele a avut o nețărmurită iubire față de soția lui, pe care a tratat-o cu respect, tandrețe și admirație. Cei doi erau uniți printr-o splendidă complicitate spirituală, o inegalabilă deschidere către științe, educație și arte, un desăvârșit simț al măsurii” (A.S.R. Principele Radu, Prefață).

Elisabeta, principesă de Wied și prima regină a României (1843-1916), s-a distins printr-o vastă activitate literară sub pseudonimul Carmen Sylva începând cu anul 1880. Ideea centrală a acestei cărți intitulată Portretul Regelui Carol I în opera lui Carmen Sylva are motto: „Căi diferite, același ideal; imaginea regelui în opera lui Carmen Sylva și în fotografii din Arhiva Princiară de Wied”. În carte, Silvia Irina Zimmerman invocă o mărturie tulburătoare și anume arată modul cum Regina Maria a descris-o pe predecesoarea sa, Regina Elisabeta: „Regina Maria, urmașa Elisabetei pe tronul României, confirmă faptul că cele două personalități s-ar fi potrivit foarte bine, deși aveau caractere diferite, și că Regele ar fi privit cu bunăvoință și chiar cu admirație activitatea de scriitoare a soției sale” (p. 16).

Volumul cuprinde patru capitole care vorbesc despre Regele Carol I care este descris în calitate de soț, domnitor, Mecena și rege, aforisme despe suveranul ideal, o addendă despre jurnalul scris de regină într-o călătorie pe Dunăre.

„Omagiul adus Regelui Carol I al României de Carmen Sylva
Date din viața cuplului regal Carol I și Elisabeta ai României
Regele Carol I al României în opera literară a lui Carmen Sylva
1. Gloriosul Domnitor
2. Antreprenorul-constructor și mecena
3. Regele înțelept și opera vieții sale
4. Partenerul de viață
Suveranul ideal
Aforisme despre suveran și popor, politică și istorie
Despre suveran în vremuri republicane
Activitatea literară a lui Carmen Sylva în serviciul Coroanei României
Carol I și Elisabeta ai României: căi diferite, același ideal
ADDENDA: Jurnalul Reginei Pe Dunăre (10-16 mai 1904)”.

Ideea de bază a cărții este bine structurată de Silvia Irina Zimmerman. Ea arată că scopul care l-a urmărit a fost să vadă cum o Regină scriitoare a arătat ce înseamnă un suveran ideal și cum a portretizat aceste aspecte pozitive în activitatea soțului ei regal.

„Privind mai îndeaproape tendința prodinastică și pasajele elogioase la adresa Regelui în opera lui Carmen Sylva, ne putem pune următoarele întrebări: Care sunt acele aspecte pozitive ale Regelui Carol I pe care Regina-scriitoare le scoate în evidență? Ce calități trebuia să aibă suveranul ideal  în ochii Reginei? Cu ce figuri istorice își identifica soțul în opera literară și ce anume voia să transmită prin aceste asemănări? (p. 16).

Carmen Sylva arată că tronul nu este nicidecum o a slujbă ușoară pentru că un suveran trebuie  să își îndeplinească, în mod conștiincios, datoriile și să devină un veritabil un model pentru țară.

„Tronul este o slujbă grea, trebuie să fii și far și port și ancoră și stâncă și încă multe altele, și pentru toate acestea tot nu ai decât o viață și o putere. Dar când ai ajuns la sfârșit și ți se recunoaște astfel ceea ce ai încercat să fii, atunci poți închide ochii în liniște, atunci poți să spui că viața a fost foarte frumoasă. Dacă e cu putință, trebuie să fii totdeauna impersonal, să nu urăști, să ierți totdeauna, să fii totdeauna liniștit și credincios datoriilor tale” (Carmen Sylva apud  Silvia Irina Zimmerman).

Carmen Sylva își amintește cu emoție în 1904 monentul când a pășit pe teritoriul României și când Principele de Hohenzollern-Sigmaringen și-a asumat răspunderea de a servi interesele românești și a deveni primul Rege al României.

„În  relatarea călătoriei din 1904, Carmen Sylva face o comparație între cele două peisaje ale Dunării, Principatul Hohenzollern-Sigmaringen și Regatul României, legând originile și destinul Regelui. Dunărea căpăta astfel însemnătatea de fluviu al destinului pentru Regele Carol I al României: punând piciorul pe pământ românesc, Principele de Hohenzollern-Sigmaringen se obliga să servească interesele noii sale țări, în  fruntea  căreia, după  dobândirea  independenței  de  stat, a  fost încoronat ca primul Rege al României” (ibidem).

Silvia Irina Zimmerman ajunge la concluzia că viziunea Reginei Scriitoare Elisabeta a reușit  să surprindă multiple laturi ale ersonalității complexe ale regescului ei soț, dar să ofere și o imagine caleidosvop despre viața primei perechi regale a României.

„Astfel, opera literară a lui Carmen Sylva ne dezvăluie mai multe laturi ale personalității Regelui Carol I în viziunea de scriitoare a Reginei Elisabeta, iar fotografiile întregesc tabloul, oferindu-ne un caleidoscop de imagini despre prima pereche regală a României în contextul social, politic și familial al epocii lor” (p. 18)

Comentarii cititori
sus

Ștefan Grosu, bursier doctoral, Academia Română

 

grosuRecenzie: Gabriel Hasmațuchi, Structuri filosofice în scrierile lui Nichifor Cranic,
Editura ULBS, Sibiu, 2014

 

Gabriel Hasmațuchi a publicat cartea denumită Structuri filosofice în scrierile lui Nichifor Cranic,lucrarea lui de doctorat. Structura cuprinde nouă capitole:

• I Eseu și creație filosofică;

• II Puncte de plecare;

• III Ortodoxie și cultură;

• IV În căutarea unei noi spiritualități;

• V Cultură versus civilizație;

• VI Estetica și etica;

• VII Despre tehnica fără suflet;

• VIII Concepția politică și etnocrația;

• IX Receptarea: lecture și interpretări.

Aceste nouă capitole sunt inagurate de o introducere intitulată Argument și se sfârsesc așa cum este normal cu...   Concluzii. Este o lucrare scrisă incisiv... adică la rece, fără partizanat, pentru că autorul nu ezită să recunoască ... umbrele din activitatea politică a lui Nichifor Crainic.

„Cercetători cu orientări politice ca a lui Nechifor Crainic îl consideră a fi unul dintre îndrumătorii Garzii de Fier, alături de concurentul lui Nae Ionescu. De asemenea, Crainic mai apare, lucru adevărat, și ca agent al fascismului și al politicii național socialiste duse de Adolf Hitler” (p. 149).

Prefața cărții este semnată de Ion Dur (coordonatorul acestei teze de doctorat), care face o caracterizare a activității științifice întreprinsă de Dr. Gabriel Hasmațuchi. În acest sens se arată că, deși pare a fi „spirit molcom” (p. 7), la o analiză profundă se dovedește a fi un intelectual tenace care „face parte din bresla celor ce își petrec mult timp în bibliotecă, făcând mereu un du-te vino la raftul cu cărți” (ibidem).

Cartea este deschisă (așa cum s-a mai precizat) de introducerea denumită de autor Argument. Aici Gabriel Hasmațuchi explică motivele de ordin subiectiv și obiectiv care au contribuit la alegerea temei sale de doctorat. Motivul subiectiv este dat de faptul că autorul a avut o lucrare de licență pe tema gândirii lui Nichifor Crainic, iar motivul obiectiv este dat de cercetarea insuficientă a scrierilor acestuia.

„Cercetarea gândirii filosofice a teologului, gazetarului, poetului și criticului Nechifor Crainic (1889-1972) are, pentru mine, argumente de subiectiv și obiectiv. Argumentul  subiectiv, unul dublat, totuși de o motivație științifică, își are originea în cercetările pe care le-am efectuat asupra eseisticii acestui autor, cu prilejul conceperii și elaborării lucrării de licență (2003). (...) Pe lângă acest aspect, există și rațiuni obiective, care m-au determinat să întreprind acest demers. Prima chestiune care m-a impulsionat a fost să duc mai departe cercetările inițiale a fost faptul că Nechifor Crainic este un gânditor original... Alt factor determinant se află în strânsă legătură cu inadecvata receptare a gândirii lui Nechifor Crainic” (p. 16).

Motivul alegerii titlului Eseu și creație filosofică este că Nichifor Crainic a preferat să scrie eseuri (p. 18). De precizat că în perioada interbelică, în care acesta s-a afirmat, eseul a fost un gen publicistic practicat de mulți autori. În acest sens, Vasile Băncilă a precizat că perioada interbelică a fost dedicată romanului și eseului, iar „acestea devin firme” (Vasile Băncilă, Despre Eseu, în Gândirea, anul XIV, nr. 4, aprilie 1935, p. 184). În spiritul epocii în care este încadrat, Nichifor Crainic a scris eseuri pe teme: politice, academice și libere (p. 20). Prin eseurile sale Nechifor Crainic și-a dimensionat „întrega proiecție culturală” (p. 22).

Puncte de plecare explică reperele de unde a plecat Nichifor Crainic în elaborarea eseurilor sale. Influența esențială este marcată de Biblie. În acest sens, Nichifor Crainic, își amintește că în copilărie și adolescență „starea lui spirituală era ancorată în absolut, iar existența lui era circumscrisă unei relații tainice cu Dumnezeu” (p. 28). Pornind de la aceste înclinații spirituale ale sale, Nichifor Crainic a elaborat „o configurare a concepției lui despre lume și despre viață, una subordonată modelului teandric Iisus Hristos” (p. 28). Din punct de vedere filosofic, Nichifor Crainic a fost influențat de Constantin Rădulescu Motru, P. P. Negulescu și Lucian Blaga (pp. 31 – 33, 81). Concepția sa exegetică din punct de vedere religios este marcată de: Augustin, Anselm, Toma D`Aquino, Dionisie Aeropagitul, Berdiaev (p. 32). De asemenea a fost impresionat de personalitatea istoricilor Nicolae Iorga și Vasile Pârvan precum și de ideile avansate de  Nicolae Paulescu, specialist în fiziologie medicală (p. 33).

În Ortodoxie și cultură, Gabriel Hasmațuchi  arată că Nechifor Crainic „a susținut că, prin creștinismul ortodox, poporul român poate creea o cultură originală și perenă” (p. 55).

Capitolul numit În căutarea Noi Spiritualități se precizează că Nechifor Crainic are o concepție filosofică  care „își are obârșia în ceea ce s-a numit noua spiritualitate, care trebuia  să își depășească direcțiile culturale de până la Primul Război Mondial, reprezentate mai ales de poporanism și de sămănătorism, dar și de curentele de gândire aflate sub influența pozitivismului” (p. 78).  De asemenea, tânărul Nechifor Crainic a fost marcat în mod negativ de lipsa unui ideal din partea Bisericii (p. 80). Până la urmă, după căutări și rătăciri, Nichifor Crainic, a reușit să fundamenteze curentul gândirist: el pornește de la moștenirea sămănătoristă care a promovat viziunea magnifică a pămăntului românesc, iar acesteia îi asociază spațiul biblic.

„Pornind de la moștenirea sămănătoristă, de autonomism cultural, cu opere care prezentau omul doar sub aspectul trăilor instinctive, Crainic reține două puncte esențiale: ideea istorică și ideea foloclorică. (...) Nichifor Crainic crede că există o asemănare între spațiul biblic și cel românesc” (p. 83) 

Cultură versus civilizație prezintă chestiuni conceptuale care apar în eseurile cu tematică spirituală și culturală din scrierile lui Nichifor Crainic. Nu sunt uitate nici chestiuni legate de problematica materială cât și cea sufletească. Din punct de vedere conceptual, cultura și civilizația au reprezentat în cultura interbelică adevărați „fermenți care au provocat... dispute, de cele mai multe ori foarte aprinse“ (p. 99), iar în aceste dispute au fost antrenați oameni de cultură precum Constantin Rădulescu -  Motru, Simion Mehedinți, Lucian Blaga, Tudor Vianu, Nichifor Crainic, Mihai Ralea, Eugen Lovinescu și alții s-au aflat în cadrul dezbaterilor fulminante” (ibidem). Pentru Nichifor Crainic civilizația și cultura sunt concepte distincte: „prima este înțeleasă ca fiind tehnica vieții materiale, iar cea de-a doua  tehnica vieții sufletești” (pp. 102 – 103). 

Estetică și etică se referă la concepția etică și estetică a lui Nichifor Crainic care pornește de la un model de gândire creștină. Din punct de vedere estetic, Nichifor Crainic „este un estetician cu totul aparte în cultura românească și europeană, pentru că a dat sens teologic frumosului din opera de artă” (p.113). Aspectele etice se raportează la modul de percepție al crizei în perioada interbelică. În acest sens, Nichifor Crainic vorbește în scrierile lui despre delinul moral.

„În perioada interbelică, adâncirea stării de criză, care a culminat cu declanșarea războiului în 1939, după cum constata  Crainic, omenirea a atins momentul culminant în ceea ce privește declinul moral. De acest lucru era conștientă și școala.” (p. 137).

În perioada interbelică, la fel ca și acum, omenirea s-a confruntat cu o explozie tehnologică. Gânditorul Nichifor Crainic, arată Gabriel Hasmațuchi, în capitolul Despre tehnica fără suflet, nu a fost preocupat în mod deosebit de chestiuni legate de tehnoetică dar „a luat atitudine față de influențele nefaste și mai puțin faste ale tehnicii asupra omului și asupra culturii și umanității” (p. 141).

Capitolul denumit Concepții politice și etnocrația poate fi denumit punctul forte ale cărții. Aici Gabriel Hasmațuchi vorbește despre faptul că teologul Nichifor Crainic a fost atras de teoria statului tehnocratic prin care a condamnat  statul „guvernat pe principii democratice” (p.151). În acest sens, Nichifor Crainic credea că poate combate individualismul democratic și colectivismul comunist prin spirtualizarea creștină ... dar a ajuns să aleagă modele precum Benito Mussolini, Adolf Hitler, Corneliu Zelea Codreanu, Ion Antonescu (pp. 151-159). A făcut chiar închisoare în calitate de autor moral al asasinării lui I. G. Duca (p. 159). Totuși până la urmă crimele legionarilor l-au făcut pe Nichifor Crainic să se revolte, mai ales după asasinarea lui Nicolae Iorga (p. 160). 

Dincolo de rătăcirea în care a susținut statul etnocratic, Nichifor Crainic rămâne totuși un gânditor important în perioada interbelică.  În acest sens, Gabriel Hasmațuchi arată că nu pot fi ignorate scrierile lui.

„Nichifor Crainic este unul dintre gânditorii importanți ai perioadei interbelice. Prin scrierile lui a adus o contribuție serioasă în domeniul filosofiei culturii și artei. Creațiile lui nu pot fi ignorate, cu toate că ideile lui politice au fost și sunt contestate și contestabile” (p. 165).

Cartea se încheie, așa cum a fost menționat anterior, cu Concluzii, unde  Gabriel Hasmațuchi arată că Nichifor Crainic „prin gândirea și scriitura lui... trece dincolo de timpul sau” (p. 190) și chiar dacă există atât aprecieri cât și denigrări acestea „nu dimunează cu nimic contribuția lui la dezvoltarea gândirii românești” (ibidem).

Comentarii cititori
sus

Radu Marini

 

emailul 2 răspunde

               

Am avut probleme, ne-am creat probleme, ni s-au creat probleme, tuturor. Atunci am căutat soluții, remedii, un binefăcător, un ceva sau altceva care să ne scoată din impas. Și de care să te agăți ca de o soluție miraculoasă, oportună și de efect pentru conjunctura dată. Ba a fost un vraci, o vrăjitoare, un doctor, un astrolog, un clarvăzător, un paranormal, un zodiac, un horoscop, și mai nou un email care să-ți trateze cauza. Fiindcă nu-i așa, există soluții pentru orice…

Sora cu  pretenții

Viața merge înainte. Cu bune, cu rele. Eu am fost învățat să țin de ăle bune. Așa m-au învățat ai mei și n-am regretat nimic. Până mai ieri. Să tot fi fost ora 7, seara. Când mă gândii ca omu’ să plec și eu acasă de la a mea.

Că a doua zi trebuie să mă scol cu noaptea-n cap. Pe la 4,30. Să prind speciala, să mă duc la tura I. La muncă. Că noi începem tura la 6. Iar eu mă scol devreme, ca să mă primenesc, să mă bărbieresc, să mănânc ceva, să-mi fac pachețelu' pentru prânz, să mai mă uit în viteză la noutăți ceva de pe facebook, să ud florile, să dau de mâncare la Mița.

Cum care Mița? La persana mea de 2 ani. E iubita mea de-acasă. Fidelă, ascultătoare, jucăușă, iubitoare și mare torcătoare. De aghioase. Că are probleme cu vânturile. Dar eu o iubesc necondiționat, că e copilul meu, adică copilul nostru comun. Că și Dana (Prințesa Măgădana, cum o alint eu) o iubește, o smotocește de-i sar fulgii. Așa vine vorba.

Că frumoasa noastră pisă n-are fulgi. De fapt dacă mă întrebați vă spun pentru liniștea și cultura voastră. Pisele n-au fulgi. Punct. Dar și pisi a noastră o iubește f. tare pe prietena mea. Prințesa Mița nu se lasă mai prejos. O altoiește la greu. Cu câte-o labă cadou și cu aferentele zgârieturi de a au ajuns să-i picteze fața parcă ar fi semene tribale.

Cine știe ce-o fi fost Prințesa Mița într-o viață anterioară?! Acestea sunt preocupările mele cotidiene. Casă, grijă de Prințesa nr 1, servici, iubire, alea, alea cu Prințesa, fără număr, fără număr. Eu țin enorm, foarte mult la prietena mea, dar din păcate nu știu ce se întâmplă cu mine, pentru că a început să îmi facă ochi dulci sora ei. La greu, la ea acasă, la ce soro?  

Îmi place foarte mult de ea. Nu cred că pot să-i resist!!! Mi-e frică să nu cad în ispită, în păcat, în depresie. Ce mă înveți să fac, să nu fac?

Vă întreb pentru că ieri, când am dat să plec de la a mea, hop-țup mă pomenesc cu o umbră după mine. Cin’ să fie, cin’ să fie? Cum cine? Sora cea mare, Marieta. Că vezi doamne ea e sora cea mare și eu n-o respect și nici nu mă uit la ea!!! Doar se știe că surorile trebuie respectate, băgate-n seamă, în pat.

Aoleooo! Mi-a scăpat un strigăt gutural. Mi-a scăpat. I-am cerut scuze, numărul de telefon, și cel de la sutien. Să-i fac eu rost de unul că umblă cu înaintarea fără. E păcat, e excitant, e sora a mare! Mare bunăciune. Mare… supărare, întristare, plăcere.

Anton Toma Alimoși (cu i la coadă), Fămânzi, Botoșani

emailul răspunde: Dacă ești haiduc și ai un i în plus, respectă-ți statutul, sau i-ul, sau…! 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey