Adrian Cioroianu: Istoria ca teatru
Excizii, de Ion Buzera
Tâlharul Bujor, boierul Catargiu și amanta Parascheva
Proză de Veronica D. Niculescu
Ani de socialism la Târgu-Mureș
Poeme de Toma Grigorie
Potecile destinului - fragment de roman
Încă un articol despre România
Despre mijloace de comunicare în piață
Am o lume și o libertate

 
sus


Cornel Mihai Ungureanu

 

Adrian Cioroianu: Istoria ca teatru

 

Adrian CioroianuAm citit abia recent textul lui Adrian Cioroianu, intitulat Ca-n Shakespeare cu Boris și Gorby, în programul spectacolului Macbeth al Teatrului Național București, jucat la Craiova, în cadrul Festivalului Shakespeare. Istoricul reluase câteva dintre ideile notate aici și în conferința pe care a susținut-o la sfârșit de ianuarie, în sala "I. D. Sîrbu" a Teatrului Național "Marin Sorescu". Redau, cu o remarcabilă întârziere, alte repere ale expunerii sale de atunci, ce a avut tema Istoria ca teatru - de la Iulius Cezar la Nicolae Ceaușescu.

Prezentat de poetul și secretarul literar al TNC, Nicolae Coande, care a și moderat întâlnirea, Adrian Cioroianu a făcut permanent o paralelă între teatru și istorie, între personajele de pe scenă și cele politice. Și a început comparând povestea lui Macbeth și Duncan cu lupta dintre Boris Elțîn și Mihail Gorbaciov, din 1990 - 1991. A trecut în revistă istoria aducerii lui Elțîn, fostul prim-secretar al regiunii Sverdlovsk, la Moscova, de către Gorbaciov, în 1985, "umblând vorba despre el în termeni pozitivi". Numit prim-secretar al comitetului moscovit al PCUS, Elțîn a pornit, în 1987, atacul la veteranii de partid, iar Gorbaciov nu l-a susținut, acesta fiind destituit din fruntea organizației. De atunci, spune Adrian Cioroianu, toate acțiunile lui Elțîn au stat sub semnul răzbunării și au condus la deznodământul cunoscut: Gorbaciov a pierdut puterea, după ce, în august 1991, Boris Elțîn, urcat pe un tanc, a anunțat, în uralele mulțimii că puciul organizat de comuniști împotriva lui Gorbaciov (și a lui Elțîn) este ilegal și că, în numele Rusiei, el își asumă rezistența împotriva uzurpatorilor. Elțîn a devenit primul președinte ales prin vot din istoria Rusiei, iar Gorbaciov, ca președinte al Uniunii Sovietice, n-a mai avut ce conduce, căci Uniunea s-a destrămat.

Bădăranii, piesa lui Goldoni, care a avut premiera la Veneția, în 1760, și în care femeile dădeau semne de emancipare, pretinzând să își cunoască soții înainte de căsătorie, i-a prilejuit istoricului născut la Craiova comparația cu Margaret Thatcher, "Doamna de Fier" care refuza să treacă într-o altă cameră, după cină, cum era cutuma la englezi, și rămânea să discute cu bărbații. (Iron Lady candida la Oscar, la vremea conferinței, Meryl Streep urmând să câștige, o lună mai târziu premiul pentru cea mai bună actriță în rol principal).

Cei opt ani de doliu impuși de mama tiranică din Casa Bernardei Alba au constituit pentru Adrian Cioroianu punctul de pornire al analizei lustrației în țările din fostul lagăr socialist și a eșecului aplicării ei în unele dintre acestea. El a amintit și că Llorca nu a apucat să-și vadă piesa pe scenă, fiind asasinat înainte de premieră.

Un miting ce avusese loc la București împotriva exploatărilor de la Roșia Montana și un altul desfășurat la Roșia Montana în favoarea începerii exploatării l-au dus cu gândul la piesa lui Ibsen Un dușman al poporului, avându-l în prim-plan pe medicul care descoperă reziduuri toxice în apele termale. Se dovedește că ele proveneau de la tăbăcăria socrului său, dar comunitatea îl acuză pe medic pentru că a alungat turiștii: "Numai tu ești de vină! A trebuit să spui!". Cioroianu a zăbovit asupra temei reformatorului, a reformelor scăpate de sub control care se întorc împotriva celui ce le-a inițiat, vorbind și despre Pygmalion, dar și despre Alexandru Ioan Cuza, părăsit de armata pe care o crease.

De pe agenda conferinței nu au lipsit manipularea, "gura târgului" care este astăzi media, lupta împotriva oricăror forme de prostire. Alte referințe: Vrăjitoarele din Salem, care a avut premiera în 1953, în era McCarthy. Arthur Miller a observat că este urmărit de FBI și a răspuns cu această piesă; Antigona lui Sofocle și ideea, veche de la anul 420 îH, că acela care a greșit față de cetate să fie îngropat dincolo de zidurile ei.

Adrian Cioroianu a vorbit și despre Livada de vișini, a lui Cehov, despre oligarhii ce și-au împărțit fosta proprietate de stat, despre Putin, care a câștigat popularitate prin faptul că a intrat în luptă cu ei. Despre Caligula lui Camus și Biografia lui Ceaușescu, de Andrei Ujică, și a concluzionat că la capătul unei aventuri de putere, care sparge niște limite, "sfârșitul e posibil să fie acesta". Despre istoria Americii și Menajeria de sticlă, de Tennessee Williams, a cărei premieră a avut loc în 1944, la Chicago, și despre acel moment de magie în care Jim o învață să danseze pe infirma Laura, despre unicornul de sticlă care se sparge și despre iluzia care se risipește repede, el trezindu-se la realitatea logodnicei care îl aștepta. Despre Pearl Harbour și uciderea lui JFK, despre prăbușirea Turnurilor Gemene în 2001 și războiul cu Afganistanul, cel mai lung conflict din istoria SUA 2001-2014. Despre uciderea lui Bin Laden și aruncarea rămășițelor lui în ocean, căci un loc de veci îl putea face martir, despre lipsa imaginilor cu el mort: "Nu vrem să repetăm greșeala pe care am făcut-o cu Che Guevara".

Despre diplomație și conflict, în piesa lui Giraudoux, din 1935, "Războiul Troiei nu va mai avea loc", din vremuri în care diplomații încercau să împiedice izbucnirea războiului. Dar sămânța răului era mai puternică, iar "oamenii, ca și zeii, sunt iresponsabili".

Adrian Cioroianu a adus în discuție criza economică și abandonul idealului Uniunii Europene, conflictul Occidentului cu Iranul, populația îmbătrânită a Europei, România având o medie de vârstă de 36 de ani, cel mai tânăr stat european fiind Kosovo, cu 24 de ani medie de vârstă. "Franța de peste 20-30 de ani s-ar putea să nu mai fie Franța pe care o știam. Și în România sporul demografic este în scădere. Câți frați au avut bunicii voștri? Dar părinții? Dar voi? Ca să primim pensie, s-ar putea să aducem muncitori din Nordul Africii, din India, Pakistan sau Bangladesh", a spus istoricul. Acesta împărtășit întâmplări și întâlniri din perioada în care a fost ministru de Externe și a răspuns cu maturitate și spontaneitate interpelărilor din sală. "Nu o funcție mi-ar trebui pentru a rezolva ce îmi cereți, mi-ar trebui o baghetă magică", de exemplu.

 

Comentarii cititori
sus

Ion Buzera

 

Excizii

 

Critica literară viabilă: o răceală foarte comprehensivă. 

Convingerea mea este aceea că poezia este făcută din miliardele de atomi pe care nu le poți recepționa.

Literatura începe atunci când nu-ți mai recunoști stilul.

Livius Ciocârlie are puterea uimitoare de a teoretiza pornind de la și aflându-se mereu în neantul cotidian. E foarte formativ, în sensul că te învață să gândești în orice condiții, e, cumva, foarte noician în această privință. Pe de altă parte, e foarte bacovian, căci nu intenționează decât să-și lucidizeze în scris perdiția ontică.

Nu caut în textele celorlalți altceva decât ideile mele.

De multe ori, ai senzația strictă că bâjbâi pe la porțile cetății, că te învîrți în jurul ei, dar că ea, cetatea, este inexpugnabilă. Totuși, nicio cetate nu e definitiv inexpugnabilă.

Rolul definitoriu al acestor însemnări este acela că oricând pot fi eliminate, dar nu pot fi uitate.

Literatura poate fi "apucată" de oriunde, numai că foarte strâns.

A putea inova în comentariul literaturii: o utopie deloc veselă.

Probabil că sunt trei feluri de capodopere: relaxate, crispate și vinovate. Exemplu pentru prima: Transparent Things de Nabokov: Pentru  a doua: Demonii lui Dostoievski. Iar pentru a treia: Hamlet-ul lui Shakespeare. 

""Pesimismul atroce" nu face parte din ființa mea. Dar pot, într-un fel oarecare, să încerc să mă introduc în el pentru a vedea posibilitatea de ieșire." (Mihai Șora). Tehnică de gândire, utilă oricui o poate pricepe.

Capodoperele se pot face și din resturi.

Neantul este, în mare, de trei feluri: încărcat de posibilități, neutru și vacuu.

X s-a resemnat: e încarcerat în vastele lui posibilități.

Critica literară are două mari învelișuri, e o ceapă cu două foi. La suprafață este ceea ce criticul crede că susține, că re-prezintă, ca afirmă etc. Dedesubt, se află ceea ce poate el realmente. Acest "infra" este, de obicei, foarte ascuns, iar de cele mai multe ori de negăsit.

S-ar putea ca literatura să vrea să se strecoare în pagina cuiva mai ales atunci când acesta o abjură mai mult.

Convingerea interioară foarte pernicioasă a unora care se îndeletnicesc cu scrisul este aceea că pot întoarce argumentele, sentimentele, persuasiunile etc. oricând doresc pe albia gândirii lor, care este de cele mai multe ori măruntă. Dar chiar dacă debitul ar fi de Niagară, toxicitatea rămâne.

De asemenea: extazul epistemologic nefericit al celui care crede că lucrurile despre care se pronunță, materia pe care o examinează și celelalte sunt un fel de "introversie" a lui.

Aproape că nu e gând care să nu poată fi exprimat și mai clar. 

Lucia Terzea-Ofrim: "De la Proust am învățat mai mult decât din toată biblioteca mea de antropologie, pentru care mă invidiază prietenii." (Dilema veche, nr. 227, p.14). O astfel de afirmație mi-l face instantaneu simpatic pe emitent, oricine ar fi el. 

"Și apoi Nabokov oricum nu-i un mare scriitor." (Godard). Ai nevoie de un imens tupeu de cititor (nu mai vorbesc de regizor!), de o îndelungată "îmbăiere" literară și de o mare siguranță de sine, ca să susții asta.

Cel mai clar elogiu (ironic) al lui Cioran nu-l putea face, totuși, decât un francez: acesta este Jean-Luc Godard.


Comentarii cititori
sus


Cornel Mihai Ungureanu

 

Tâlharul Bujor, boierul Catargiu și amanta Parascheva


Stefan Bujor intre legenda si adevarAm participat, pe 24 martie 2012, la o lansare de carte organizată de Asociația Socio-Culturală Iancu Jianu, la "Casa Ciună", din Craiova. Este vorba despre volumul Ștefan Bujor între legendă și adevăr: studiu și documente, de prof. dr. Paul-Emanoil Barbu, apărut, anul trecut, la editura Alma, cu finanțare de la Autoritatea Națională pentru Cercetare Științifică.

Moderatorul întâlnirii, poetul Nicolae Coande, a subliniat "felul documentat, acribios, în care domnul Barbu descrie, într-o biografie deloc romanțată, figura tâlharului Bujor, acreditat de istoriografie, și chiar de literatura cultă, ca fiind un mare haiduc. O lucrare cu interesante decodificări, în care autorul demontează erorile de interpretare ale scriitorului Radu Rosetti, de exemplu, distingând între figura legendară a lui Bujor și aluviunile realității". Coande a mai spus că tema volumului merită să fie supusă unei dezbateri de tip academic și că "profesorul Paul-Emanoil Barbu, are curajul și probitatea intelectuală să polemizeze elegant, pentru că este un om care "stă pe documente", care face acea muncă benedectină, grea, de miner, pe care puțini specialiști o mai fac astăzi, când succesul se culege nu căutând în măruntaiele istoriei".

Autorul cărții ne-a mărturisit, în cuvântul său, că studiază haiducia încă din 1967, când era muzeograf la Muzeul Romanațiului din Caracal, și a oferit câteva argumente în sprijinul ideii că Ștefan Bujor, al cărui nume îl poartă și astăzi străzi din București, Chișinău și Orhei, nu a fost deloc haiduc, ci un tâlhar de drumul mare. În acei ani de început ai veacului al XIX-lea, granița dintre haiducie și tâlhărie era, de altfel, subțire, haiducii fiind considerați de stăpânire tot tâlhari.

Este perioada în care Bujor, născut pe la 1770, în zona Sibiului, s-a stabilit la Iași, în cartierul Tătărași, unde s-a și căsătorit. Pe la 1802-1803, va fi prins de poteră, judecat și închis în "groapa ocnelor" unde va tăia sare mai mult de un an, dar faptul că va fi eliberat, demonstrează, conform autorului, că acțiunile lui Bujor nu fuseseră de o mare gravitate. Abia mai târziu acesta își va alcătui cea mai renumită ceată a vremii, care va face jaf în toate județele Moldovei și, mai puțin, în Țara Românescă (o ceată ajungea la 20-30 de oameni și acționa din primăvară până toamna târziu).

Paul-Emanoil Barbu a amintit părerea lui Vasile Alecsandri, care îi scria lui Costache Negruzzi că haiducii "nu erau răi la suflet, nu erau cruzi în natura lor, ci, din contră, erau blânzi, generoși, iubitori de săraci, dar aveau dreptul la cruzime și îl exercitau fără a avea conștiință de fapta lor criminală, fără teamă de pedeapsă". "Acesta era timpul, astfel era starea morală a societății. Inimi bune, fapte crude", după cum caracteriza situația D. C. Sturdza-Scheianu, într-o lucrare apărută în 1908.
Profesorul Barbu a mai spus că și-a propus, în urma cercetării documentelor găsite în Biblioteca Academiei Române și la Arhivele Naționale, să restabilească adevărul istoric și să arate că Ștefan Bujor este doar un tâlhar, idealizat de folclor și literatura cultă.

În încheierea întâlnirii, a fost lansată și publicația Civica, un supliment de politici publice editat de Asociația Iancu Jianu și prezentat de scriitorul și publicistul Miron Manega, care ne-a recitat și o baladă proprie, un "poem subversiv" pe care l-a trimis în 1988 la concursul "Elena Farago" de la Craiova, având surpriza să fie premiat (deși, zicea, se aștepta la o arestare).

Ajuns acasă, am parcurs cartea profesorului Barbu cu interes, atras însă nu doar de evoluția personală a lui Ștefan Bujor sau a tovarășilor săi, cât de atmosfera acelor ani de război ruso-turc, cu Moldova și Țara Românească aflate sub ocupație țaristă și silite să plătească rușilor de trei ori și, respectiv, de cinci ori mai mult decât achitaseră, până nu demult, turcilor, cu mii de salahori care mureau la construirea de fortificații (și în jurul Craiovei se săpa un șanț de apărare, iar la Hotin piereau, doar în câteva zile, 400 de oameni), cu negustori obligați să plătească un impozit special, căci întreținerea armatei țariste costa, cu puțini boieri având privilegii și o viață îmbelșugată, dar și cu "mafioți" ai acelor timpuri, printre ei, căci unii boieri îi găzduiau pe tâlhari, le asigurau locuință, hrană, arme și îi trimiteau "după câștig". Este amintit Constantin Canta și, prezentat pe larg, Ilie Catargiu, care asigura sprijin și protecție hoților. Și ce bijuterii îi dăruia amantei: țăranca Parascheva, care se despărțise de soțul ei legitim!

Bujor va fi și el printre "tâlharii Catargiului", cele patru campanii de jaf ale bandei sale (desfășurate în 1809 și 1810) sunt descrise cu lux de amănunte și prezentate și în documentele de anchetă ale Departamentului Cremenal, veritabil rechizitoriu publicat la finalul cărții.

"Cei răi" plătesc, în cele din urmă, nota: sunt prinși și cercetați, cu bătaie și tortură incluse (unii au murit în această fază a anchetei), de care scapă, datorită rangului, doar boierul: Ilie Catargiu (nu și Parascheva, amanta lui). Sentința inițială pentru acesta, "surghiun veșnic" și scoaterea la mezat a averii, va fi schimbată însă de comandantul rus în condamnare la moarte, preț plătit și de tâlharii care nu participaseră la crime, ci doar la jafuri, pedepsiți, inițial, să taie sare "toată viața lor". Hotărârea este pusă în aplicare imediat, tâlharii sunt spânzurați, iar boierul Ilie Catargiu este decapitat (rangul a făcut iarăși diferența), "aice, împrejurul Ieșului".

Prinderea și sfârșitul lui Bujor nu sunt defel ca-n baladele populare. Acesta bea rachiu în Focșani, cu un cunoscut, pe nume Bobei, care, la un moment dat, i-a cerut calul să se plimbe prin târg. Cum Bujor nu i l-a dat, acela s-a supărat și l-a dat de gol în gura mare (avea să fie și el cercetat, achitat și să primească o recompensă).

În viziunea populară, culeasă și de Alecsandri, Bujor s-a dovedit demn și curajos în timpul cercetărilor și la proces. Paul-Emanoil Barbu arată însă, pe baza documentelor, că tâlharul a cedat repede la tortură, dând cele mai complete și detaliate declarații.
Întrebat de judecătorii din Divan unde-i sunt "averile" strânse de la cei jefuiți, Bujor le răspunde, în balada lui Alecsandri: "Le-am ascuns pe la copaci/ De-agiutor la cei săraci/ Să-și cumpere boi și vaci". Profesorul Barbu dă însă credit anchetatorilor: în niciuna dintre declarațiile hoților nu este pomenit vreun ajutor dat săracilor, iar "rechizitoriul" arată că banda lui Bujor jefuia chiar și oameni de rând, lucru pe care niște haiduci nu l-ar fi făcut. Nu sunt înregistrate nici alte mărturii care să susțină că vreun sărman a primit sprijin de la Bujor sau oamenii lui.

Greu de spus dacă adevărul este cel dedus de profesorul Barbu, pe baza probatoriului stăpânirii și în absența altor dovezi, sau acela rămas în istoriografie și în folclor. Cert este că Ștefan Bujor a fost spânzurat în piața publică din Iași, la 17 aprilie 1811.

M-am întrebat și dacă amanta boierului Catargiu s-o fi întors la soțul legitim, dacă or fi avut copii, până la ce vârstă o fi trăit și cum, căci destinul femeii a părut a fi mai blând. Ea a scăpat cu viață și s-a ales și cu patru vite: "Departamentul Cremenal a găsit de cuviință ca Parascheva, amanta lui Catargiu, în cazul în care soțul său legitim va accepta s-o primească acasă, să fie eliberată și să i se dea patru vite din ale lui Ilie Catargiu pentru a se putea întreține, iar în caz contrar să se trimită pentru toată viața sa la o mânăstire, care se va stabili ulterior. Având însă în vedere că ispășise deja o penitență de aproape șase luni, Divanul a hotărât că era totuși de ajuns pedeapsa executată, urmând ca, în situația în care soțul său legitim nu voia să o primească, Parascheva să fie eliberată pe chezășie, dându-i-se și numărul de animale amintit". Probabil că răspunsurile doar literatura le poate da.


Comentarii cititori
sus


Veronica D. Niculescu

 

Locul

M-am întors să mai văd locul. Uite-l. Lîngă potecă, dincoace de  leagăne, sîngele gros îmbibat în pămîntul bătucit, penele negre, doar una pestriță, perfectă, pasăre de pradă. Cine pe cine? Nu știu. Am stat mai mult de data asta, am cercetat pînă am simțit zvîrcolirea. Nu trebuie să știi a cui, nu trebuie să știi cine a fost victima și cine călăul, e de ajuns să cunoști cînd și cînd înfiorarea penelor tale de pe piept, junghiul care cere.

Doi pași mai departe, și uite și ciotul. Sus, potrivit de sus, un ciot curbat al copacului, ca brațul amputat chiar de sub cot al unui cerșetor întrebînd: n-ai să-mi dai? Am să-ți dau. Am să-ți dau. Te uiți așa de neîncrezător. Ai încredere. Toate astea, ale nimănui, ale tale vor fi. Urnește-te, orbete. Te împiedici de-un ciot pămîntean. O rădăcină din cele care te trag de picior și te aruncă înapoi de unde-ai plecat - ah ce de oameni fericiți ah ce de oameni fericiți. Cu piepturile atît de netede, ei, atît de netezi și atît de fericiți, ei.

 

În glezne

Dar pot și eu să te învăț cîte ceva, a zis viul. Ce-mi spui tu despre după eu n-o să învăț niciodată. Dar știu cîte ceva despre dinainte.

Aceia care amînă sînt condamnați să poarte fără încetare alegerea.

Aceia care se vor spînzura, bunăoară, nu se vor mai plimba nici o clipă fără să tîrască la gîturi invizibilul ștreang, funie plumbuită, amînări răsucite. Ca pe lanțul rupt zăngănind pe străzi cîinele evadat dintr-o curte, amușinînd libertatea pe care o cunoaște abia pe la margini, așa își vor purta funia grea - capătul tîrît zgomotos pe trotuare, nodul din gît, umerii străduiți înainte, cleiul pașilor, un fel de fericire ca un capăt franjurat în miresme înaintea nărilor, lanțul cînd și cînd călcat de o talpă: "Aveți un ceas, nu vă supărați?", va întreba un om. Iar el va auzi: "...adineauri ți s-a adus aici dumitale un mort. Ai fi atît de amabil să mi-l arăți?". Desigur. Își va sufleca mîneca, va descheia curelușa, îi va dărui mașinăria. Vor mulțumi, vor pleca. Omul într-o direcție, cu încheietura însemnată, el în cealaltă, cu șarpele la gît, cu apăsarea dureroasă a pămîntului în glezne, visînd, și construind migălos acest vis, al clipei în care lanțurile vor fi minunat înălțate și gleznele atît de ușoare vor fi.

 

Marea zaharniță

Facebook știe totul despre noi, mai puțin cîți dintre noi mai trăiesc.
Zi de zi în marea zaharniță lingurița nepăsătoare ne amestecă, morți și cu vii. Ne topim, ne topim unii într-alții. Tot mai mulți noi, tot mai mulți ei, toți la fel.

În dreapta paginii, în fiecare zi, între "Persoane pe care s-ar putea să le cunoști", rumen în obraji, vesel, fericit, mi se tot recomanda mortul. Un băiat. Am stat la aceeași masă cîndva. Pe aceeași canapea ne-am înghesuit, printre alții. N-am vorbit niciodată prea multe. Da, da, ne cunoaștem.

Altminteri, aici, în cimitirul vesel, n-ai cum să recunoști mortul de viu.
Aici, în cimitirul vesel care va crește odată cu țara, morții vîrstnici nu vor trebui niciodată să cedeze locul morților tineri. E loc pentru toată lumea, bucurați-vă și vă veseliți laolaltă!


P.S.: Dear Mr. Sugarloaf, oare m-aș putea îmbogăți dacă v-aș vinde ideea? Your Sugariness, o rubrică nouă: chiar lîngă data nașterii să fie și-a morții. Cît ziceți că-mi puteți oferi? Aș putea trece iarna?

Ofertă specială de sărbători: Butonul de stins lumina în zaharniță. Doar pentru vii! Apasă acum!

 

Cantilena cîinelui

Stîlp-gard, stîlp-gard, stîlp-gard, stîlp-gard.

Doamne, de pe acest coridor îngust - stîlp-gard, stîlp-gard - de pe acest coridor înghețat - stîlp-gard - te rog să-l auzi pe cel ce te roagă - stîlp-gard, stîlp-gard - să îl ajuți.

Stîlp-gard, stîlp-gard. Te rog, te implor să m-ajuți, chiar dacă nu știu nici cum, nici ce să îți cer. Stîlp-gard, stîlp-gard, stîlp-gard și deodată o, ce minunată grădină!, ce potecă de piatră, ce pietre, ce verde acolo-ntr-o parte.

Cezar (de la "Cezar și cîinii"; noi îl iubim, fiindcă Cezar despre noi știe totul și-așa de rapid ne repară) ne zice:

Coada purtată de cîinele prea trist între picioare, așa, cu mîna noastră o scoatem afară, și-apoi așa, nici prea sus, cu mîna noastră o ținem ridicată o vreme. Și iată-acum cîinele! Ei? Nu-i așa că parcă-i alt om?

O, dar ce grădină de vis amușinăm noi pe-aici, printre garduri!

Și-atunci faci un efort, dangătul gros al prea lungilor mîini ți-l înalți din trotuare - stîlp-gard, stîlp-gard - și la piept îți aduci cum-necum palmele astea, obosit te agăți de bareta genții poștaș, și respiri oarecum ușurat, și de-acum înainte vei merge așa mai departe, cu pumnii încleștați, strîngînd curelușa din piept, și trăgînd, tot trăgînd, ding-stîlp-dong, ding-stîlp-dong, tu pentru tine, din tine, pe străzi. Cuți-cuți.

 

Comentarii cititori
sus


Cornel Mihai Ungureanu

 

Ani de socialism la Târgu-Mureș

ElemerAm găsit cartea Niciodată, a domnului Kincses Elemer, răscolind printre volumele din biroul lui Nicolae Coande, de la Teatrul Național "Marin Sorescu" din Craiova, și am luat-o acasă pentru că mi-a plăcut începutul. Mi-a amintit minunatele istorioare cu personaje copii ale lui William Saroyan. Sau, de pe la noi, Cum mi-am petrecut vacanța de vară, romanul lui T.O. Bobe.

Personajul care deapănă povestea are, la început, 8 ani, iar sora lui, Memi, 11 și e disperată că nu îi cresc sânii. Când el se îndrăgostise, la grădiniță, de două fete deodată, ea spusese: "Fericire dublă", ca un cunoscător, fiind la rându-i îndrăgostită de două săptămâni. Memi va fi, de altfel, mereu în preajmă, fie plângând că a murit Stalin și "am rămas de capul nostru", fie citind sau îndrumând. "Cine vorbește urât, acela tot așa și trăiește", credea ea, dar asta nu o împiedica să zgârâie sau să scuipe atunci când se bătea.

ElemerSunt pagini pline de jocuri, șotii, frici sau fericiri de copil. Să stai la taclale cu alții, despre problemele lumii, la o țigară din frunze (chiar dacă ai să vomiți mai târziu), să sari pe geamul școlii și să ai ghinionul de a ateriza tocmai în capul inspectorului-șef, iar pălăria aceluia să nu se mai oprească din rostogolit. "Obiectele sunt viclene", constată autorul, care știe și că exmatricularea este "cel mai mare rău pe care-l poate atinge un băiat".

Să înfrunți râsetele colegilor și să te ferești chiar și de șuturile Oxford, mai slabe decât cele obișnuite. Să fii bătut cu lingura de o mătușă pentru că ai luat la țintă cu pietre geamurile unui vecin, să înghiți insuportabila untură de pește, dar și să primești delicatese: glucoză, ciocolată sau lapte de pasăre, drept recompensă pentru rezultatele școlare.

Micile întâmplări care compun copilăria eroului în Târgu Mureș, urbe asemănătoare, în plan literar, "Orășelului" lui Heinrich Mann, nu cuprind însă doar meciuri de fotbal cu mingi din cârpe, farse cu vreun firicel de balegă strecurat în țigările Naționale, zilele de trecere a căruței cu sifon, filme în care rușii sunt eroi, iar nemții fasciști. În fundal, oamenii mari vorbesc despre aurul confiscat, tortura de la interogatorii, Revoluția, repede înăbușită, din Budapesta, orașul bunicii, unde se și duc cu toții în vizită, cu excepția mamei, care nu primește pașaport. Și de unde se întorc cu vitamine B12 ascunse în franzelă, pe care nu le vor putea vinde pentru că în miezul pâinii, din cauza căldurii, s-a luat vopseaua de pe capsule. Așa că le vor consuma singuri. "Explodam de sănătate!", mărturisește autorul, cu sinceritatea cu care amintește că nu a avut patine sau ceas de mână. "Noi nu băteam niciodată covoare. Nu aveam ce". Poate și pentru că tatăl, jurist, și luptător împotriva rușilor, pe front, este, după mărturisirea mamei "cel mai cinstit om dintre toți cei pe care i-am cunoscut. De-aia noi nu avem nimic".

ElemerÎn partea a doua a cărții, când eroul are deja 13 ani, impresia de bildungsroman se accentuează. "Încetul cu încetul ți se va întări moalele capului, frățioare", îi spune Băciuț, iar Memi se află și ea în preajmă și le știe pe toate, chiar și că moartea este parte a vieții. Are un prieten ea și îl sărută, uneori. "Nu eram de acord, dar nu aveam ce face", se resemnează eroul povestitor, observând deodată fetele, femeia. Fie că e vorba despre fotografiile Ginei Lolobrigida sau de servitoarea Lili, care se spală cu ușa deschisă, le privește așadar cu acea curiozitate ce-l face să deschidă ceasul muzical pentru a vedea ce are înăuntru.

Sunt zile de lectură (Thomas Mann este unul dintre preferați), eroul adolescent descoperă opera, dar și propriile aptitudini atletice, participă la glumele de ștrengari de la antrenamente sau de la școală, la solidaritatea acoperirii unui coleg care a făcut o boacănă. Ia parte la defilările de 23 August, la curse de alergări câștigate și sărbătorite apoi cu ecleruri. Uneori, la concursuri în București, vreun regățean are replică antimaghiară și, desigur, altă perspectivă asupra arbitrajului de la Viena, considerat de autor "cea mai mare fericire".

ElemerTânărul merge la chefuri unde ascultă You are my destiny, Paul Anka, de 21 de ori, de exemplu. Se bucură de voluptatea că nimeni nu poate să îl certe, când e bolnav, află gustul spaimei că tatăl lui va muri, cândva. Obține performanțe, medalii, iar Aurica, iubirea de la grădiniță, îi împărtășește sentimentele. Înoată împreună în Mureș, are loc și reîntâlnirea cu Lili, femeia pasională care îl dorește și care se împarte, după propria-i voie, între doi frați vârstnici, fluierând la ușa celui pe care îl voia într-o noapte sau alta, o piesă de rezistență în construcția literară, după paginile care descriu "amorul" cu Aurica, mai degrabă ratate. Că Lili îl va denunța la Securitate pe unul dintre frați, iar acesta va fi închis nevinovat, e în spiritul vremurilor și al unei lumi în care eroul aleargă tot mai iute printre mașinile Pobeda, întrebându-se: "Ce țară-i asta?"

 

Comentarii cititori
sus

Toma Grigorie

 

secunda blândă

se bălăbăne ora între zi și noapte pe cer
stelele încă nu sunt coapte mă
furișez în spatele unei secunde nu știu
cât mă va putea ascunde poate încă
nu mă va căuta acum scheletica lumii cu
gheare de fum sunt liniștit știind
că e acolo strunită bine sub
talpa lui apollo sângele îmi este încă
plin de soare îi vai fi greu
nopții astrul să mi-l doboare secunda
blândă în ea mă ascunde precum
marea ascunsă e în unde


așteptare vană

cățelul orb al pământului hămăie

după lumina care bate în poartă la miezul nopții
stau la pândă cu pușca în umăr
nu mă încumet să slobod alicele
spre  stolul de licurici
zboară liberi peste bolta întoarsă
sunt cel mai prost vânător
din cartea de iluzii
teama de ridicol
îmi taie respirația
nu e ușor să îmblânzești alfabetul luminii
câte oi rătăcite nu pasc iarba hârtiei
fără să nască
este luni după duminica tomii
blajinii așteaptă în van cojile de ouă roșii
pe apa sâmbetei
nu știu când să jertfească mielul sfânt
pentru cei adormiți


foșnetul toamnelor

în memoria oglinzii șterse

din casa copilăriei
chipurile mele suprapuse
ca într-un palimpsest invizibil
în paginile cărților sub semnate
autoportretele se îngrămădesc
desenându-se singure
urmele pașilor întipărite în lutul vremii
deși n-am presărat cenușă
pe cărările rătăcirilor mele în viață
recunosc umbra rămasă pe frontonul caselor
pe dalele străzii
reconstitui crima pe care am făptuit-o
ucigând zi de zi an de an avatarurile vârstelor în derulare
omul e unul se spune
cioburi de alteritate se desprind din totemul
pe care mi l-a încredințat dumnezeu
spunându-mi păstrează-l ca pe ochii din cap
altul nu-ți mai dau
din sacul de piele în care îmi car oasele pe umăr
se aude foșnetul
toamnelor  


Comentarii cititori
sus

 

Ion Catrina

 

Potecile destinului
(fragment de roman)

 

Ion Robu a murit subit într-o noapte. Casele fiind la o distanță respectabilă, Costescu n-a auzit nimic. Ana le-a reproșat că nu i-au sărit în ajutor. Ion făcuse probabil un accident vascular. Dispariția lui, neașteptată, a creat o impresie puternică printre vecini. Ana însă și-a continuat modul ei de viață anterior. Ajunsă la vârsta când pentru alte femei sexul nu mai contează, ea se interesa asiduu despre viața sexuală, în special a adolescenților. Când îi întâlnea cu vitele peste Deal, unde avea mai mult pământ, intra repede în vorbă cu ei.

- Mă, al lu' Andrei, ai, mă, scula mare?
- He, he, da' de ce vrei matale să știi?
- Hai, mă, să vedem și noi, ți-au dat tuleiele?
- Nu se poate!
- De ce nu se poate, mă?
- Mi-e rușine, d-aia!
- Hai, mă, nu te mai rușina atâta! Oi fi având-o prea mică!
- Așa o fi!
- Hai, mă, pe el să i-o vedem!

Distracția începea. Ajutată de ceilalți, îi dădeau pantalonii jos, ca să-i vadă sexul. Toți băieții se împotriveau. Cei mai mici o făceau mai cu sârg, pentru că le era rușine de ce arătau. Cei mai mari însă, se împotriveau de formă, pentru că nu se rușinau cu sculele lor.

- Ptiu, ce mare e a lu' ăsta! Mă, tu te-ai spurcat cumva la muieri? Femeia se prefăcea că-l atinge în treacăt și-l palpa serios. Ca să nu se bage de seamă, Ana,  urmată de ajutoarele sale, scuipa acolo să nu-i fie de deochi la ce văzuse. Rușinați,  băieții își potriveau hainele după luptă. Cei mai mulți se supărau de formă. Cei mai mici, găsiți necorespunzători, erau mai vehemenți.

- Lasă că vă spun eu lu' mama!

Ei amenințau cu mama sau cu tata, după caz, în funcție de persoana care îi ocrotea mai mult. De spus nu spunea nimeni nimic, de știut, știau toți băieții, pentru că și ei o pățiseră. Dar nici ei nu se lăsau mai prejos.

Când mergeau la scăldat în Iazul Căpitanului sau în toiurile de lângă moara lui Sâmu, se întâlneau și cu flăcăi de vârsta armatei. Aici nimeni nu purta slip și se bronzau pe nisip așa cum au venit pe lume. Cei mai mari își împărtășeau din experiența lor și le dădeau sfaturi. Cei mai mici erau numai ochi și urechi.

Așa aflau și ei de femei publice, ce nu refuzau pe nimeni și puteau să-i învețe pe novici. Întâlnind-o pe una din ele că-și păștea capra pe la Săndești, băieții se țineau de ea pas cu pas și căutau să intre în vorbă. Ca să stea în jurul ei, o lăsau cu capra pe la ei și se plasau întotdeauna când stăteau jos, mai în vale, ca să se poată uita sub fusta ei. Fie că femeia era săracă cu duhul, fie că-i făcea plăcere, îi mai fotografia din când în când.

Satisfăcuți băieții își dădeau cu cotul.

- Ai văzut, mă?
- Nu, mă, ce să văd?
- Prost ești, mă! N-ai văzut sub fusta lu' Veta?
- Nu, mă, că avea prea mult păr!

Cercetătorii nesățioși își extindeau căutările și la alte femei. Când se prindeau cele mai serioase unde se uită ei, îi luau la alergări.

- Te spun eu lui mumă-ta, împelițatule!

Ba chiar una i-a și spus! Noroc cu Ana care s-a întâmplat să fie de față și i-a luat pe loc apărarea.

- Da’ ce, fă, nesimțito, te-a pus el să te dai cu roatele în sus în fața lui? De ce nu te simți când te așezi?

 

Comentarii cititori
sus


Florentina Decă

Încă un articol despre România

 

Așa gândesc de fiecare dată când văd în vreun titlu menționată țara noastră - "încă un articol despre ea". Și sunt aproape convinsă că e o apreciere exagerată despre frumusețea munților și a câmpiilor, pe care, de altfel, nu o contest, dar o urăsc la nivel teoretic. Sau, din contră, e o pledoarie pentru alte țări și un dispreț profund pentru a noastră, care, odată părăsită, te face să îi simți dorul.

Echilibrul românesc, căci despre el vreau să vorbesc, e aproape inexistent în acțiunile și gândirea noastră. "Abuzul de românism și detașarea de România sunt atitudini mentale extreme care se stimulează reciproc și dovedesc împreună cât de departe suntem încă de normalitate", scrie Lucian Boia în Istorie și mit în conștiința românească. Nu am găsit nicăieri o explicație mai bună ca aceasta.

Am resimțit acest comportament exagerat în 2008, când am făcut parte dintr-un schimb cultural între liceul meu și unul din Franța. Ai lor au venit în România și au stat trei săptămâni, fiecare la corespondentul lui, urmând ca apoi să cucerim și noi bulevardele franțuzești. În prima zi, părinții au gătit cât pentru o nuntă, rudele au fost anunțate că a venit "franțuzoaica", am primit-o, într-un cuvânt preluat tot din extremă, românește. La fel ca mine, și colegii au procedat astfel, știind din prejudecățile deja asumate că o asemenea ocazie de prietenie nu se poate risipi din cauza unor neatenții prostești.

Trezirea la realitate a fost în momentul în care am ajuns în Franța - nicio masă festivă, niciun vecin curios, niciun profesor exaltat că veniseră românii în țara lor. Părinții corespondentei mele mi-au urat un modest bun-venit, urmat de o masă obișnuită, cu explicații aproape științifice asupra a ceea ce mâncam. Poate dezamăgită și cu dor de exagerările românești, am înțeles, în cele trei săptămâni, că normalitatea vine tocmai din aceste simplități.

Episodul "francezii și primirea cea de toate zilele" este un exemplu între miile care ne înconjoară. 1 Decembrie, 1 Mai și alte sărbători cinstite prin nemuncă sunt la fel de bine parte a gândirii noastre prea patriotică, în contrast cu știrile despre românii plecați pe bani mai mulți în țările calde. România, țara despre care știm să vorbim cel mai bine, cea pe care o iubim sau urâm la maximum, cea în care ai nevoie de garduri înalte ca vecinul să nu îți numere roșiile din grădină, e purtată, conștient, de mine și de alții, prin articole de opinie, reportaje, relatări care accentuează, prea mult, abuzul și detașarea de ea. 

Poate ne-am dori o Românie care să vorbească despre noi, nu noi despre ea. Din păcate, articolele excesive și subiectele intens dezbătute, alături de incontestabilele prejudecăți și de comportamente derivate din lipsa de educație, fac ca a noastră să devină un clișeu în plus pe care nimeni nu îl mai suportă, dar toți îl adoptă. Și mi-e milă de cei care, vrând să pornească acțiuni de ecologizare și conștientizare asupra pericolelor de mediu din țara noastră, nu fac altceva decât să devină subiecte de bancuri sau titluri neatractive în paginile ziarelor fără subiecte. Când vom putea vorbi despre România fără să părem penibili, abuzivi și exagerați?

 

Comentarii cititori
sus


Carla Berneanu

Despre mijloace de comunicare în piață


Mă tem să vorbesc. Nu dețin arta oratoriei, așa că am ales să scriu. Stau departe de tot ceea ce înseamnă contact cu oamenii din jurul meu. Pentru că și ei se tem la rândul lor să vorbească. Unii aleg să tacă și să-ți zâmbească a spaimă, alții aleg să te sperie. Nu am intrat la facultate din întâmplare, ci doar pentru că asta știu să fac: să scriu despre tot ceea ce îmi provoacă plăcere sau mă revoltă. Dar și pentru că voiam să îmi înving teama de semenii mei și de reacțiile lor. Și cred că putem schimba ceva, putem da o lecție de viață dacă știm să culegem expresiile potrivite.  Toți visăm să avem ocazia să învățăm meserie pe lângă unul "tare și mare", care e deja cunoscut și apreciat. Practica aceasta ori îți dă aripi mai rău ca un bax de energizante și te aruncă în oceanul numit autosuficiență, ori te trimite acasă să stai într-un colț pe coji de nuci pentru că nu ți-ai făcut treaba. Pe mine doar m-a speriat. Poate mai rău decât atunci când am aflat că nu am voie să fiu subiectivă în materialele mele. Căci subsemnata cum prindea o foaie albă cum o mâzgălea cu fel și fel de critici la adresa unora.

Ne fâțâirăm multe studente pe la un post de televiziune local, prinserăm puțin curaj, astfel încât ne trezirăm în plin centru cu microfonul în mână și camera de filmat în față. Emoții multe, chicote, fâstâceli. Eu, când auzii că trebuie să mă apuc să întreb cetățenii ce vor face de sărbători, începui să transpir. Pentru că știam clar că o să fac praf limba română. Nu pentru că nu aș ști gramatică, ci pentru că încep să mă bâlbâi (mai ales că până acum câțiva ani îmi era rușine să mă duc să plătesc o factură sau să întreb ceva pe cineva. Preferam să mă întorc acasă și să îmi aud familia cum se întreabă cu cine oi fi semănat eu așa bleagă. Da, eram atât, dar atât de bleagă încât până și cu tatăl meu îmi era rușine să vorbesc). Așa că o rugai și eu pe o colegă să facem schimb de sarcini. Să îl ia ea pe cetățean la întrebări și să fac eu orice altceva. Fata, mai vioaie decât mine și mai deschisă, acceptă fără să stea pe gânduri. Atunci mi-am dat seama că am motive să îi las pe alții la microfon, și eu să mă ascund undeva prin spatele peniței pentru că unii oameni se feresc. Nu neapărat de mine, o mână de om, ci de cei de acasă.

Majoritatea grăbiră pasul, ne ocoliră, se prefăcură atenți, începură să dea telefoane sau pur și amuțiră. Comercianții își acoperiră fața cu mâinile și ne sictiriră. Una dintre vânzătoare ne rugă insistent să nu o filmăm pentru că nu arăta bine în ziua aia. Așa că merserăm printre tarabe și îi luarăm la rând, doar, doar or spune ceva. Nici măcar un grup de tineri veniți din Bulgaria cu mărțișoare specifice nu se înduioșară de fețele noastre abătute. Colegele mele și cameramanul o luară în față. Eu rămăsei să mă mai holbez puțin la buchețelele de flori în speranța că o să-i găsesc și mamei ceva nemaivăzut și nemaiîntâlnit.

Momentul magic al tăcerii de aur se întrerupse brusc la un simplu zgomot și reacție. Un bărbat, mai rubensian așa, își întinse gâtul înspre colega mea și îi râgâi fix în microfon și în nas. Fata își puse mâna la față și rămase pe loc. Toți rămăserăm muți. Mă uitai la el să îi văd expresia feței. Ghiolbanul râdea de mama focului și se uita de jur împrejur ca să vadă cine îi aplaudă fapta. Mă așteptam să ne tragă și o înjurătură d-aia cu mame, că tot era 8 martie. Când întrebi un om cum sărbătorește un eveniment, iar el îți răspunde aplecându-se înspre tine și râgâindu-ți în microfon, e normal ca după aceea să urăști libertatea de exprimare? Dacă eu l-aș face acum "porc", s-ar isteriza de la ăl mai mic până la ăl mai mare. Așa că prefer să nu o fac și să rămân aici potolindu-mi pixul. Pentru că nimeni nu a avut nicio reacție, toți trecură mai departe parcă obișnuiți cu așa ceva. Degeaba începui eu să îmi fac fel și fel de gânduri, să mă întreb ce aș fi putut să fac dacă nu eram un copil de un metru și un scuipat (ca să mă păstrez într-un registru stilistic pe care l-ar înțelege și personajul principal al poveștii mele) și vreo 40 de kilograme. O, Doamne! Îmi veniseră în minte toate secvențele cu Van Damme în care îi muta maxilarul câte unui șmecher de mahala ca ăsta.

Însă apreciez un singur lucru: că domnul (evit să îl fac "meltean", deși ar trebui să mă lăfăi în libertatea pe care mi-o conferă ziua de 3 mai) nu s-a ferit de cameră. Și nici prin gând nu-i trecea că era oprită. Adică atunci când s-a aplecat înspre fată râgâindu-i a ce o fi mâncat în ziua respectivă, s-a uitat și la cameră zâmbindu-i a grozăvie. O fi vrut să apară și el la știrile de la ora 20. Nu trebuia și nevastă-sa să vadă ce cadou minunat i-a oferit de 8 martie? Ce demonstrație de masculinitate ne-a făcut bărbatu’său în centru? Ca să nu mai zic și de prietenii cu care stă noaptea în fața blocului bând bere, clefetind semințe și fluierând după puștoaice de 20 de ani. Că nu ai cum să îl întrebi pe nenea ăsta care-i semnificația zilei de 8 martie sau să-i pui un ziar în brațe ca să fie la curent cu știrile. Că ți-l ia și îl face sul ca să-i dea lu’ fiu’său una după cap când ascultă house și nu manele. 

Uite așa, am rămas cu un gust amar și mi-am dat seama că nu e ușor să faci presă, să mergi pe stradă și să stai de vorbă cu oamenii. Că nu toți au cei șapte ani de acasă. Sau, mai rău, dacă nu au chef de tine, îți mai dau și una cu ce au la îndemână. Pentru că și ei știu că a doua zi se uită. Așa suntem noi, oamenii, uităm repede. Până îmi voi învinge teama de ceilalți, voi scrie. Fără să se simtă niciun dram de bâlbâială. Îmi permit luxul să țin un discurs pe foaie, fără întreruperi. Bat palma cu imaginația și merg mai departe. 

 

Comentarii cititori
sus


Tania Gandrabur

 

Am o lume și o libertate

Când eram copil îmi imaginam creierul uman ca pe-un spațiu uriaș ca Universul -  misterios, de necuprins și plin de chestii uimitoare. Îmi imaginam o bibliotecă cu rafturi pe care stau așezate amintiri, cuvinte cândva auzite, experiențe trăite, cărți citite, oameni venind și trecând. Așa-mi închipuiam că arăta și mintea mea, dar rafturile mi se păreau rușinos de pustiite. Îmi doream să le umplu cu lucruri valoroase. Îmi doream să învăț să aleg mai bunul din ce-i mai bun, să-mi cultiv gusturile artistice, să am propriile direcții.

Însă la țară, cu o bibliotecă minusculă a școlii, cu trei posturi de televiziune disponibile și un radio care difuzează doar un post cu muzică populară, pentru că bunicul tău doar asta ascultă, e mai greu să-ți găsești un Eu al tău. Aici trebuie să participi la ciclul vieții rurale - să crești animale, să mergi cu oile la păscut, să mergi cu tata la pădure după lemne, pe mama s-o ajuți la lucru în grădină, să mai furi cireșe de la vecini și să mergi la scăldat cu copii ca tine.

Deși nu i se prea atribuie secolului XXI descrierea de mai sus, cu zece ani în urmă trăiam această viață. Mi-erau limitate sursele de informare (pe-atunci cuvinte precum "google" sau "windows" nu-mi sugerau absolut nimic), însă aveam ambiția să cunosc mai mult, să depășesc normele locului, să-mi formez în minte o bibliotecă, să știu să aleg. O fi un simplu vis al copilăriei ori un reflex de respingere a ceea ce eram îndemnată să preiau. Nu țineam să mă diferențiez de ceilalți prin ceva special. Țineam să fiu eu cea care decide ce produse și ce valori merită să folosesc și să nu mă limitez la ce mi se oferea și la ce mi se accepta.

Nu am fost niciodată un șoarece de bibliotecă. Deseori întorceam cărți la bibliotecă fără să le citesc mai mult de-un sfert, dar mi-au făcut copilăria mult mai frumoasă romanele lui Mark Twain, Hector Malot, Daniel Defoe și Alexandre Dumas, cărți pe care le sorbeam cu ochii și mintea, istorii în care visam să mă cunosc. Nu voiam să știu cine e Harry Potter, să ascult doar 3rei-Sud-Est și Britney Spears, să mă uit în fiecare sâmbătă la "Surprize-Surprize" și s-o idolarizez pe bruneta din formația "Andre". Știam că pot deschide pentru mine alternative mai bune și care să-mi și placă nu doar pentru că se vând și sunt la modă. Mă simt liberă să fiu mai mult decât un cititor de reviste cancanoase.

Știu că putem alege ce să punem pe rafturile minții noastre sau putem să nu punem deloc. Depinde de noi dacă vrem să fim robotizați cu aceleași doze de informații sau să ne căutăm propriul drum. Suntem liberi să învățăm și să păstrăm ce-i important pentru noi.

Până la urmă suntem ceea ce știm sau ceea ce consumăm.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey