Dan Ciupureanu
Haugh Béla
Adriana Macsut și Ștefan Grosu
Radu Marini
Mircea Năstasie

 
sus

Dan Ciupureanu

 

Codificarea poveștilor noastre codate

 

Trenul pornea încet, călătorii își împingeau cât mai adânc fundurile prin mișcări laterale în scaunele confortabile. Câte unii făceau slalom printre picioarele care ieșeau din ”cadrul” scaunelor. Ziarele foșneau, unii își puneau căști, alții își butonau telefoanele. Omar se simțea obosit de cum se trezise. Deși apucase să-și ia căștile din zbor, le lăsase-n buzunar încurcate-n jurul smartphone-ului. Se uita-n gol pe geam de jena femeii din față, care era vizibil deranjată de privirea lui care în realitate nu avea nicio legătură cu ea. Frunze, pomi și blocuri turn sau case cu garduri și fără, îi zburau sub forma unor amestecuri de imagini prin mintea dusă departe și în același timp niciunde, în puținele secunde când se făcea întuneric la trecerea prin tuneluri. Se simțea foarte rău și în același timp foarte bine, gândea profund la începutul ideilor care se pierdeau odată cu acele imagini. În spatele lui, pe două banchete așezate față în față stăteau doi călători atipici pentru prima oră a dimineții care, probabil, se întorceau de undeva. Spre deosebire de restul trenului, aceștia nu păreau obosiți, ai fi zis că era seară și-ar fi în drum spre vreo terasă sau vreo petrecere. Vorbeau tare și râdeau. Deși păreau dintr-o altă lume, nu erau băuți. Erau doi tineri de culoare care vorbeau în jargoane, din tonul vocii lor și articularea cuvintelor nu păreau delicvenți și cu atât mai puțin inculți. Erau foarte prezenți în discuțiile care oscilau de la bani la fotbal apoi la filme și moduri de gândire ale unor amici de-ai lor pe care îi analizau repetând fraze ținute minte. Unul își citește un mesaj din telefon, ”aaa, e panarama mea, foarte drăguță, mi-a preparat ceva delicios, cică azi se lasă făcută. Apropo, curva ta e cuminte?”.

Trenul oprise în stația unde Omar cobora să ia metroul mai departe până la serviciu. Aproape ca în fiecare dimineață nu-și luase bilet din cauza grabei de-a prinde trenul. În meticulozitatea descurcării căștilor, nici nu-și dăduse seama cum trecuse de ușile unde trebuia să bage biletul, coborând și urcând mai multe scări rulante până se trezise așteptând pe peronul metroului, cu căștile în urechi, cu mufa gata s-o bage în telefon, în timp ce metroul se apropia. Fiind sătul de vechiul repertoriu de muzică din fiecare dimineață, se gândi să încerce să caute un radio, ceva. După lungi încercări eșuate, nimeri pe un post unde erau știrile de dimineață, și-l lăsă așa nefiind foarte atent la ce se vorbea, avea nevoie mai mult de-un zgomot care să-l poată estompa pe cel al oamenilor din metrou. Fraza ”bicicletele în intersecție” îi crescu interesul, înțelese că era vorba de-un protest al studenților care blocaseră una din cele mai mari intersecții ale Parisului cu sute de biciclete. Își aminti că în urmă cu câțiva ani ieșise cu niște studenți la filozofie și asistase fără să intervină la o lungă discuție însoțită de păreri și polemici despre forme de protest, printre care auzise și de cea nonviolentă, singura la care ascultase fără să-i zboare gândurile în altă parte.

Odată cu trecerea la o altă știre își pierdu atenția și aruncă repede un ochi pe facebook-ul de pe telefon, în cele trei minute pe care le mai avea până să ajungă la serviciu. Derula cu degetul peste postări care nu-i ziceau nimic până trecu peste una și dădu înapoi s-o citească. Era o fată pe care o avea în lista de prieteni despre care nu știa aproape nimic. Dacă i-ai fi zis pe stradă numele ei și l-ai fi întrebat dacă o cunoaște, sigur nu și-ar fi adus aminte de ea. În postare era vorba despre bărbatul sau prietenul ei: ”Jack după ce și-a luat porția de lăptic aseară, a adormit ca un bebeluș”. Sigur era perechea ei că pusese și-o poză cu el în care purta o geacă de piele. Era undeva într-un bar sau club cu o halbă mare de bere în față.

După câteva ore de muncă pe pilot automat se făcuse ora mesei, unde împreună cu colegii săi, dacă mâncau sau nu, sigur se întindeau aproape o oră la vorbă, de cele mai multe ori la glume, cu excepția rarelor zile când aveau toți mult de muncă și se plângeau care mai de care de patronat sau de salariu. ”Ce-ar fi dacă ne-am apuca toți să vorbim în jargoane? Mă gândeam… îi știți pe aceia de se plâng de sistem că le controlează viața și au telefoanele și internetul urmărite, mă gândeam la un fel de revoltă nonviolentă…” zise Omar. ”Cum adică în jargoane? Cine ascultă telefoane?”. Întreabă contabila cu o privire nedumerită. ”Nu contează, era o idee…” replică Omar, după care ”Ideea contează”, se auzi pe un ton ironic de undeva din spate unde tehnicianul stătea pe-un scaun și ținea o caserolă cu mâncare în poală din care mânca. Omar bombăni ceva din care reieșea că se duce să-și continue treaba. Se opri la primul etaj unde nu era nimeni și se așeză pe scări să se mai odihnească; pauza abia începuse. Se uita atent la pereții proaspăt văruiți, parcă aruncaseră pe ei orez cu lapte, își închipuia că e la munte, schia de pe un deal pe altul, cum văzuse și în niște desene animate, aproape că se clătina pe scară gata să adoarmă. Pe cei care erau la parter, îi putea auzi dacă vorbeau pe un ton mai ridicat. ”E complet dus cu pluta Omar, așa ceva nu e posibil”, zise contabila, în timp ce râdea pe un ton de superioritate, era o tipă frustrată cam pe la patruzeci și ceva de ani, de care nimeni nu știa dacă era măritată sau avea prieten. ”Ramadanul îi prăjește creierii arăbetelui, nici muzică nu mai ascultă că aude mesaje, în niciun caz să nu puneți melodia aia cu la bomba. Când coboară o să beau cu poftă o sticlă de apă lângă el, îi dau și pe la nas, sunt sigur că bea pe furiș, vorba aia, Kovalski a murit de frig”. Era vocea gravă a namilei de tehnician, un băiat bun care se ținea de glume proaste. Apoi se auziră râsetele lor complice.

Se făcuse târziu, Omar o atinse pe spate pe Yasminne. ”Dormeai? Ai auzit de protestele nonviolente? Ca ăia de au pus aseară bicicletele-n stradă. Aveam o idee, bine, doar o idee, să inventeze cineva un protest asemănător și să începem toți să vorbim în jargoane pentru lucrurile cele mai banale. Înțelegi ideea? Uite, azi la serviciu le-am zis și ălora ca să glumim, n-a înțeles nimeni și-au crezut că sunt nebun.”

”Depinde cum le-ai explicat”, răspunse Yassmine, ”bagă cadavrul în frigider și programează și tu bomba, că iar ne trezim devreme”.

Comentarii cititori
sus

Haugh Béla

  

Isprăvile lui Háry János (1914)
II.
Purtat de clopot în zbor

 

 

(Povestea precedentă, în numărul 45)

carteaN-aș putea să vă povestesc de-a firu-n păr toată copilăria mea, dar îmi amintesc că odată, să fi avut vreo șapte anișori, am pornit să cutreier lumea. A fost fără voia mea, dar zău că n-am regretat. Obișnuiam ca împreună cu prietenii mei din sat să urcăm în turla bisericii ca să tragem clopotele - și să furăm ouăle de bufniță și de porumbei din cuiburile de acolo ca să ne facem câte-o omletă.
Dar nu doresc să vă povestesc despre acestea, ci despre cea mai ciudată călătorie a mea, deoarece ea a avut loc printr-o modalitate nemaifolosită vreodată de alții.
Se consideră că în Joia Mare toate clopotele zboară la Roma. Asta o știam și noi, copiii, de unde pui că și clopotarul ne-a avertizat, să eliberăm frânghiile la timp, altfel ne vor lua în zbor cu ele.
Am urcat în clopotniță împreună cu alți trei tovarăși și ne-am înțeles prin semne să dăm drumul funiei imediat după dăngănitul cel prelung din răstimpul cât în biserică se cântă Gloria in excelsis Deo. Am tras o ultimă, minunată clopoțire din Postul Mare, apoi le-am strigat fârtaților că-i de ajuns. Eu dăngănisem din clopotul cel mare, ăla bătrân și, la sfârșitul vacarmului festiv, m-am agățat de funie ca să-i potolesc pendularea și să-i atenuez bătaia limbii. Dar Moș Țingălău a continuat să se legene și, cum mă agățasem cu putere de el, m-a purtat ba în sus, ba în jos. Întrucât în fereastra turnului am zărit două vrăbii pornite să se certe, m-am minunat de bățoșenia lor într-atât încât am uitat cu desăvârșire să slobozesc frânghia.
Iar clopotul se bălăngănea și se bălăngănea într-una. Dintr-odată m-am trezit că-s în aer și că zbor. N-aș putea să vă spun cum am ajuns în afara turlei. Când am privit în urmă, i-am zărit doar pe prietenii mei în fereastra turnului, mă strigau și îmi făceau semne disperați. Nu sunt prea sperios din fire, dar atunci chiar că m-a cuprins groaza. Mi s-a făcut atât de frică încât mai că mi-a scăpat funia din mâini.
Dar, când am aruncat deodată o privire înspre Pământ și am văzut cât de mult m-aș prăbuși dacă aș cădea, am prins funia cu putere, iar mai târziu chiar am răsucit-o pe braț. Atunci deja trecusem dincolo de sat. Într-atât de repede mă purta clopotul încât, dacă începeam să mă uit la un munte, el se și preschimba în vale. Și ce văi! Unele erau atât de adânci, încât pruncul nou-născut ar fi devenit moșneag până să se cațăre din fund pe înălțimi. Culmile munților ajungeau până la stele și am zărit unul pe care Cloșca cu puii își ducea puiuții ca să pască iarbă.
Apoi, după ce am trecut de munți, am nimerit acolo unde nici pasărea nu ajunge. Eram deasupra unei mări, o întindere de ape atât de vastă încât țărmul de dincolo marca sfârșitul lumii. Am și străbătut-o în zbor cale de mai bine de un ceas, deci am avut timp să văd ce era într-însa. Cum aveam ochii ageri, Doamne-ți mulțam, privirea mi-a pătruns până la fund, unde peștii roiau așa cum mișună furnicile aici, acasă la noi. Dar nu era obișnuita plevușcă - unii dintre ei ar fi putut înghiți o întreagă corabie cu ușurința cu care ar fi păpat o muscă, în vreme ce alții scuipau atâta apă în văzduh încât prin părțile respective a plouat apoi o zi întreagă. Ce să zic de păianjenii marini! Merită pomeniți! Își țes pânzele dintr-un fir cât mijlocul meu de gros și, cu toate acestea, racii mari cât niște armăsari și cu cleștii cât cumpenele de fântână le fac ferfeniță când nimeresc în ele - și nu-i iartă nici pe țesătorii cei ticăloșiți.
Dincolo de mare, am ajuns deasupra unui vulcan în erupție. În preajma lui era așa o fierbințeală încât clopotul a început să se topească și, dacă ar fi fost să adăstăm acolo, s-ar fi risipit strop cu strop și aș fi rămas doar cu frânghia în mână. Localnicilor le convine tare mult așa, întrucât nu trebuie să-și cumpere lemne de foc și fiecare poate să-și ducă acasă câtă magmă dorește. Ori, dacă n-au chef să care lava fierbinte în cârcă, pot să-și rumenească slănina acolo, pe buza muntelui.
Am văzut și alte minunății, dar acum nu mi le amintesc pe toate, deoarece așa îi este dat omului, să uite una-alta când îmbătrânește. Dar păstrez vie amintirea faptului că în Roma am vorbit cu Papa. E adevărat, nici n-ar fi meritat să merg la Vatican fără să-l văd pe Sfântul Părinte. Și-apoi, s-a cuvenit să-l întâlnesc după cât am suferit pe parcursul drumului, atârnat de blestemata aia de funie. Mi-a ros brațul până la os, lucru care s-ar vedea și azi dacă nu s-ar fi vindecat fără urmă.
Însă atunci, când am ajuns la Roma, am răsuflat ușurat. Toate clopotele din lume - și ale noastre - au zburat în turla basilicii Sfântul Petru. Era așa o agitație în dreptul ferestrelor, precum roiesc albinele la gura stupului de acasă. A trebuit să așteptăm destul de mult până să putem intra. Ci în acest turn există o încăpere atât de largă încât încap într-însa toate clopotele din lume și fiecare dintre ele îsi are locul rezervat aici. Fiecare știe de care cui să se atârne și acolo îl așteaptă pe Papa, care le ține evidența și-și notează într-un carnețel fiecare țingălău care lipsește. Am văzut aici clopote atât de mari încât bisericuța noastră ar fi încăput, cu crucea din vârf cu tot, într-însul - dar și unele micuțe de tot, cât potirul unei floricele de mărgăritar. Acestea proveneau de pe tărâmul zânelor. Se găseau aici de toate soiurile: făurite din aur, argint, ba chiar și din cleștar. Însă când le-am luat în seamă, nu mai spânzuram de funie. În clipa când ne-am găsit locul, mi-am eliberat brațul din colac și am încălecat pe limba clopotului. Acolo l-am așteptat pe Suveranul Pontif, care a sosit însoțit de o mulțime de prelați, mai numeroasă decât puhoiul de oameni adunați la noi într-o zi de târg.
De cum ajungea Papa în dreptul unui clopot, acesta se bălăngănea în cui, cinstindu-l astfel pe Prințul Bisericii. Nouă ne-a venit rândul destul de târziu, răstimp în care am început să-mi fac griji, ce se va întâmpla când mă vor descoperi. Ci numai ce aud odată:
- Cum a ajuns aici ungurașul ăsta?
- Am sosit agățat de funia clopotului, am răspuns cu mult curaj, lucru care se pare că a fost pe placul Sfântului Părinte, deoarece a zâmbit binedispus și a continuat:
- Fiule, ești un prunc de ispravă. Îmi plac băieții neînfricați. Însă mă tem că taică-tău te va scărmăna aprig la întoarcere, pentru că ai plecat fără să-ți ceri voie de la dânsul. Tu însă spune-i că-l salut și-l rog să nu te bată. Poate că așa vei scăpa de băț.
Apoi și-a strecurat mâna în reverendă, a scos de acolo o monedă strălucitoare de argint și mi-a pus-o în palmă. I-am mulțumit respectuos și i-am sărutat mâna.
- Și să ai grijă, fiule, ca la întoarcere să nu pici din șa, m-a sfătuit cu un zâmbet cald, apoi a trecut mai departe.
Nici vorbă să cad, dimpotrivă, m-am cuibărit cât se poate de comod pe limba clopotului. Dar a început să mă chinuie foamea, deoarece trecuseră două zile fără să înghit ceva. Din fericire, zburam pe lângă Calea Lactee, așa că mi-am scufundat de câteva ori pălăria în ea și am băut cu poftă din laptele ceresc, care e mult mai gustos decât cel dulce cu cacao.

traducere de Franciscus Georgius

(Povestea următoare în numărul 47)


Ediția de bază:
Haugh Béla, Vitéz Háry János hőstettei, Budapest, Franklin-Társulat, 1914
Carte premiată cu mențiune la concursul Szehér de către Societatea literară Kisfaludy http://mek.oszk.hu/11300/11375/11375.htm

Comentarii cititori
sus

Adriana Macsut și Ștefan Grosu

 

Aspecte etico-morale în spațiul virtual

 

macsut1În secolul al XVIII-lea apare societatea industrială apoi spre sfârșitul secolului XX s-a ajuns la societatea postindustrială și la începutul secolului al XXI-lea există societatea informatizată. Singularitatea își pune întreabarea dacă omul va fi depășit sau nu vreodată de computer. Se ivesc lumi, universuri, posibile în care este nevoie de etică. Lumea virtuală este deja un factor care face parte din viața cotidiană și are bineînțeles nevoie de reglementări etice și de de dezbateri morale. Este nevoie de viitorologi care să facă previziuni dar și de criminologi care să combată furtul de tehnologie informatică. Această problematică deosebit de complexă legată de aspectele etico-morale ale lumii virtuale a fost dezbătută la workshopul despre etică virtuală, singularitate și piraterie informatică, desfășurat în data de 25 aprilie la Facultatea de Filosofie, Universitatea București. Manifestarea a avut ca partener mass-media revista Prăvălia Culturală și avut loc sub patronjul unor centre de cercetare naționale și internaționale:

Group of Reading Limits of Knowledge, Bucharest – Romania;

IBN Khaldun Center For Research & Studies,Amman-Jordan;

Romanian Society for Philosophy Engineering & Technoethics, Suceava –Romania;

Centre for Research in Philosophical Historiography and Philosophy of Imaginary, WestUniversity of Timișoara –Romania.

macsut2Dezbaterea a fost organizată de Dr. Adriana Mihaela Macsut și Drd. Ștefan Grosu (Universitatea București). Stafful a fost format din:

• consultanți antropologici, Yolanda Angulo (Docente en Facultad de Filosofía y Letras, UNAM and Directora del Centro de Estudios Genealógicos, para la investigación de la cultura en México y América Latina, A. C) și Carlos Eduardo Montano (Universidad Autónoma de Ciudad RE Juárez, membru, Centro de Estudios Genealógicos, para la investigación de la cultura en México  América Latina, A. C..);

• consultant sociologic, Prof. Univ. Dr. Diab Al Badayneh (Qatar University);

• consultant etic, Lector Dr.  Daniela  Stănciulescu (Universitatea Spiru Haret, Filiala Craiova) ;

• consultanți  filosofici Prof. Univ. Dr. Viorel Guliciuc (Universitatea Ștefan cel Mare,
 Suceava, Romania și Societatea Română de Filosofie, Inginerie și Tehnoetică) și Lect. Dr.
 Claudiu Mesaroș, Facultatea de Științe Politice, Filosofie și Științe ale Comunicării,
 Universitatea de Vest Timișoara, Centrul de Cercetare în Istoriografie Filosofică și Filosofia
 Imaginarului);

macsut3• consultant religios, Prof. Univ. Dr. Kuruvilla Pandikattu Joseph (Pontifical Institute for
 Philosophy and Religion, Pune, India);

• consultant Mass-media Drd. Ana-Maria Gajdo (Dipartimento di Scienze Politiche, Corso Storia  dell’Europa, Sapienza Universita di Roma);

• consultant despre viață, Claudia Togănel (asistent medical și psiholog, Târgu Mureș);

• fotograf și asistent virtual media, Alexandru Olah.

În cadrul manifestării au fos prezentate zece lucrări care au încercat să facă un portret al lumii viitorului:

•I Marius Cucu, Etica pragmatismului în evul realității vituale;

•II Ana-Maria Gajdo, Martori în viața vituală;

•III Viorel Guliciuc, Virtual în accepție filosofică;

•IV Ștefan Grosu, De la societatea industrială la societatea informațională;

•V Adriana Mihaela Macsut, Viitorul este  deja aici;

•VI Dorina Matiș, Despre dosarul hackerilor;

•VII Kuruvilla Pandikattu,  Singularitate: spre o definiție;

•VIII Vladimir Petercă, Despre agora virtuală;

•IX Dana Stănciulescu, Despre provocarea internetului și creștinism;

•X Claudia Togănel, Despre omul bionic

macsut4Au participat în calitate de invitați Dr. Maria Sinaci, un redutabil consultant etic și jurnalistul Liviu Vânău. O prezență demnă de remarcat a fost și adolescentul David Vânău care a vorbit despre cum vede generația lui viitorul. 

Comentarii cititori
sus

Radu Marini

 

La scara mea (IV)

 

La noi pe scară toată lumea respectă. Omu’, vecinu’, animalu’. De la ăl mic, până la ăl mai mare. Sunt vecini buni. Și animale rele. Sau invers. Sau...nu știu. Admirabili, cumsecade, sus-puși. Cocoțați fiecare pe unde au putut. Pe apartamente, pe etaje, pe familii, pe capul meu. Se ajută între ei. Cei care au, ajută pe cei care bineînțeles n-au!!! Cu mărinimie, cu o cafea, cu o pâine, cu o înjurătură. Fiindcă au: milă, bunavoință și înjurături la ei. Mereu puși pe fapte bune, memorabile și bârfitoare. Darnici oameni, vecini cumsecade, specimene cu suflet! Ajută pe cei ce n-au: asigurată pâinea și cafeaua cea de toate zilele. Sau o minimă înjurătură, care să le aducă aminte de mamele lor, ori chiar de originile lor. Emoționante gesturi. Și uluitoare, jenante și necizelate trivialități. La grămadă. Pe etaje. După vorbă, după port, după etajul de cultură...

 

vai, vai, alde nea Popa

    

Scara blocului meu e scara blocului. Aici pe scară e ca în viață. Oamenii urcă, urcă. Cu ce au în mâini, pe umeri și în cap. E un dute-vino și o foială clasicizată. Cu trăiri, cu nebunii, cu țigări. În pachet, în gură, sau între degete. Ca la orice profesionist, se știe. Eu n-am cu ce urca. Pe scară. Că nu-s de'ia, profesionist. Adică țigaretist. Convins sau târât de conjunctură. Ci doar de soție. La 2. Unde stăm. Se știe, la parter. Nu le am cu fumatu’, nu le am cu aruncatu’ banului pe fereastră, nu le am cu urcatu’. Până la cer și-napoi. Cu fumuri cu tot. Așa că nu știu cum să urc, să mă cațăr, să escaladez scara.

În fața scării mă blochez. Parțial, total și dacă nu mă străduiesc poate rămân așa și-n reluare. Vai mie! E ceva de neimaginat, de neurcat, de filmat. Cu camera ascunsă, cu telefonul mobil, cu încetinitorul. Slow motion. N-am vlagă, n-am forță, n-am mărunt. Să urc cu forța? Feri-t-ar sfântu’! Nu se poate, nu se poate așa ceva! Ce mă fac, că n-am nici forța și nici formula forței la mine? Prietenii nu știu de ce, doar unele prietene mai știu. Că le-am arătat-o de câte ori a fost nevoie, cazu’ și necazu’. De obicei o țin în buzunarul de la piept. Acum am pieptul cu mine, dar camașa cu buzunar nu mai e. E la spălat. Ce să zic, vai de buzunaru’ meu! L-am lăsat. Sau el m-a lăsat? Pentru că am rămas fără picioare: harșt, harșt! Mi s-au tăiat. Dintr-o dată. Ca la maioneză. Vai de mine, vai de ele, și vai de maioneza mea! Ce ghinion, ce necaz! Ce mă fac, ce mă fac? Oameni buni, oameni nebuni, eu ce mă fac acu’?! Ajutați-mă, vă rog frumos. Aveți milă, de un om ce vă cere ajutoru’! Aveți ajutor? Dați-mi-l și mie. Un pic. Promit să nu-l stric și să vi-l returnez în perfectă stare. Călcat, apretat șamponat, la 4 ace. În stare de orice. Adică de funcționare.

Mai strig o dată cu toate că știu că nu mă auziți. Așa, de formă. De pamplezir, de ce nu, de bine-crescut. Pe scară, cine să mă audă? La noi, toți sunt surzi. Ca-nțară. Ăsta-i portu’, ăsta-i românu’, ăsta-i un bilet de tamvai. Necompostat. Liber, liber. Al nimănui. Să fie sănătos! Ce-l ce l-a dat. De-azvârlita cu el pe scara blocului meu. Dar ce ziceți, să-mi schimb țara, sau vecinii dințară? Până una, alta, voi da curs unei dorințe lăuntrice, arzătoare, din gât. Voi striga. Ca surdu’, ca nevoiașu, ca mine. Ajutorrr!

Chiar nu mai puteam să rabd mojicia asta. Am făcut-o. Din rărunchi, din gâtlej, din scara blocului. Gata, am strigat, de ajuns!? Scuze, scuze. Acum vă las să dormiți. Cu cine vreți voi. N-am să vă spun la nimeni… Și ce de-aș avea de spus, de meditat, de înghițit în sec.

Cu toate că am aflat că vecinul Popa Bogdan, Bubu, cum îi spun dușmanii, la băutură, a ajuns vedetă. Vedeta scării, și în extensie a blocului!!! I-auzi dom’le! Un ăla, care n-are nici ce urca în cap. Urcă de câteva ori pe săptămână adrenalina în noi. În vecini. Nu în toți. Doar în ăia mai muncitori. Ca mine. De nea Paulică, de nea Giorgică, de nea Fane nu zic nimic. Ăia au fost și sunt…niște țărani. Și la oraș, și la noi. Pe scară. Când îl văd pe boșorogul de la 4, pe Popa. Mor. Mor dom’le. Chiar mor. Urcând cu o fâșneață de 20 de ani, una André, o bunăciune blondă, scundacă, dar bine făcută. Cu un posterior prea posterior, înfipt acolo unde îi e drag voinicului. Pe două crăcane ditamai de țapene și lungi. Ca o pomană țigănească. Vreau și eu…pomană. Vai mama ei, vai ei, vai de noi! Privitorii. De asta mi-e necaz. Simt cum mi se taie picioarele.  Harșt, harșt. Adică legat. Harșt-harșt.  Harșt 1, harșt 2. Harșt și atât. Auu, mă doare. Sufletu’. Bă nene, bă mamă, bă popă care nu-mi ești popă, ce dracu să le mai zici și la astea?! Te uiți, te uiți și vezi bârna din ochii tăi… și-ți închipui orice. Dar cum n-am oriceul în fiecare zi la mine, renunți. Și rămâi de lemn Tănase. Auuu…au.

Am mai spus-o. Chestia cu auuul. Că n-ai de ce să urci. Chiar n-ai invitație, n-ai numărul ei de telefon, n-ai stare. Asta urăsc eu. Mamă și ce de mai urăsc, tai frunza la câini, frec menta. Mamă mor! Bunăoară că eu nu urc, la 4. Ca apa caldă. Că aia n-are nevoie de invitație. Dar urcă nervii, hormonii, adrenalina și ochii dincolo de 4. Zări. Chiar așa, ce să caut eu la 4?! M-am luat după nevastă. Să stăm mai jos. Sigur, n-am ce căuta. La 4. Ba da, ajutorul…Eu stau la mine, la 2. N-aș mai sta! Că n-am stare… Cum să stau? Mamă, ce mă mai doare…că nu-s eu în locul lu’ Popa. La 4.

Uite Popa, nu e popa!  E doar un simplu pensionar. Doar cu cruce mai vizibilă. Pe piept. Pe ăla de țăran. De unde atâția popi, pe scara noastră? El nu e decât un popă fără anteriu, fără loc de muncă, fără acordul nostru. Al enoriașilor. Vezi-l doamne, că eu îl tot văd de 2 x / zi!  Noaptea nu se pune, că nu se vede nimic pe scară, și doamna Popa e acasă. Popa, ai, te ții de ălea mici? Pe mine nu mă vezi, că mi se taie picioarele? Dacă ai fi în locu’ meu, fără ajutor? Doamne ce greu îmi e, fără ajutor. Măcar o dată, și aș fi mulțumit. O dată.

Ce zice fata aia, domnu’ Popa? Pune-o domne și pentru mine, să zică ceva, să facă ceva! Hai dom’ne că suntem vecini, suntem bărbați, suntem cu întereținerea neplătită, la zi. Și eu, și el. Hai dom’le, că doar e asistentă! Ce ți-e și cu moda asta? De la tv. Hai să ne luăm după televizor. Să ne tragem fiecare o asistentă. Să fim oțară întreagă de asistați. Ce nemernici, ce oameni nevoiași, ce de silicoane la înaintare, la înaintare. Ca o tablă a înmulțirii. Cu 2. Da, dar de unde silicoane. De la 4. De la 4 mi-se suflă-n cască. Pardon, pardon, în suflet. Acum ce mă fac, că ți-se taie orice?! Chiar și maioneza. Zău de mai pot să mai fac ceva.

Cu toate că nevasta-mi tot dă ghes. Ca muierile. Să-și vadă bărbatul sătul. Să nu se mai uite în ograda altuia. După trufandale, sau asistente siliconate. Îmi dă de la gura ei, să mănânc. Ce să mai… mănânc, dacă n-ai maioneză?!  

Muiere, muiere. Ce mâncare e aia, fără maioneză? Mâncare fără, da!? Să i-o dăm lu’…Popa, de la 4, la schimb. Ne facem pomană cu el, e cam amărăștean. Du-te și du-i tu, pe mine mă dor picioarele!

Au, au ce mă mai dor! Să fie romatismul, că e da la vreme? Altceva ce să fie? Da, vremea! Sunt alte vremuri acum. Păcătoase pentru unii.
Să-i ierte Dumnezeu! Și pe mine, și pe mine, și pe mine! Dă Doamne! Aia mică… De câte ori o vrea dumneaei. Că nu-i bai. Mă sacrific în numele medicinei.

*

Titele, lasă dracu' visele cu asistentele, scoală-te și adu-mi papucii din baie că mă dor picioarele de mor. Hai repede, să-ți facă mama una bucată bună de cafeluță. Pentru tensiune. Lasă iluziile. Vai de tine, ele nu știu nimic. Că ești expirat! În fiecare seară te tot bântuie, mămicuță…

Comentarii cititori
sus

Mircea Năstasie

 

Nopți fierbinți de revoluție călduță

VII

 

Scene de tot râsul dacă n-ar fi fost triste și, uneori, jalnice

Șeful Ocolului Silvic a primit știrea că Poporul a intrat din nou în posesia cabanei de vânătoare folosită ilegal de impostorul-dictator-analfabet și bâlbâit cu numele de ceaușescu (s-au gândit niște oameni de bine că numele să-i fie scris cu c fiindcă prea se dăduse mare atâta amar de ani).

Șeful de Ocol, om în vârstă și cu frică de gestiunea pe care i-o încredințase Poporul, a luat repede două contabile și s-a urcat în ARO-ul kaki (de la culoarea pădurii pe care cu responsabilitate o gestiona) și a plecat fuguța spre cabana de vânătoare ca să facă proces-verbal de preluare în patrimoniu.

Ajuns acolo a găsit totul vraiște și nicio persoană cu care să ia legătura. A doua zi a aflat că eroica noastră Armată îl capturase pe securistul obiectivului care se ocupa mai mult de coșcoveala pereților și de grădina aferentă cabanei și îl purtase victorioasă legat de turela tancului până la locul de detenție ca pe un terorist agro-administrativ ce era.

În timp ce șeful și cele două persoane care îl însoțeau umblau ca niște curci bete prin curtea goală și sinistră încercând să încheie un proces-verbal cu  organele abilitate, au auzit un bubuit din cer, care nu era de ploaie ci de MIG și două avioane i-au luat la fugărit prin curte trăgând cu tot armamentul din dotare. Cei trei au executat un jogging nesperat prin aerul curat și sub protecția arborilor ce din fericire erau destul de mari și deși. După ce au bombardat o șandrama din curte, avioanele s-au retras mândre că și-au încheiat cu succes misiunea. Cu inimile zvârcolindu-se, cei trei și șoferul nu au știut cum să ajungă mai repede la mașină lăsând procesul-verbal pentru altă dată. După un timp au venit țiganii revoluționari din comuna apropiată și au început să facă un inventar temeinic al cabanei.

A doua zi, reprezentanții Ocolului nu au prea găsit mare lucru prin cabană dar au umplut mai multe coșuri cu gloanțele trase de cele două avioane gândindu-se că va trebui să le predea cu proces-verbal înapoi la Armată.

După mai multe săptămâni am stat de vorbă cu unul dintre piloți. Li se spusese că un grup de teroriști se îndrepta într-un ARO kaki spre cabană iar misiunea lor era să-i facă inofensivi. Ceea ce s-a și întâmplat...

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey