Desoezii [1]
Doru Botoiu
Marius Eși
Anton Georgescu
Ștefan Grosu
Adriana Mihaela Macsut
Dan Năstasie

 
sus

Valentin Boiangiu

Desoezie inspirată din “Craiova capitala culturii Europene”

 

Europotenta Crapiltova

 

El taran pelentavil,
Vicinel onanil,
Tracintov il viteancin,
Capitol potentin!!!

 

Arti, arti, culturil,
Europepenil.
Pularoi de coiontrili,
Curtenoci,
Oltenoci.

 

Ce te vine, pritenel?
Culturil?
Teatronel?
Culinar?
Citadel?
Vircolac, pitpalac?!

 

Arce , brice i carice,
Pilpitroace printre cloace,
Covricei, nititei,
Romiloi,
Rominoci,
Tartaloi de nornoloci.

 

Picturoaie ilunite,
Violil de internite,
Voi uita, voi circota
Leii, cucuvala, cocota!
Nopritoace d’auroace.
Arti, arti , Craiovoi,
Europepenoi!!!
 

Comentarii cititori
sus

DORU BOTOIU,
redactor șef - Timișoara (1992-1993) și
Timișoara internațional (1993-1999)

 

Oscar Berger (1947 - 2013),
viața ca o jertfă în timpurile moderne sau despre inocența invazivă

 

Anticomunist. Consecvent. Onest, vulcanic, boem, inteligent, generos, pitoresc, pasional, patriot, tenace, creativ, obsesiv-compulsiv, naiv, compasional, zgomotos, tandru, visător, cosmopolit... În fapt, nu există destule cuvinte care, împreună, să-l definească fidel.

Odată cu moartea sa, a expiat, fără vreo șansă de resuscitare, și donchișotismul din presa românească. Iar cel din nația noastră zace acum cu multe trepte mai jos...
Vreme de aproape două decenii, a fost, poate, singurul român care mai credea în forța numită mass media, în capacitatea presei de a induce schimbări benefice radicale în societatea noastră. Însă în ultimul an, după ce viața lui deja depașise binișor termenul limită pe care în 2010 i-l calculaseră medicii, Oscar s-a declarat, în mai multe rânduri, învins. A trecut în eternitate cu amărăciunea că sacrificiul lui - financiar, familial, fizic, psihic - a fost în zadar.

botoiu1Îi plăcea ca înainte de toate să fie considerat regizor. Cronologic, prima sa iubire fusese filmul. Următoarea, presa, l-a confiscat, devorat și ucis... Însă mult, mult mai intensă decât cele două la un loc a fost iubirea lui pentru viață!

Despre cineva care moare la 66 de ani nu se mai poate spune, decât mincinos lacrimogen, că era „în floarea vieții“. Însă în cazul lui, printre atâția termeni care i-au definit personalitatea, „paradoxal“ este unul de seamă. Pe de o parte, era cu certitudine din categoria celor care îmbătrânesc doar fizic. Pe de alta - a trăit cumva grăbit, mereu alert, cu o combustie nemaiîntâlnită la vreun altul.
În el se întâlnise un șir lung de contradicții neostentative. În el și numai în el, toate contrariile păreau verosimile. Le făcea să fie astfel sinceritatea sa frustă, de nimeni, niciodată,  pusă la îndoială.
Totdeauna s-a declarat ateu (niciodată cu vehemență), dar avea carismă, trăsătură indusă numai de către Dumnezeu. Spre a-i respecta și acum convingerile, putem înlocui cu ușurință carismă cu magnetism. Era ateu, dar și monarhist, printre puținii autentici. Credea că are fler politic, în virtutea căruia făcea mereu pariuri optimiste vizând România și liderii săi. Pe nouă din zece le pierdea.
De regulă vorbea mult, adesea pe ton ridicat, în încercarea de a-și impune ideile, în care credea cu o fervoare copleșitoare. Adeseori, părea cumva prea numeros pentru cei din jurul sau, oricâți ar fi fost aceștia... Însă dacă i se reproșa numărul decibelilor, era capabil să promită că tace o oră și să o și facă, asumat, fără țâfnă, timp în care trăgea nerăbdător din când în când cu coada ochiului la vreun ceas.
Înjura cu sârg stânga politică din toate timpurile (îndeosebi pe cea românească postrevoluționară), pentru că încurajează lenea și lipsa de creativitate. Când însă era vorba despre câte un năpăstuit real, nu de prin statistici, fie el și leneș, Oscar era primul care îi sărea în ajutor.

În fapt, cea mai înduioșătoare contradicție care locuia în el era cea dintre imaginea de superficialitate, neglijență și împrăștiere, pe de o parte, și profunzimea nu mereu perceptibilă a ființei sale, pe de alta: Oscar Berger a fost singurul om cu o candoare invazivă pe care l-am cunoscut; ca efect al acesteia, era cu totul lipsit de tact și diplomație; vorbele aveau un soi de rugozitate de natură să zdrelească pudori; franchețea-i era de multe ori năucitoare... Însă avea și ceea ce francezii numesc „la politesse du coeur“, care nu poate fi deprinsă, care nu poate fi învățată din cărți, din coduri - de maniere, de vestimentație, de... (coduri care pe el nu-l interesau nici cât negru sub unghie); dacă un om o are, politețea inimii nu e în mintea, ci, desigur, în sufletul lui. Uneori, spre surpriza celor mai mulți (dar nu și a celor care-l simțeau), părea să fi devenit brusc timid, reținut, inhibat. Era, de fapt, manifestarea acestei trăsături rare, cu care el se născuse...


Fost „dușman al poporului“,
decorat peste decenii de către M.S. Regele Mihai I

 

botoiu2Recunoașterea activității  sale în slujba principiilor  în care a crezut până la sfârșit poate fi încadrată între două elemente cheie. Primul ar fi cel al perioadei de până în 1989. Securitatea l-a considerat drept  dușman  al poporului. În 2003, a reușit să obțină de la CNSAS o copie după dosarul care i-a fost întocmit între 1964 și 1968, publicat integral în 2004, în volumul „Dosar de verificare privind pe Berger Oscar: De la urmărit la urmăritor”.

Al doilea moment, pe care l-a descris ca fiind înălțător, este în mai 2011: Majestatea Sa Regele Mihai I al României l-a decorat cu Medalia Regele Mihai I pentru Loialitate.  După ceremonia de la Palatul Elisabeta, Oscar a declarat, gâtuit de emoție: „Totuși, munca mea din toți acești ani nu a fost în zadar!”.

 
O biografie ca o ardere continuă

 

S-a născut la Timișoara, în 15 februarie, 1947. Între 1964-1969 a urmat cursurile Facultății de Electrotehnică din orașul natal. Era deja pasionat de cinematografie. La cinecluburile Gaudeamus și CFR a făcut câteva  filme pe 16 mm, unele distinse cu premii naționale. În `69 s-a mutat la București. Avea să înceapă o carieră prodigiosă în cinematografie. Până în `74, a trecut prin diverse poziții la studiourile de la Buftea: scenarist, asistent de regie, regizor secund, regizor principal... A participat la realizarea a opt filme de lung metraj, dar și la cea a serialului TV „Cireșarii“, alături de Andrei Blaier.

În `75, a emigrat în Israel, iar la scurt timp s-a stabilit în Germania, unde și-a intensificat activitatea cinematografică. A realizat câteva filme de artă și nenumărate altele, documentare (multe despre România) și, respectiv, publicitare. Printre altele, fost editor și supervizor post-producție la peste 300 de clipuri publicitare, printre produsele promovate numărându-se: Mercedes Benz, Renault, Volkswagen, TDK, Coca-Cola, Pepsi Cola etc. Între `77 și `80, a fost și freelancer pentru televiziunea bavareză.

botoiu3În primele zile ale Revoluției, Oscar, aflat în S.U.A., a decis că trebuie să revină urgent în țara sa. A zburat de la New York la Frankfurt și, apoi, centralizând un prim transport de ajutoare umanitare (medicamente și materiale sanitare), s-a întors, în ianuarie `90, în orașul natal. În același an, devine membru al Societății „Timișoara“, alături de care a rămas până la sfârșitul vieții. (Din 1996 devenise și membru în Consiliul de conducere al organizației.)

Un moment decisiv survine în `95 când, la rugămintea lui George Șerban, s-a implicat financiar și, în scurt timp, a devenit acționar majoritar al S.C. Timișoara S.A., firma care la acea vreme edita publicațiile „Timișoara“ și „Timișoara internațional“ (pentru diaspora), a căror linie editorială promova principiile și țelurile partidelor istorice, ale monarhiei constituționale și ideile conținute în „Proclamația de la Timișoara“, lansată în 11 martie, A salvat publicațiile de la dispariție, care părea atunci iminentă. În 1996, pe lângă funcția de director și-a asumat-o și pe cea de redactor șef la cotidianul „Timișoara“.

De-a lungul anilor, s-a mai ocupat de editarea publicațiilor „Actualitatea cărășeană“ și „Da` eu pentru cine votez?”. A susținut apariția publicațiilor „Memento”, a Asociației Foștilor Deținuți Politici, Antract”, a Teatrului Național Timișoara, pe cea a Grupului de Reformă Universitară, pe cea a Asociației „Pentru voi” și altele. A dat viață și Editurii „Timișoara“, care a publicat volume de poezie, memorii, aforisme ș.a.m.d.

În paralel cu activitatea editorială și civică, a fost un om de afaceri de succes. Între 1982-1994 a fost patron al firmei “TAKE OFF FILMPRODUCTION” GmbH din Mûnchen, iar între 1987-1991 a condus și o firmă cu același nume la New York. Între 1995-2001, a fost unul dintre acționarii principali și director de marketing la firma de televiziune prin cablu „Hi-Fi Quadral“ din Timișoara, iar între 2001-2004, acționar la SC TVS Holding SA, din Brașov. Este însă notoriu așa-numitul „război al cablului“ de la începutul deceniului trecut. Doi, trei giganți în devenire au reușit treptat să-i absoarbă pe mai toți distribuitorii locali. Din vânzarea părților pe care le deținea, Oscar Berger a încasat în jur de un milion de dolari. Cea mai mare parte a sumei s-a scurs, în decursul timpului, în menținerea pe linia de plutire a publicației pe care o iubea atât de mult. Este de precizat că în pragul campaniei electorale din 2008, primise din partea unui om de afaceri local o ofertă consistentă pentru a vinde „Timișoara“, circa 350.000 de euro. L-a refuzat, pentru că acel personaj avea convingeri politice contrarii celor ale lui Oscar.

 

Ultimul paradox și ultima sa dovadă de consecvență

 

Se spune adeseori ca viața e nedreaptă. Iată însă că și moartea poate avea umor. Negru, desigur. Oscar a fost unul dintre cei mai îndârjiți anticomuniști. După o boală care cruță extrem de rar, s-a stins în dimineața zilei de 23 august, atât de dragă celor împotriva cărora a luptat toată viața. La cererea lui din timpul vieții, a fost incinerat. Urna cu cenușă a fost depusă în mormântul mamei sale dintr-un cimitir timișoarean.

botoiu4

 

Comentarii cititori
sus

Marius Eși

 

Despre umanism  și responsabilitate

 

În mod global, fiecare tip de umanism are un aspect universal și orice experiență umană presupune grade de libertate care sunt specifice realității. Societatea actuală, în contextul evocat, are menirea de a participa la reconstrucția umanismului. Noile tehnologii condiționează reflectarea aspectelor sociale și economice ale unei realități complexe și complicate. În acest sens, umanismul reprezintă o ,,renaștere a antichității (....) care nu a întărit pe om, ci a slăbit pe om” (Nicolae Berdiaev, Un nou ev mediu, Editura Omniscop, Craiova, 1995, pp.25-26).  Așadar, umanismul oferă independență dar în același timp poate duce și la o pieredere a identității. O incursiune istorică arată de exemplu că umanismul european a cunoscut o astfel de criză care ,,nu reprezintă un destin sumbru, o fatalitate impenetrabilă, ci o transformare intelegibilă și penetrabilă privirii din planul-fundal al teleologiei istoriei europene în mod filosofic” (Edmund Husserl, Scrieri filosofice, Editura Academiei Române, 1993, pp.203-230).   Din această criză nu există decît două căi de ieșire ,,sau declinul Europei în înstrăinare față de propriul său sens rațional de viață, căderea în dușmănie față de spirit și barbarie, sau renașterea Europei din spiritul filosofiei printr-un eroism al rațiunii care va depăși definitiv raționalism” (ibidem). Ideea de umanism devine astfel un mijloc ce presupune atât o responsabilitate obiectivă, cât și una de tip subiectv.

Trebuie să luam parte la problema formulării unei realități postmoderne în care noțiunea de umanism se impune a fi analizată dintr-un punct de vedere care să țină de cercetările și progresele științifice, iar în acest context se impune și asumarea responsabilității individuale dar și colective. Dar confuzia dintre posmodernism și posmodernitate (Karl Popper, Conjecturi și înfirmări, Editura Trei, București, 2001, p. 488) duce la o diversificare a tipurilor de înțelegere a realității. Respingerea umanismul de către postmodernism nu trebuie însă accptată în măsura în care cei care își propun acest lucru încearcă să fie umani în esența lor. Totodată, pluralismul cultural nu face decât să deschidă o nouă concepție care nu își propune să  respingă umanismul, ci să descopere noua sa formă. Umanismul se află în fiecare dintre noi și în acest mod noi avem datoria de a participa la manifestările sale, și implicit la reconstrucția sa întrucât ,,,lumea este umanistă (...) și că multe curente filosofice care se revedică din umanism refuză să se angajeze din punct de vedere politic și social!” (Jean Paul Sartre, Existențialismul este umanism, Editura George Coșbuc, 1994, pp.39 – 43).

Comentarii cititori
sus

Anton Georgescu

 

Răpire cu perspective cosmice

 

E o după amiază glorioasă de primăvară târzie. Timpul din an când muștele încep să aibă o prezență importantă în viața oamenilor, insistente și gălăgioase, bâzâind a bucurie sau doar excitate de lumina tânără a soarelui adolescent. Cerul e albastru azuriu, respirația pământului e boare caldă în aer, copacii plini de flori arată ca niște domnișoare timide ieșite în stradă ca sa își arate rochițele noi, colorate viu, pline cu dantele, totul e pace, bucurie, echilibru. Ulița e punctată de balegi proaspete lăsate de vietățile din jur, roboți organici care procesează continuu resursele nutritive ale mediului ca să creeze energie locomotoare. Lui Dumnezeu îi lipsește simțul olfactiv.

Departe, în spațiul fără frontiere al cosmosului orb, infinit, există o planetă mică numită diferit de multele seminții de ființe inteligente bipede care o locuiesc: Zemì, Jorden, aarde, maa, terre, die Erde, a Föld, bumi, Earth, terra, Zeme, jorda, jordkloden, pământ, zemlja, tierra, jord, dünya. Pământul, care face parte din clasa M de planete și planetoizi, caracterizate de o atmosferă bogată în oxigen și nitrogen și o abundență de apă care face posibilă existența formelor de viață bazate pe carbon, se mișcă cu viteze diferite în funcție de unghiul de vedere: cu o mie șase sute de kilometri pe oră în jurul soarelui, cu opt sute de mii de kilometri în jurul centrului galaxiei - un punct imaginar în mijlocul unei puzderii infinite de stele care fug cu peste o sută de mii de kilometri pe oră de buricul lumii, se depărtează ca gândul de bucățica infimă de materie pentru care o boabă de orez are dimensiunea celei mai mari galaxii, scăpărarea de energie din care s‑au ivit toate cele văzute și nevăzute, întâmplate și neîntâmplate. Și deși oamenii din satul Călienilor se mișcă deodată cu pământul de care aparțin, în jurul grăuntelui imaginar al începutului de lume, nimeni nu are habar de teoria „big bang”-ului, deși toți l-au auzit pe preot repetând că „la început a fost cuvântul”, care sunt de fapt același lucru și amândouă lucrarea lui Dumnezeu ascunsă bine într-un secret adânc, misterios, impenetrabil. Și de ce ar avea habar? Pentru ei totul e nemișcare, liniște, armonie în vatra satului și în împrejurimile îmbrăcate în hainele verzi, primenite ale naturii trezite la viață din somnul alb, decolorat al iernii, într-o după-amiază de primăvară târzie, în care câinii, sătui de atâta lătrat de-a proasta, aleg să moțăie cu ochii deschiși și cu botul sprijinit pe labele din față. În anotimpul ăsta care începe să prindă vigoare numai ca să dispară înghițit de valurile fierbinți ale verii, timpul din an, pastelat, candid, umplând de prospețime inimile oamenilor și făcându-i să privească cu încredere viitorul, satul Călienilor se află pe partea planetei întoarsă spre soare, pe raza minimă a traiectoriei eliptice din jurul unei mase gigantice de materie incandescentă, care le luminează succesele și îi consolează în pierdere, un glob imens format dintr-un amestec de heliu și hidrogen în proporția de 30 / 70%, raportul necesar ca să se poată întreține o reacție permanentă de combustie internă. Butelia asta cosmică numită soare ține în viață nu numai pe cele câteva sute de săteni rămași la vatră, dar și pisicile și câinii de pe lângă gospodării, găinile și gâștele din curțile din spate, rațele din prund, păsările guralive ale cerului, șoimii vicleni, ca să nu mai vorbim de focșănenii care se foiesc la douăzeci și cinci de kilometri depărtare pe drumul județean 5, bucureștenii aruncați la două sute cincizeci de kilometri pe drumul interjudețean 25, și restul planetei, de jos din Patagonia până sus la eschimoșii aruncați aparent fără rost printre faldurile de gheață ale Antarcticei.

Pot să pariez însă că Mirela Curetușu nu s-a gândit vreodată la faptul că își datorează viața unei reacții chimice de proporții pantagruelice. Mirela este o femeie măruntă, e ca un mosor cu un pic de ață lăsată pe el, cu constituție de copil ligav, cu brațele subțiri și firave și fața săpată de vânturile neobosite ale câmpiei, sau doar muncită de gândurile supraviețuirii de la o zi la alta. Din spate arată ca o fetișcană și, pentru că e micuță si pricăjită, cine o întâlnește cade pradă nevoii naturale de a o proteja. Ca majoritatea semenilor ei, Mirela este o creatură umană preocupată de lucruri fără importanță în marea schemă a cosmosului și a vieții, făcută posibilă de proximitatea soarelui. Mirela nu realizează că există doar datorită combinației între carbon, oxigen și lumină, în timp ce se mișcă sub cupola cerului albastru, care arată azuriu ca rezultat al refracției razelor infraroșii la trecerea prin stratul de ozon care protejează planeta de jarul stelei mici care ne garantează existența dar ne și amenință cu decimarea prin pârjol, și la care nu a mai ridicat privirea să se uite fără rost, dar cu curiozitate, de când era copilă. Nimeni nu îi dă Mirelei cei 50 de ani pe care îi are, și ea nu se omoară deloc să îi arate, ba dimpotrivă, se îmbracă și se poartă ca o adolescentă care abia a descoperit plăcerea hainelor care îți fură privirea, făcute din materiale fojgăitoare, colorate în culorile stridente ale curcubeului. În intervalul de o oră pe care o petrece cu noi, împărtășind din experiența ei pământeană, planeta a mai avansat o sută de mii de kilometri în cursa ei nebună înspre marginile universului, iar noi toți care ascultăm la ea și punem pe focul conversației crâmpeie când începe să pâlpâie, am pierdut între 50 și 70 de bilioane de celule, câștigând cam tot atâtea, dar celule de mai proastă calitate, reproduse mai la repezeală, ca să le înlocuiască pe cele uzate și să ne țină funcționali și cu simțul nemuririi intact. Procesul ăsta complex numit îmbătrânire ne face practic să fim oameni diferiți la sfârșitul orei pe care o petrecem împreună cu Mirela, în grup, in ciuda aparențelor care sunt înșelătoare: ochii au aceeași strălucire, părul aceeași culoare, buzele sunt la fel de lucioase, râsul e la fel de forțat, superficial, nelalocul lui, rânjet de conveniență, vorbe identice acoperă aceleași idei stătute, mărunte, mă rog, tot noianul de lucruri care fac portretul unui adult. Și în timpul ăsta continuăm să ne foim pe scaune și să ne aruncăm priviri pline de înțeles unii altora, întrebându-ne cât mai are de gând să stea femeia asta la noi și să bată câmpii, când se va hotărî să plece,  pentru că ne‑a ajuns deja foamea și câinele ăla care doarme la umbra nucului ne trage la somn. Și, în plus, cine are chef să asculte la necazurile altuia când fiecare are lista lui, care rămâne întotdeauna deschisă și niciodată bifată măcar pe jumătate?

*

„Bună, Mirela!” zice Mirela când o vede pe nevastă-mea.
„Bună, Mirela!” zice nevastă-mea când o vede pe Mirela.

Cu mulți ani în urmă, când sistemul solar era cu vreo douăzeci de milioane de kilometri mai aproape de centrul galaxiei, cele două Mirele se jucau împreună cu păpuși de plastic cărora li se închideau ochii automat când le culcai pe spate, cu mingi de cauciuc roșii cu buline negre, țipau „piua” și, ca prin minune, cuvântul ăsta le punea într-un spațiu privat, impenetrabil, ca și cum scuturi protective se ridicau în jurul lor și nimeni nu putea să le mai atingă, împărțeau aceeași trotinetă uzată, zgâriată, zorcăită, pe care nu o mai unsese nimeni de când ieșise de pe linia de montaj a fabricii de biciclete și acum scârțîia amarnic, reprobator, stăteau cuminți în aceeași bancă la școală, cu mâinile împreunate la spate și ochii fixați înspre tablă, unde doamna profesoară scrisese cu creta alba și litere de-o șchioapă „Maria are mere. Ana are oi.” Și aveau libertatea să fie așa cum le lăsase Dumnezeu, fără prejudecăți sau interese ascunse, fără frică de goliciune, fără lăcomia acaparatului sau a posesiunii, fără gânduri criminale, deși cu mintea plină de răutăți mărunte, de copil.

„Ce mai faci, Mirela? Cum e viața în America?” întreabă fosta colegă de școală, un pic timorată. E îmbrăcată sport, cu o jachetă de fâș cu model floral și blugi strâmți care o fac să arate sexy. Poartă pantofi sport, albi cu dungulițe albastre, în picioare. Tot românul le zice „adidași” deși acum sunt o mie de modele pe piață, fiecare cu numele lor „de firmă”, dar Adidas a fost prima marcă cu renume care s-a încumetat să penetreze Europa balcanică cu pantofii lor sport cu trei linii negre, paralele, și făcând așa au lăsat o dâră în istoria românilor mai adâncă decât victoriile împotriva armatelor de invadatori. Hainele și pantofii Mirelei sunt din Italia. Aproape fiecare în sat e îmbrăcat în haine italienești. Le aduc acasă „italienii” care sunt plecați la muncă și le cumpără prin magazine de mâna a doua, deși sunt încă bune de purtat, și în plus foarte elegante.

„E bine, obișnuit…” răspunde nevastă-mea în doi peri. „Viața e aceeași peste tot, oamenii sunt aceiași,” continuă ea veselă, și cam prea repede, scoțând pe gură o frază pe jumătate mințită. Cealaltă Mirelă râde, știe că viața nu e aceeași peste tot, și nici măcar oamenii nu sunt aceiași. Oamenii sunt câinoși unde e sărăcie, se schimbă, se afurisesc, se obișnuiesc să facă față greutăților în dauna celui slab, pentru că viața e guvernată de o regulă simplă: cel puternic supraviețuiește.

„Ne place ce vedem în jur… S-au făcut progrese!” zic și eu pe nepusă masă, ca să sun filozof sau doar să o fac pe cealaltă Mirelă să se simtă bine. Și îndată ce termin fraza știu că mai bine aș fi tăcut. Femeia arborează un surâs strâmb pe față, îmi face și ea pe plac, nu mă contrazice, zice cu jumătate de gură: ”Da, s-au făcut progrese!”

Poate că nici nu sunt prea departe de adevăr. Fundamental și noi, Mirela și Anton din Toronto, și Mirela din Călieni avem aceeași experiență de viață. Șapte, opt ore pe zi dormim și calitatea somnului e aceeași în cele două colțuri îndepărtate ale planetei. Creierul comandă corpul ca să își încetinească funcțiile și să se regenereze. Când cădem în somn adânc, creierul însuși ia o pauză, își trage obloanele. Dar apoi, spre dimineață, când simțurile sunt încă amorțite și mușchii încleiați în gelul somnului de uzură, se trezește și începe să picteze scene pe mucavaua viselor cu o mână de artist. Visul este șevaletul creierului.

Aceeași experiență când mâncăm: oriunde am fi, o facem introducând hrana pe traiectul digestiv, care apoi este procesată de stomac și de ficat, desfăcută de intestine în sute și mii de substanțe chimice, organice, de care avem nevoie ca să întreținem combustia motoarelor interne. Fundamental sunt aceleași materii organice și substanțe chimice pe care le procesăm când ne hrănim, în America, în Asia, în Europa, în Oceania, iar gustul mâncării e același: dacă e sărat în România, e sărat în Tahiti și e sărat în Afganistan. Iar viața sexuală, ce să mai vorbim? Deliciul carnal e același indiferent de rasă, de limbă, de religie. Oamenii cu pielea de culoare neagră, vorbind zulu, au același orgasm ca americanii din Chicago și ca sătenii din Călieni. Organul femeii e la fel de dulce peste tot… Organul bărbatului e la fel de neastâmpărat de sus din Islanda, până jos în Patagonia. Daca extragi din timpul zilei perioada petrecută pe somn, hrană și nevoile sexului, mai rămânem cu câteva ore în care oamenii muncesc ca sa facă bani și să aibă dreptul să doarmă cu un acoperiș deasupra capului, să își hrănească trupul ca să-l țină funcțional, să aibă sex ca să se bucure de viață sau să lase urmași, să privească la televizor ca să se destindă sau să fie la curent cu ce se mai întâmplă în lume, să se uite pe internet ca să întrețină iluzia că sunt parte dintr-o mare comunitate, și poate că sunt. În multe feluri, nevastă-mea are dreptate: lumea e aceeași peste tot. Deși ailaltă Mirelă nu pare convinsă:

„Dar tare e grea viața la noi, domnu’ Anton,” continuă ea cu un năduf neașteptat la replica mea, „grea și haínă!” Apoi, fără pauză, continuă: „Eu am avut un mare necaz de curând!”

Când cineva îți vorbește de „mare necaz” e ori boală ori moarte. Nevastă-mea e fire miloasă, generoasă, e sincer îngrijorată, sare să ajute: „Oh, dar ce s-a întâmplat, Mirela?” La care femeiușca rezumă în câteva vorbe necazul ei, de parcă ar face o scurtă prezentare de film în curând pe marile ecrane: „Mi-au răpit fata, să o ducă în Italia! I-au prins la graniță.”

Vorbele ei cad hodoronc-tronc în atmosfera de loc în care nu se întâmplă nimic și nu prea știm ce să spunem. Sună a film polițist ce spune Mirela, un subiect care se potrivește ca nuca în perete cu peisajul bucolic din jur, cu mediul de sat românesc aflat aproape de granița cu ținutul timpului, deși un pic în afara lui. Parcă înțelegându-ne dilema și vrând de fapt să o adâncească, un cocoș își confirmă cu un cucurigu ascuțit autoritatea relativă asupra ogrăzii iar câinele începe să latre ca prostu’, în lanț.

„Cum adică au răpit-o? Cine? Care italieni? De ce?” Cu fiecare întrebare pe care o pun,  apar și mai caraghios, dacă e sa mă iau după reacțiile de pe fața Mirelei.

„Eh, e poveste lungă,” începe ea, cu tactul unei Șeherezade de circumstanță. „Cu vreo două luni în urmă am căzut la pat, bolnavă. Ei, boala mea mai veche… insuficiență hepatică.” La care dăm toți din cap, cunoscători, deși e clar că nici unul dintre noi nu are habar de termenii, cauzele și simptomele medicale ale insuficienței hepatice. Bunul simț îmi spune că trebuie să fie ceva legat de ficat și de faptul că la unii devine leneș. Mă ajută Mirela, care dintr-odată folosește un amestec de limbaj savant pipărat cu expresii cazone: „Bila mea e leneșă, nu vrea să proceseze mâncarea. Și când se blochează am niște dureri de zic că gata, atunci mi-a venit sfârșitul. Ca să mă lase, trebuie să stau lungită în pat… Zile întregi.” Înțeleg, Mirela. Suntem toți roboți organici evoluați. Lucrarea Domnului, spun cei care nu au dovezi, dar știu cu sufletul ceea ce mintea nu poate să justifice. Dumnezeu este perfect, zic tot ei, deși lucrările lui nu sunt. Avem defecte de fabricație și chiar de design. Ne îmbolnăvim. Murim din nimic. Nimic în universul ăsta răsărit dintr-un atom primordial nu pare a fi perfect, nici chiar pentru demiurgul sau demiurgii care își încearcă constant puterile creative, lucrează singuri sau în grup la proiecte complexe: introducerea vieții pe planeta Sipidia, din constelația Dolara, nici una din astea înregistrate încă în vreun catalog uman de astronomie. „Imperfecțiunea“ este a cincea dimensiune a universului, după cele trei dimensiuni spațiale și una temporală: dimensiunea imperfectio. Sar din gând în realitate, tras ca de un val leneș de ritmul inexplicabil de molcom al poveștii Mirelei, în total contrast cu acțiunea narată.

„Fata stă la internat la Focșani, e la liceu în clasa a douășpea. Vine acasă o dată la două săptămâni, dar are celular și comunic des cu ea!” Tot omul în partea asta de țară folosește acum telefoanele celulare cu ușurința cu care oamenii de dinaintea noastră foloseau chibriturile. Sau poate chiar mai ușor. Telefoanele mobile sunt parte din cultura românească acum. E puzderie de ele, le vezi la tot pasul, le poți cumpăra aproape la fiecare colț de stradă, și românilor le place să comunice unii cu alții pentru te miri ce: „Am găsit o stambă frumoasă la Zdrenghea. Nu e prea scumpă, să o iau?” sau „Ce mai gătești azi? Eu am făcut o ciorbă de perișoare ieri, mai mâncăm din ea azi și mâine, și după aia trebuie iar să gătesc.”

*

Fata Mirelei o sună într-o zi pe mamă-sa și îi spune că au luat-o niște italieni, e la ei în van și se îndreaptă spre graniță. Mirela are la început impresia că e o glumă, dar apoi înlemnește, pentru că știe ce înseamnă asta: italienii cumpără fete tinere, cu pielea fină și proaspătă ca a piersicilor coapte de curând, zemoase, numai bune de mâncat, și le duc să facă prostituție în orașele lor aglomerate, insalubre, foind de oameni veniți de peste tot. Nu le duc la bordeluri de lux, acolo sunt localnicele care vorbesc fără accent și își dau aere de doamne, le duc în lupanare mizerabile, unde vin imigranții din sud-estul Europei, chinezii și africanii care lucrează în job-urile de jos, manuale, rău plătite. Departe de neveste sau iubite, dau 10 dolari și au fete tinere, cu ora, din România, din Moldova, din Polonia. Fete frumoase, bine făcute, numai bune de frământat în mâinile lor aspre și mari, bătucite de atâta muncă.

„Te-au forțat, fată? Ești bine?” o întreabă Mirela grăbită, cu voce sugrumată de spaimă, și încă pradă șocului. Dar vocea fetei vine înapoi calmă, de parcă ar fi la o plimbare cu prietenele: „Nu, s-au purtat bine cu mine, mă lasă să vorbesc la telefon. Mi-au zis doar că mă duc la Roma, să văd cel mai frumos oraș din lume!” Fata pare mai mult entuziasmată decât îngrijorată, iar Mirela nu știe ce sa facă și, mai ales, ce să spună. Își frânge mâinile, glasul îi tremură de frică, de premoniția unui sfârșit îngrozitor. Sunt tot felul de povești care circulă zilnic și umplu paginile ziarelor. Multe fete au dispărut fără urmă când le-au luat italienii, iar poliția dă din umeri, a neputință, de parca nu ar fi treaba lor să le păzească de brațul lung al bandiților. „Dă telefon la poliție dacă poți să suni, fă ceva!” îi strigă disperată prin telefon mamă-sa, dar fata pare grăbită să termine conversația, ca și cum ar suna din oraș, de la cofetărie, și e gata să plătească și să plece: „Săru’ mâna, mamă, te mai sun!”

Femeia rămâne stană de piatră, bâiguind:„Fată, fată, nu închide, stai!...” și în primele clipe nu știe ce altceva să facă decât să se ia cu mâinile de cap. 

După care își amintește că fata are un tată, Filimon, fostul ei bărbat de care s-a despărțit când mai aveau un pic și ar fi ajuns să se omoare. Fata a fost părtașă la toate certurile lor, l-a văzut pe ta’su beat mort lovind-o pe mamă-sa, a văzut-o pe mamă-sa care, cu agilitatea unei pisici, mici și iuți, a sărit la gâtul lui să-l sugrume sau măcar să-i scoată ochii. A auzit înjurăturile lor feroce și vorbele grele pe care și le-au aruncat unul altuia, dar în partea aia de lume oamenii nu se sinchisesc prea mult de insulte. Ocara este parte din cultura locului. Insulta este moneda curentă de conversație, o folosește tot românul, de la opincă la vlădică, iar dacă ești prea sensibil să o iei, asta e treaba ta: urmașii dacilor se împroașcă cu ușurință unul pe altul cu noroiul greu al cuvintelor, uneori le folosesc ca dojană sau alint de îl auzi pe unul salutându-și prietenul când îl vede pe stradă „Ce mai faci, bă Nelule, fi-al dracului de bandit, te-ai dat la fund, n-ai mai dat nici un semn de viață!” Imprecația este parte din patrimoniul național, un vehicul eficient și constant pe drum al inovațiilor semantice și al înfloriturilor poetic licențioase.

Nu i-a fost greu Mirelei să-l găsească pe bărbatu-său. Când termină lucrul pe tractor la asociația agricolă locală îl găsești la birt, printre alți bărbați, un grup amorf de pierde vară cu cămăși murdare la gât, pătate de transpirație, purtate cu luna, unii cu pălării pe cap, din fetru gros de culoarea pământului argilos al satului, involuntare echipamente de camuflaj care nu au mai simțit atingerea aspră a unei perii de când au părăsit porțile fabricii, bărbați cu pielea dungată și tuciurie care beau rachiu și fumează mahorcă, amândouă ieftine, amândouă de calitate joasă, în timp ce vorbesc tare și fără sens și râd ca proștii, din te miri ce. Nimeni nu întoarce capul sau se oprește din debitarea glumelor fără perdea, sexuale, brute, nimeni nu își atinge borurile pălăriei, ca în filmele americane cu  cowboys binecrescuți, și zice „sărut mâna, doamnă” când Mirela intră în taverna întunecată, cu privirea determinată, energizată de bravura involuntară a disperatului. Aici nu este un western american și oamenii ăștia nu sunt cowboys. Deși pariez că văcarii americani sunt la fel de obsedați de sex și de băutură ca și ciobanii români sau plugarii ruși. Este legea naturii îngropată adânc în sângele și carnea bărbatului, pilula de opiu care ne ține în viață când navigăm, ca bărbați, apele tulburi ale existenței. Orice erou visează să se cuibărească în brațele calde, catifelate, ale unei femei când se întoarce de la isprăvile lui barbare, și poate încă se mai gândește la câte vieți a hăcuit, sau la câte atrocități a săvârșit, în numele unor cauze care sună bine numai pe hârtie, justificări formale în fața oamenilor, dar nu și în fața lui Dumnezeu, ale distrugerilor de vieți de oameni și de lucruri construite de oameni.

Filimon e așezat la o masă în mijloc tavernei, cu paharul de rachiu în față și cu o ceată de gură cască în jur, sorbindu-i cuvintele. Are darul vorbitului fostul ei bărbat. La el în gură cuvântul căpătă viață nouă, se înviorează, își dezvelește fețe pe care ceilalți nu i le-au văzut până atunci și orice spune Filimon sună inteligent și inedit, de parcă ar fi ieșit direct dintr-un anunț de ultimă oră la buletinul de știri. Cu darul vorbirii a ademenit-o pe Mirela, dar femeii nu i-a trebuit mult timp să realizeze că în spatele fațetei de „comunicator” nu sunt decât vorbe goale, rostite de un om lipsit de substanță, cu caracter îndoielnic și comportament iresponsabil. Abia intrată în camera joasă a cârciumii, îmbâcsită de fum gros de țigară și miros greu de transpirație, Mirela aude întorsătura finală a unei conversații condusă cu măiestrie de fostul ei bărbat:

„…după ce lacheii pesediști ai lui Turcuman au luat fabrica de bere din Focșani, fu-tu-le muma’n cur de bandiți! Dacă ar fi venit…”

Filimon nu apucă să spună cine trebuia să vină ca să îndrepte starea de lucruri și cei din jurul lui arată de parcă ar fi înghițit o gălușcă fiartă, supărați că mentorul lor politic e întrerupt exact la momentul cheie al dezvăluirilor dar, pe de altă parte, curioși să afle ce vrea de la el femeiușca aia îmbrăcată într-o scurtă colorată strident, făcută din fâș fojgăitor, cumpărată în Italia, cu siguranță.

„Filimoane, trebuie să mă ajuți!”, zice Mirela cu răsuflarea tăiată de emoție, „ne-au furat italienii fata și o duc cu un van în Italia. Trebuie să-i oprim, să ne luăm fata înapoi!”

Filimon se uită la ea cu ochi neutri, de parcă ar privi prin sticlă și nu pare șocat de veste. Se vede pe fața lui că nu-i pasă, în ciuda întrebărilor pe care le pune, sub presiunea formalității cerute de circumstanță:

„Cum așa? Cine ți-a spus… asta?”
Chiar ea. M-a sunat din van-ul în care au luat-o, de pe celular. Nu știe unde e, dar a priceput că vor să o ducă în Italia. Cred că i-a spus unul care vorbește românește, sau e român.”
„Cum așa? Fu-tu-le muma’n cur de bandiți, cum să ne ia fata? Băi băiete… Și cu ăștia e rău să te pui, femeie… Mafioți ordinari… Ăștia te omoară daca te iei cu ei… Nu prea sunt multe de făcut.”

Nu îi ia mult Mirelei să realizeze că Filimon e pe mână cu răpitorii, că el a aranjat să le ia fata, să o ducă în Italia, să o piardă făcând trotuarul, ca o curvă ordinară. Să ia SIDA, să se prăpădească de tânără. A vândut-o pe fie-sa ca pe-o marfă și a luat banii, de-aia a auzit Mirela de un tractor nou pe care se lăuda că vrea să-l cumpere, să devină și el tractorist privatizat, ca alții, să aibă afacerea lui. Să ofere servicii plătite altora, în loc să fie plătit cu un salariu de mizerie, ca acum. L-a auzit Gelu, vecinul Mirelei, făloșindu-se la grupul admiratorilor de la birt, și i-a transmis femeii ce-a aflat.

Mirela știe că e inutil să încerce să-l întoarcă pe fostul ei bărbat, să-l convingă că ce a făcut e rău, e criminal, e păcat de la Dumnezeu, că trebuie sa repare greșeala, să o ajute sa îi prindă pe răpitorii fetei lor, să aducă înapoi acasă copila. Nu are timp să lupte acum cu cauze pierdute. Iese ca o vijelie din cârciumă, înjurându-i pe toți cu obidă. „Fire-ați ai dracului de bețivani ordinari, stați toată ziua în cârciumă și beți banii familiei. Voi nu sunteți bărbați, bă, sunteți ciurucuri ordinare! Filimoane, ești drojdia societății! Un nenorocit și un criminal, asta ești. Am sa te dau pe mâna poliției, să înfunzi pușcăria!” Nimeni din grup nu se supără când o aud pe Mirela înjurându-i aprig, sunt obișnuiți să li se vorbească urât, să fie ocărâți, de neveste, de copii, de șefi. Insultele venind din trupul ăla  mititel îi amuză, îi face să râdă strașnic. Mirela trântește ușa tavernei cu putere peste hohotul de râs, de parcă ar vrea să-l zdrobească înainte de a ieși afară, dar ușa e înțepenită, nu mișcă mai mult de câțiva centimetri, nu a mai fost unsă de ani de zile.

Când Mirela îi spune polițistului din sat ce s-a întâmplat, ăla o trimite la Focșani. „Vorbiți cu ei, doamnă, asta e mult peste capul meu!” Tot e bine. Ea se aștepta ca polițistul să înceapă să râdă și să-i spună ceva de genul „Da’ ce te impacientezi, femeie, doar  a trimis-o la făcut bani, nu a trimis-o la tăiat. Nu moare nimeni din prostituție, e meserie bună, bănoasă, plăcută aș zice, dacă ai trupul făcut să atragă ochiul bărbatului și să-i desfacă punga!” Polițistul din sat e un băiat tânăr, născut după revoluție, neexpus la vechea stare de lucruri. Plus că l-au învățat în școala de poliție metode noi, civilizate, în acord cu legea. Asta a fost în trecut cultura la români: autoritatea zilei nu s-a sinchisit de abuzul femeii, polițiștii, avocații și judecătorii parca erau pe mână cu violatorii, îi amuza forțatul femeii, parcă le făcea bine să asculte povești despre abuzuri sexuale. Le întărâta simțurile, le ațâța imaginația, li se făcea dor de neveste din timpul zilei, înainte de a termina serviciul. În orice poveste de viol, femeia era vinovată în cel mai pur sens biblic, ca unealta diavolului care îl asmute pe bărbat cu mișcări de șold undoiase și ochi dulci. Trupul subțire, firav, rotunjit al femeii este dovada supremă a vinovăției ei.

La Focșani ajunge să vorbească cu un locotenent tânăr și el, serios, care-i pune o grămadă de întrebări și îi înregistrează răspunsurile tacticos, direct în calculator. După care cheamă pe doi dintr-un oficiu alăturat și le ordonă să ia legătura cu poliția de frontieră. Apoi îi spune Mirelei să o sune pe fată, pe celular. Fata răspunde, nu pare speriata, ar vrea sa stea la taclale, dară mamă-sa o taie scurt. „Vorbește cu domnu’ locotenent, fată!”

Locotenentul se prezintă formal și o întreabă politicos detalii: dacă știe pe unde sunt, dacă oamenii care au răpit-o au lovit-o sau au abuzat-o. Își notează răspunsurile calm pe o bucată de hârtie, dar apoi fata închide brusc. „Alo!... Alo, domnișoară! Mă auziți? S-a întrerupt,” îi spune apoi Mirelei care cască ochii alarmată. „O să punem imediat în mișcare forțele pe care le avem, doamnă. Nu vă faceți griji, vă vom recupera fata!” Încrederea afișată de polițist îi dă speranță Mirelei, îi ridică moralul.

„Acum duceți-vă acasă și vă contactăm noi îndată ce avem vești. Dați-ne un număr de telefon unde vă putem găsi.” Mirela ia cursa de Călieni înapoi spre sat, se duce acasă ca să zacă în pat. Fierea o supără iar și peste toate este hăul asta îngrozitor, spaima grozavă ca și-a pierdut fata pentru totdeauna, că nu o va mai vedea vreodată. Viața e o pierdere continuă: oamenii pierd lucruri, pierd bani, pierd oameni dragi, pierd șansa de a fi fericiți, de a fi iubiți, pierd timpul… În fiecare secundă pierdem miliarde de celule consumate și le înlocuim cu celule mai proaspete, dar mai puțin rezistente la timp și uzură. Ființa noastră fizică trece printr-o transformare continuă. Și din punctul îngust de vedere al fiecăruia dintre noi, totul se pierde, nimic nu se transformă. Dar este la fel de adevărat că nimic nu scapă dintre pereții de aer ai planetei mici, albastre, atât de ermetizați, de puternici, încât nimic nu se scurge în spațiul fără limite. Pierderea vieții înseamnă compuși chimici eliberați din strânsoarea unității trupești, buletinul de identitate organică, substanțe organice care se reîntorc în natură, în ploaie, în apa lacurilor, în solul negru al câmpiei, în iarba grasă a pajiștii montane. Nimeni nu pleacă de pe planeta pământ, nimeni nu vine. Nimic nu dispare, totul se transformă, doar pâlpâitul gândului și flacăra spiritului se pierd, se sting într-o ființă ca să apară în alta. Dar fără să aibă continuitate: Shakespeare și Einstein și Mozart rămân duși pentru totdeauna, irepetabili, definitiv pierduți în spațiul cu sens unic al istoriei.  Mirela nu se gândește acum la filozofiile astea care ei i-ar părea ieftine oricum, îndeletnicire pentru oameni care nu au ceva mai bun de făcut cu viețile lor, pentru ea pierderea fetei e un dezastru absolut. E sfârșitul lumii. Răpirea fetei îi pare mai rea decât moartea. Oamenii construiesc cazemate din piatră, din bani, din influență și putere, fac totul ca sa evite pierderea. Doar ca să afle că viața este un registru al pierderilor revăzut și completat zilnic de către fiecare din noi.

După ore chinuitoare de așteptare, Mirela aude zbârnâitul telefonului, care parcă umple camera cu sunetele grave ale unui clopot de biserică. Înhață receptorul cu mâna tremurândă. Sunt grănicerii de la postul de frontieră Nădlac. „Doamnă, am recuperat fata. Este cu noi aici, bine, sănătoasă. Vorbiți cu mama, domnișoară!”

Mirela cade în genunchi, plângând în hohote de bucurie, îi mulțumește lui Dumnezeu cu lacrimi fierbinți șiroindu-i pe față. „Fată, fată dragă, vorbește cu mine, vorbește cu mama, fata mea!” bâiguie Mirela fără să știe ce spune, și fără să înțeleagă ce îi spune fata la telefon.

*

Tot timpul ăsta am ascultat uluiți la Mirela depanându-si povestea, uitând și de foame și de rezervele față de femeia măruntă din fața noastră. Și pentru că ani de zile am locuit într-o parte a lumii unde justiția funcționează ceva mai bine, Mirela mea o întreabă la sfârșit pe fosta colegă de școală: „Și cu răpitorii ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat cu bărbatul tău? Fostul tău bărbat, adică? Sunt arestați, aduși în justiție?”

Mirela se uită la ea un pic strâmb, de parcă i-ar pune întrebări fără sens. „Păi ce să se întâmple? Pe Filimon l-au chemat la poliție să-l chestioneze, dar el a făcut pe prostul, a negat orice implicare. Nu au avut ce sa-i facă, nu au găsit nici o dovadă împotriva lui.”

Și italienii? „Ah, pe ăia i-au lăsat în pace, s-au întors înapoi la Roma. Au declarat la poliție că fata a consimțit să vină cu ei, a fost chiar bucuroasă, și ei doar vroiau să o ia într-o excursie să-i arate Italia. Nu au avut ce să le facă…”

Un hămăit lenos de câine sparge liniștea după-amiezii calme de primăvară târzie. Câți câini latră în jurul lumii, exact în momentul ăsta? Câți oameni se sărută exact în secunda asta, sau au sex, sau au orgasm? Câți oameni omoară alți oameni exact acum, când vorbim? Câți oameni se roagă, câți oameni cad victima unui accident, exact acum? Planeta este un loc cosmic extrem de activ, extrem de zgomotos. Pe suprafața ei cojoasă pare a se desfășura continuu o pregătire intensă pentru un eveniment. O pregătire intensă pentru nimic. Nimicul unei călătorii spre niciunde, într-un spațiu infinit, fără granițe, fără noimă.

*

Ca să efectueze o rotație în 24 de ore, planeta noastră trebuie să se învârtă în jurul propriei axe cu 1600 km/oră. În același timp, pământul se rotește în jurul soarelui cu 104.000 km/oră și în jurul centrului galaxiei cu 792.000 km/oră. În timp ce întregul sistem solar, în care pământul este o fârâmitură, călătorește înspre marginile universului cu 95.000 km/oră. Dar nimeni în Călieni nu are cunoștință de numerele astea. Pentru toți azi e o zi frumoasă de vară, senină, liniștită, blocată în nemișcare. Iar Mirela tot nu are timp să se uite la cer fără rost și cu curiozitate. Gătește acum în mica bucătărie care dă spre curtea din spatele casei, unde un cocoș mic și energic își arogă drepturile de stăpân. Face o supă de ștevie, care e bună la fiere, o face să funcționeze bine. Deschide ușa dulapului să se uite după piper. Supa e rea fără condimente și un pic de piper nu o s-o omoare. Așteaptă telefonul fetei, întotdeauna sună la timpul ăsta din zi. Sus, sus de tot, deasupra acoperișului lumii, cometa Halley se apropie de pământ cu viteza de 23.456 km/oră.

 

Comentarii cititori
sus

Ștefan Grosu

 

Excursus despre Cartea lui Iob

 

Cartea lui Iob reprezintă o strălucită scriere veche-testamentară dar și o reușită operă literară. Se înscrie  în cadrul cărților sapiențiale care abordează tema dreptului care suferă pe nedrept: „fiind o carte sapiențială, Cartea lui Iob abordează o temă universală- suferința celui  nevinovat-pe care vrea să o înțeleagă în raport cu Dumnezeu (Petru Sescu, Introducere  în Sfânta Scriptură, Editura Sapienția, Iași, 2001, p. 108).

Numele eroului operei are o semnificație incertă și exegeții spun că ar însemna „ostaticul lui  Dumnezeu” sau cel care se convertește. Timpul când s-a născut istorisirea  primitivă ar fi jumătatea mileniului al  II-lea și  este rodul unei evoluții orale și scrise astfel încât redactarea finală a avut loc în perioada postexilică. Unii exegeți spun ca Iob ar fi trăit în vremea patriarhilor.

Există o apropiere în ceea ce privește genul literar al cărții cu tragedia greacă, iar ca gen biblic reprezintă o plângere sau o lamentație. În ceea ce privește tema cărții, adică a dreptului care suferă, se pot face analogii cu texte antice:
- mesopotamiene (Individul și zeul său personal, Poemul   dreptului care suferă;   Teodiceea
babiloniană
),
- egiptene (Plângerile locuitorului oazei sării; Dialogul disperatului cu sufletul său).
- ugaritice (texte descoperite în 1962 care au similitudini cu lucrările mesopotamiene).  

Critica textului este dificilă întrucât textul din Septuaginta este mai scurt decât Textul Masoretic (Biblia Ebraică), iar Vulgataconține interpolări. Descoperirile de la Qumran au confirmat exactitatea textului Textul masoretic.

Luată stricto-modo din punct de vedere artistic, Cartea lui Iob, prin forța limbajului și  profunzimea sentimentelor  prezentate, este   o dramă care se înscrie în domeniul   capodoperelor literaturii universale precum Divina Comedie și Faust. Reflexiile gândirii sunt prezentate   într-un mod ce pare   spontan,  accesibil   percepției   umane  prin care cititorul   este ancorat într-o luptă teribilă a omului care suferă și care este personificat în Iob.

Cartea lui Iob este una din operele... importante nu numai în cadrul Bibliei, ci și al literaturii universale. Valoarea sa artistică, valoare manifestată prin forța limbajului, prin profunzimea sentimentelor și structura spontană a reflexiilor, face ca această carte să stea alături de capodopere ale literaturii universale, cum ar fi: Divina Comedie a lui Dante, Faust a  lui   Goethe. În același timp (…) impresionează prin amploarea și profunzimea conținutului (…) îl pune pe cititor în   fața unei lupte gigantice în care este angajat omul care suferă, personificat în Iob  (Vladimir, Petercă, Drama lui Iob, Editura Institutului Romano-Catolic,  Iași, 1997, p. 13).

 

Comentarii cititori
sus

Adriana Mihaela Macsut

 

Aspecte definitorii despre hermeutica filosofică

 

Etimologia termenului de  hermeneutică provine de la grecescul hermeneio=  a interpreta, venind de la numele zeului Hermes, căruia i se atribuie, printre altele, rolul de a transmite mesajul zeilor către oameni și de a face inteligibil textul transmis -libertatea atribuită însă mesagerului, de a tălmăci sensul mesajului, atrage libertatea de a-l  modifica după bunul plac (Jean Grondin, La tache de l’hermeneutique dans la philosophie ancienne, în 'Revue-klesis.org', 18.05.2013 16:51:37). În altă ordine de idei, verbul grec înseamnă a vesti.Din acest motiv Otto Pöggeler, mergând pe „drumul gândirii lui Heidegger”, sugerează că hermeneuticul „nu înseamnă în primă instanță interpretare ci, mai întâi, aducere a unui mesaj, a unei vești”. (Otto Pöggeler, Drumul gândirii lui Heidegger, București, Humanitas, 1998, p. 59)

O metodă hermeneutică absolută nu poate fi stabilită: deși încă de la începuturile sale, hermeneutica, precum orice disciplină, presupunea rigorile unei metode, dar abordarea   istoriografică limpede că nu s-a descoperit un  „remediu universal” pentru interpretarea univocă a unui demers (Mircea V. Ciobanu, Despre (imposibila) hermeneutică, în 'Revista Sud-Est', 27-10.2002).

Definiția hermeneuticii se impune „așadar din rațiuni practice, referitoare la interpretare și înțelegere, prin apel la instrumente lingvistice și metodice (traducere, explicație) în travaliul de descifrare a textelor” (Dana Stănciulescu, Excursus despre hermeneutica filosofică, în 'Aspecte ale eticii aplicate în limitele cunoașterii', Editura Rovimed, 2013, Bacău, p.159).

O incursiune în istoria filosofiei arată că sofiștii au făcut din hermeneutică o profesiune: „ei au teoretizat arta interpretării, făcând din ea o profesiune: astfel mesajul textului devine doar un pretext pentru reliefarea elocinței interpretative”  (Dana Stănciulescu, op. cit.)

 

Comentarii cititori
sus

Dan Năstasie

 

Club 18
Partea 1 - Biroul Executiv al Revoluției în Educație – B.E.R.E

 

Centralismul democratic a fost principala mască a democrației partidului comunist. Principiul statuta că alegerile în partid se fac de jos în sus iar hotărîrile vin de sus în jos. Creând ideea de alegeri corecte, de la bază spre vârful ierarhiei partidului, centralismul democratic scuza și justifica hotărîrile nenegociabile, adesea aberante și abuzive ale conducerii. Odată instalați pe tronul de la umbra steagului roșu, conducătorii comuniști nu mai cedau puterea ci foloseau  sistemul doar ca să-și întărească poziția la nesfârșit și până la sfârșit. În fond, cu foarte rare excepții, aproape toți liderii comuniști au decedat din cauze naturale pe scaunul de secretar general, înainte de 1989, an în care majoritatea au căzut sub scaun.

Ideea alegerilor era însămânțată odată cu înrolarea automată în organizația de pionieri și apoi cultivată  până la saturație în toate organizațiile politice care infestau întreaga societate. În fiecare an, în fiecare colectiv, aveam alegeri de birou de conducere, cu secretari și responsabili „pe probleme”, care în general nu făceau mare lucru, doar ca să reluam totul de la început în anul următor. Acolo unde însă promovarea era importantă și alegerile contau, la nivelul partidului sau al sindicatelor, manipularea era totală și votul era automat ca un reflex pavlovian. Am început să votăm din armată, fără să avem cea mai vagă idee cine erau cei de pe buletinul de vot, de obicei candidați unici desemnați de partid. Și dacă am fi știut, tot nu conta. În anii '80, anii mei de facultate, ridicolul farsei alegerilor și pompozitatea protocolului partidului comunist deveniseră evidente și agasante dar inevitabile din cauza înrolării forțate în structuri politice a tuturor celor ce studiau.

Povestea Clubului 18 a început într-o seară rece de noiembrie în care lumina puținelor becuri care mai luminau centrul Craiovei era reflectată timid de bălțile de la marginea trotuarului. Urma să ne întâlnim la ora 18 în fața Cărții Ruse, o librărie populară de pe strada Popa Șapcă. Conotațiile sovietice ale denumirii librăriei erau vestigii ale trecutului proletcultist și rămăseseră în folclor.  

Lucian era deja acolo, suflându-și în palmele înghețate și tropăind din bocanci. Ca să ne încalzim, am intrat împreună în librărie, care ne-a întâmpinat cu un miros plăcut de hârtie proaspătă. Îmi place mirosul de carte nouă, am constatat. Dacă le citești, au o aromă puturoasă, a replicat Lucian, arătând vag spre documentele congreselor partidului, care arătau exact ca un vraf de cărămizi roșii. Paralela cu izolarea, descrisă în albumul The Wall al trupei Pink Floyd, era tentantă: all in all you are just another brick in the wall. Cel mai gros volum era Omagiul lui Ceaușescu, surprinzător de ieftin, mai ales la figurat. La acea dată cărțile bune dispăruseră deja sub tejgheaua care era acoperită de maculatură politică precum o bucată de brânză învelită într-un ziar vechi. De aici probabil și mirosul...

Nu ne-a surprins că l-am gasit pe Costică  balansându-se în echilibru instabil peste tejghea. Era un frecvent vizitator al librăriei de când Mihaela, feblețea lui din liceu, începuse să lucreze acolo, de cealaltă parte a tejghelei. Vizitator e puțin spus, Costică devenise o parte din mobilierul librăriei și mustața îi crescuse ca ramurile unui copac, așteptând-o pe Mihaela. Nu cred că o să găsiți bere, ne-a informat cu aerul lui veșnic pesimist. Ți-ai tăiat perciunii, am remarcat în treacăt. Arăți ca nea Nicu. Am fost la București și așa se poartă acum. Toată arhitectura și-a tăiat perciunii, ăsta e noul val. Toată lumea vrea să arate ca nea Nicu? Ignorându-ne, Costică s-a adresat Mihaelei. „Mă întorc să te conduc acasă, la ora închiderii...” „Vin cu voi -a decis Costică-, deși nu cred că vom găsi bere nicăieri.”

„Ce-aveți băi, vă strâng chiloții? – ne-a întâmpinat Adrian, când am ieșit în aerul rece de iarnă timpurie-. Am stabilit să ne întâlnim la Cartea Rusă, nu în Cartea Rusă, la pagina 15. Vă credeți semn de carte?” „Am vrut să vedem dacă Omagiul s-a mai ieftinit”, a răspuns Lucian. Mă obișnuisem treptat cu  umorul lui Adrian, uneori cam perpendicular, explicabil poate prin altitudinea de stâlp de telegraf de la care ni se adresa. Cred că aerul e mai rece acolo sus...

Adrian își dădea exasperat ochii peste cap, când Veronica și Dan au sosit gâfâind. „Credeam că ați plecat, -a oftat Veronica, ușurată-. S-a oprit curentul și tramvaiul s-a blocat, așa că a trebuit să venim pe jos.” Penele de curent deveniseră un fapt cotidian. O cunoșteam puțin pe Veronica, pentru că era în altă serie, dar firea ei blândă cucerea ușor. În plus era prietena lui Dan. Mai așteptăm pe cineva? Eram deja un mic grup gata de acțiune. Sorin a apărut și el în ultimul moment.

Scopul deschis al serii cultural - distractive pe care ne-o ofeream era să bem o bere împreună într-o „atmosferă caldă” ca să folosesc o expresie clasică a limbii de lemn. Chiar dacă era iarnă și frig, era singura băutură pe care ne-o puteam permite, produsă primitiv dar prin metode naturale. Sâmbată seara, începutul week-end-ului, ceața începuse să coboare peste o Craiova întunecată.

Nu era doar o ceață locală ci una națională. În ultima vreme programul TV, care se restrânsese la un singur canal, se redusese la două ore pe zi, din care o oră și jumătate erau propagandă politică. În afară de Cântarea României, mișcarea paraculturală a maselor, promovată de partid, cultura era falimentară. Sălile de spectacol erau reci și goale, pentru că spectatorii se înghesuiau la cozile pentru mâncare. Cartelele de zahar, pâine și ulei deveniseră parte a vieții de zi cu zi și a conștiinței colective, după cum ar fi putut remarca Jung. România intra în lunga iarnă a hibernării comuniste, paralizată de modul dezastruos în care era condusă economia și care urma să contamineze întreaga societate, atrăgând-o în gaura neagră a absurdului. Singurul edificiu care creștea era Casa Poporului, piramida pe care faraonul Ceaușescu și-o construia ca locuință de vacanță.

În fața atâtor probleme majore, berea părea singura soluție realistă. Am colindat îndelung prin restaurate prost luminate și pline de fum de țigară, fără să găsim însă vreo soluție, până când abia aproape de ora 19:00 ne-am înghesuit în jurul unei măsuțe la Minerva. Berea era rece și tulbure ca vremurile pe care le trăiam.

„Ar trebui să fim mai organizați, nu să umblăm ca zăbăucii din cârciuma în cârciumă, până să găsim o amărîtă de bere”, a observat Adrian, trăgând meditativ dintr-un Carpați. Mă mir că am găsit-o, a completat pesimistul Costică, pe care nici sticla din fața lui nu părea să-l convingă. Începeam să ne destindem și să ne relaxăm, dar nu ne-am descheiat încă paltoanele. Sticlele maronii erau încă aburite și reci fără să fie ținute la gheață. Regretam că nu-mi luasem mănușile. E greu să-mi amintesc cum a evoluat discuția în continuare dar la un moment dat cineva a afirmat că ar trebui să ne organizăm și noi ca „organele noastre care ne mândrim cu ele”. „Organe care rimează cu bere” - adăugat  Dan. „Nu, l-a corectat, Adrian producând rotocoale de fum, rimează cu belele”.

„Ne-ar trebui un individ responsabil care să afle unde se găsește bere, înainte de întilnire”, și-a dat cu părerea Horațiu, care ni se alăturase de la altă masă. Începusem să ne încălzim, oarecum. „Nu un individ responabil, ci un responsabil cu problema berii”, a corectat Veronica. Ideea suna familiar și ne-a evocat alegerile recente, de birou de an. Poate că ar trebui să ne constituim ca o organizație. Cu un birou... cu responsabili pe probleme. Și cu proces verbal. Da, da, nota de plata... Ne-am descheiat paltoanele. Ne trebuie un casier care să se ocupe de nota de plată ... Și de bacșiș. Și care să se ocupe de cotizație... Eram în plin brainstorming, lansat ca din senin. „Ne trebuie un birou executiv”, a concluzionat Lucian. „Îmi place cum sună, a aprobat Adrian, avem nevoie de puțină clasă”. Aha, un fel de luptă de clasă... Începuse să fie amuzant să amestecăm slogane politice de care eram sătui și dezgustați, într-un context nou. Alcoolul ne inspira.

Avem nevoie de disciplina administrată de un secretar ales prin vot. Cine este pentru? Ideea ne distra și parodia începuse să se desfășoare natural. „Hai să facem alegeri” a propus Costică. „Eu îl propun pe tovarășul Dan, care a arătat multă inițiativă în studiul berii și pare foarte compentent cu halba”. Adrian a ridicat disciplinat mâna, semnalând că vrea să aibă cuvântul. Impresionați de atitudinea lui protocolară, l-am ascultat. „Susțin propunerea lui Costică și cred că tovarășul Dan va fi un secretar luminat pentru că râde cel mai tare la orice banc... uneori e patetic... Cine e pentru?” Am ridicat mâna, gândindu-mă la cum arăta scena pentru ceilalți „stimați consumatori” de la Minerva. Cine e impotrivă, se abține cineva?  

Odată votat, Dan, Secretarul, a abordat o atitudine oficială scorțoasă, adresându-se cu superioritatea aleșilor. Mulțumind maselor și mai ales meselor din Minerva pentru suport, a anunțat o nouă perioadă înspumată, cu guler. În mod spontan a propus un slogan, al vremurilor care vor veni: nu ridica halba daca nu e umplută. Am aprobat și am ciocnit cu entuziasm.

Ne priveam cu mare ușurare... aveam într-adevăr secretarul pe care-l meritam. În lumina sărăcăcioasă a becurilor chioare care luminau bodega, fumul de Carpați fără filtru și cel de Snagov se amestecau democratic. Ședința a continuat cu alegerea pentru funcția de casier. Fiind singura fată, ceea ce inspira încredere vis à vis de fondurile organizației, Veronica era singura opțiune serioasă și a fost aleasă în unanimitate. Ne-a mulțumit pentru încredere și a împăturit un șervețel de hârtie pe care l-a declarat prima piesă din dosarul organizației.  Inițiativa ei ne-a încântat și am aplaudat, atragând din nou atenția celorlalți consumatori.

E timpul să alegem responsabilul cu probleme culturale, a anunțat secretarul. Rolul lui va fi să se ocupe de cultura organizației și de protocol. Așa e, ne trebuie cultură protocolară, au aprobat membrii. Privirile amuzate s-au îndreptat automat spre mine. Eram ales responsabil cultural în UTC, în fiecare an. „Îl propun pe Nasty, a anunțat Dan, pentru că a demonstrat că poate vinde până și ziarul Mesaj Comunist, dacă e nevoie.” În fiecare lună, când  trebuia să vând pentru UTC câteva numere din penibila și insipida publicație, foloseam metode neortodoxe, explicând de exemplu cam câte geamuri pot fi șterse sau câte avioane și coifuri de hârtie pot fi confecționate din fiecare număr. „Culturalul trebuie să vină și cu bancuri noi”, a subliniat Adrian după vot. „Ia notițe tovarășu’ Nasty.” M-am conformat și am scris pe șervețel: notițe.

Responsabilul cu turismul va avea misiunea de a afla unde este bere și de a-l informa pe secretar, care va lua decizia finală, la ce bodegă ne petrecem ședința. Știind că Lucian e punctual și, în plus, îi plac drumețiile pe munte, Adrian l-a propus pentru funcția anunțată. Când am votat, tot Adrian a fost singurul care s-a opus, explicându-ne că și-a schimbat părerea pentru că așa e democratic. În același spirit am mai comandat un rând de sticle maronii. Lucian ne-a mulțumit pentru încrederea acordată, emoționat și cam cherchelit.

Cerând cuvântul, Sorin a sugerat că fiind organizație neoficială, suntem orecum în ilegalitate. Ideea ne-a plăcut și l-am fi aplaudat dacă nu am fi atras din nou atenția mesenilor din jur. „Ne-ar trebui un fel de responsabil cu problemele de contraspinonaj”, a continuat vorbitorul. Un fel de spion? Mai mult un fel de noips, adica spion citit invers. El va face legatura cu organizații educative similare până vom crea un Comintern. Am rămas impresionați de viziunea futuristică a propunerii. Candidatul  favorit a fost Costică, pentru firea lui pesimistă și neîncrezătoare, dar și mustața de arhiduce austriac. În final am redenumit funcția Tnega, adică agent citit invers, în loc de responsabil cu contrainformațiile, ca să derutam „agenturile de spionaj internaționale”. Ne încălzisem binișor.

Luând din nou cuvântul, Secretarul ne-a sugerat să alegem o rezervă pentru birou, ca o măsură de precauție în caz că unul dintre responsabili e indisponibil sau indispus. Biroul creștea vîrtos, ca un cozonac. Trebuia să alegem între Sorin și Adrian și voturile au fost împărțite. „Hotărîți-vă odată, ne-a cicălit Adrian, că doar nu-l alegeți pe Papa.” Ne-am hotărît și l-am ales pe Sorin.

Organizația căpătase dintr-o dată o structură coerentă și priveam viitorul cu optimism. Pe de o parte era biroul de conducere, alcătuit din entuziaști și competenți, pe de altă parte era organizația alcatuită din Adrian, membrul cu îndatoriri depline. Nu ne-am putut abține să nu-l întrebăm dacă și-a plătit cotizația și dacă citește regulat ziarul organizației... Veronica s-a oferit să-i împrumute documentele proaspăt îndosariate pentru învățământ politic. Aprinzându-și un alt Carpați, Adrian ne-a explicat că preferă anonimatul membrilor de rând și că fără el Biroul n-ar avea pe cine să conducă și să îndrume, deci n-ar exista.

Restul serii s-a scurs prin discuții în jurul ideologiei și a statutului organizației. Discuțiile au fost lungi, comice și aprinse dar a trecut prea mult timp de atunci ca să-mi amintesc detaliile. Candelabrele cândva moderne și luxoase ale sălii Minerva, luminate doar de unul sau două becuri cu o lumina hepatică, aruncau umbre sinistre, tremurătoare, peste picturile scorojite de pe pereți. Era o atmosferă de peșteră urbană suprarealistă. Efectul energizant al alcoolului stimula dezbaterile și corecta conturul umbrelor de pe pereți. În final a fost produs un document succint care a fost redactat pe interiorul hîrtiei unui pachet de țigări Snagov. Este păstrat în arhive. Îl atașez însoțit de explicații contemporane în italice.

Constituție
(confundată cu statutul pentru că încă nu știam dacă vom rămâne o organizație locală sau ne vom extinde național și internațional)

Capitolul 1 – Drepturile și îndatoririle membrilor

Art1. – Prezența și consumația obligatorii – interpretarea clubului a luptei de clasă
Art2. – Dreptul de alege și de a fi ales organidee inspirată de la TV
Art3. – Libertatea cuvântului – tot nu conta ce spuneam și nimeni nu asculta
Art4. – Egalitatea în drepturi...blah, blah, blah
Art5. – Propaganda obligatorie – propagarea studiului materialelor
Art6. – Hotărîrile se iau prin consens – un alt truc furat de la partidul comunist

Capitolul 2 – Recompense și sancțiuni

Art.1 – Se acordă recompense pentru îndeplinirea sarcinilor de studiu, conform titulaturii universitare în vigoare: student, asistent, lector – se constată deja o înclinație serioasă spre educație
Art2. – Sancțiuni
– un minut întârziere – 1 leu – foarte scump și educativ
- o absență nemotivată – un rând – generos și educativ

Capitolul 3 – Regulamentul de funcționare

Art 1 – Obiect principal de studiu berea – în căutarea unui eufemism

Ședințe ordinare sâmbăta – care deveneau  extraordinare, adică de neuitat după două beri; ședințe excepționale când aveam „chef”

nastasie1Pe ultimul punct al ordinei de zi, ne-a anunțat secretarul tușind dramatic, e alegerea unei denumiri a organizației educative pe care am constituit-o. Un nume ne va da identitate și personaliate. „Trebuia să poarte un nume, nu-i așa?” – a parafrazat Horațiu, celebrul poem. Așteptăm propuneri.

Ne uitam cu ochii la tavan dar în afară de fumul de țigară nu se vedea prea mult, poate doar iluzoriul dans al umbrelor. „Știu, a sărit Agentul Costică, energic, Clubul de Sâmbătă Seara.” Suna ca numele unei emisiuni de radio. Cam lung... Ce facem dacă vrem să ne întâlnim duminica? Tăcere și... bere. Ridicând mâna ca să ia cuvântul, ca ieșind dintr-o transă, Membrul a intervenit în discuție cu o figură chinuită de inspirație. „Biroul Executiv al Recipientelor Educative, prescurtat: B E R E.”  „Foarte bine, tovarășe membru,” a aprobat secretarul. Eram chiar impresionați. Dar ca să sublinem caracterul educativ al organizației poate ar trebui să o numim: Biroul Executiv ... al ... al Revoluției în Educație, adică tot BERE, am adăugat gânditor. Și mai bine, au aprobat organele de conducere, de notat și de ciocnit. Ăsta poate fi numele biroului. Ne trebuie însă un nume pentru organizația nastasie1care-l include pe membru. Alte idei? „Dacă tot ne întâlnim la 18, poate ceva cu 18” și-a dat cu părerea Veronica. Berea de la ora 18... „Nu e rău... dar nu avem voie să folosim cuvântul bere, nu e educativ.” Ajunsesem la fundul sticlelor și ideea părea tot îndepărtată. Și atunci, Rezerva Horațiu și Responsabilul Lucian au vorbit aproape în același timp: Club...18... și amândoi s-au oprit. Ne-am privit cu speranță. Secretarul s-a lăsat pe spate în scaun, trăgând dintr-un Snagov ca un mare șef indian, meditând... „Sună bine. E scurt. Și misterios” a adăugat Agentul. „Club 18 are clasă”, a admis Membrul, Adrian. „Îmi place” a confirmat și Casiera. Am votat și congresul a ales în unanimitate denumirea de Club 18.

Pe nesimțite ne apropiasem de ora închiderii. Restaurantul se golea iar aerul rece de afară năvălea pe ușa lăsată deschisă, înlocuind fumul de țigară. Secretarul a cerut nota de plată, a trasformat-o în documentul de constituire și ne-a cerut să semnăm în calitate de membri fondatori. Eram optimiști gândindu-ne la viitorul luminos pe care ni l-am asigurat. Nota de plată, devenită proces verbal, a fost îndosariată alături de statut și șervețel și astfel au fost create documentele Clubului 18.

 (De citit continuarea)

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey