Nicolae Coande
Cornel Ducan
Toma Grigorie
Györfi-Deák György
Adriana Mihaela Macsut și Ștefan Grosu
Dan Năstasie

 
sus

Nicolae Coande

 

Și eu am fost în... Westfalia (2)

 

Notele care urmează reprezintă impresii „la cald“ din cea de-a doua bursă literară pe care am primit-o în deceniul trecut în Germania, oferită de Stiftung Kunstlerdorf Schöppingen, în iulie 2008. Vezi primele impresii, apărute în numărul trecut al Prăvăliei culturale, aici.

 

6 iulie

Ieri nu am scris nimic la jurnalul ăsta, preocupat să închei cumva articolul - lung cât o zi de post! - despre cartea lui E. Negrici. Îl trimit azi la corectat, Lilianei, dar și lui Flori Stănescu. Nu răspunde încă Rusiecki, cred că e în concediu. Va trebui să-i scriu lui Daniel.

În plus, eram vexat de faptul că nu mai aveam acces la net, dar s-a dovedit că nu era din cauză că aș fi descărcat niște foto în computer (așa credeam eu, mă simțeam vinovat). Era un fir tras, când am umblat la unitate. Viorel îmi atrăsese atenția că acolo ar putea fi buba. Încolo, nimic deosebit, o plimbare lungă pe câmp, dimineața și seara, în puncte cardinale diferite, cu iepuri țâșnind din boscheți și cu un grâu german atât de „gross“ că părea ireal.

Am băut singur aproape o sticlă de vin alb; cu cei de aici e greu să socializezi, deși par amabili, dar nu poți lega mai mult de câteva vorbe de politețe. Când îi spun Norei Mansmann să mergem la Enschede zice că nu are în plan așa ceva. Richtig...

Între timp a venit și Simon Rummel, compozitor și muzician-care-cântă-la-pian. Vorbesc cu el și pare de treabă, vesel, puțin „artist“ cu o pălărie micuță pe cap. Poză. Dar l-am auzit cântând și e talentat. Eu îmi pun muzica lui Marius Mihalache la țambal și mă prefac nepăsător la Beethoven. 

7 iulie (cred)

Nu am putut dormi toată noaptea, din cauza unor cheflii care au întins un cort undeva și urlă de două zile. Noaptea parcă sunt bestii, zbiară compact, ca demenții, pe o muzică înfiorătoare, de fanfară proastă, care arată ce ureche muzicală idioată au nemții rurali. M-am trezit pe la 11, după niște vise ciudate (nu-mi amintesc deloc la trezire).

Azi am reușit, în sfârșit, să ies cu bicicleta, una veche, dar încă rezistentă; am fost până la Horstmar, prin pădure și pe câmp. Era soare, sufla vântul și geaca ar fi fost bună. Excursie plăcută până la urmă, în România nu știu când aș fi ieșit, fie și așa.

Să încerc să-mi notez visele, sunt destul de stranii, deși recunosc și chipuri din țară. Mâine, herr Kock închide calculatorul, zice că e virusat. Astă seară trebuie să răspund la o ancheta a revistei Altitudini, ceva de vacanță.

Aseară am vorbit cu Buz pe mess, ușor ironic (ai luat-o pe urmele lui Baghiu, aluzie la plecările remarcabile ale lui Vasile la burse literare în Occident). Când îl întreb de ce n-o face și el, îmi spune că ar putea pleca la Alicante, cu Luminița, pentru trei ani. Asta da „bursuceală“...

De acasă, Ion îmi spune că au prezentat revista, cu interviul Angelei Molina, la TVR Cultural. I-au reținut chiar și numele: SpectActor. Sunt curios ce zice „grabnicul“ D.C.M., cel care era alertat că l-aș putea compara pe Cărtărescu „doar“ cu Minulescu. Ce interpretaci proști pot fi unii, care trec de hermeneuți calificați. Cu Daniel Cristea-Enache vorbesc despre cum putem publica articolul despre Negrici. Cristina e plecată. Îmi spune că a scris și el un articol în Romlit, dar nu-l pot încă vedea în internet, cei de acolo actualizează greu site-ul.

10 iulie

Zi oarecum pierdută. Aseară am întârziat la un spriț cu cei de aici, un jour-fixe programat cu... două ore înainte ca eu să aflu. Am fost 14 inși, iar pe la ora 3, în noapte, mai eram doar doi-trei. Conversație agreabilă cu Marius Hulpe, tânăr și vesel poet german, cu nume de moldovean (maică-sa a fost căsătorită cu un moldovean, a divorțat dar și-a păstrat numele, tatăl său natural e iranian), publicat cu un volum de versuri la editura „Ammann“, acolo unde a apărut cândva și Mircea Dinescu - și Blandiana, cred.

M-am trezit mult după amiază, dar greoi, fără să pot face ceva, decât să picotesc în fața calculatorului, la o tacla în țară cu amicii. Au trecut aproape două săptămâni de când sunt aici și nu am scris nimic, în afara unor texte pornind de la cartea lui Negrici. Nimic pentru mine, pentru că încă nu reușesc să mă pun în situație. Uneori sunt limitat chiar de lipsa mea de voință de a face ceva.

A apărut în Cuvântul Libertății un articol cu ditamai poza mea. Semnat de Magda, în care se povestește că sunt în țara lui... Goethe. Numai că Goethe nu a prea stat în Westfalia, ci la Weimar (cred). Unde o fi Weimar?

Liliana, decepționată că nu găsește bilete ieftine, crede că se va duce la mare mai degrabă decât să vină aici. O să-i găsesc eu, descurajează prea repede.

 

11 iulie

Dificil, într-adevăr cu biletele de avion, prețul lor a crescut brusc (e vară) și găsirea unui preț bun e îngreunată.

Azi m-am trezit târziu (parcă m-am trezit vreodată devreme!), am făcut un duș, am mâncat ceva și... hop la mess. Liliana îmi scrisese de câteva ori, dar mai târziu e de negăsit.

Corectez celălalt articol pentru Cultura (De câte mituri e nevoie pentru sfârșitul lumii?), navighez pe internet și la 14 mă duc la Sparkasse să-i dau cartea de poezii traduse în germană promisă domnișoarei Corinne Börger, cea care mi-a făcut recent un cont pentru bani. Surprinsă, îmi mulțumește, și mă întreabă dacă trebuie să-mi returneze cartea! Păi e cadou, fac eu încurcat... Cu ocazia asta aflu, din urarea ei, că ne pregătim iar de week-end! De când sunt aici, sunt mai mereu confuz în ce privește data în care mă aflu.

Aseară am cunoscut-o pe mama lui Marius. A venit pe la el și când a intrat aici, unde sunt computerele, m-a salutat: „Ce mai faci?”. Cu accent german, dar plăcut să auzi pe cineva vorbind în românește, cât de cât.

12 iulie

De două săptămâni nu mă mișc din locu-ăsta. Îmi cunosc prea bine felul, o anume lentoare. Mai târziu regret că nu am fost mai activ (nicht aktiv, cum scrie pe mess, când titularul nu e acolo). Mai târziu, în România. Dar sper să „mă scot” săptămâna viitoare, când, fie ce-o fi, mă duc la Enschede, iar în weekend la Köln și Düren, să-i văd pe Achim și pe frau Ludwig. Marga e plecată în concediu, dar cu ea m-aș duce la Kommern, la Dan Lupu și Mirabela Dina - de-or fi acasă și nu în America Latină, cum auzisem.

Scris câteva poezii, facile, doar una mai răsărită (Musca), despre cum termină românii cu oarece faimă literar-culturală în Occident: cu spaima morții exprimată în ultimele zile în limba română. Moartea e o muscă venită dintr-un lan galben de maci...

Liliana în alertă cu găsitul biletelor de avion. E vară, companiile au ridicat prețurile și nu mai sunt chiar așa ieftine ca atunci când am găsit eu pe net. Totuși, după îndelungi căutări, găsește ceva la Dortmund, preț acceptabil, iar orașul e aproape de Münster.

Caut facultăți pentru Ducu, aflat în Anglia, la muncă, să-și ia mașină. Facultatea lui îl va declara… repetent, nu s-a prezentat la examene, nici măcar pe sem. I, deși am insistat atâta. Acum vrea la... comunicare, el care este un introvertit. Să vedem. Din țară, Lia vrea bani pentru o excursie în Muntenegru (i-am promis 4 mil.). Îi voi mai da 2 pentru înscrierea lui Ducu la o facultate (depunerea unui dosar este 1,5 milioane, e delirant ce pot face facultățile ca să facă rost de bani, nu mai vorbesc de corupția care domnește acolo).

Săptămâna viitoare apare articolul despre cartea lui Negrici în Cultura, urmat, sper, de un altul în care polemizez cumva cu el pe tema mitului EminescuDe ce nu pot fi scriitorii români liberi - iată, din cauza lui Eminescu!

Acu’ văd că vreo trei zile nu am notat nimic - ce-oi fi făcut? Nimic, bineînțeles.

Trebuie să notez că acum citesc la cartea Doinei Jela despre Monica Lovinescu. Poate puțin cam patetică, cum îmi spunea ușor malițioasă Flori Stănescu din țară, dar cartea e bine scrisă, cu oarece măiestrie literară, cu bune observații psihologice (mai lasă-mă Jela cu psihanaliza! - îi tot spunea M. Lovinescu), cu o bună polemică în subtext (Liiceanu, în special, e vizat, dar și Goma pe care vrea să-l facă mai negru decât este, dar, elegantă, M. Lovinescu nu îi dă apă la moară!) și e un document important despre ultimele zile ale M. Lovinescu în acel spital, Lariboisiere, parcă, înainte de a fi dusă într-un mouroir (Dumnezeule, numai cuvântul ăsta te face să nu vrei să trăiești momente din astea, cu decrepitudinea fizică a unui spirit cândva atât de viu, de polemic). Ce mai, cartea Jelei e bună și și-a atins scopul: te face să vrei să citești cărțile necitite ale Monicăi Lovinescu și ale lui Virgil Ierunca. De câteva ori m-am pomenit înduioșat de cele ce se întâmplau acolo, în alchimia vieții care dă o bătălie aspră cu moartea! Deși Jela a trecut cu nepăsare pe lângă cartea mea de poezie de la Curtea Veche (nu își mai amintea că i-am trimis-o spre susținere în fața lui Arsene!), îi voi scrie să o felicit pentru cartea asta.

Jela trebuie să fi fost vexată și de faptul că în toate notele de presă apărute despre moartea M. Lovinescu cei la care se făcea referire erau constant Liiceanu și Patapievici, în timp ce ea o îngijise cu devotament câteva săptămâni până la transferul ei în acel mouroir. E și o revanșă cartea asta (ca în scena în care făcând apel la Patapievici pentru decontarea unui bilet de avion, când mergea la M. Lovinescu, acesta îi spune că o va face, din „prietenie pentru Monica“. Dar de ce din prietenie - remarcă Jela, așa ceva este mai degrabă o datorie, pentru a conchide: avem cuvintele mai mari decât inima...

Totuși, nu știu de ce simpatia mea merge mai mult înspre Virgil Ierunca! Monica Lovinescu mi se pare uneori prea „monitor“, cred că mi-era și puțin frică de ea, de aia! Cui nu i-a fost, deși eu nu am avut de ce să stau în fața ei? De la Ierunca, căruia i-am trimis prima carte de poezie (poate și pe a doua) am o carte poștală trimisă din Rue F. Pinton pe adresa de pe Ipotești 31. Mă laud și eu cu ea...

Îmi amintesc că pe când eram la Cuv. lib. am vrut să fac un interviu cu ea, când am aflat că mama ei era de la Crușeț, un sat pe lângă Craiova (ce comună o fi?). Dar am ezitat - mi se părea că o voi agasa - și până la urmă am renunțat. Asta mai lipsea, Monica Lovinescu în ziarul lui Mac!

Mă gândesc să țin un jurnal în contrapartidă, ca afaceriștii dubioși care țin dublă contabilitate. De ce? Pentru că într-unul pot să scriu ce scriu aici, iar în celălalt să scriu ceea ce nu pot... scrie. Adică ceea ce-mi poate folosi la literatură, ceva cu care să mă confrunt. În fond, lipsa de forță a unui scriitor într-o carte e dată de lipsa de curaj în confruntarea cu sine însuși. Când vezi o carte slab scrisă, fără miză, trebuie să-și dai seama că autorul e un fricos, n-a avut curaj să se autoscruteze și să-și exorcizeze proprii demoni.

Și ce aș scrie în Jurnalul ăla? Ceva de genul că mi-ar plăcea să rămân aici în Germania și să nu mă mai întorc în țară. Mare curaj, ce să zic... 

Comentarii cititori
sus

Cornel Ducan

 

Fals jurnal de cercetare întru Căluș

 

calusSuntem în 23 iunie, în ziua de Rusalii, adică, și vremea pare să fie bună. Ar fi trebuit să plecăm la ora 7 spre Osica de Sus, dar asta se va întâmpla după o jumătate de oră când, în fine, Marius Dobrin, pe post de driver, descinde în Craiovița și ne îmbarcă pe mine și pe Anișoara Bălan, colega mea de la muzeu și cameraman de ocazie. Pe Nicolae Coande îl preluăm din cartier; urcă și el în Cielo și, astfel, se completează echipa. Spre Osica de Sus drumul este simplu: de la Balș la dreapta apoi tai în linie dreaptă câmpia și loturile osicenilor. Pe drum întâlnim zeci de căruțe cu cai frumoși dar cam abrași. Poetul Coande simte nevoia să ne sună că în ziua de Rusalii este târg mare la Osica, ceea ce explică numărul mare al căruțelor de pe șosea. Cât privește întrecerea bidiviilor, cu atelajele lor cu tot, și tot pe șosea, motivația poetului N.C. este tot atât de concisă: la târg oamenii se mai și cinstesc cu adălmașe și, în plus, firea ambițioasă și aprigă a locuitorilor… Băi, Cornele! Cum sunt osicenii așa le sunt și caii! Constat că N.C., ca întotdeauna, trebuie să aibă dreptate.

in curteCând ieșim din câmpie și intrăm pe primele ulițe ale așezării, trebuie să oprim  mașina pentru că avem Călușul în fața ochilor. O ceată de tineri, mai ales, viguroși și puși pe treabă, adică pe jucat. Nu lipsesc nici 'steagul', nici semnele vegetale, nici clopoțeii. Costumele sunt curate, păstrează culorile specifice: roșul și albastrul; pălăriile de asemenea, dar aici panglicile sunt viu colorate! Nu zăbovim prea mult pe lângă călușarii din Șopârlița pentru că ceata de la Osica de Sus își începuse și ea reprezentațiile, în târg mai întâi, iar acum, să fie ceasurile cam opt și jumătate, sunt prin sat. Așa ne informează N.C., după o discuție cu Jean, fratele lui, care este chiar vătaful cetei.

Suntem conduși pe ulițele comunei, unde spațiile și atmosfera ne transmit și nouă că suntem, într-adevăr, într-un timp sărbătoresc sau, cel puțin într-o altă spațio-temporalitate. Este adevărat că la ora 9 lumina de la Osica apare densă, are consistență și, parcă, învăluie toate contururile.

Ceea ce remarcăm, de la început, este faptul că ceata nu are…Mut. Lipsește, prin urmare, 'personajul' ludic care animă ceata și care creează frecvent momentele comice. În rest, însemnele principale sunt la locul lor și în stricta lor funcționalitate.

steagSteagul este înalt, așa cum trebuie; și împodobit cu pelin și usturoi. Pre vremuri, pe steag se mai punea busuioc dar șifrunze de nuc, adică tot atâtea vegetale cu rol protector și vindecător. Să nu uităm să adăugăm că nu lipsește nici ștergarul alb sau batista frumos brodată și cusută. Un membru al călușarilor, ceva mai în vârstă, mi-a mărturisit că înainte lemnul steagului se lua dintr-un loc anume, că se presăra sare pe locul tăieturii și că, de regulă, creanga era de alun, adică dintr-un arbore cunoscut pentru funcțiile sale apotropaice. „Dar acu', a continuat interlocutorul nostru, datinile astea nu se mai păstrează…“

Cât privește costumul călușarilor din Osica de Sus este, ca principiu, un costum bărbătesc de sărbătoare, compus din cămașă cusută, în special, cu motive florale, geometrice, cu râuri, uneori, de culoare roșu, albastru, verde și din pantaloni. Însemnele specifice ritualului în costumul călușăresc sunt fustanelele și betele încrucișate peste piept și spate. Nu lipsesc de la brâu batistele asemănătoare ca formă și decoruri cu batistele de ginere. Din costum mai fac parte, desigur, pălăria, jambierii și opincile. Costumul călușarilor de la Osica de Sus nu este foarte vechi dar păstrează, totuși, toate elementele tradiției.

În acest context ar fi necesar, credem, nu să facem o descriere liniară a ritualului in sítu ci să vedem, mai degrabă, ce-a mai rămas din el pentru că, să nu uităm, Călușul oltenesc este o emblemă identitară care a fost deja înscrisă pe lista capodoperelor patrimoniilor imateriale alcătuită de UNESCO.

opincaÎn acest sens, deși nu suntem nici coregraf sau muzicolog, ci doar etnograf și, din când în când, etnolog, putem să afrmăm, pe baza informației directe, că repertoriul de dansuri s-a subțiat până la jumătate, dacă nu cumva chiar mai puțin dar, din fericire, se mai păstrează încă jocurile cu sens ritualic și cu puteri vindecătoare, precum și alte acțiuni care vizează aceeași eficiență apotropaică sau tămăduitoare. Ne referim la 'jucatul' copiilor și la 'săritul' peste copii în scopurile enunțate mai sus. Care va să zică încă se mai păstrează și la Osica de Sus credința în 'puterea' călușarilor și a dansului călușeresc întru vindecarea și proteguirea copiilor care, cel mai adesea, sunt amenințați sistematic de forțele malefice din această perioadă: ielele sau șoimanele. De aceea, așa cum spuneam, toate obiectele simbolice ale Călușului se circumscriu protecției dar și fertilității sau fecundității.

Au dispărut, însă, din câte am constatat, actele, să le zicem, mitice ale Călușului; ne referim la 'legământul' steagului și la 'îngroparea' acestuia, precum și la normele de puritate ce trebuiau păstrate înainte, în timpul și până la 'desfacerea' Călușului. Aceste norme se refereau la interdicțiile sexuale, la păstrarea portului, la încartiruirea și la respectarea ierarhiei cetei.

vatafDin fericire, după atâtea obliterări și chiar 'extinctii', Călușul încă are sens comunitar. Și am remarcat asta la Osica de Sus, în chiar 'patria jocului'. Călușarii sunt primiți, sunt puși să joace, sunt apreciați, cinstiți și…plătiți. Nimic nu este imuabil. Totul se schimbă. De la ritual, la spectacol de divertisment, nu este decât un pas… cultural și social.

Eu unul m-am bucurat că la Șopârlița, la Osica de Sus și în multe alte așezări oltenești, chiar și pe străzile Craiovei, s-a jucat Călușul.

 

Simt nevoia, în final, să-i mulțumesc lui Nicolae Coande pentru ospitalitate.

 

Comentarii cititori
sus

Toma Grigorie

 

Bate secunda

Bate secunda -
clopot al timpului
care moare cu fiecare ticăit al inimii
Stau încovrigat pe situație
precum cățeaua când se suie în târnă
à la Sorescu
Număr oile să chem somnul
dus după moarte
Leul se-ncruntă la euro
acesta fuge un pic până în zona lui
dar se întoarce negreșit mai umflat
Minciunile se triază
una albă una neagră
în urnele parlamentare
Economia duduie merge de la sine
i-au pus cârje noi
Avem o balanță financiară super tare
stabilește milimetric
cu cât coboară sărăcia
când averile nesimțite urcă în tavan
Bate secunda - clopotul timpului
eu bat monedă calpă în această pagină
care moare odată cu mine.

 

Motiv de continuitate

Pășesc pe apele timpului
de pe un pod pe altul
de pe un an pe altul în
zona cristică
Reînvie speranța odată cu lumina
pe care mi-o pune în priviri Mântuitorul
cu moartea pre moarte călcând
Luna florilor
își desface petalele peste lume
Nectarul vieții picură stele
din ceara topită
Credința - pasăre albă
bate cu ciocul în ferestre
dăruind fiecăruia un ou roșu de sânge
Cuiele de pe cruce înmuguresc
învingând fărădelegea
Fiul lui Dumnezeu ne învață
să privim moartea în ochi
ca pe un motiv de continuitate.

 

Mă simt responsabil

Cobor adeseori din nacela
balonului de săpun al reveriei
schimb hainele cu cele ale unui homeless
Îmi pregătesc culcușul
în nișa unui spate de bloc insalubru
Las frigul să pătrundă până la osul frunții
Deși îi împrumut hainele trențăroase
cutia de carton cărămida drept căpătâi
nu-i pot în niciun fel subtiliza
nici simțurile nici gândurile
Înfrunt cu stoicism dizgrația vieții celui fără de casă
terorizându-mi imaginația empatică
Încerc în van să trec pragul dincolo spre destinul lui
care nu mă primește
Pun un franc în mâna întinsă
pentru sticla lui de alcool
care îi amorțește sufletul
pentru coaja de pâine pe care o împarte cu comunitarul prieten
Sunt vinovat pentru patul curat
și pentru perna moale
pentru cina caldă
pentru dușul în care îmi spăl mustrările de conștiință
Mă simt direct responsabil. 

Comentarii cititori
sus

Györfi-Deák György

 

Rusaliile Crăciunițelor

 

La cea de-a XXX-a ediție a Festivalului „Călușarii”, organizat în mod tradițional de Sânziene (Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul), a stârnit senzație spectacolul oferit de echipa crăciunițelor din satul Piscu de Vale, comuna Dor-Împădurit, județul Minunați.

Să începem ierarhic și organizat. Întâi, directorul festivalului (anul acesta, internațional, că a răspuns la invitație și o formație de peste Prut, din raionul Sorcova):

- Domnul Silvestru Dămblăgilă, metodist la Centrul European de Afirmare și Promovare Antropologică.
- Căluțul este un dans dramaturgic...
- ...taumaturgic, se aude din spate o voce gravă, à la Andrei Pleșu.
- Adică e un joc contra Rusaliilor...
- ...rusalcelor...

Îi fac semn lui Vali să taie înregistrarea, apoi ne holbăm cu toții la individ. E un ochelarist în cămașă boțită de transpirație, cu sprâncene umflate, burtos, bărbos, chelos și roș la nas. I se citește pe chip dorința de a lămuri, se vede că știe multe și, mai ales, că știe ce spune. La fel de limpede, se deslușește că-i după a doua cinzeacă de vinars. Directorul își aranjează nodul de la cravată și-l repezește:

- Dom' profesor, nu mă bruia, că mă fac pară și pleacă autobuzul fără dumneata, mă jur că rămâi aici până la a trei'și'una ediție.

Respiră adânc, apoi ni se adresează ceva mai calm:

- Domnu' reporter, putem continua?

Cameramanul aprobă din cap. Lămurit, reprezentantul C.E.A.P.A. continuă:

- Așa cum bine știm, e Ielele, fecioarele fermecate, pe care-l joacă vara în poieni. Adică ele dansează și-i înnebunește pe flăcăul care trage cu ochiul. Îi damblagește și atunci nu se face bine, până vine ceata de feciori jurați să ducă viață curată, și-l hopăie, și-l tropăie, ca să se vindece.

Evident, omul e emoționat și tulburat. Îmi retrag microfonul și-i zâmbesc:

- Vă mulțumim pentru interviu. O să vă căutăm din nou.

Ne strecurăm cu greu prin mulțime. Vali duce camera pe umăr. Ca tot omul pățit, ține cealaltă palmă pe geantă, să nu se strecoare vreo mânuță înăuntru și să rămână fără filtrele de polarizare. Publicul aplaudă în extaz. Unii, fără să știe că aparatul e oprit, zâmbesc fericiți și ne fac semne. Ne apropiem de scenă. Grupul de dansatoare îmbujorate care ne-au atras atenția tocmai coboară, strecurându-se fericite printre colegii fotoreporteri înșiruiți pe buza scenei. Fetele s-au costumat în roșu și poartă tradiționalele fesuri de Crăciun pe cap. Ne înscriem pe o traiectorie de intercepție, dar ele ne îndrumă către un bărbat între două vârste, în jurul căruia se grupează curioase.

- Sunt Vladimir Tzeparu, directorul căminului cultural din Piscu, se prezintă el.
- Veniți de departe? mă interesez și ne mărturisește că au călătorit mai multe sute de kilometri într-un vechi autocar înfierbântat, pe drumuri pline de hârtoape și de praf, pentru a participa la cel mai popular eveniment al formațiilor artistice de amatori. Le încurajează pe fete să nu fie sfioase, să răspundă și ele la întrebări.
- De ce ați ales să fiți crăciunițe?
- Inițial, am fost și noi călușărițe, ne răspunde o pistruiată roșcată, dar după ce am ținut spectacolul în seara de Crăciun, baciu Loți a mustăcit către noi și ne-a zis cu lacrimi în ochi: „No, ștroame pamperșițe are moșul.”
- Vasile Lorințeanu, intervine conducătorul ansamblului, este liderul de opinie al colectivului de agricultori din Piscu de Vale.
- Atunci ne-am gândit că trebuie să facem cumva, să fie diferit, dar să fie și distractiv, să îmbinăm tradiționalul cu modernul.
- Stiți, la noi în sat se nasc mai mult fete, se bagă o bălăucă în vorbă.

Replica sosește de la o minionă negruță și iute ca piperul:

- Ba avem și băieți, da' n-au putut veni cu noi, că joacă fotbal, e Cupa Văilor și au meciul de calificare contra echipei din Bulgari.
- E prima dată când veniți aici? schimb repede subiectul.
- O, nu! sare pe mine corul de voci. Da, ne place, ne-am făcut prieteni, știm că ne întâlnim aici.

Culoarea roșie dominantă a echipamentului îmi sugerează o idee.

- De ce nu v-ați făcut majorete? le întreb curios.
- O să răspund eu, intervine Vladimir Tzeparu. Pentru că nu există decât un singur festival de acest gen în țară, undeva în județul Zalău. Nu zic, e bună pălinca de Sălaj, dar nu e pentru domnișoare. Pe când așa, cu călușărițele, acum cu crăciunițele, am putut merge pe la toate manifestările artistice din sezonul estival. Am avut un program încărcat, am prins chiar și câteva zile la mare, la Costinești, apoi vom fugi pe Muntele Găina, de acolo la Slănic Moldova. Străbatem și vedem lumea.
- Aveți mare succes la public, constat cu un entuziasm mai mare decât mi-ar permite profesionalismul. Ce să-i faci, sunt fete tot una și una!
- Ideea mi-a venit în chip de ajutor providențial pentru aceste tinere, mărturisește domnu' Vlăduț. Știți cum e Crăciunul la noi, cu zăpada până în pod și lupii pe acoperiș. În sala de spectacol e foarte frig, ca-n decembrie, iar la repetiții fetițele tremurau de frig, că nu purtau pe ele decât opincile și iile, așa, să se vadă că-s frumoase și sănătoase, „menta sana in corpore sanie”.

Bine că nu-i profesorul ăla băgăcios pe aici. Să am grijă, să tăiem citatul la post-procesare.

- Nu-i mare lucru să coși un brâu cu bretele tricolore încrucișate, să-ți pui zurgălăi la cioareci și o pălărie cu pompoane pe cap, așa că am ales să bag „Călușul” în repertoriul festivității, pentru că-i un dans românesc, cu tradiție - și-i foarte dinamic, cu mare consum de energie, așa tinerele se încălzesc singure pe parcursul programului. Doamne ferește să facă vreuna pneumonie, că n-avem nici doctor, nici asistentă, iar Lucreția Lucăi, bătrâna moașă, a îmbătrânit și nu vede deslușit, îi vine greu să înfigă acul de seringă în poponeața omului.
- Dar de unde ați învățat dansul?
- Io, se mândrește directorul, am știut pașii, că m-a luat Ceaușescu la armată în Insula Mare a Brăilei, împărăția cucuruzului, unde am nimerit laolaltă cu oltenii, băieți foarte buni, cât timp nu vorbești ungurește cu ei. De la ei l-am învățat și l-am adus acasă, la noi.
- Vă mulțumim și vă urăm mult succes în continuare. 

Comentarii cititori
sus

Adriana Mihaela Macsut și Ștefan Grosu

 

Nevoia de etică aplicată
(o prezentare a antologiei Aspecte ale eticii aplicate în limitele cunoașterii,
Editura Rovimed, Bacău, 2013)

 

eticaEtica reprezintă o ramură a filosofiei ce studiază conduita morală. Se împarte în două părți: etica normativă și meta-etica. La randul ei, etica normativă se divide în două subdomenii: teoriile etice și etica aplicată. Teoriile etice oferă răspunsuri la întrebări existențiale de genul: ce este corect din punct de vedere moral, când este o acțiune bună sau rea, care sunt valorile sau principiile la care trebuie să adere o persoană. Etica aplicată a apărut în anii '60 în SUA, în contextul mișcării de emancipare a femeilor și al mișcărilor contra discrimării rasiale. Se dezbat aici probleme morale specifice precum avortul, pedeapsa cu moartea, protecția mediului, drepturile animalelor, eutanasia, sinuciderea, drogurile, prostituția etc. Denumirea însăși arată faptul că este vorba de încercări de punere în practică a unor teorii etice precum etica legii naturale (sau altfel spus morala naturală), kantismul, utilitarismul. Începând cu anii '70 apare în cadrul eticii aplicate un nou domeniu numit bioetică, impus de nevoia de conduită morală în cercetarea și practica medicală. Meta-etica are drept scop studierea naturii etice și, de exemplu, pune întrebări cum ar fi: care este conduita corectă în momentul în care o acțiune este morală sau imorală, există adevăruri etice universale sau acestea sunt relative în funcție de individ și mediul cultural, o acțiune trebuie descrisă obiectiv sau subiectiv? A fost scris acest excursus despre etica aplicată spre a pune în temă cititorii cu tematica dezbătută în cartea Aspecte ale eticii aplicate în limitele cunoașterii (Editura Rovimed, Bacău, 2013, coordonatori: Leria Ileana Boroș, Ștefan Grosu, Adriana Mihaela Macsut, Sorin Tudor Maxim; prefață de  Principele Radu al României  și Prof. Univ. Dr. Sorin Tudor Maxim). Întrebarea pusă în aceată carte este dacă se mai poate vorbi despre etică într-o lume ce pare haotică! Provocarea viitorului este dată de singularitate prin invenții „ce vor configura saltul tehnologic prin care homo-sapiens va ajunge la o minte-uploding în care inteligența biologică se va uni cu inteligența computațională, iar viitorul care se deschide astfel este greu de imaginat” (Ștefan Grosu, p. 222) dar cercetătorii din acest domeniu pun o limtă etică enuntând Principiul Apoteozei care evidențiază „perspectiva creșterii infinite pentru fiecare ființă umană -… în minte, în inteligență” (Eliezer S. Yudkowsky, Principii singularitene, în Kogaion.Magazin, 12.01.2013; autorul este cercetător la 'Singularity Institute for Artificial Intelligence', Palo Alto, California).   

Societatea autohtonă „are de făcut un pas înainte: dobândirea încrederii și respectului de sine” (Principele Radu al României, Partea Noastră de răspundere, p. 11). Aici intervine rolul dezbaterii de etică aplicată: „mărturie că există semne ale unei prezențe active în viața cetății a unor tineri - și chiar a unora mai puțin tineri, dar care și-au păstrat încă neștirbit entuziasmul specific acestei vârste - stau lucrările cuprinse în prezentul volum, ce își propun, fiecare în parte, în limitele domeniilor de competență ale autorilor lor, să pună în acord de o manieră concretă teoria etică și practica morală” (Sorin Tudor Maxim, Cuvânt înainte, ., p. 7).

Volumul debutează cu o tematizare legată de etică și responsabilitate: „O punere în temă a responsabilităților noastre în lume, unde fiecare pretinde dar este prea puțin dispus să ofere, se realizează prin intervenția inspirată a Principelui Radu intitulată sugestiv ,,Partea noastră de răspundere” (ibidem). Urmează  cele șase secțiuni ale volumului  (I Generalități, II  Etică și instituționalism, III Coduri etice, IV Etică și afaceri, V Bioetică, VI  Despre limite în etică și filosofie) care pun în valoare din perspectiva eticii aplicate implicarea efectivă a autorilor în rezolvarea problemelor apărute în societate, iar  în acest sens,  autorii „se întreabă, în paginile de față, ce pot face pentru comunitate, pentru țară, în limitele impuse de propriile abordări și competențe, nu sunt nici politicieni, nici oameni de afaceri, nici eticieni, sunt doar specialiști în domenii dintre cele mai diverse, uniți de aceeași bunăvoință, adică de acea voință bună atât de necesară pentru a gândi Binele, a și-l însuși afectiv dar, mai ales, a-l practica” (ibidem, p. 8). 

O caracterizare a autorilor este întocmită de Sorin Tudor Maxim: „Așadar, iată câteva cuvinte despre autori: Adriana Mihaela Macsut, absolventă de Fizică la Universitatea din Craiova  precum și Teologie Didactică Romano-Catolică la Institutul Teologic Romano-Catolic din București precum și a unui  master în Exegeză Biblică la aceeași instituție, în prezent fiind doctorand al Școlii Doctorale de Filosofie a Universității București; Ștefan Grosu, cu studii de drept, absolvent al secției de teologie didactică de la Institutul Teologic Romano-Catolic din București, în prezent doctorand în filosofie al Universității București; Daniel Terec-Vlad, cu o licență în Științe Politice și Administrative, Universitatea 'Petre Andrei', iar în prezent masterand în Consiliere și Administrare în Resursele Umane și student la Filosofie, Universitatea 'Ștefan cel Mare'; Loredana Terec-Vlad, cu două licențe în Economie și Științe Politice și Administrative la Universitatea 'Petre Andrei', iar în prezent studentă la filosofie și masterandă în Etică Organizațională și Audit Etic, Universitatea 'Ștefan cel Mare' și profesor la Liceul Tehnologic din Solca, domeniul științe socio-umane; Narcisa Loredana Posteucă, absolventă de Filosofie, în prezent se pregătește pentru un masterat care să-i permită continuarea studiilor de nivel doctoral; Marius Costel Eși, licențiat în Filosofie, Drept și Economie, cu un doctorat în Filosofie la Universitatea 'Al. I. Cuza' și un altul, în derulare, în economie, la Universitatea 'Ștefan cel Mare', în prezent lector universitar la Facultatea de Științe ale Educației a universității sucevene; Leria Ileana Boroș - absolventă de Filosofie, Universitatea din Pitești, student Erasmus al Universitații din Dijon - Franța, masterat în Etica Politicilor Publice în prezent doctorand în filosofie la Universitatea din București; Daniela Stănciulescu, absolventă de Litere și Teologie la Universitatea din Craiova, cu un master în Hermeneutică Filosofică și un doctorat în filosofie la Universitatea de Vest, în prezent lector universitar la Universitatea 'Spiru Haret', Catedra de Limbă Franceză; Ionuț Adrian Rădulescu, cu două licențe în inginerie: Tehnologia Construcțiilor de Mașini, respectiv Construcții Civile Industriale și Agricole la Facultatea de Mecanică, Universitatea din Craiova, iar actualmente este masterand în cadrul Facultății de Economie și Administrarea Afacerilor, specializarea Antreprenoriat și Administrarea Afacerilor la aceeași instituție și lucrează ca inginer proiectant mecanic la Institutul de Cercetare Științifică, Inginerie Tehnologică și Proiectări Mine pe Lignit, Craiova; Corneliu-Robert Sîrghea, absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă și în prezent student al Facultății de Filosofie, Universitatea 'Al. I. Cuza'; Ana Moisoiu Atodiresei a absolvit la Universitatea 'Ștefan cel Mare', Facultatea de Istorie Geografie, specializarea Relații Internaționale și Studii Europene și Masterul de Consiliere și administrarea resurselor umane, în prezent fiind profesor la Centrul de Studii European Fălticeni și studentă la Facultatea de Psihologie, Universitatea 'Petre Andrei'” (ibidem, pp. 9 -10).

Din punctul de vedere al societății civile o dezbatere este realizată în articolul Leria Boroș, Adriana Macsut și Ștefan Grosu, III.4 Codul etic  al organizatorilor activităților de voluntariat, - analiza documentului și propuneri de îmbunătățire (pp. 96 – 107). Anul 2011 a fost Anul internațional al voluntariatului și cu această ocazie și un cod etic de voluntariat Codul etic al organizatorilor activităților de voluntariat, publicat pe un site oarecum enigmatic. Acest articol are o motivație: „de precizat că Adriana Mihaela Macsut și Ștefan Grosu au elaborat în anul 2011 un curs de etică și voluntariat și au susținut acest curs pentru numeroase ONG dar nu au fost consultați la elaborarea acestui cod” (p. 96). Din nefericire puține organizații neguvernamentale fac o formare a voluntarilor și întocmesc contracte de voluntariat: „nu se menționează nimic despre o formare a voluntarilor și nici despre cadrul legal al contractelor de voluntariat”  (p . 99) -  așadar se preferă ca voluntarii să fie tratați ca o mână ieftină de lucru, iar felul „în care fenomenul voluntariatului este tratat lasă impresia că emitenții codului sunt  mai degrabă interesați de cultura organizațională și nu de etica managementului activităților voluntarilor” (ibidem). Documentul nu oferă, în mod straniu, niciun fel de informație despre emitenții codului și nici nu se precizează nimic despre competența în etică aplicată a celor care l-au realizat (p. 97, a se vedea și linkul codului).  Prin urmare rămân în dezbatere pentru așa numita socitate civilă „dilemele etice atașate activității de voluntariat” (Sorin Tudor Maxim, op. cit, p. 10).

O altă temă dezbătută în volum se referă la capitalismul sălbatic. În acest context, a apărut doctrina socială catolică care susținea principii de bază într-un stat de drept precum venitul minim garantat, dreptul la repausul duminical. Chiar și astăzi există această tendință: un capitalist sălbatic și implicit imoral va impune angajaților un program infernal de lucru și le va oferi un salariu de mizerie. Capitaliștii sălbatici sunt oameni de afaceri așa numiți libertarieni care cer angajaților lor un  program de lucru zilnic de 12 ore, fară nicio zi liberă. Ei sunt setoși de îmbogățire și anarhiști, iar în acest sens, chiar întocmesc organizații neguvernamentale prin care îndeamnă la nerespectarea Codului Muncii și a Codului Fiscal. De exemplu, libertarienii militează pentru eliminarea prevederilor privind salariul minim (Manifestul libertarian, în comunitate.ziare.com, 28 decembrie 2012), iar în aceste condiții salariații pot ajunge să fie plătiți cu salarii derizorii care să nu le asigure traiul zilnic. De precizat că Leon al XII-lea publicat  ,,în anul 1891 enciclica Rerum Novarum în care expune pentru prima dată dreptul angajaților de a avea un venit minmim  garantat” (Leria Ileana Boroș, IV.3 Despre venitul universal de bază în  catolicism, p. 117).  Mesajul encilicei este valabil și astazi întrucât „orice ființă umană trebuie să aibă garantat un venit minim necesar subzistenței pe care îl numește venitul universal de bază(ibidem, p. 118).   Se arată în această encilică faptul că statul trebuie să apere pe cei săraci contra capitaliștilor sălbatici care vor îmbogățirea cu orice preț (Ștefan Grosu, Despre Rerum Novarum, p. 123) și atunci „astfel, ar fi just, ca interesele clasei muncitoare să fie apărate de… administrație, pentru ca aceia care contribuie cel mai mult la dezvoltarea economică să se bucure de beneficiile pe care le creează” (Leo XIII, Rerum Novarum, Copyright© Libraria Editrice Vaticana, Vatican, 1891, p. 7). Concluzia dezbaterii din carte ar putea fi aceea că actuala criză financiară este cauzată de o criză morală!

În actualul context corporatist este nevoie de cristalizarea unei  culturi organizaționale și audit etic, iar în acest sens există numeroase articole în antologie (Adriana  Mihaela Macsut, II.2 Despre principiul toleranței, pp. 26 – 28; Loredana Terec-Vlad și Daniel Terec-Vlad, II. 4 Auditului etic în cultura organizațională, pp. 33- 38șiII.5 Cultură și ideologie în organizații, pp. 38 - 47; Leria  Ileana Boroș, II.6 Etica în audit și auditul culturii etice, pp. 47 - 49 și  II.7 Etică, leadership și cultură organizațională,pp. 49 -  64; Narcisa Loredana Posteucă și Marius Costel  Eși, IV.7 Ipostaze etice la nivelul organizației de afaceri, pp 138 – 148, Ștefan Grosu,  IV.5 Amenințarea economiei radicale, pp. 127 - 131 și IV.6 Nevoia de responsabilitatea morală  în afaceri, pp. 131 – 134)). O problemă dezbătută mult, tot în acest context al culturii corporatiste, este și cea a publicității subliminale: „conceptul de publicitate subliminală reprezintă un tip  de reclamă ce utilizează mesaje subliminale ce constituie informații inserate în imagini” (a se vedea, în acest sens, Ionuț Adrian Rădulescu, VI.4 Mesajul subliminal în publicitate, p. 213 – articolul dezbate lispa de etică  a acestui tip de publicitate care creează impresii puternice asupra incoștientului).

Tot în spiritul libertarian se încadrează și bioetica utilitaristă, și așa se ajunge la „formule… pentru fiecare categorie de pacient - nou-născut cu malformații, bolnav de tumoră - punând față în față factori ce nu sunt omogeni (sănătate și productivitate; terapie și disponibilitate de fonduri)” (Elio Sgreccia, Victor Tambone, Manual de bioetică, Arhiepiscopia Romano-Catolică de București, 2001, p. 44). Prin urmare se poate ajunge la refuzul tratării unui bolnav sub motivația că nu este rentabil din punct de vedere economic întrucât acest model utilitarist și libertarian „stabilește drept pricipiu de bază calculul consecințelor acțiunii pe baza raportului cost/beneficiu” (V.3 Ștefan Grosu, Aspecte  meta-etice în bioetică, p. 164). Rezultă, astfel, etici antropocentrice și anti-antropocentrice (a se consulta,  Ana Moisoiu Atodiresei V.1 Etici antropocentrice și anti-antropocentrice, pp. 149 – 154)   

Totul se rupe și totul se sparge și lumea întreagă pare că se prăbușește în haos sub povara unui relativism al cunoașterii în care totul pare posibil și totul pare imposibil, iar atunci se manifestă relativismul etic. În acest context se ajunge la criza limbajului posmodern dezbătută în ultimul capitol al cărții VI Despre limite în etică și filosofie (a se consulta, în acest sens, Daniela Stănciulescu, VI.1 Excursus în hermeneutica filosofică, pp. 170- 186 și VI.2 Pragmatica discursului religios, pp. 186 - 195; Corneliu Robert Sîrghea, VI.3 Delimbajul wittgensteinan la neuropsihologie, pp. 195 – 213). În ansamblu se pleadează pentru regândirea unui discurs moralist catalizator în această societate postmoralistă bântuită de criză, iar în acest discurs „se impune ca valoare sacră viața umană” (Ștefan Grosu, V. 3 Aspecte  meta-etice în bioetică,  p. 168). În această criză postmodernă fiecare om poate deveni fiul risipitor care trăiește fascinația greșită a transcenderii eticului. Această lipsă de dezbatere principială aruncă societatea românească într-o stare de provizorat (această stare este descrisă de Principele Radu al României, Provizoratul istoric, Editura Polirom, Iași, 2010, pp. 99 – 102), iar atunci etica tradițională devine incapabilă să răspundă ,,problemelor ridicate de puterile pe care omul le-a dobândit”  (Sorin Tudor Maxim, Peripathetice, Editura Pim, Iași, 2001, p. 176). Totuși omul nu poate ființa izolat și  atunci în acest haos postmoralist  se impune etica prospectivă orientată spre  descrierea „unei lumi care nu este încă, dar care ar putea fi” (ibidem, p. 28). Etica prospectivă se constituie a fi „astfel, zona teoretică, iar cadrul practic este conturat prin etica aplicată” (Ștefan Grosu, I. 3 Excursus despre etica aplicată, p. 20).

În ansamblu, probematica eticii aplicate din acest volum se referă la: „disfuncționalitățile globalizării; polarizarea din ce în ce mai evidentă a lumii între bogați și săraci, fie ei indivizi sau state; etica și/sau non-etica în instituții; intoleranța, xenofobia și disoluția moralității, fenomene agravate de criză; dilemele etice atașate activității de voluntariat; nevoia de audit etic în condițiile competiției agresive dintre organizații; afirmarea moralității în cultura organizațională; funcționalitatea codurilor de etică, nu doar simpla lor afirmare; valoarea morală a muncii; relația etic-non-etic în mediul de afaceri; provocările bioeticii; problematica limitelor în etică și filosofie, sunt tot atâtea tematizări asupra cărora autorii acestui volum au reflectat și au năzuit să propună soluții” (Sorin Tudor Maxim, op. cit, p. 10). Cititorul curios va fi prins, astfel, în vraja „unei plurivocități de lecturi și, prin urmare, de interpretări” (Dana Stănciulescu, VI.2 Pragmatica discursului religios,  p. 194) întrucât „structurile și traseele neuronale sunt influențate de limbaj și de lume” (Corneliu Robert Sîrghea, VI.3 Delimbajul wittgensteinan la neuropsihologie, p. 209).  Totuși etica aplicată nu este nicidecum doar o opțiune, ci o necesitate pentru „noi, spectatori și protagoniști ai vieții publice” (Principele Radu, op. cit, p. 12) întrucât dacă ne vom încăpătâna să credem ca România este o țară care nu merită să fie luată în serios și care nu are de ce să fie respectată, atunci ne merităm soarta”(ibidem).  

Comentarii cititori
sus

Dan Năstasie

 

Tu ești unul dintre profesori, n-ar trebui să te ascult...

 

Lauchlan prinsese un creion în universalul strungului și încerca să-l ascută cu avans manual. Bradley se amuza cu o menghină în care strângea o minge de tenis, uzată. Așteptând răbdător, Jacob se pregătea să facă același experiment, cu un măr. Chloe privea pe fereastră, ca de obicei, și intenționam să vorbesc cu ea când am simțit un miros alarmant venind din zona de sudură. Jak și Harry prăjeau un pix cu flacăra oxiacetilenică, asistați de Cord care adăuga combinației bucăți de diferite materiale. Doi studenți jucau cărti vociferând și l-am văzut, în ultima clipă, pe Dylan dispărând pe ușaatelierului. Nu l-am putut urma, pentru că mai întâi a trebuit să-i opresc pe Jak și Harry, care acum ardeau un gândac. N-am putut salva gândacul dar cel puțin am oprit focul. Sau poate ar fi trebuit să-l opresc pe Lachlan, al cărui creion devenise periculos de scurt... Sau poate ar fi trebuit ... Era copleșitor și părea imposibil de supravegheat, o oră de tehnologie la clasa a zecea, mai ales miercuri, după lunch...

Era o clasa dificilă, majoritatea băieți, câteva săptămâni înainte de absolvirea clasei a zecea, care pentru mulți era punctul final al educației prin școală și poate chiar al educației în general. Detestau școala sau, în cel mai bun caz, o ignorau. Ce urma după aceea, pentru majoritatea, varia între a începe un job prost plătit, până la a se dedica unei cariere de șomer, cu toate implicațiile și complicațiile de rigoare, inclusiv cu legea. Nerăbdarea de a termina cu lecțiile și orele de clasă era evidentă și atitudinea gen „dacă tot vin la școală, cel puțin să mă distrez“ era dominantă. În codul școlii consecințele purtării lor ostile erau minime, de la izolarea temporară până la suspendare de câteva zile, ceea ce era considerată mai degrabă o mică vacanță. Notele nu aveau niciun efect asupra prezentului sau viitorului lor, de aceea nu contau. Sfidarea profesorilor, într-o societate care acordă elevilor mai multe drepturi decât îndatoriri, era un exercițiu lipsit de pericol și distractiv, comparat cu viitoarele confruntări din lumea interlopă, cu poliția și legea.  

Liceul, în general, avea o reputație proastă și era situat într-un orășel satelit, numit Gawler, la 40 de km de Adelaide, accesibil prin autostradă. Pentru mine era al doilea contract ca profesor într-o școală australiană și primul într-o școală publică. Așa-zisul șoc cultural era minuscul pe lângă acest șoc profesional. Comunicarea cu elevii mi s-a părut dificilă din primul moment dar nu eram singurul. Doi profesori noi, ca și mine, și-au abandonat catedrele din prima săptămână.

Fără să fie ușor și nici definitiv, reușisem să controlez acceptabil celelalte clase, dar nimic nu părea să influențeze clasa a zecea, de prelucrarea metalelor. Atelierul școală ocupa o jumătate dintr-o clădire portabilă din lemn, care arăta semne de îmbătrânire evidente, bună doar pentru demolare. Într-un spațiu restrâns erau plasate câteva strunguri, câteva bancuri cu menghine și câteva posturi de sudură. Huruitul ventilatoarelor și al extractoarelor de fum acoperea orice încercare de comunicare cu un ton normal, obligându-mă să ridic vocea de parcă eram în mijlocul unui bombardament. Cealaltă jumătate a clădirii era un atelier de prelucrarea lemnului și cele două încăperi erau unite prin două coridoare laterale între care erau spații de depozitare și instalațiile electrice. Construcția permitea elevilor să treacă dintr-un atelier în celălalt printr-unul din coridoare și, după o întoarcere de o suta optzeci de grade, să revină prin celălalt coridor. Planul clădirii părea să fie o glumă la adresa profesorilor, care nu puteau controla cele două coridoare simultan.

Grupul dominant în clasă avea structura și caractersticile unui gang, cu Damian, un adolescent blond, musculos și întotdeauna calm, drept lider necontestat. Influența lui Damian era aproape fascinantă, mai ales că, în general, era tăcut și părea dezinteresat de ceea ce se întâmplă în jur, fără ca el personal să creeze probleme. Jak, cel mai bun prieten, părea un adjunct capabil dar fără inițiativă. Persoana specializată în glume și farse era în mod clar Dylan. După week-end povestirile lui erau întotdeauna pline de elemente picante și savurate de întreaga audiență. Uneori îl invidiam pentru că reușea să capteze atenția grupului mult mai bine decât mine. Persoana comună prin care fiecare membru al grupului se identifica era Mark the Dark, a cărui pasiune era muzica gotică și a cărui excentricitate era acceptată de către toți.

Pe lângă grupul principal, clasa avea câțiva independenți ca Ashley care vroia doar să fie lăsat în pace sau Lauchlan căruia îi plăcea să facă întotdeuna câte ceva, de obicei foarte diferit de ceea ce îi ceream eu ca profesor. Singura fată, Chloe preferă să privească pe fereastră cea mai mare parte a timpului. Peste drum de școală era un hipodrom, în general pustiu. Peisajul era destul de monoton și se veștejea de la o zi la alta în torida vară australiană. Sfârșitul anului școlar era întodeauna în timpul anotimpul cald, când toată vegetația perenă se usca descoperind petece mari de lut roșu.

Am încercat, de nenumărate ori să vorbesc întregii clase dar îi pierdeam numai după câteva cuvinte, de parcă le administram somnifere verbale. Ultimul lucru pe care și-l doreau era să stea liniștiți, să mimeze interesul și să asculte vreun discurs. Am încercat să-i atrag cu proiecte interesante și cel puțin Lauchlan s-a arătat dispus să strunjească macheta unui tun naval, dar majoritatea au preferat să continue să prăjească gândaci sau să strivească diverse obiecte în menghină.

Eram într-un nou sistem de învățământ și nu eram familiar cu modul în care se rezolvau problemele. Am început să caut ajutor și sugestii de la colegi și fiind o școală dificilă fiecare avea câte o părere și un sfat. Selby, șeful de catedră de tehnologie, mi-a dat doar câteva sugestii superficiale dar s-a ferit să se implice prea mult. Experiența probabil că-i spunea că nu e prea mult de făcut. Cum mă împrietenisem cu Rodriguez, care era din Africa de Sud, ca și celebrul cântăreț, am încercat să aflu, de la el, mai multe, mai ales că mă tot invită să avem un lunch împreună.

Am acceptat invitația și l-am vizitat în biroul lui într-una din zile. Ce bine că te-ai hotărît să mă vizitezi, domnule Năstasie. Ai avut lunch, vrei un sandwitch? Mi s-a părut o idee bună, deși nu vedeam niciun platou cu gustări prin preajmă. Continuând să vorbească, Rodriguez a deschis primul sertar și a scos o bucată de salam învelită în hârtie de împachetat gălbuie. Nu cred că ești rudă cu tenismenul Năstase, nu-i așa? Dacă ai fi, n-ai fi venit să lucrezi în școala asta, presupun. Rodriguez nu avea nevoie de un interlocutor ci de o audiență, așa că a continuat dezîmpachetând salamul. Nu vei reuși să controlezi o asemenea clasă fără ajutor de la administrație sau coordonatori. Era un salam uscat foarte întunecat la culoare, acoperit de mici puncte albe de grăsime. Nu încerca să cauți ajutor de la directoare, vine la serviciu doar pentru salariu, dar directorul adjunct e foarte capabil și săritor. Din al doilea sertar a apărut un cuțit cu mâner de plastic și Rodriguez a început să taie felii subțiri de salam pe o farfurie de carton. Fiind elevi din clasa a zecea, e firesc să ceri ajutor coordonatorului de an, domnul Harrison, care reușește cumva să-i țină în frâu și pe cei mai recalcitranți. O pungă cu chifle rotunde a apărut din al treilea sertar și Rodriguez a tăiat două cu mișcări experte. Bineînțeles că Selby, coordonatorul catedrei de tehnologie, e cel la care trebuie să apelezi necondiționat, dar o persoană foarte binevoitoare cu mare influență e consilierul Pedolski. Copiii par să-l placă deși are un accent ciudat, continuă Rodriguez, întinzându-mi platoul cu cele două sandwich-uri. Nu puteam să-l refuz dar ridicolul situației mi se părea total. Probabil că nu e suficient doar să ceri ajutor, a continuat mestecând, domnul Rodriguez, ci ar fi preferabil să-i inviți în clasă la una din lecțiile dificile și să vezi cum discută ei cu elevii.

Mi s-a părut o idee mai bună decât sandwich-ul. Era absolut necesar să fac ceva pentru că în mod clar nu mă descurcam singur. Sfatul compensa calitatea mediocră a lunch-ului. În zilele următoare am început să-i abordez, unul câte unul, pe coordonatorul de an, coordonatorul de tehnologie, directorul adjunct și consilierul școlar și i-am invitat la următoarea mea lecție, miercuri după lunch. Reacția lor a fost foarte îmbucurătoare, gata să ajute, și am avut mare noroc pentru că toți erau disponibili pentru aceea lecție. Pentru prima dată așteptam lecția fără să mai fiu nervos și stresat, considerând că voi avea artilerie grea ca sprijin.

Nu a fost un început ideal, elevii continuând să sosească în maniera caracteristică, mult după semnalul soneriei, întrerupându-mă încontinuu. Cu chiu cu vai am verificat prezența și le-am explicat ce vor face în ziua respectivă. Era complicat și trebuia să-i organizez în mici grupuri cu misiuni distincte, în spațiul restrâns al atelierului. Surprinși mai degrabă decât intimidați de prezența directorului adjunct, a consilierului școlar și a celor doi coordonatori, elevii au ascultat, un timp, cu un aer ușor condescendent. Imediat însă ce au primit semnalul să lucreze independent, au trecut la ofensivă. Dylan a încercat să o șteargă peușădar aceasta era blocată de prezența masivă a coordonatorului de an, domnulHarrison, așa că elevul a dispărut pe culoarul din stânga spre atelierul de tâmplărie.Lachlana provocat o mică explozie aprinzând flacăra oxiacetilenică prea târziu și atragând atenția directorului adjunct. Coordonatorul de tehnologie încerca să o convingă pe Chloe să-și abandoneze postura meditativă și să înceapă lucrul. Nu părea să aibă succes. Harry începuse să îndrepte capace de bere, pe nicovală, izbindu-le cu un baros, după care Shaun le tăia cu ghilotina. Pedolski încerca să-i oprească. Domnul Harrison continua urmărirea lui Dylan care alerga în cerc între cele două ateliere. Directorul era în adâncite negocieri complexe cu băieții de la sudură, care topeau barele de alamă ca să vadă cum curge metalul. Chloe era din nou la fereastră.

Îmi priveam clasa ca și cum mi-aș fi văzut propriul trup din afară ca în unul din acele cazuri de moarte clinică, atunci cînd sufletul părăsește corpul. Era ciudat și ireal. Îi priveam pe cei patru colegi care veniseră plini de bunăvoință să mă ajute și era evident că încercau serios dar impactul lor era minim. Elevii păreau că aleargă în toate direcțiile și în mod complet imprevizibil. Negocierile păreau fără efect, amenințările deșarte. O scenă de desene animate cu mulți Jerry și câțiva Tom, comică și tragică în același timp.

Pentru mine momentul respectiv a fost esențial pentru că, privind situația din exterior, am constatat că și colegii mei foloseau ceea ce se dovedise deja ineficient, un amestec de negocieri și amenințări, o combinație de ton blând și unul categoric, al căror efect general era similar cu încercarea de a distruge un tanc bombardându-l cu ouă, adică o chiseliță. Am apreciat cu atât mai mult bunăvoința lor cu cât mi-au întărit convingerea că era vorba de o clasă necontrolabilă din moment ce nu putea fi pusă la punct de patru persoane din conducerea școlii, cu autoritate, acționând simultan. Pe de altă parte, dacă intervenția lor ar fi fost eficientă, soluția ar fi fost temporară, în următoarea lecție fiind din nou singur cu problema mea. Evident, continuând să fac ceea ce făceam, nu ducea la nici un rezultat dar clasa și problema erau ale mele și trebuia să găsesc o soluție dacă vroiam să-mi continui cariera de profesor. Undeva trebuia să fie o soluție.

Ceva însă trebuia schimbat în modul în care abordam problema. Nu știam ce anume și singura metodă de a afla era să vorbesc cu elevii mei. În lecția urmatoare am așteptat cu răbdare până s-a strâns întreaga clasă și le-am spus că e ora în care ei vor vorbi iar eu voi asculta. M-au privit mirați dar și curioși. Ne-am așezat într-un cerc informal. În câteva cuvinte le-am reamintit că proveneam dintr-o altă cultură, alt sistem de învățământ, altă lume. Ca emigrant, am multe de învățat despre cultura din Gawler și sper că mă veți ajuta. Chloe și-a părăsit postul de observație de la fereastră și ni s-a alăturat. Înțeleg că nu vă place prelucrarea metalelor, de ce sunteți în clasa asta? N-am ales clasa, am fost puși aici fără șansa de a alege, credeam că e mai ușor, nu-mi place nici o clasă și, în general, nu-mi place școala au fost răspunsurile principale pe care le-am ascultat cu răbdare. Atitudinea mea le-a dat curaj și Damian mi-a explicat că abia așteaptă sș termine școala, care i se pare o pierdere de timp. Lauchlan l-a aprobat și mi-a amintit că noi, profesorii, nu avem simțul umorului, uneori micile lor farse sunt considerate adevărate crime. Mai avem câteva săptămâni și nu vom mai pune piciorul într-o școală, mi-a reamintit Jak, de ce nu ne lași în pace? Am ascultat fără să-i întrerup până când avalanșa de idei a devenit un mic torent care s-a disipat treptat lăsând în loc o liniște nefirească. Satisfacția că-mi spuseseră ce gândeau era evidentă, se putea citi pe fețele lor. Era prima dată când simțeam că pot comunica și eu cu acești adolescenți, deși partea mea fusese doar să ascult în tăcere. Uneori, noi profesorii, uităm că tăcerea noastră e la fel de importantă ca și discursul.

Ce așteptați de la mine, orarul e orar, nu voi și nici eu nu l-am scris, trebuie să veniți în clasa mea la orele mele până în ultima zi. Nu putem schimba acest fapt. Ce vreți să învățați? M-au privit contrariați și Damian a reluat inițiativa. Nu venim aici ca să învățăm ci venim fiindcă suntem obligați, altfel pierdem ajutorul social. Tot ce vrem e să ne lăsați în pace, tu și ceilalți profesori și, poate, și noi vă vom lăsa în pace. Zece săptămâni, într-un fel sau altul, nu vor schimba obiceiuri acumulate în zece ani de școală... Mă gândeam că vorbea ca un profesor...

Nu era o amenințare ci o constatare obiectivă care m-a pus pe gânduri. Am continuat să vorbesc și știam că va trebui să iau o decizie mulțumitoare care să fie concluzia acestei negocieri, un compromis probabil, altfel totul era inutil și nu voi avea o a doua șansă dacă nu ajungem, acum, la un rezultat concret. Simțeam o ușurare că Dylan era absent și glumele lui nu afectau discuțiile. Job-ul meu e să predau despre metal, încercând să vă ajut să învățați să-l folosiți. Rezultatul depinde însă foarte mult de atitudinea și de interesul vostru. Voi continua să lucrez cu cei cel puțin curioși sau dispuși să învețe dar, dacă nu sunteți interesați, dacă și numai dacă nu-mi deranjați lecțiile, vă pot lăsa și eu în pace.

Am remarcat cum treptat încrâncenarea din privirile sfidătoare ale celor mai recalcitranți s-a estompat, pe parcursul discuției. Chiar dacă ușor sceptice, am întrezărit câteva zâmbete dar liniștea care s-a lăsat după cuvintele mele mi-a dat încredere că mesajul a fost acceptat. Am continuat. După verificarea catalogului voi continua să lucrez cu cei care vor iar ceilalți veți ocupa acel colț de atelier și veți aștepta clopoțelul în liniște, fără să deranjați pe nimeni. De acord? Ostilitatea părea că se evaporase și o punte magică mă conecta de clasă.

Compromisul a fost acceptat și din ora următoare am început să am lecții normale cu o selecționată redusă a clasei. Grupul majoritar a ocupat un colț al atelierului, socializând și uitindu-se des la ceas. Cum nu făceau nimic, bun sau rău, nu aveau nici un impact negativ și am putut să mă concentrez pe lucrul cu putinii elevi interesați cât de cât de metal.

Progresul lui Ashley la strunjit a devenit curând foarte clar. Pe lângă tunul naval a creat alte miniaturi interesante, unele din ele strunjite dintr-o bară de plastic. Lauchlan devenise un expert în sudură și își construia o mică măsuță de cafea cu structură metalică. Lui Chloe îi plăcea să confecționeze mici jucărioare din tablă pentru fratele ei mai mic.

O întreagă săptămână, lecțiile au fost normale, fără tensiune, fără amenințări, fără intervenții. Simțeam că înaintez pe o frânghie, pășind nesigur, dar totuși înaintând. Mă apropiam de sfârșitul contractului meu de profesor cu liceul din Gawler, majoritatea elevilor întrezăreau sfârșitul contractului lor educativ cu societatea și, împreună, eu și elevii mei, ne apropiam de finalul contractului nostru de a nu ne deranja reciproc.

Și totul a decurs, hai să zicem, normal până în ziua când Dylan s-a reîntors la școală. Prezența lui s-a făcut simțită din primul moment. Mai întâi mi-a răspuns pe un ton agresiv când i-am cerut să arunce în coșul de gunoi guma pe care o mesteca, atunci când verificam catalogul, după care el a preluat inițiativa. Necunoscând ori poate fără să-i pese de termenii înțelegerii mele cu clasa, a început să-și scrijelească numele pe unul din bancuri. Ceilalți priveau cu amuzament confruntarea noastră. Pentru că am încercat să-l opresc, Dylan a dispărut pe unul din culoarele spre atelierul de tâmplărie. Arătam la fel de ridicol și dacă l-aș fi urmărit, fără șanse să-l prind, o atitudine destul de ne-profesorală și neprofesională, și dacă îl așteptam să revină, pentru că și asta depindea doar de el. Eram personajul unui nou episod din Tom si Jerry.

Arătam nehotarît, caraghios, demoralizat și am început să mă înfurii. Provocarea era serioasă și reacția mea era cântărită cu atenție. Se dovedea că înțelegerea noastră fusese doar o păcăleală, gang-ul din clasa a zecea neobișnuind să-și țină cuvântul. În fond nu rezolvasem problema, așa cum mi s-a părut, ci doar amânasem trecerea la o fază și mai violentă. Liniștea dinaintea furtunii, poate.

Escaladarea conflictului mă forța să înțeleg ce înseamnă disperarea, lipsa de soluție, inevitabilul. Mai era nevoie doar de o picătura care să răstoarne paharul și Dylan mi-a oferit-o apărând pe neașteptate la capătul celui de-al doilea culoar cu unul din șorțurile de pânză în mână. Era la o distanță care-l făcea invulnerabil și, ochind cu atenție, a aruncat șorțul exact între paletele ventilatorului din mijlocul încăperii. Pânza șorțului a rămas agățată de una dintre palete și, făcând o tură și jumătate, s-a înfășurat în jurul rotorului. Ventilatorul s-a oprit fără un sunet dar tensiunea circuitului electric mi s-a transmis printr-un soi de inducție psihologică și mi-a provocat un scurtcircuit.

Nu a fost o explozie ci o implozie, totul prăbușindu-se în interior cu ultima fărâmă de încredere în elevii mei. Optimismul meu s-a dezintegrat dispărând ca materia înghițită de o gaură neagră. Eram exasperat, dezamăgit și rănit de fețele amuzate din jur. Atinsesem acea limită critică după care consecințele nu mai contează. Fundalul foarte zgomotos al tuturor echipamentelor pornite suna ca muzica techno industrial de pe coloanasonoră a unui film de aventuri în care personajul principal e complet pierdut.

Exasperat, am întors spatele clasei și, apăsând unul câte unul numeroasele întrerupătoare, am închis rând pe rând extractoarele de fum, cele de praf, ventilatoarele și apoi toată electricitatea atelierului de la întrerupătorul general. Zgomotul s-a stins treptat ca un motor de jet rămas fără combustibil, înlocuit de o liniște aproape palpabilă. Orice mișcare în atelier a încremenit și chicotelile au încetat și ele. Atinsesem unul din acele momente când, deși decizia trebuie luată în câteva secunde, impactul urma să fie resimțit în următoarele decenii. Încercasem totul și continuarea ar fi fost sinucidere profesională, așa că am hotărît să părăsesc clasa, să părăsesc școala și să părăsesc învățământul în general.

Revenit în fața clasei, le-am spus în zece cuvinte exact ce gândeam: Eu am încercat dar voi m-ați dezamăgit. Îmi dau demisia. Am părăsit clasa în mijlocul lecției și m-am îndreptat hotarît spre clădirea principală cu destinația biroul directoarei. Îmi propusesem ca în următoarele zece minute să fiu pe autostrada spre Adelaide.

Eram aproape de ușăc ând am auzit pași în urmă și o mână mi-a atins ușor umărul. M-am întors și l-am văzut pe Damian roșu la față pentru că alergase ca să mă ajungă. Mi-a spus doar atât: tu rămâi și Dylan e cel care pleacă... Părea foarte sigur și foarte calm chiar după un sprint serios. Nu era prea mult de adăugat, de comentat sau de negociat. Eram în fața unei intersecții masive în cariera mea sau poate a unei prăpăstii în care mă pregăteam să sar și un elev îmi arunca, practic, funia de salvare. Damian rezolva problema pentru care cerusem ajutor tuturor persoanelor cu autoritate din școală și o amânasem printr-un compromis. Își folosea autoritatea și influența ca să rezolve o problemă a școlii, care ar fi trebuit să-mi caute un înlocuitor. M-a invitat să urmez o regulă australiană de circulație, prin care mașinile sunt lăsate să întoarca la 180˚ în intersecțiile fără semafoare, și i-am urmat inițiativa.

Povestea s-a petrecut cu mult timp în urmă și îmi amintesc vag detaliile următoare dar ce e foarte semnificativ e că nu a trebuit sa renegociez. La vremea când am revenit în atelier Dylan, cu ghiozdanul în spate, fusese dat afară și aștepta cu o privire neîncrezătoare continuarea evenimentelor. Directorul adjuct l-a escortat spre clădirea pricipală și nu l-am mai văzut niciodată.

Clasa a revenit la preocupările anterioare și în maniera anglo-saxonă incidentul nu a mai fost comentat. O parte dintre elevi lucrau iar o parte doar așteptau sfârșitul lecției.

Pe măsură ce ne apropiam de sfârșitul anului școlar, am început să vorbesc tot mai mult cu elevii mei. Chiar și cu cei care nu doreau să facă prea mult. Între noi se stabilise un nou fel de înțelegere mută bazată pe încredere. Trecusem împreună printr-o criză, ceea ce ne făcea să ne simțim în aceeași echipă. Plictisit de așteptare, într-una din zile, Jak s-a alăturat celor care sudau iar în altă zi Mark the Dark mi-a cerut să-l ajut să repare încuietorea unei cutii de scule pe care o avea de la bunicul lui. Grupul celor ce nu făceau nimic s-a subțiat deși a rămas o prezențăconstantăîn fiecare oră.

Lucrând și discutând cu Mark am aflat că de fapt îi plăcea să meșterească în magazia bunicului său făcând jucării din lemn sau reparându-și bicicleta. Încet, încet, am început să stabilim o relație amicală în care fără niciun fel de presiune, Mark făcea ceea ce vroia dar, fără să realizeze, învăța tot mai mult despre metal, scule, atelier. Avea un talent real pentru tehnologie și o fascinație pentru orice funcționa pe roți, de la biciclete la camioane uriașe. Profitând de noua noastra relație apropiată, am abordat subiectul delicat al viitorului său. Nu avea planuri, probabil ar fi căutat un job la McDonald. I-am sugerat să continue să învețe o meserie într-un colegiu tehnic. Mi-a cerut detalii și i le-am dat cu ajutorul consilierului școlar. Ideea părea să prindă rădăcini și Mark se gândea că i-ar place să lucreze într-un atelier de service auto.

Începuseră căldurile lungii veri australiene, peisajul devenise gălbui, roșcat, maroniu și fierbinte și sfârșitul anului școlar se apropia rapid.

Am considerat influența mea asupra lui Mark și hotărîrea lui de a continua să studieze, o mică victorie profesională, pâna în ziua în care mi-a spus: „Tu ești unul dintre profesori, n-ar trebui să te ascult...“ L-am întrebat de ce e rău să asculți de un profesor sau un adult cu experiență și răspunsul m-a surprins. „Nu e bine să asculți de polițiști sau de profesori, toată lumea o știe...“

Mai întâi s-a uscat toată iarba. Apoi plantele mici s-au veștejit și ele. Cerul era complet senin, fără urmă de nori și soarele arzător pârjolea întreaga vegetație. Doar copacii își păstrau încă frunzele verzi. Dar în anii cei mai fierbinți, numai cei foarte bătrâni, cu experiență și cu rădăcini foarte adânci pot supraviețui... 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey