Nicolae Coande
Anton Georgescu
Dan Năstasie

 
sus

Nicolae Coande

 

Și eu am fost în… Westfalia (3)

 

fundatia(Notele care urmează reprezintă impresii „la cald” din timpul celei de-a doua burse pe care am primit-o în deceniul trecut în Germania, oferită de Stiftung Kunstlerdorf Schöppingen, în iulie 2008. Vezi alte pagini de jurnal din acele zile aici.)

 

 

 

16 iulie

Ultima oară când am scris aici era în 13, de fapt (spun asta ca să nu par leneș, că nu am scris de atâtea zile! Dar cine mă „controlează”?). Între timp... am scris. Ba câte o poezie, ba am lucrat la un articol (da, dar nu la o carte, îmi zice unul mic și ascuns!), ba am jucat fotbal cu băieții. Azi mi-a apărut un articol în Cultura (despre cartea lui Negrici). Trei pagini. Grafoman. Nici nu știu de ce scriu asta, pe cine interesează, la cv nu-mi trebuie, să mă laud cu el nu am chef. Scriu ca să fiu și eu prezent în „dezbaterea de idei”. Asta era! Sunt snob! M-am lămurit. Dar nu mă opresc, deși m-am „prins” cum stau lucrurile cu propriul ego. Săptămâna viitoare public altul, despre Pandrea. Ăsta măcar are scuza că e mai... patetic, mai personal, deși îmi dau și acolo aere. Mă întreb când o să scriu ceva normal.

Dup-aia, am un articol despre Eminescu și mitul construit în jurul lui, ceea ce critică dl Negrici tare. Am scris și la ăsta mult și, bineînțeles, doresc să-mi fac cunoscută părerea. După care, tot în Cultura, sper să apară un pamflețel împotriva boului de Vadim, care l-a porcăit pe Mincu fiindcă a băgat în Panorama… sa poeți ca Petreu, Tartler, Coande, Baghiu, Cristian Popescu, Bănulescu, Nimigean... Am trimis deja articolul - deși Liliana m-a certat că-mi bag în cârd cu nebunu! Păi, eu ce sunt?

Fotbal. Am jucat trei cu trei (eu, Marius Hulpe și Alexander Edischerow, armeanul) împotriva nemților (M. Wildenhein, Simon Rummel și Achim Stegmuller). Eram ca în filmu’ ăla, cu prizonierii britanici care joacă în Franța împotriva fritzilor, numai că la noi nu jucau Pelé, Boby Moore sau Ardiles, iar pe noi nu ne păzea nimeni. Și nici nu evada nimeni. Închipuiri de poet care dă în bășică. După atâta vreme în care nu am mai lovit mingea mă și mir că am putut alerga atâta și chiar înscrie (tipii ne-au bătut oricum, erau mai mobili). Două zile de febră au fost prețul plătit pentru o dorință „slabă” de victorie. N-am avut teniși, de aia ne-au bătut. Sunt modest…

munsterSă notez ceva, să nu uit: Wildenhein încerca des în timpul jocului să dea „urechi”, „craci” cum se zice în fotbal, ceea ce spune ceva despre caracterul lui. Și noi făceam asta când eram copii, dar între prieteni. E un cinism la acest prozator destul de cunoscut aici, ceva grețos ce se poate citi și în atitudinea lui „crăcănată”. Pentru că am vrut să-i dau o replică, le-am marcat gol de la 30 de metri, aproape din poartă în poartă. Noi, latinii, iubim claritatea - și golurile.

Să nu uit: pe 15 i-am trimis micului napoleon Cipariu renga cerut pentru o altă antologie a lui referitoare la Trenul Regal. Iată „renga” (puțin cam laudativă, cred, prea „spirituoasă”):

Pentru Dan Cipariu, locomotiva Trenului Regal cu poeți -

Cum poate o locomotivă atât de mică să tragă
un Tren atât de mare?
Cum poate omul să ducă poezia
ca Infarctul
pe picioare?

Prostii…

17 iulie

Zi oarecare ieri, cu jour-fixe la sfârșit. M-am culcat pe la 1.30 și m-am sculat la nămiaz, cum zice poporu’. În felul ăsta nu mai scriu eu operă...

Am jucat și ieri fotbal, deși m-am încins mai puțin (unde mai pui că nu am o pereche de teniși în care să alerg și o fac în pantofi, alunec pe iarbă, nu am aderență, crampoanele sunt doar în mintea mea), am reușit să cad într-un șanț cu nămol, încercând să salvez mingea. Din tufișuri, iepurii râdeau cu sughițuri. Acum, m-am potolit (până îmi găsesc teniși).

catedralaPrimesc patru cărți de la Andrei Zanca, poetul care locuiește la Heillbronn, dintre care trei sunt traduceri din H.M. Enzensberger și R. Reschicka, iar una, de eseuri, e a lui. Într-un mail îmi spune că poezia mea tradusă, din Wind, Tabak&Alkohol, prinde bine aerul nemțesc al receptării, dar vorbește și de notațiile mele de la Langenbroich cărora le găsește merite (în țară, cu excepția Convorbiri-lor, cu o notă, și a Ramuri-lor, unde Lascu a scris o cronică, nici dracu’ nu s-a obosit s-o citească):

e splendidă cartea ta de notații ale fostului sejour în casa lui böll. sper că s-a bucurat de succesul și interesul cuvenit în Țară. cartea ta în germană este complet diferită, mi se pare, de textele tale în română... e mai mult în spiritul nemțesc, așadar, bine

întocmită: în klartext, cu modulațiile ludice și ironice pe măsură... sper la fel să ai succes cu ea aici, că văd că cunoști deja o groază de lume. eu unul mă țin deoparte de lumea literară de aici, deși am tot fost invitat. nu mă simt bine și la largul meu cu ei. la fel de mult m-a încântat și volumul tău de versuri. fiorul tragic abia perceptibil și deci cu atât mai genuin este mereu devansat de un ludus al grotescului și de feed-back-ul ironiei ceea ce îi sporește paradoxal prefigurarea.

A treia carte la care se referă poetul este fundătura homer.

Zanca pare un tip retras aici, nu cred că a cultivat prea mult lumea literară, deși are interviuri cu scriitori cunoscuți. O retractilitate de tip ardelenesc sau poate faptul că s-a autoizolat lucrând noaptea undeva, nu știu unde, în timp ce ziua își vede de literatura lui și de soția bolnavă de ani buni de zile. Sper să nu fiu leneș și să consemnez cartea lui într-o revistă.

18 iulie

Fugă la Enschede.

Am plecat, în sfârșit, în Olanda, cu Marius, tocmai acum când nu mai am bani. Cum am făcut prostia să nu dau contul deschis la Sparkasse celor de aici, de la Fundație, evident că ei nu au avut unde să transfere banii! Gafeur neîntrecut, acum mi-am asigurat câteva zile fără aproape nici un ban. Cei 250 de euro din țară s-au dus, sunt aici de aproape trei săptămâni. Cu puțină atenție, țineam o lună (zise unu’ econom).

Așadar, cu 20 de euro în buzunar am tulit-o cu Marius la Haek, cu un bus care ne-a lăsat la Gronau. De acolo, am luat un tren spre Enschede și am ajuns in Olanda în 15 minute! Nici urmă de lalele… Oraș simpatic, cu case tip-cărămidă-roșie, străduțe cochete cu magazine pentru femei (dar și pentru domni sexoși) și cu piațete drăguțe, chiar și sub ploaia care a căzut în continuu. La un mic bistro mâncăm un sandviș cu ceva și facem pași prin centrul orașului unde olandezele blonde, majoritatea grase, domină... aerul. Mai rar, dăm și peste câte un exemplar reușit, sexi, care ne aprinde imaginația. La plecare, Marius nu uită să intre la The Edge să-și ia o porție de „tras” pentru aici. Mi-a spus ce, dar am uitat, ceva ușor.

Prindem trenul de 19, dar fiindcă de la Gronau nu mai este nici un bus spre Schöppingenn, plecăm mai departe la Münster, după peripeții telefonice, de unde ne întoarcem abia seara, la 10, cu un autobuz, din fragmente. Ideea e ca în prețul aceluiași bilet, la ei sunt legate autobuzele și trenurile în circuit, nu e nevoie să iei alt bilet dacă sari dintr-unul în altul. Fascinant.

enschedeEi, poftim (seara, după ce am scris aici, găsesc într-un ziar un articol despre... sfârșitul lumii, prevăzut de chinezi, mayași și alții în 2012): Poporul olandez pare să fie cel mai panicat în fața sfârșitului bazat pe calendarul mayaș. Mii de locuitori ai Țării Lalelelor și-au construit deja buncăre, pe care plănuiesc să le umple cu provizii de alimente, și și-au achiziționat bărci, după cum a relatat recent ziarul olandez Volkskrant. Ei sunt de părere că Apocalipsa va începe cu scufundarea țării aflate sub nivelul mării, prin cedarea digurilor care o protejează, iar vina o poartă imigranții. „Guvernul continuă să lase străinii să se stabilească în Olanda. Se construiesc tot mai multe case, care apasă tot mai greu asupra solului. Țara se va scufunda din ce în ce mai mult, iar asta va da amploare inundațiilor“, este scenariul apocaliptic pe care l-a schițat o locuitoare a Țării de Jos.

Popor olandez, o să mai vin pe la tine, dar promit să nu-mi construiesc și eu o colibă pe malul mării tale (chiar așa, ce mare au ăștia?)! Fumează în liniște droguri, nu te voi stresa!

Citesc și că Dinescu a fost vizitat de Iliescu la Cetate, unde au depănat amintiri și au mâncat pastramă de rață făcută de poetul care își va deschide un restaurant și în Craiova. Și cum, n-a fost Solomon pe-acolo?

Culmea, în fotografia din ziar Dinescu dă mâna cu Iliescu în aplauzele scenografului Davidescu și ale actriței TNC... n-a că-mi scapă numele, pe care un forumist o confundă cu Ana Pauker! Mi-amintii, Leni Pințea-Homeag. Dar uite ce scrie Dinescu despre faptul că Ilici se retrage din politică (dac-o fi așa):

Bătrânelul care a ajutat mulți șoimi ai patriei cu ghiozdănele cu girofar să treacă strada pe roșu în aplauzele mulțimii se retrage din afacere, anunțându-ne că n-are chef să fie bicicletă după ce a fost toată viața locomotivă. Ca tătuc al socialismului cu față umană, probabil că s-a scârbit de sine însuși văzându-se la telejurnalele de seară ciugulind bomboane din aceeași punguță cu Dan Voiculescu în loc să țină discursuri la gura vreunei mine de cărbuni și să găurească cu degetul fantoma capitalismului care bântuie prin Europa de Est. Prin anii ’90, când am avut șansa de a păși în atelierul lui Corneliu Baba, maestrul a rostit o frază cu tâlc despre un elev al său ajuns un soi de primadonă a ortodoxismului de operetă: „Am vrut să fac din el un pictor și mi-a ieșit un țârcovnic“. Ei bine, și Ion Iliescu a încercat să facă din Adrian Năstase un nepoțel de-al lui Lenin, dar i-a ieșit până la urmă nepotul mătușii Tamara, ca să nu mai vorbim de șiragul elevilor ce s-au antrenat cu secera și ciocanul la dânsul în sufragerie ca să se poată întrupa mai târziu în oligarhi și patroni veroși. Ca să-și justifice metoda supraviețuirii în comunism, filozoful Constantin Noica m-a șocat în tinerețe cu un argument teribil: „Istoria a făcut pipi pe mine - fac și eu pipi pe Istorie“. În relația sa urinară cu Istoria, nu știu dacă Iliescu mai știe încotro să-și îndrepte jetul. (În căutarea mausoleului pierdut - Cotidianul,17 iulie)

Băi, dar lumea ce zice pe forumuri de Dinescu: că e tandru cu Activistu’!

19 iulie

casa cu ciorapiAm tot zis că-mi notez visele, dar la trezire le uit. De unele îmi amintesc și acum, erotice, vâscoase, altele sunt triste, cu oameni pe care nu-i pot ajuta, cu un regret amar pe toată durata lor. Din majoritatea nu îmi amintesc nimic, decât frânturi care nu se leagă.

Azi, în sfârșit, mi-a venit cardul de la Sparkasse. Sâmbăta! Când nu am ce face cu el, chiar dacă ar fi deschis nu am banii în cont. Luni sper să se rezolve ceva, altminteri sunt la ananghie, mai am doar 1,20E! Mi-a venit și nota de plată - deja! - 85E pentru cameră și 8,16E la telefon, din care doar 3,16 am vorbit, restul e... paușal! Bravo, nene! O să-l întreb pe Marius cum vine asta.

Săptămâna viitoare, dacă rezolv cu banii, plec la Münster să văd orașul, iar vineri, probabil, la Köln unde mă voi întâlni cu soții Jaeger. De-abia aștept să revăd Langenbroich, să revăd casa Böll și să văd în ce formă este infatigabila frau Ludwig!

Din țară aștept vești de la Lia să aud ce au făcut cu înscrierea lui Ducu la facultate (optase pentru Sociologie și Științe administrative). Aseară am vorbit puțin cu el pe mess, dar era cam târziu. Am aflat de la Lia că într-o lună s-ar întoarce acasă, e obosit. Cred și eu, după atâtea căpșuni și zmeură culese. Apropo de „studenți” (cum vor toți escrocii din Vest acum să ia la muncă în fermele lor), am citit un articol în Adevărul în care un grup de studenți români a fost ademenit de niște danezi pentru ceva de genul diplomă post-universitară și practică la o fermă-tip. Când colo, mizeria după lume, condiții de cazare ca la auslenderi, bătaie de joc, tineri disprețuiți și escrocherii care se fac cu acordul universităților din România. Țară de fraieri pe care șmecherii din Occident o „fac” ușor, fiindcă are cine să pună botul.

Să mă mai laud puțin:

drept să-ți spun am rămas uluit și foarte plăcut impresionat de calitatea revistei tale teatrale: înalt profesionalism, la clase depărtare de veninul care curge prin mai toate revistele din Țară... într-adevăr o realizare cu adevărat europeană... mă bucur... și firește te felicit, ca și pentru eseul despre Pandrea, extrem de interesant și cu rafinați „vectori” adiacenți...

Îi trimisesem lui Zanca și nr. 2 al revistei SpectActor și se pare că i-a plăcut, într-adevăr.

Bun, și ce mai face Germania? Nu primește mână de lucru din Est până în 2011, în ciuda faptului că e „penurie” de mână de lucru. Se pare că ar primi, totuși, personal calificat. Comisarul european pentru muncă și afaceri sociale, Spidla, a cerut Germaniei explicații. E simplu, nemții au o rată a șomajului foarte ridicată de vreo 10 ani încoace, de când fosta DDR suge fonduri uriașe, și vor să-și protejeze oamenii. Apropo, de fosta republică comunistă germană: femeile de aici fug într-o veselie în Vest, unde-și caută bărbați care să le ofere siguranță și chiar confort. Din ce în ce mai mulți bărbați din DDR rămân singuri. Soluția? Un exod masiv al româncelor și rusoaicelor! Știrea pe care am citit-o cu referire la acest caz zicea ceva despre slăbiciunea esticilor germani care nu ar face față noului tip de societate și care ar cădea tot mai des în alcoolism. Săracii, au făcut comunismul și acum sunt părăsiți pentru capitalismul vestic. Das leben ist hart...

cireseDacă citești poemul Limba țării, scris de H. M. Enzensberger, te lecuiești oarecum de senzația de „naturalețe” pe care ți-o inspiră o Germanie filtrată doar prin accesarea unei burse sau prin lectura unor ziare și cărți. „În montur-aurie a corectitudinii zăcem noi aici” - iată un vers care bate și acum destul de departe, de la data la care a fost scris, și având în vedere ce viza poetul: lașitatea unei țări care era despicată în două. Partea „bună”, bogată era tot atât de falsă prin nepăsarea cu care își construia un viitor din care lipsea partea „rea”, o țară, cum spune poetul „divorțată de ea însăși”, „ghiftuită de absenți”, cu „funcționari ai omeniei”, unde cu „spatele se merge spre bine.../ în veșnica primăvară a amneziei”. Un poem furios care a făcut din Enzensberger unul dintre acei poeți de netrecut cu vederea într-o vreme când, iată, poezie nu se mai putea scrie după Auschwitz! Cu atât mai puternic și premonitoriu este poemul cu cât a fost infirmat destul de repede de istorie, acum Germania e una, dar încă rămân anumite acute ale poetului care trece dincolo de cronologia istoriei: aceasta-i o altă țară decât alte țări...

Comentarii cititori
sus

Anton Georgescu

 

The Old Man and the Dog

 

The old man is like a crumpled doll,
his body played with by the time almighty
worn out like a stringy ball
or a mouse made of cloth, torn apart
by the sharp claws of a cat

His face is shady from stubs turned gray
his eyes are tired and dim
like he spent the night in a frenzy
with a hangover etched on his face
after partying with Death

I hate when my path crosses the paths
of old people
I hate their sneers of bonhomme,
their erect strut, their polite rectitude,
they expect a long, wide greeting,
a positive attitude
with a nicely shaped smile on display,
they seem constantly available
to make conversation,
Hello, they say
it’s a beautiful day!

Hello, I hear the old man say,
It’s a wonderful day, eh?
while his dog wags its tail
looks up at me,
with pitiful eyes, with eyesight frail
like cheering with his master
that soon you too
will be dead,
yoo-hoo!

I hate that I can’t say in return
Go away, leave me alone,
It’s not too long
Since I’ve been born!
That would counter
my disgust with the old man and his dog
the unexpected encounter
with my own timely destruction
lurking in the fog of a morning bore
on a lifeless street,
deserted, devoid of any action

The old man stares into my eyes
And smiles,
Like he knows something about me
that I don’t know
that’s the way
he looks at me
that’s the way
his dog looks at me
and I think
Gee!
This is gloomy.

And suddenly I realize
that in ten years from now
both the old man
and his dog
will be memories
in someone’s mind
if lucky,
and in twenty years
from now
I will be memories
in someone’s mind,
if lucky

And it dawns on me
that I am kin to the old man
and his dog
we share the same to be,
we are time neighbors,
huddled together under the tiny roof
of what people call being alive,
to please the Creator, arrogant, aloof,
life,
this eternity trickery,
this cosmic error,
this godly mockery,
too soon to collapse
in a silent implosion
of sunken memories,
of missed opportunities,
of unfinished trips,
of unspoken words,
of unkissed lips
And that makes me take pity
In the old man,
in his dog,
in me,
and that makes me say:
Hey,
It is indeed a wonderful day!

 

Technologically Advanced

 

The easier it gets
to reach the tip of mount Everest
in the heated, pressurized capsule
of a sleek flying machine
with a fancy dashboard,
full of flickering buttons
and a small tv screen
built with led technology
that shows you real time your wife, your kids, your mother, your dog
and then exclaim “God, I love my life!”
the less interesting place
planet Earth is,
just a flat cosmic object
in a flat universe,
surrounded by flat stars,
devoid of any challenges,
cleaned up of unknown beasts,
with all its boundaries charted to perfection,
all jungles accounted for,
all crevices cordoned with yellow tape,
or filled with styrofoam,
one left only with virtual adventures
on 3D screens
where nobody really dies
and nobody really lives

And all this
because we are getting
too damn technologically advanced

 

Divine Plan

 

I am a bag of meaty bones
a tank of body fluids
a fishnet of neurons,
an unraveled string ball of nerves,
and I know the plan when the mailman will ring
to pick up the expired package
of my life

But I don’t know
what’s the plan
for all my memories
and my loves
and my hatreds
and my joys
and my pains
and my mistakes
and my triumphs

All these memorabilia
collected from finished and unfinished trips
into the still unexplored park
of my existence,
caressed now
by the night’s cold hands

Nobody knows the divine plan
for the storage rooms
of our lives

Why so much secrecy? 

Comentarii cititori
sus

Dan Năstasie

 

Ultima zi de joacă, întâia zi de școală

 

Din spate venea un vuiet amenințător, ca un tunet prelungit pe vreme de furtună. Era de fapt un fel de tunet suprapus peste alt tunet, ca atunci când urechea se acordează cu frecvența joasă a descărcării statice din depărtare care înainte de a se stinge e acoperită de un alt trosnet electric mult mai apropiat, mai răspicat și de o frecvență mai ridicată, sunetul produs de ruperea unei crengi groase.

Mi-era teamă să mă întorc pentru că simțeam că toate privirile erau îndreptate în direcția mea și imaginea sutelor de ochi ațintite în ceafa mea îmi dădea fiori. Poate că e o exagerare, corect ar fi trebuit să spun că nu ei erau în spatele meu ci eu mă aflam în fața tuturor, cu ceafa expusă pentru că eram pe primul rând. Mă aflam în rândul din față pentru că acolo era plasată clasa întâi. Și eram în clasa întâi pentru că era prima mea zi de școală. Era ziua care sperasem că nu va veni niciodată. Ultima zi de joacă, întâia zi de școală.

Probabil că anxietatea mea fusese provocată cel puțin în parte de experiența școlară a lui Mircea, fratele meu mai mare cu patru ani, care tocmai încheiase ciclul primar și urma să înceapă clasa a cincea. La acea vârstă patru ani sunt o diferență semnificativă, eram generații diferite și priveam evenimentele de la altitudini diferite. Faptul că întreaga familie petrecea seri îndelungi la completarea temelor lui la desen, dezbătând înflăcărat ce culori să aleagă în completarea mozaicurilor geometrice făcute pe pagini de caiet de matematică, îmi lăsase deja un gust amar. Chiar și după ce culorile erau alese după dezbateri interminabile, Mircea nu reușea să coloreze pătrățelele fără să depășească liniile, așa că, adesea, tata sau mama trebuiau să completeze mozaicul. Uneori aveam impresia că o făceau chiar cu plăcere și doar mimau nemulțumirea. Problemele de matematică despre mere, pere și butoaie erau însă urîte de toata familia. Eu le uram din spirit de solidaritate. Nici măcar ziua serbării de sfârșit de an școlar, în care Mircea urma să primească premiul întâi ca un rezultat al efortului întregii familii, nu era un moment plăcut. Uneori coronița premiantului era prea mare și îi cădea pe gât, ca la Turul Franței, alteori uitasem să tăiem țepii trandafirilor folosiți sau uneori cărțile de premiu nu erau împachetate la timp, operație ce părea mai complexă decât achiziționarea lor. Dacă totul era pregătit din timp, reușeam cumva, totuși, să ajungem cu întârziere la serbare.

Întotdeauna m-a intrigat cum, involuntar și inconștient, devenim sensibili și detectam automat doar ceea ce ne afectează în mod personal, ignorând restul chiar dacă e mai important. În nici unul din anii precedenți nu remarcasem emisiunile de radio referitoare la începerea școlii, dar în anul respectiv mi s-a părut cel mai dezbătut subiect, poate chiar singurul subiect de pe unde medii. Cel mai mult mi s-a părut că se vorbește despre clasa întâi de parcă nu eu ci întreaga umanitate începea școala. Faptul că bolta cerească e o jumătate de sferă ne sugerează ideea că suntem în centrul universului și că soarele se învârte în jurul nostru. Involuntar, așa și acționam. Era 15 septembrie 1964 și eram foarte nervos.

Pregătirile începuseră de câteva săptămâni cu vizite la magazinele cu uniforme și pantofi. Probasem la nesfârșit uniforme care mă făceau să mă simt ca într-un sarcofag vertical. Cum totul era cumpărat cu două numere mai mari pentru că urma oricum să cresc, înotam în pantalonii făcuți, probabil, dintr-un material de covor și mă puteam întoarce stânga împrejur în pantofii noi de lac, fără să-i ridic de pe podea. O mare problemă a fost procurarea rechizitelor școlare pentru că nu știam de ce am nevoie dar nu puteam merge la școală fără un ghiozdan greu și plin de caiete și creioane. Alte discuții și dezbateri interminabile. Dar cireașa de pe tort a fost oribila șapcă cu cozoroc de carton care ar fi fost mai bun de semn de carte și pe care am cumpărat-o de la ceaprazărie. Nu cred că e întâmplător faptul că numele magazinului evoca parfumul cepii și farmecul prazului. Cred că de acolo le vine inspirația.

În orice caz, dacă m-aș fi întors în acea mulțime, aș fi avut de înfruntat privirile câtorva sute de fețe oarecum aliniate ca legiunile romane, combinate cu hoardele lui Attila, în ordinea vârstei și implicit a înălțimii, dar fără disciplina romană, ci mai mult lipsă de disciplina romană. În spatele meu aștepta aliniată în picioare, în ordinea claselor, întreaga școală.  Mai întâi cele patru clase de școală primară, în uniforme albastru deschis cu bluze cu pătrățele albe și albastre, apoi clasele intermediare în costume mai închise la culoare, băieții având cămăși cu pătrățele bleumarin și în final liceul în uniforme negre, funebre, și cămăși albe, de parcă liceul era un fel de cimitir cu servicii funebre zilnice, exceptând vacanțele, când nu erau înmormântări.

Cum eram complet naiv, needucat și nu arătam niciun fel de interes sau entuzism pentru școală, mama mea  a decis că am nevoie de un meditator și de câteva sesiuni introductive. Rolul pedagogic i-a revenit automat fratelui meu, absolvent cu succes al clasele primare. De comun acord am amânat cât am putut lecțiile, Mircea invocând ca motiv și faptul că, probabil, voi eșua cu sau fără meditații. În ajunul deschiderii oficiale a anului școlar n-am avut de ales, mama i-a cerut lui Mircea, categoric, să mă mediteze ca să nu merg la școală complet nepregătit și să fac de râs renumele școlar al familiei.

Am ales umbra unui dud sub care am plasat o măsuță mică și ne-am așezat ca pentru o partidă de șah, față în față. După ce și-a aranjat notițele și mi-a aruncat o privire severă, Mircea și-a început meditația cu un test. Cât fac unu și cu unu? Doi. Pot să mănânc o dudă ? - am întrebat. La școală nu ai voie să mănânci în timpul orelor. Dar nu suntem la școală, m-am opus, pot sa maninc cite dude vreau. Incepând să-și piardă răbdarea, fratele meu mi-a amintit că ceea ce facem e o simulare a școlii. Amintirea vremurilor în care mă convinsese, cu mare greutate, să consider că nasturii sunt ființe umane în jocurile de pe podea, era încă proaspătă și neplăcută. Cât fac unu și cu doi, a continuat, profesorul? L-am privit încurcat, răspunsul era îin afara zonei mele de confort. Unu și cu doi fac trei, a ridicat Mircea tonul, în mod didactic. Și acum fii atent, cât fac unu și cu trei? După ce a formulat întrebarea, fratele meu s-a rezemat de spătarul scaunului, dispus să aștepte cu răbdare, cam zece secunde. În privirea mea se putea citi exasperarea, eram mult în afara zonei mele de expertiză și nu eram deloc pregatit pentru matematici superioare. Considerând ora de meditație încheiată, resemnat, meditatorul a încercat o recapitulare. Cât fac unu și cu unu? Doi, am răspuns, cu siguranță. Și cât fac unu și cu doi? M-a prins din nou nepregătit. Care a fost întrebarea? Profesorul s-a ridicat în picioare și a părăsit umbra dudului, ducându-se țintă la mama, pe care a asigurat-o că sunt un caz fără speranță. Ce păcat, nu îi va fi ușor, a oftat mama mea, strângeți măsuța și pregătiți-vă să mergem la frizer.

Chiar și dacă aș fi avut curajul să mă întorc, în acea mulțime i-aș fi recunoscut cu greu pe puținii mei prieteni sau chiar pe fratele meu. În uniforme, cu toții arătam diferit, ca după o schimbare subită de personalitate. Toți băieții eram tunși proaspăt, lungimea părului fiind aparent principala problemă a educației comuniste. Opțiunile frizerului erau tuns zero, ceea ce ne făcea să semănăm cu un ou, care are forma unui zero, oricum, sau tuns cu breton, care era un zero precedat de o virgulă.

În rând cu noi, clasa întâi, era și tovarășa Călinescu, învățătoarea. Fusese învățătoare lui Mircea, care mă asigurase că e bună. Ne adresa priviri crucișe, încurajatoare, pentru că avea un ușor defect al privirii. La început mi-a fost greu să știu unde se uita atunci când intersecția privirilor nu era focalizată clar pe un punct, ci convergeau și divergeau imprevizibil.

Confuzia mea explică destul de clar și prima mea greșeala școlară, pe care am aplicat-o din prima zi. În prima pauză tovarășa ne-a dus în curtea școlii. Era  un spațiu larg, în totalitate acoperit cu ciment, cu excepția unui teren de fotbal, din zgură roșie. WC-ul era o clădire separată, cu acoperiș roșu. Tovarășa ne-a explicat căușadin stânga e WC-ul pentru fete iar intrarea pentru băieți e pe cealaltă parte. Cum din poziția în care ne aflam puteam vedea doar două uși, am înțeles că a douaușăe WC-ul pentru băieți. M-a surprins puțin că era o singură încăpere pentru o singură persoană și n-am întilnit niciodată vreun alt băiat, deși am folosit acea toaletă câteva săptămâni bune, până când mi s-a spus că e, de fapt, WC-ul învățătoarelor și că intrarea pentru băieți e pe o altă latură a clădirii. Poate că greșela mea a fost un semn că voi folosi WC-ul profesorilor aproape în întreaga mea carieră.

Cum nu aveam curaj să mă întorc, știam cel puțin că undeva, în grupul părinților, se afla și mama mea, ceea ce-mi dădea oarecare încredere în societate deși, în general, nu aveam motive de optimism. Eram în primul rând în fața intrării principale a clădirii liceului. O clădire modernă, al cărui designer fusese puternic inspirat de forma unei cărămizi. Între mine și intrare era o mică platformă accesibilă prin câteva trepte, care servea de podium improvizat.

Pe aceea mică scenă era un microfon și grupul profesorilor care priveau peste capetele noastre, dealurile îndepărtate. Păreau relaxați și bine dispuși și i-am invidiat instantaneu. Eu eram stresat și indispus. Dar tovarășa era în rând cu noi, ceea ce mi-a calmat puțin pulsul accelerat.

Nu știam cât de norocos sunt, în acel  moment, că aveam o învățătoare calmă și blândă, cu privirea crucișă. De-a lungul timpului ne-a cucerit prin tact, răbdare și înțelegere. Personal, cel mai mult m-a impresionat reacția tovarășei în incidentul cu scaunul, din clasa a doua, moment de vârf în amintirile mele penibile. Tovarășa Călinescu avea, la catedră, un scaun de lemn cu baza din placaj, care era totuși mult mai confortabil decât băncile noastre din scânduri. Devenise un obicei cotidian să ne așezăm pe acel scaun în pauze și marea competiție era cine-l ocupă primul. Abia ce apuca tovarășa să părăsească clasa că, fete și băieți, alergam ca o haită înfometată sa ocupăm scaunul. Tot exersând, devenisem un expert și perfecționasem o combinație de câțiva pași și o săritură în care mă roteam în aer cu 180 de grade și aterizam pe scaun în poziția corectă. Un adevărat campion. Într-una din zile m-am lansat din bancă în secunda în care tovarășa a ieșit pe ușă, am făcut cei patru pași abia atingând podeaua, am sărit spectaculos răsucindu-mă în aer și am aterizat cu forța pe scaun al cărui fund de placaj a cedat lăsându-mă să mă scufund într-o poziție ridicolă, ca și când aș fi căzut în scaunul de la WC.

Am rămas atârnând în rama scaunului, paralizat de rușine, și nimeni nu a râs deși cred că ar fi fost cazul. Fetele inventaseră un mesaj simplu prin care își exprimau dezacordul, acoperindu-și simbolic gura cu mâna, ca și cum ar fi încercat să frâneze o reacție naturală și m-am trezit înconjurat de o clasă cu mâna la gură, deși unii băieți rămăseseră mai degrabă cu gura căscată. La reluarea lecției am așteptat-o pe tovarășa învățătoare la catedră, în picioare, ca pe un eșafod, gata de execuție. Reacția tovarășei, pe care nici nu o puteam privi în ochi, de rușine și umilință, a fost o îmbrățișare caldă, prelungită, fără un singur cuvânt, în fața întregii clase. Știa că mă pedepsisem singur și incidentul nu a fost amintit niciodată.

Revenind la festivitatea de deschidere, știam că va fi doar o formalitate scurtă după care noi, cei din clasele primare, urma să mergem la localul nostru, o clădire veche de pe strada principală a orășelului Drăgășani, și acolo urmau să înceapă cu adevărat lecțiile.

Unul câte unul, câțiva vorbitori s-au perindat pe la microfon și, fiind foarte aproape dar mic de statură, trebuia să-mi dau puternic capul pe spate ca să-i pot vedea. N-am idee despre ce vorbeau dar în final a fost anunțat tovarășul Chelărescu, directorul liceului. Fratele meu mai mare, Mircea, mă avertizase că are un defect de vorbire.

Defect de vorbire e însă un eufemism. Discursul directorului suna ca o avalanșă de sunete metalice, foșnituri și trosnituri statice foarte asemănătoare cu un radio atunci când cauți un anumit post nou și nu îl găsești. Cu mare dificultate puteam identifica anumite cuvinte cheie ca repetent, corigent, sau tuns zero. Bietul om suferise o operație care îi afectase serios corzile vocale și vorbea cu ajutorul unui amplificator montat sub laringe. Amplificarea amplificatorului însa denatura sunetele și discursul nu era doar ininteligibil ci de-a dreptul terifiant. Sunetele robotice erau și mai distorsionate pe măsură ce tovarășul ridica tonul torentului verbal din care am distins doar folosirea repetată a cuvântului exmatriculare.

După ce făcusem oarecum față presiunii fețelor care mă priveau în ceafă, atacul verbal frontal m-a convins că am fost educat suficient pentru prima zi. Mă simțeam strivit și șifonat, extenuat din cauza emoției și a stresului. Rămăsesem cu gura căscată de mirare, cu capul mult dat pe spate, fascinat de particulele de salivă expulzate odată cu discursul fierbinte. Hotărîrea de a părăsi definitv și imediat sistemul de învățământ mi s-a părut logică și urgentă. Nu mă puteam mișca din rând fără a atrage atenția dar mi-am planificat evadarea așteptând momentul potrivit.

După aplauzele din final, clasa întâi a fost prima în mișcare, pășind încolonați spre ieșirea curții liceului. Tovarășa învățătoare era la sfârșitul coloanei, la câțiva metri în urmă. După primii pași împreună cu colegii mei, în mod brusc am părăsit grupul amestecându-mă cu ceilalți elevi, am pășit peste un rond de flori și strecurându-mă pe sub un lanț ornamental și am ajuns la grupul părinților. Privind în urmă doar când am ajuns în umbra ocrotitoare a mamei mele am văzut privirea uluită a tovarășei învățătoare, pe care gambitul meu o surprinsese nepregatită.

Vreau să mergem acasă, a fost tot ce am putut spune. Mama mea m-a luat de mână cu blândețe și am continuat să ne mișcăm în paralel cu clasa întâi care pășea încolonată pe stradă, urmată de întrega școală primară. Coloana elevilor se deplasa încet pe partea carosabilă și se întindea deja pe o distanță considerabilă. Părinții și cu mine pășeau în paralel pe trotuar. Unii elevi și unii părinți își zâmbeau sau își făceau cu mâna. Eu țineam mâna mamei cât puteam de strâns. Mi s-a părut că mama și tovarășa schimbă priviri complice dar nu eram prea sigur. Speram că la un moment dat mama și cu mine vom schimba direcția.

Privind clasa întâi de la distanță, o distanță cu un efect calmant mă făcea să mă simt în oarecare siguranță. De la distanță l-am identificat pe Dan Rariș, un băiat de pe o stradă paralelă, care demonstrase deja o mare pasiune pentru flori furând câteva zambile din curtea noastră doar ca să le miroase. Mai târziu am devenit buni prieteni și acum e căpitan de pompieri ca și tatăl lui. Cornel mi-a atras atenția prin părul lui neobișnuit de blond și statura impozantă. Nu cunoșteam nici una dintre fete dar grupul lor arăta ca o poieniță cu flori pentru că fiecare avea câte un buchet. Îl știam vag și pe Predescu, cu urechile lui de liliac și brațe lungi, de maimuță, dar un suflet minunat, și de la început Traian mi-a atras atenția fără să știu că între noi se vor declanșa o mare prietenie și o mare rivalitate.

În clasa a treia tovarășa ne-a cerut, lui Traian și mie, să organizăm echipa pentru meciul de fotbal al clasei noastre contra clasei a patra, pe terenul de zgură. Îmi place fotbalul dar niciodată nu am fost un jucător prea bun. Ne-am așezat pe iarbă și, pentru că îmi plăcea să desenez, am schițat o diagramă a terenului și pozițiilor fiecărui jucător. Apoi Traian ne-a sugerat să continuăm organizarea echipei cu planul pentru primul gol. Pe o altă diagramă am desenat pasele în ordinea logică, precum și golul care urma să fie marcat cu capul de către Bărănescu. Colegii mei  au aprobat documentul cu entuzism. Am mai desenat două diagrame și pentru golurile doi și trei, 3 – 0 fiind pronosticul nostru. Pe teren, după ce am început meciul, în afară de prima pasă, evident, n-am putut urma nici unul din planuri și am pierdut cu 5 – 2. Am considerat rezultatul o înfrângere personală dar Bărănescu m-a asigurat că al doilea gol a fost exact cum planificasem pasele pentru golul trei.

Clădirea școlii primare, cu două nivele, avea influențe arhitecturale victoriene, inclusiv un ceas imens, cu litere romane, la mezanin. Albul clădirii inspiră serenitate dar am devenit din nou nervos când am intrat înăuntru.

Din fericire tovarășa Călinescu nu părea grăbită să ne dea teme pentru a doua zi ci ne-a invitat în clasă cu multă răbdare, așezându-ne în bancă, unul câte unul. Am intrat în încăpere cu senzația că intru îmbrăcat într-un bazin de înot. M-a surprins că podeaua nu era udă când am fost așezat în prima bancă de pe rândul din mijloc. Atenția mea a fost temporar deviată când am constatat că stau în bancă cu un fluture. Daciana avea o uniformă foarte sofisticată făcută pe comandă, din mătase naturală de o un mov pastelat, cu volănașe și tot felul de accesorii care o făceau să pară că plutește elegant în aer când se mișca.

Am acceptat să iau un loc în bancă și pentru că încă o puteam vedea pe mama înușaclasei. Părinții ne adresau zâmbete și priviri încurajatoare și atunci am avut o revelație și o bruscă amintire a cordonului ombilicar. Câtușaera deschisă puteam respira, chiar și pe fundul bazinului prin acel imaginar cordon ombilicar. Mi-era teamă căușatrântită va rupe legătura și mă voi sufoca.

Dar în loc să închidă ușa, tovarășa a început să ne vorbească foarte calm și destul de încet, ceea ce ne-a făcut să ne liniștim și să ne concentrăm la ceea ce spune. După discursul metalic al directorului, vocea ei era un talisman. Părinții ascultau și ei iar mama era acolo. Învățătoarea avea un talent real de a spune povești, ceea ce m-a încântat. Nu era o femeie frumoasă, de statură medie dar plinuță, cu o coafură imposibil de clasificat și acea privire crucișă, aproape comică, dar știa să spună povești. După prima poveste, în loc de lecții, ne-a spus o altă poveste. Apoi ne-a anunțat că urmează încă una dar numai după ce părinții își vor lua rămas bun șiușava fi închisă. Eram deja curios ce poveste urmează și speram să fie una cu fluturi.

Mama mi-a promis că ne vom revedea în pauza mare,ușaa fost închisă și am plonjat cu capul în jos în educația școlară. Tactul și experiența tovarășei nu m-au făcut să uit că mă scufundasem în piscină dar m-au ajutat să plutesc la suprafață și, cu timpul, am început să înot și să-mi găsesc propria direcție.

Până la urmă, pentru mine, școala a avut două părți distincte și foarte diferite, prima zi de școală și restul de șaptesprezece ani. Datorită unei învățătoare foarte blânde și dedicate, m-am adaptat treptat și orele nu mi s-au părut, așa cum anticipasem, o pedeapsă. Privirea ei era crucișă dar înțelegătoare si mi-a dat multă încredere de-a lungul timpului. Defectele persoanelor interesante și bune devin caracteristici ale personalității lor și le înfrumusețează.

Vacanța de iarnă dintre 1989 și 1990 a fost mai lungă decât de obicei, a început într-o societate comunistă și s-a terminat într-o orânduire socială diferită, începutul democrației. Fiind eu însumi profesor de câțiva ani, reîntorcându-mă la școală în fața claselor mele, mi s-a părut absurd și de prost gust să continui unele dintre materiile sterile și inutile pe care le predam în mod obișnuit și, în schimb, am început să le spun elevilor mei... povești. Povești istorice, despre primul și al doilea război mondial, povești politice despre tratatele de la Ialta și Malta, povești despre NATO și tratatul de la Varșovia, povești reale despre istoria falsificată a partidului comunist, povești auzite la Europa Liberă sau Vocea Americii, povești despre Gorbaciov, glasnosti și perestroika și așa mai departe. Niciodată elevii mei nu m-au ascultat cu mai multă atenție, întrerupându-mă doar foarte rar, ca să pună întrebări. Puterea poveștilor e colosală și atunci am simțit-o mai mult ca niciodată. Stabilisem o relație foarte apropiată și personală cu o clasă de a 12-a și simțeam că elevii mei aveau încredere totală în ceea ce le spuneam, deși era aproape complet opus educației lor de până atunci. În ultima oră le-am cerut să scrie un mic eseu despre cum și unde se văd în zece ani, adică exact în anul 2000. Plănuiam să le restitui eseurile la întâlnirea de zece ani de la absolvire. La acea dată eram cu toții foarte optimiști, fără să anticipăm trasformările fundamentale din decada următoare. Și atunci, în acea oră,Adrian, care vroia să devină profesor de matematică, m-a întrebat care e, după părerea mea, cea mai importantă calitate a unui profesor. Am răspuns fără să ezit, cu un singur cuvânt, bunătatea, pentru că mi-am amintit-o instantaneu pe doamna Călinescu, învățătoarea mea din ultima zi de joacă și prima zi de școală. 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey