Ion Buzera
Drd. Ștefan Grosu
Radu Marini
Dan Năstasie
Mircea Năstasie
Mia Popa

 
sus

Ion Buzera

 

Panseuri

 

 

Sunt și forme (rarissime!) de mimetism genial.

Ipocriții: aceste păpădii ale răului.

*

Visez (zadarnic?) la un critic literar care, precum Cioran, să nu se simtă jenat când gândește explicit.

Cea mai corectă judecătoare a faptelor tale este chiar psiheea ta. 

*

Neantul este singura forță cu adevărat structurantă.

*

Arhetipul te absoarbe, dar nu te devoră: uneori te lasă chiar să-ți faci de cap.

*

Eul care scrie este o absență vidată.

*

Marea critică literară constă în a putea deosebi ceea ce îți place de ce este foarte valoros.   

*

Răsar, uneori, din mlaștina minții, gânduri atât de tari, încât nici nu le poți bâlbâi.

*

Prostul nu are nevoie de nimic altceva decât de un spațiu de manifestare.

*

Scriind, mă in-st(i)(a)lez.

*

Există două entități: un eu și un limbaj; oricât s-ar strădui, niciuna nu o va putea domina pe cealaltă; va fi, mai degrabă, o mârâială surdă, continuă, ca un ronron heraclitean.

*

A publica înseamnă a cocheta cu libertajul minții lor.

*

Cei mai mari scriitori din lume (aceia analizați de Harold Bloom)  sunt acolo pentru a te învăța de unde să pornești.

*

Am alergie pînă și la ideile critice relativ inteligente.

*

Am crezut că am citit în Livius Ciocârlie. „În toate felurile e detectabilă literatura.” N-a scris asta. (Ci, mult mai acut: „În toate felurile e delectabilă diletantura.”) Eu mă și grăbisem să comentez: ușor de zis, greu de făcut.

*

Prin onlinul minții se perindă, vesele, versuri care nu vor fi scrise niciodată. 

*

Cine introduce zâzanie va culege fructele deșertului.

*

Fragmentul este cel mai oportun spațiu al arbitrariului meschin-reușit.

Comentarii cititori
sus

Drd. Ștefan Grosu, bursier al Academiei Române

 

Despre chipul divin în filosofia modernă

 

Trecerea de la filosofia medievală la filosofia modernă  este marcată de Descartes care arată că nu se poate găsi viitorul în „nicio altă știință în afara celei pe care aș putea-o descoperi în mine însumi în uriașa carte a lumii” (René Descartes, Expunere despre metodă, Editura Paideia, București, 1995, VI, 9). Prin această afirmație  René Descartes nu renunță la ideea de Dumnezeu, religie sau teologie, ci consideră doar că nu sunt subiecte care trebuie supuse dezbaterii filosofice. Prin doctrina sa el a despărțit gândirea teologică de gândirea filosofică. În acest sens, afirma: ,,îmi doream - cu nimic mai puțin decât oricare altul – să devin deținător al fericirii eterne” (ibidem). Filosoful cartezian căuta cunoașterea rațională „a cauzelor prime și a adevăratelor principii din care să poată deduce rațiunile a tot ceea ce se putea cunoaște” (idem, Principiile filosofiei, Editura Iri, București, 2000, p. 67).  Pentru René Descartes, Dumnezeu constituie „cheia de boltă a metafizicii... și cheia de boltă a fizicii” (Étienne Gilson, Dumnezeu și filosofia, Editura Galaxia Gutenerg, Târgu Lăpuș, 2005, p. 77). În acest sens, „Dumnezeul cartezian” (ibidem) este  metafizic (ibidem), iar în acest mod filosoful a întocmit „principii adevăratei fizici de care avea nevoie în scopul unei expuneri sistematice” (ibidem).

După René Descartes a venit rândul lui Nicolas Malebranche careprin concepția sa metafizică a condus către „apariția unui Dumnezeu supranatural a cărui viață interioară a fost concepută după modelul cartezian” (ibidem, p. 83). Chipul lui Dumnezeu în accepția lui  Nicolas Malebranche „își este Însuși proprie lumină” (Nicolas Malebranche, Entretiens sur la metaphisique et sur la religion, chez Michel David, Paris,1708, vol. I, cap. al III-lea).

La rândul lui, Gottfried Wilhelm Freiherr von Leibniz, arată că Dumnezeu reprezintă ființa absolut perfectă (Gottfried Wilhelm Freiherr von Leibniz, Monadologia, Editura Humanitas, București, 1994, prop. 45, 46). Acest Dumnezeu perfect a creat cea mai bună lume posibilă (idem, Dizertație metafizică, Editura Humanitas, București, 1996, cap. I). Ontologia lui Leibniz este orientată „împotriva dualismului cartezian” (Titus Raveica, Gottfried Wilhelm Leibniz (1646-1716), în filosofie.3x.ro) în sensul că acesta îi reproșează lui Descartes că a privit matematica în mod calitatv și nu cantitativ (ibidem).  La baza concepției filosofice a lui Leibniz este o entitate spirtuală, „monada substanță simplă care intră în tot ce e compus; simplă adică fără părți” (Gottfried Wilhelm Freiherr von Leibniz, op. cit.). Creatorul monadelor este Dumnezeu deoarece fiind existență perfectă „poate crea și influența monadele” (Titus Raveica, op. cit.).

A venit apoi Baruch Spinoza despre care se poate spune că era „ateu (...) și îmbatat de Dumnezeu” (Étienne Gilson, op. cit., p. 89).  Acesta a transformat „cel ce este în ceea ce este” (ibidem). Dumnezeul său este o ființă infinită care este „cauză a ei însăși” (Baruch Spinoza, Etica, Editura Științifică și Enciclopedică, București,1981, prop. 11).

Analiza raționalismului modern arată că Dumnezeul creștinismului a supraviețuit unei așa numite campanii „împotriva creștinismului de pe pozițiile rațiunii naturale pure”  (Étienne Gilson, op. cit., p. 92). S-a ajuns până la o speculație filosofică deistă bazată pe „fantoma Dumnezeului viu al lui Abraham” (ibidem). Fontanelle, Voltaire , Rousseau  nu au ținut cont de problema reală a existenței, ajungând la interpretări superficiale ale cauzei ultime în care: „Dumnezeu a devenit atunci ceasornicarul,... inginer suprem al unei mașinării care este lumea” (ibidem).   

Comentarii cititori
sus

Radu Marini 

 

La scara mea  (VI)

    

La noi pe scară toată lumea respectă. Omu’, vecinu’, animalu’. De la ăl mic, până la ăl mai mare. Sunt vecini buni. Și animale rele. Sau invers. Sau...nu știu.  Admirabili, cumsecade, sus-puși. Cocoțați fiecare pe unde au putut.Pe apartamente, pe etaje, pe familii, pe capul meu. Se ajută între ei. Cei care au, ajută pe cei care bineînțeles n-au!!! Cu mărinimie, cu o cafea, cu o pâine, cu o înjurătură. Fiindcă au: milă, bunăvoință și înjurături la ei. Mereu puși pe fapte bune, memorabile și bârfitoare. Darnici oameni, vecini cumsecade, specimene cu suflet! Ajută pe cei ce n-au: asigurată pâinea și cafeaua cea de toate zilele. Sau o minimă înjurătură, care să le aducă aminte de mamele lor. Emoționante gesturi. Și uluitoare, jenante și necizelate trivialități. La grămadă. Pe etaje. După vorbă, după port, după etajul de cultură.

Curios

O spun pe-a dreaptă! Cu jumătate de gură. Cam strâmbă. Dar o spun, o recunosc, o dau la întors. Când vreți voi. N-am grețuri, n-am conturi, n-am aruncat gunoiul. Scuze, știu că pute! Merge cu scuze, sau trebuie să dau și ceva de băut? De băut nu prea mai am decât mercurul din termometru’. Dacă nu l-a băut soacră-mea. Ieri. Că azi parcă nu prea mai se zărea. Nici el și nici a bătrână. Să fi dat în bâlbâială? Nu știu. Dar am impresia că voi mă iscodiți, mă băgați la înaintare ca să mă faceți să spun tot. Să dau tot pe glandă. Știu că și voi sunteți ca mine. Curioși. Mie îmi spuneți! Vă înțeleg, vă bag în seamă, vă bag în origini. Ia mai lăsa-ți-mă în pace.

Întotdeauna am fost curios. Foarte curios. Curios de mic. Curios de mare. Curios de curios. Nu vă închipuiți, nu vă apropiați, nu mai râgâi. Curios fapt!

Când eram mic, o idee de om, am vrut după 9 luni de studiu, la mititica, să văd cu ochii mei libertatea. Și reciproca. Eu am văzut-o, ea nu m-a văzut. Sâc! Sâc ne sâc, m-a cam deranjat această realitate. Și am luat urgent măsuri. Necesare, diabolice, punctuale și urlătorii. Spre disperarea unora mi-am impus punctele de vedere. Dar mai mult decibelice. Dotat cu măsurile aferente, și cu aer în plămâni am dat tonul. La muzică. Pentru că știam ce vreau de la viață, am început să mă pun pe plâns, pe urlat, pe gânduri. Nu prea am avut șanse de a fi băgat în seamă. Ori pentru că eram mic, prea mic, ori că eram ascuns după cordonul ombilical. Nașpa rău de tot. În fine, asta-i altă poveste, fără ombilic, fără nimic. Gol. Goluț. Inițial am bătut la ușă, ca omu’, respectuos. Cu mâna. Cioc, cioc! Lume, da-ți-mi voie! Vreau să fiu liber. Nimic. Lume, vă rog...
A, nu vreți?! Las’ că vedeți voi pe dracu’! Gol. Și l-au văzut. M-am ținut de cuvânt. Eu nu mă joc cu cuvintele. Mă joc doar cu mândrele. La horă, la club, la integrame. Că-mi iese și mie ceva.

Ca să am câștig de cauză am schimbat tactica, am schimbat macazul, am schimbat foaia. Da, am făcut gălăgie, am făcut versuri, am făcut vocalize. Recunosc! Dar nimeni nu m-a vrut. Nici măcar mama mea naturală. Era închisă. Atunci m-am enervat. Concret, am început să bat. Cu mine, cu picioarele, cu capul. Sesam deschide-te! Oauu, oauu! S-a deschis!!! Chiar mi s-a deschis. Orizontul cunoașterii. Normal, le era frică de cine era la ușă, de viitorul lor, de falseurile mele. Așa a făcut lumea cunoștiință cu mine. Dar și eu cu ea. Chiar și cu mama mea. A plâns de bucurie. Iar eu de necaz. Că mă ținea în brațe un individ negru, îmbrăcat în alb. Cam urâțel, cam nespălat, cam tinerel. Ăsta e tata? Câh! Nu era tata. Era medicul ginecolog. Rezident, de origine africană. Curios și el dacă-i iese ceva alb pentru zile negre. I-a ieșit. Ochii. Muncind să-mi satisfacă curiozitatea. Dându-mi drumul în lumea largă.

Doamne, ce zi!? Ziua mea de naștere, de libertate, de scos capul în lume. A fost o zi mare. Mai mare decât mine. Era normal să fac o treabă mare. Am făcut-o, cu moț. Și așa, din bun simț, am cinstit-o. Pe prima asistentă din viața mea. Au urmat altele, și mulți alții. Ce n-aveau nimic de-a face cu asistentele. Dar aveam eu. Ca într-un joc de domino. I-am blagoslovit. La grămadă și pe rând. Cu un cacșiunpiș. Curiozitatea m-a împins de la spate să văd cum merg, să mă aud cum vorbesc. De aceea am mers, pe picioarele mele, adesea și pe ale altora. Sigur, am vorbit singur despre vrute și nevrute. Apoi despre vecini, prieteni, rude, dușmani. Despre toți am vorbit. Frumos, din partea mea. Urât, de toți. Defăimător, denigrant, de rău. Între patru ochi, pe la colțuri, pe la Securitate. Chiar și pe hârtie. Cu creionul, cu pixul, cu stiloul. Înadins, în șoaptă, în gura mare, în ciuda tuturor, în necaz, în contradictoriu, în diverse ocazii, în reluare, în felul meu.

Să fiu un bun samaritean. Pentru că eram informat de tot ce mișcă în arealul meu. Informația mă împingea să nu-o păstrez doar pentru mine. Trebuia să le-o înpărtășesc și altora. Doar informația trebuie să circule. Să fie un bun comun necesar obștei, slujind cauzei ei în societate. Vă ofticați?! Nu cred că e cazu’, necazu’, și nici aragazu’ să nu uitați să-l închideți. Când plecați de-acasă, că cei de la gaze vă așteaptă. Să vă taie. Factura. Încărcată, cu neglijența dumneavoastră. V-am zis! V-am avertizat! V-am tăiat factura! Altu’ la rând, la plată, la coplată, la dracu’! Să fii curios, ca mine, e:
a)      rău
b)     
bine
c)     
fără importanță (nesemnificativ) 
Voi ce credeți? Se va tăia cu o linie răspunsul corect, dar nu și pe titularul acestui demers. Care vă dă de lucru. Că n-are ce face, că n-are tată, n-are mamă. Poate voi aveți! El nu. Nu-și închipuie cum de n-are. Poate pentru că nu-i închipuit.

Părinții săi nu erau nici pe departe și nici pe-deaproape foarte curioși. Nici măcar curioși. Ca să aibă motiv, ca să aibă pretexte, ca să aibă și ei o lumânare. Că-i moștenește. La curiozitate. Ei nu-s de-i de’lea. Sunt doar decedați. Căci sunt morți. Morți, ca oamenii. Nu contează cum, voi să fiți tăietori de frunte. Precum cei din guvern. Adică tăietori fruntași. De drepturi, de salarii, de exemplu. Negativ. Cu ei nu ne mândrim, nu ne fudulim, și nu ne mai tăiați. Nici la propriu, și nici la figurat. Mulțam! Putem și singuri. Pentru informarea corectă, subliniez, la modul figurativ că: eu, nu sunt nici singurul, și nici ultimul. Curios. Sunt doar curios. E mai mișto, trendi, cool să știi, sau să rămâi în obscurantism, un neica Nimeni? Un fel de Hello Nobody. Răspunsul corect e să fii tare. Mai tare decât muștaru’. Adică să ai pe ce te baza.

Să fii bazat, cu mușchii la tine, și cu baze de date la zi. La seral nu mai merge. Acum merge ID-ul. Unde merge? Nu știu unde! Poate pe tastele calculatoarelor. Dar știu că informația pertinentă te scoate din mulțime, din impas, și de multe ori și din rahat. Dar ieși. Ieși mai proaspăt, mai uscat, mai plin de rahat. Fezandat de împuțit și bineînțeles puțind a parfum.  Dar ieși. La liman, la suprafață, la... ce dracu’ te-ai bagat? Hai, ieși! Ieși ca uleiul. Chiar pe primul loc. Cu tine însuți. Ce tare ești?! Mai tare chiar decât rahatul din care tocmai te-ai scremut să ieși. Bineînțelea cu brio, cu față curată. Doar de rahat.

Stai liniștit!  Ai făcut o treabă mare! Mai corect au făcut-o alții și pentru tine. De ce? Să ai tu din ce să ieși. Poți să fii mândru, sau sanitar, sau inginer, sau lasă. Lasă-i pe alții să te facă cum vor iei. Ca la Nufăru’. Adică: de rahat, de exemplu, de arătat cu degetul.

Înainte cu arătătorul a obrăznicie, a tupeu, a nesimțire. Sau pe obraz. A neobrăzare, a rușine, a rușinică. Asta e! Sau în sus. Cât mai sus. Cu mijlociul. Elegant, cu obstinație, ca un frustrat. Nu contează ordinea degetului arătat sau direcția sa. Tu ieși mândru și demn din mulțime. Aia de rahat. Din cea în care te-ai bălăcit. Ieși demn, cu față umană. Chit că ești ca un cur de copil nou-născut... Nu, nu pute. Doar puțin. Puțin mai mult decât puți tu. Naturel. De obicei. Ce obicei? Împuțit, ai! Dar toate astea se întâmplă doar când cineva vrea și dorește cu nesaț, să iasă. Din altruism. Din marasm. Din neștiință. Din rahatul cotidian al vieții. Chiar dacă cere sacrificii insurmontabile. Pentru a fi ancorat la informație. Slujind un scop nobil.

A fi informat, a fi performant și a fi cu o clipă înaintea tuturor. Să fii cu spiritul și cu materia cenușie la unison. Stăpân pe tine și pe cultura ta informatică. Am zis! De aceea orice e permis. Căci cine are informația, stăpânește situația.

Așa își întemeiază discursul-disertație pertinent(ă) unul dintre cei mai informați vecini de pe scara mea. Alde nea Turturică Jean, zis și Umflatu’, de la 1,caren-are nici moacă și nici fizic de păsărică. Sau dacă ar exista pe lume o turturică cam de peste suta de kile, doar pe scara noastră ar putea să conviețuiască, și să ciugulească nu câteva firimituri de mâncărică, ci informație en gros.

Invidioșii ar spune că e doar en detail. Nea Turturică, n-ar contesta nici pe unii și nici pe alții. Băiat de oraș. Cu buletin plin de pământ. Însă. Ca majoritatea celor cu bătături de la sapă. De slujesc cu obidă ca niște căpoși pământul de la vie. Mai ales toamna, dacă-i bogată în struguri. Își face un rost, își face plinu’, își face a sa culpa. El se slujește după dictonul: fiecare pasăre pe limba ei piere. Dar el nu piere. Pentru că nea Turturică precum se știe el nu e pasăre. Dar nici om nu prea este, căci așa s-ar fi părut a fi. Unii vecini îl tratează ca vecin de vecin. Cu deferență, alții cu sictir, alții cu ceva bun, pus de-o parte pentru zile bune!!! Cu un făcăleț, cu o bâtă de baseball, sau cu coada măturii. Pentru că umblă nu pe jos ca toți vecinii mei și nici cu mașina ca aceia avuți. De mașini. Sau cu tramvaiul, ca toți tramvaioții sau tramvaiștii cotizanți sau blatiști mergători prin oraș. Pe șine. Și nu pe picioarele proprii și personale.

Nea Umflatu’ merge și pe jos, dar și pe fier. Pe șinele de fier ale tramvaiului. Dar cel mai mult și mai mult îi place să umble ca dracu’ sau de-al dracu’. Cu vorba. Grea povară, grea misie, grea viață are și el. Să dea din clonț, să bârfească vrute și nevrute. Adevăruri și minciuni. Prostii și politică. Sport și rețete. El pe toate le definește: informație. Pui botu’ la vorbele lui, adică la trilurile lui, ești varză, ești muci, ești turturist. Adică ești viciat sau virusat. Nu scapă nimeni. Are acoliți, surse și conturi babane. De descărcat, de transmis și de defecat. La foc continuu, la foc mărunt, la foc de paie, la foc de tabără, la foc comanda...

Comentarii cititori
sus

Dan Năstasie

 

Nota trei la istorie

 

(Craiova, 1977)

Eram în ultimele săptămâni, ale ultimului trimestru, ale ultimului meu an de liceu și așteptam cu nerăbdare ca timpul să treacă mai repede. După 12 ani de stat în bancă aveam nevoie de o schimbare. Crescusem și scaunele de lemn rabatabile erau tot mai inconfortabile. Uniforma scorțoasă care ne făcea să semănăm cu niște gândaci de bucătărie, devenise iritantă iar cravata pe care eram obligați să o purtăm zilnic, se decolorase. Nu mai amintesc trista șapcă cu cozoroc, care merita dubla cacofonie, ce își pierduse căptușeala, parte din cozoroc și în general nu mai semăna cu o șapcă cu cozoroc ci doar o cacofonie.

Anii de liceu avuseseră farmec, crescusem, învățasem, ne făcusem prieteni și petrecusem multe momente frumoase, dar la orizont ne așteptau examenul de bacalaureat și cel de admitere la facultate, ca niște obstacole gigantice. Iar după aceea era necunoscutul... viața de adult. Ne pregătisem în mod consistent tot anul și ultimele săptămâni erau practic de așteptare, cu ochii la ceas. Majoritatea profesorilor deveniseră mai înțelegători, mai relaxați și într-un fel ne lăsau în pace. În plus, discursurile lor erau deja ușor de anticipat. Iar cel care mă plictisea cel mai mult era profesorul meu de istorie. Tonul monoton cu care povestea evenimente istorice fictive mă făcea să adorm. Din când în când exploda în momente teatrale de patriotism sau naționalism, ceea ce mă deranja și mai mult pentru că mă trezea din somn.

Deși avea multă experiența, domnul Pulman nu făcea niciun efort  să înțeleagă care e efectul orelor de istorie a Partidului Comunist asupra adolescenților plictisiți. Atitudinea lui de „crede și nu cerceta” reflecta cinism și aroganță. Principiul că „lecția de azi e importantă pentru că așa am decis eu”, nu se potrivea deloc cu subiectele mele favorite, la acea vârstă, muzica rock și fetele. Îmi plăcea istoria și în mod inevitabil la fiecare început de an era manualul pe care-l răsfoiam din prima zi. Dar după ce am răsfoit istoria antică în clasa a 8-a și feudalismul în clasa a 9-a, materia a fost înlocuită cu Socialism Științific și apoi Economie Politică, materii fără sens și fără cărți, ca apoi să reapară, surprinzător, în clasa a 12-a, ca istorie a patriei și materie de bacalaureat.

Dacă prima jumătate din manualul de istorie era dedicată celor aproximativ două mii de ani de civilizație pe teritoriul României, cealaltă jumătate era saturată de istoria ultimilor cincizeci de ani, când protagonistul era partidul comunist cu Ceaușescu în rolul principal. Congrese, cincinale, programe politice păreau amestecate într-un amalgam ilogic pentru înțelegerea mea de adolescent.

Cum însă cultul personalității devenise înnăbușitoar, renunțasem deja să mai citesc ziarele chiar înainte de a-mi crea obiceiul de a le citi și urechile mi se închideau automat la buletinele de știri. Nu pot afirma că eram anti-comunist, pentru că la acea dată și la acea vârstă nu aveam o perspectivă clară a gravității cancerului social care e acel sistem politic. Credeam în inevitabilitatea sistemului dar viitorul nu părea deloc optimist pentru că până și propaganda era de prost gust.

Îmi plăcea istoria și citeam revista, relativ recent apărută, Magazin Istoric, din scoarță în scoarță, cât și orice cărți care aveau conținut istoric, dar începusem deja să-mi pun întrebarea dacă ceea ce ni se predica prin propaganda politică e real. În clasa a 5-a profesoara mea de limba română m-a înscris automat la o competiție școlară în care trebuia să scriem povești despre Lenin. I-am spus că nu l-am cunoscut pe Lenin dar profesoarei i s-a părut un detaliu nesemnificativ și ne-a încurajat să scriem povești imaginare. Mi s-a părut nedemn și nu am participat la aceea competiție. În librării, însă, erau cărți despre Lenin și, inevitabil, mi-am imaginat, probabil corect, că poveștile sunt inventate. Cărțile despre Stalin, la acea vreme, erau înlocuite cu volume despre Ceaușescu. Cât de reale erau?

Dar dacă pentru mine era doar o bănuială, în mod sigur, privind retrospectiv, îmi pot imagina că domnul Pulman știa că istoria pe care o preda e ficțiune. Nu îl cred atât de naiv încât să nu fi realizat că totul era fals și rescris după dictarea biroului central al Partidului Comunist. Și dacă asta era realitatea, comportarea lui fanatică și bizară e și mai greu de înțeles și de scuzat. Discursul lui era monoton și neplăcut, ca zgomotul făcut de trecerea unui tren de marfă. Încercam să-l ignor, desenând forme abstracte în maculatorul meu de 65 de bani, cu foaie velină. Din când în când însă, trenul frâna și scârțîitul strident produs de frecarea saboților metalici pe roțile de oțel, atunci când profesorul ridica tonul, îmi afecta serios desenele care căpătau atunci o notă expresionistă. Aerul teatral era foarte iritant, așa că revenirea la tonul plictisitor era aproape o ușurare. Speram ca soneria, care anunța sfârșitul lecției, va pune capăt supliciului, dar profesorul de istorie o ignora complet, de parcă era surd, și își continua monologul impasibil.

Zgomotul elevilor celorlalte clase, ieșiți în pauză, nu avea niciun impact asupra pasiunii tovarășului Pulman. Minutele treceau și pauza, și așa scurtă, se evapora, dar profesorul de istorie nu părea impresionat de nimic altceva decât de propriul lui discurs. Continua să vorbească, foarte mulțumit de elocința personală, în timp ce nouă ne creștea tensiunea arterială de indignare.

Eram obligați să fim politicoși și ne comportam ca atare, dar unii profesori își abuzau privilegiile în mod nejustificat. Aveam dreptul la o pauză de câteva minute între lecții, chiar dacă PSMDR-ul se unise cu PSD-ul ca sa formeze PCR-ul în urmă cu patruzeci de ani.

Aveam deja trei note bune la istorie și două erau suficiente pentru încheierea mediilor. Deci, din punctul meu de vedere, manualul de istorie era închis și deja acoperit de un strat de praf pe care nu aveam de gând să-l deranjez. În acea oră profesorul răsfoia distrat paginile catalogului, alegând elevii pe care urma să-i asculte. Toți aveam cel puțin două note, deci era mai mult o formalitate prin care ne umpleam timpul. Lecția de zi era despre Naționalizarea principalelor mijloace de producție, din 1948, când Partidul Comunist a distrus proprietatea privată în industrie, și a făcut-o cu multă mândrie, auto-felicitându-se printr-o propagandă imensă.

Deși trâmbițat ca o mare victorie, faptul că frigiderele se vindeau pe bază de relații, automobilele cu liste de așteptare de ordinul anilor și cei mai buni pantofi erau încă fabricați la fosta fabrică privată Guban mă făcea să am o oarecare neîncredre în victoria naționalizării. Nu era o atitudine politică ci mai mult o iritare personală.

Oricum mă simțeam protejat de lecția despre naționalizare de către cele trei note din catalog. Știam că majoritatea colegilor mei aveau doar două note și logica îmi spunea că anul se va termina înainte de a-mi veni din nou rândul la ascultat. Logica profesorului meu de istorie era însă diferită de a mea. Tot răsfoind catalogul părea nehotărît. Nu-l urmăream, desenând liniștit și indiferent și când mi-am auzit numele rostit am crezut că e o greșeală.

-Năstasie... - a repetat domnul Pulman spre uluirea mea și amuzamentul clasei. În cele câteva secunde care au trecut până m-am ridicat în picioare am procesat un noian de gânduri și am experimentat câteva stări diferite în ordinea: surpriză, lehamite, enervare, plictiseală, frustrare. Când am atins poziția verticală, m-am trezit vorbind fără să fi plănuit.
-N-am învățat lecția de azi.

Deși nu îmi plăcea să am note mici, nedreptății care mi se făcea, de a nu fi lăsat în pace, mi se părea că trebuie să-i răspund pe măsură. Lecția era foarte simplă pentru că dincolo de vorbăria propagandistă și data la care a avut loc evenimentul, nu exista nimic concret menționat în manualul de istorie. Era ca una dintre acele povești fictive despre Lenin, scrise de elevi din clasa a 5-a. Cred că până în acel moment profesorul avusese o impresie bună despre mine, așa că m-a încurajat zâmbind.

-Chiar dacă n-ai învățat, sunt sigur că știi câte ceva despre naționalizare. Invitația lui, însă, mi s-a părut aproape supărătoare. Nu numai că nu mă lăsa în pace, dar vroia să și avem o conversație.
-Nu am învățat lecția, din păcate... am repetat cât de politicos am putut, deși mesajul meu era „chiar că n-am chef să răspund”.

Din amabil, profesorul a devenit dintr-o dată alert, de parcă intrase într-o ambuscadă. Răspunsul meu nu era reacția unui elev care n-a învățat, ci o reacție nouă, nemaiîntâlnită. Încercând, totuși, să lege un dialog și să salveze aparențele, m-a întrebat în continuare.

-Care e data la care a avut loc naționalizarea? Sunt sigur că știi...

Știam dar deja intrasem în pielea de blană a unui catîr. Insistența profesorului chiar că mă irita și am avut revelația clară că prin atitudinea mea îi transmit foarte exact ce cred despre el și nu-i place. Cele trei note bune mă protejau suficient de orice neplăceri. Refuzul să admit că știu data naționalizării m-ar fi mutat clar din zona fierbinte „elev ignorant” în zona incandescentă „elev arogant”. Încă nu era prea târziu să recunosc că știu acea dată care îmi fusese ștampilată pe creier din clasa a 4-a, prin propaganda permanentă.

-Nu știu la ce dată a avut loc naționalizarea – m-am auzit răspunzând, cu o oarecare supriză dar mai ales satisfacție. Nu mă oprisem ca un catîr în mijlocul drumului ci eram dispus să mă prăbușesc în prăpastia din față, decât să-mi schimb direcția.

Domnul Pulman se înroșise de furie. Ma privea ca pe o gânganie neplacută, pe care se pregătea să o strivească, ceea ce nu e o degradare de la stadiul de insectă la care ne clasifica oricum.

-Nu știi absolut nimic despre naționalizare...? – m-a mai întrebat o dată cu un ton neîncrezator și domolit care era clar liniștea dinaintea furtunii.
-Nu, tovarășe profesor, nu am învățat lecția – a fost picătura care a umplut paharul sau, mai bine zis, coctailul Molotov care a explodat.
-Ai nota trei, dă-mi carnetul de note – a urlat tovarășul profesor de istorie.

Dacă înainte era plictisitor, acum era atât de nervos că nu se putea stăpâni în fața clasei și era dezgustător... I-am întins carnetul de note dar n-am așteptat până mi-a completat nota ci m-am întors la locul meu, ceea ce l-a înfuriat și mai tare. A aruncat cu ură carnetul în direcția mea. Nu m-am mișcat din bancă, spre a-l ridica, dar de fapt cred că orice aș fi făcut l-ar fi enervat pe patriotul Pulman. Simpla mea prezență îl făcea să clocotească.

-Ieși afară, nu ai ce căuta în clasa mea... – a continuat cu alt țipăt, după ce abia mă așezasem în bancă...

Întreaga clasă înghețase de parcă nimeni nu mai respira. Am perceput urletul ca pe o lovitură de ciocan direct în frunte. Am ieșit, clătinându-mă, fără niciun comentariu, îmi simțeam pulsul accelerat, aveam nevoie de mai mult oxigen și m-am oprit departe de clasă, în curtea interioară a clădirii principale a liceului. Se apropia vara și trandafirii îmbobociseră. O zi însorită, cu ciripit de vrăbiuțe și bas-ul îndepărtat al vreunui guguștiuc. Era liniște și pace. Fără țipete, fără urlete, fără discursuri bombastice, fără naționalizare...

Întâmplarea n-a avut nicio altă consecință și nu a fost amintită sau comentată niciodată, ceea ce pare mai degrabă neobișnuit. Dirigintele meu, care îmi monitoriza purtarea, nu a menționat-o, spre surpriza tuturor. Trei-ul plus dat-ul afară din clasă erau două pedepse foarte aspre separat dar împreună aveau un mesaj multiplicat. Urlatul profesorului a fost un bonus personal. La bacalaureat am luat nota zece la istorie. Nu-mi mai amintesc subiectul.

Acum, când eu însumi sunt profesor, de vreo 30 de ani, îmi pot imagina scenariile posibile care au decurs în culise. Cel mai probabil e că alți profesori sau administrația au stopat escaladarea incidentului. În mod normal un asemenea conflict elev – profesor era urmat cel puțin de pedeapsa „tunsului zero” al elevului, tovarășul Pulman avea deja chelie. Fusesem deja pedepsit pentru impertinența mea dar pedeapsa putea continua prin trimisul la frizer, informarea părinților sau suspendarea. Pe de altă parte, eram unul dintre elevii cu multă personalitate ai generației mele, ceea ce făcea să am câțiva protectori în rândul profesorilor pe care, probabil, i-a amuzat și au simpatizat cu atitudinea mea. Mai puțin probabil dar nu chiar imposibil e că tovarășul Pulman a acceptat că nu am înțeles importanța lecției despre naționalizarea principalelor mijloace de producție și nu a discutat incidentul cu nimeni în cancelarie.

............................................

Și trecuseră exact 12 ani, durata completă a unui ciclu școlar, incluzând liceul, de la nota trei la istorie, când, în 1989, căderea comunismului m-a surprins ca profesor de liceu, la catedră. Luasem vacanță la sfârșitul primului trimestru în comunism și ne-am întors după vacanța de iarnă, în trimestrul doi, în capitalism.

Dintr-o dată materiile tehnice pe care le predam au devenit absolut irelevante dar orele mele de clasă au continuat. Și atunci mi-a venit ideea ca în loc de tehnologie să le povestesc elevilor mei istoria României contemporane, în contextul european, așa cum începusem să o văd eu dincolo de propagandă și minciuni. Chiar dacă povestea mea se baza pe intuiție, bănuieli și surse neverificate, era mai corectă decât propaganda oficială precedentă. Posturile de radio Europa Liberă și Vocea Americii au fost adesea citate ca surse de informație. Trecuse vremea când doar menționarea lor într-o clasă ar fi fost considerată o crimă...

Elevii m-au ascultat în tăcere, cu aviditate. Mi-au pus numeroase întrebări și am dialogat ca niște prieteni, iarna în fața focului din cămin. N-am simțit nici frigul din clasă și am uitat că ne e foame, pentru că eram liberi. Eram eliberați de propaganda mincinoasă și, în mod miraculos, viitorul inevitabil nu mai era comunismul. Poate că au fost unele dintre cele mai bune lecții din cariera mea și au continuat câteva săptămâni la rând. Am simțit o mare ușurare să predau ceea ce mi se părea că e important și contează...

Și atunci, pentru prima și ultima dată, în mod voluntar am spus povestea naționalizării principalelor mijloace de producție, așa cum s-a petrecut în realitate. Am explicat și descris abuzul comuniștilor care au confiscat întreaga industrie pe care mai apoi au reorganizat-o și distrus-o în mod sistematic. Am explicat cum intelectualitatea a fost anihilată prin lagărele de concentrare comuniste. Am subliniat efectul fatal pe care crearea burgheziei roșii l-a avut asupra societății... Efectul proprietății comuniste, când nimic nu aparține nimănui, era ușor de explicat doar privind la dezastrul economic din jur.

Și mă întreb și acum, ce notă mi-ar fi dat profesorul meu de istorie, din liceu, pentru acea lecție.

Comentarii cititori
sus

Mircea Năstasie

 

Nopți fierbinți de revoluție călduță
IX
(Baba și mitraliera)

 

Mie, personal, mi-a prins foarte bine Revoluția. Anticii spuneau că: mens sana in corpore sano. Eu am fost printre promotorii activității de fitness datorită vitezei cu care urcam și coboram din mașina de serviciu la fiecare colț de ulicioară unde erau postați vajnici apărători civili sau militari ai izbânzii maselor (nici pe departe  gloate, doar câte o babă mai venea să strice din fason și întreba dacă se dau și ouă la liber) în fața hidrei care încă mai era ceaușistă înainte de a deveni definitiv comunistă.

Punctele de lucru cărora le controlam activitatea și pe care încercam să le feresc de furia pe de o parte justificată, pe de alta nu, a celor mulți ce veneau să privească și să dea cu Huo! după care mai puneau mâna pe câte un retevei, și fugeau hăulind după câte un individ ce arăta a provocator, sau trăgeau cu arma în câte o Salvare ce sigur ascundea teroriști în misiune, deci punctele de lucru erau dispersate pe întinsul întregului oraș, chiar și în afara lui, așa că treceam pe la toate. Dar cu ce preț!

Din neant se ivea câte o gură sau mai multe de Kalașnikov așa că șoferul punea câte o frână care mă dădea tot timpul cu capul în parbriz (îi felicit pe cei care l-au făurit că mult a mai rezistat și suferit) și cu niște resurse nebănuite coboram din mașină cu mâinile ridicate, fugeam câțiva metri cu viteză olimpică (nu olimpiană) după care executam un culcat impecabil în fața câte unui marțafoi proaspăt ieșit de la mititica dar care apucase la împărțitul armelor sau negociase obținerea armei cu câte un moș care crezuse că se dădea unt si luase mai multe, ca să fie, că nu se știe la ce pot folosi.

Apoi mă legitimam, îmi exhibam banderola cu ștampila FSN și iar urcam în mașină, mai mergeam câțiva zeci de metri după care o luam de la capăt.

Așa că am făcut mai multe flotări și genuflexiuni câte nu făcusem în toată armata și în nopțile pierdute pentru societate în care, ca urmare a consumului excesiv de alcool, puneam pariuri stupide legate de numărul de flotări pe care le puteam face, adică mai mult de două.

Acum treaba era serioasă, săream cu viteză dim mașină și fugeam ca un iepure prin în cultura de morcovi ca să mă dezvinovățesc față de câte un hoț de buzunare demonstrându-i că nu-mi doream decât democrație și desființarea odiasei Miliții .

Pe total a fost bine. Am ieșit cu o stare fizică excelentă și cu nervii la pământ.

Comentarii cititori
sus

Mia Popa

 

O simplă părere asupra Omului din vis

 

Himera, visul repetitiv și halucinant, mistuire în Harul-Abis al clipei de creație, l-a urmărit pe Cezar Petrescu până în străfundurile conștiinței, dacă luăm în considerare, de pildă, doar romanele Întunecare ori Duminica Orbului, un anume dat, o fatalitate, destin visceral, mai puternic decât materialitatea, ce fixează tiparele creației lui. Universul interior îi macină și îi subordonează existența imediată, supusă închiderii într-un cerc al societații, ce-și neagă, rușinos, valorile. Înțelegem poate aceasta, mai ales dacă reușim să intrăm cu atenție în lumea prozei lui, ce frizează fantasticul eliadesc, aliniindu-se timpului subiectiv…

Tributar, desigur,  speculațiilor filosofice gândiriste, putem zice, dacă avem în vedere că în noiembrie 1923 apărea în revista Gândirea, al cărei redactor era, halucinanta, după noi, obsesie a urmăririi în oglindă al propriului Sine [Omul din vis], negare fără putință de salvare a alunecării în tunelul mistuitor al Idealului Artistic…

Așadar, Omul din vis îl rupe pe eul auctorial de realitatea materială pentru că uită, visând la propriu, să îl ajute pe tânărul confrate în ,,ale Literei”, Iorgu Ordeanu, să citească pachetul cu cărți și biletul umil, trimis de acesta.

A vrut poate Omul din visul cu soarele cald al amiezii  să tragă semnalul de alarmă, să-i facă, pe cei tineri, ca de pildă IORGU, să nu-și mistuie inutil tinerețea pe altarul amar al unei cauze pe care puțini o înțeleg și nu o cenzurează? Fatalitate, vis-întâlnire abracadabrantă cu omul ce îl salută și îl trage, plecându-și reverențios pălăria, dar făcându-i, paradoxal, semn să se aplece și să culeagă cutia cu chibrituri, camuflarea în mâneca negării a propriei existențe, care îl îndemna să scrie, să plece, sau să tacă arzând…!

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey