Carla Berneanu
Florentina Decă

 
sus

Carla Berneanu

 

Colega mea de bancă s-a măritat

 

Deunăzi am fost la nunta celei mai bune prietene ale mele. A doua nuntă la care am participat în cele 20 de primăveri, dar prima la care am și contribuit așa cum am putut. Și acum încep să răscolesc prin sertărașul meu cu amintiri. Am cunoscut-o în liceu și ne-am împrietenit prin clasa a XI-a. Ne-am mutat în aceeași bancă, ne-am făcut confidențe, am împărțit pachețelul de acasă, am pus bani împreună ca să ne luăm sucuri și dulciuri în timpul pauzelor și eram cam de nedezlipit. Au urmat schimburi de perechi de pantofi, de farduri și de haine. Țin să fac o steluță pe hârtie: eu nu sunt sociabilă, nu sunt răbdătoare, nu îmi place să vorbesc mult și râd foarte rar din tot sufletul. În general, tac, ascult atât cât să știu să îi răspund partenerului meu de discuție cu „da” sau „nu”.  Nu mă pot schimba pentru că e din moși-strămoși. Ea a fost printre puținele persoane care a înțeles când trebuie să mă lase adâncită în gândurile mele și când trebuie să mă țină în priză. Tot ea a fost cea care mă făcea să râd cu lacrimi atunci când nu îmi doream decât un pachețel cu șervețele și o pernă în care să îmi vărs lacrimile. Tot ea m-a făcut să simt cât de importantă poate fi o prietenie. O prietenie care a durat peste patru ani, lucru care, în zilele noastre, este de respectat.

M-a anunțat acum câteva luni că o să se mărite. Am început să îmi croiesc rochiile în minte, să îmi așez accesoriile, să îmi caut pantofi și o coafeză. Când mi-a spus că îi voi fi și domnișoară de onoare, am început să mă împăunez. Evenimentul se apropia, eu eram gata, iar pe 21 iulie eram la Starea Civilă. Nicio lacrimă nu mi-a curs până am ajuns acasă și am așezat-o pe scaun pentru ca nașa să îi pună voalul. Nu obișnuiesc să plâng, iar atunci când o fac, mă asigur și îi asigur și pe cei din jur că am avut motive puternice. Și ca o paranteză: nu ascult niciodată muzică populară, indiferent de cine este vorba. Nu știam cine sunt Doina Boerică, Niculina Stoican sau alte nume faimoase din lumea lăutărească. Și cum nu am participat nici la nunți, nu știam care-i treaba cu „Ia-ți, mireasă, ziua bună!”. Păi, bine. Începu Doina Boerică să ne cânte și să ne încânte și ajunse la melodia cu pricina. Eu nu avusei nici un sentiment. Este posibil să nu fi fost nici foarte atentă la versuri pentru că mă chinuiam să îi țin prietenei mele oglinda încât să vadă cum stă treaba cu voalul. Toată lumea era cu ochii în lacrimi, m-am uitat repede la celelalte fete, erau și ele toate un plâns. Zic: „Stai așa că e ceva! Ce are prietena mea de plânge?” Și încep și eu să plâng.

Mă dezmeticii, fugirăm la biserică, mă trezii cu lumânarea în mână, mai grea decât mine, ne așezăram în fața altarului și începu slujba. După primele minute simții niște dureri groaznice. Erau picioarele mele care nu suportă înălțimea, recte tocurile, dar, din solidaritate față de prietena mea, am zis s-o fac și pe asta. Mă gândii ce să fac, mă uitai la preot, mă uitai în spate cine era să nu mă fac de râs. Erau socrii prietenei mele pe care, ce-i drept, îi simpatizez foarte mult. Zic în gândul meu: „Acum e momentul!” Scot ușor un picior, arunc subtil un pantof, îl scot și pe al doilea și gata. M-am gândit că nu își va da nimeni seama. În următoarea secundă simt o mână care mă bate ușor pe spate. Era socrul mare. Îmi spune în bulgărește: „Sunt la mine pantofii”. Cu ce mai știam și cu ce am dedus, am reușit să zic: „dobre!” Adică bine.  E posibil să nu fi spus faptul că soțul prietenei mele este bulgar. Mai departe. Fac turul altarului cu lumânarea, mă împiedic de rochie, țin de nașă, simt că se apropie sfârșitul, mă încalț, fug acasă!

Am ajuns seara la restaurant, am jucat o sârbă iar cu lumânarea. Am furat mireasa, i-am desfăcut voalul, ne-am așezat în spate să prindem buchetul. Buun. Eu mă înțelesesem cu prietena mea că ea mi-l va arunca intenționat mie, doar, doar m-oi mărita și eu. M-am pus strategic, m-am uitat la ea. Unu’, doi, trei și… ce să vezi? Trecu doamna Marcu, o femeie de vreo 60 și ceva de anișori și îi pică buchetul fix în brațe! Am mai râs puțin de tristețe și am plecat acasă că și a doua zi mai era o zi.

 

Comentarii cititori
sus

Florentina Decă

Autostopul, încercarea gratuită de a scăpa de frică

E 7:00 dimineața. Stăm (eu și el) la ieșirea din oraș, cu patru cartoane în mână pe care sunt trecute orașele Drobeta, Caransebeș, Timișoara, Arad. Vrem să mergem cu autostopul până în Arad (nu, nu e consecința întrebării idioate de pe Facebook: care e ultimul lucru pe care l-ai făcut pentru prima data, ci doar încrederea că trăim într-o lume normală). Toate indicațiile le avem de la un prieten care a mers peste 150.000 km cu autostopul prin toată Europa. Cu 0 lei. Și noi (eu și el) ne păstrăm doar 10 lei în portofel, ca nu cumva, de rușine, să ieșim pe minus.

Regula e una de bun simț. Oprește mașina și îl întrebi pe șofer: ne luați și pe noi, fără niciun ban, până în orașul x? Și el, plictisit de navetiștii de pe marginea drumului, acceptă compania a doi tineri drăguți, zâmbăreți și al naibii de speriați. De altfel, o informație importantă pentru cârcotași este că nicăieri în Europa de Vest nu ți se cer bani pentru autostop, mai mult, pare o jignire. Se presupune că e un serviciu reciproc. Dar până la cârcoteală, să îmi continui povestirea.

Trecuseră câteva minute și nicio mașină nu oprise. Îmi fac planuri pentru tren sau măcar microbuze care să ne salveze. Doar că nu apuc bine să gândesc soluții salvatoare când o dubiță oprește în dreptul nostru: „Vă iau până în Timișoara”, „Bine, dar ne luați și fără bani?”, după care o replică a șoferului la care, prin nu știu ce forțări, am reușit să zâmbesc „Dacă nu vă e frică de viteză, urcați”. Și urcăm. Deja îmi imaginez cum dubița care merge după fructe în Ungaria face drifturi pe străzile românești, mai ceva ca în NFS. Imaginație bogată doar, șoferul fiind un domn cât se poate de atent și de calm. În cele șapte ore vorbim de politică, piețe, excursii, unguri, facultăți, afaceri, drumuri (și aici, săracul înjură cu poftă, după care, amintindu-și de autostopista din dreapta, își cere scuze). În Timișoara ne lasă aproape de ieșirea din oraș spre Arad, iar noi, din nou, începem să ne rugăm. Un popă, cu o mașină break, oprește în dreptul nostru. Suntem duși, pe muzică bisericească, până în fața blocului la care trebuie să ajungem. Mulțumim și fugim în primul magazin. De cei 10 lei ne cumpărăm suc și o ciocolată.

În cele 10 zile petrecute în Arad uităm de mica nebunie, doar în cea de-a noua zi ne gândim cum ne vom întoarce în Craiova. În ziua plecării, pe masa din bucătărie, sunt înșirate alte cartoane, pe care pictăm, cu markere, orașele Lugoj și Craiova. Caransebeș și Drobeta le avem. Ne luăm apă, sandvișuri și aceleași rucsacuri cu care am venit. Ne-au purtat noroc. Acum, în vinerea asta, nu știm ce va fi. Ajungem cu o cunoștință în Timișoara, doar că ne lasă la intrarea dinspre Arad, așa că e un moment bun să vizităm orașul vestic. Îl străbatem în câteva ore, până când, cu dreapta, stânga, mergeți înainte, întorceți-vă, ajungem la o ieșire unde era un restaurant și o pădure. Buuun! Să ne scoatem foile de drum (cartoanele) și să așteptăm. „Zâmbește și tu”, îmi zice el, eu am făcut febră la maxilar de cât am rânjit la fiecare mașină. Eu, serioasă, nu țin cont și mă îngrijorez. Mama știe că vin cu trenul, la ora 16:00 și deja e aproape 12:00. Dar lasă, îmi zic, nu o mai sperii cu nebunia mea și îi povestesc totul, mâine. Sau astă-seară, când ajung (sper să ajung). Oprește o mașină. Departe. Șoferul ne face semn, și fugim, ca și când am fi înscris pentru națională. Nu uităm să întrebăm dacă ne ia fără bani, când zeci de înjurături și strigăte ne strică cheful de autostop: „Până în Craiova, pe banii mei, pe benzina mea, să vă car gratis? Duceți-vă 3hda83b382” Ne retragem, la care adăugăm, în șoaptă, tot aggdh33jj9942hd.

Din nou, pe marginea pădurii. Măcar e răcoare și simt un alt aer. „E vestic”, îmi zice el. Începem să ne împungem, el ardelean, eu olteancă. Are câștig de cauză. Până și pe wc-urile ecologice din pădure, pe ușă, e un îndemn cu „salvați albinele” și ceva de Einstein. După înjurăturile primite de la oltean, plus ecologia de pe wc-urile timișorene, mai puteam să îl contrazic? Oprește o a doua mașină. Cu număr străin. Ahh, nu prea e de bine. Dar uite, e și un copilaș. Un tată la volan. Bun, să sperăm că e bine. „Merg până în Caransebeș”. „Da, da, fără bani vă iau”, urcați. Zâmbim. Chiar dacă nu ajungem prea departe, e bine și Caransebeș. Mergem, vedem dealuri, câmpii, pomi, livezi. Suntem rugați cu sucuri, apă, e reglat aerul condiționat în funcție de cât vrem noi. Trece aproape o oră și nimic nu pare cunoscut. Încep să mă sperii și întreb din nou: „Da‘ sigur mergeți la Caransebeș?”, „Da, cum să nu”. El îmi dă cu cotul, în semn de nemulțumire: cum aș putea crede că un domn așa de amabil poate să ne ducă în alte părți. Înaintăm, eu tot încruntată rămân. Mă uit speriată după indicatoare și când văd că „DEVA” apare drept înainte. În direcția spre care mergeam. „Stați!!!”, scrie D E V A. Deva. Noi vrem la Lugoj. Drobeta. Caransebeș. Craiova. Speriat, șoferul ne spune că el merge în Caransebeș lângă Alba. E plecat de mult din țară și nu știe prea bine, dar sigur trece prin Caransebeș. Iar eu zic, poate Sebeș. Da, chiar, mergeți în Sebeș, nu în Caransebeș.

Așa ajungem în munți. Îi cerem să ne lase la ieșire din Deva. E doar o șosea și porumb. Mașinile trec rar și cu viteză. Cine să ne vadă, cine să ne ducă în Craiova? E aproape 15:00 și eu sunt pe un câmp. Încep să plâng și țin atârnată o altă foaie, pe care am scris, cu un pix, Petroșani, Tg-Jiu. După aproape o oră, un nene oprește și e uimit de curajul nostru. Până în Petroșani ne vorbește de dragoste. E frumos. Mă calmez și aud telefonul: e mama. Ai ajuns?, mă întreabă. Nu, are întârziere mare. O liniștesc și mergem aproape de Defileu să mâncăm sandvișurile. Aș sta zile întregi pe banca asta, între munți, iarbă și pomi. Dar trebuie, din nou, să căutăm mașină.

Găsim un șofer grăbit să termine tura că e așteptat cu bere și mici de nevastă. E Oltenia noastră dragă și lucrurile merg normal. Claxoane, înjurături în trafic, depășiri periculoase. Ajungem pe centura din Târgu-Jiu, unde, după nici un minut de așteptare, oprește un tirist. Cu barbă, păr pe piept, maiou și cercel în ureche. Îl întrebăm dacă ne ia fără bani până în Craiova, ne zice să urcăm și apoi, o glumă de tirist: „Bine că m-ați anunțat să vă iau gratis, că dacă nu, când coborați și nu îmi dădeați bani, vă băteam”. Râde. Noi nu. Până la urmă, în tirul spre Craiova am învățat glumele, necazurile și limbajul tiriștilor: „colegu’ e liber la Filiași? E un cercetaș în satul x. Cercetaș = polițist rural. Sau: sunt doi donatori în fața mea (motociliști). De scuteriști, am aflat că sunt mini-donatori, iar când am intrat în Craiova, aud: „Am ajuns în Ford City”. Stația a fost sursă de inspirație pentru zeci de articole. La fel și tiristul care ne-a mulțumit, la sfârșit, pentru companie.

800 de kilometri și 0 lei. Șapte mașini, șapte șoferi și șapte povești. Două zile de stres, râsete, bucurie, socializare. Cinci orașe pe care nu le văzusem. Autostopul - o deplasare dincolo de propria frică.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey