Alfred Döblin
Ioan Lascu

 
sus

Alfred Döblin[1]

 

Poveşti de neînţeles

(...)

5. Max[2]

 

Max era o fetiţă.

 

Purta o cunună din păpădii în părul ei bălai. Rochiţa îi era ţesută din sticla pe care mama ei, ca să o bucure, o vopsea în funcţie de anotimp - verde primăvara, roşie vara, galbenă toamna şi albă iarna. Cum reuşea asta, era secretul ei, o făcea însă din dragoste pentru Max şi de aceea îi şi reuşea.

 

Mulţumită acestei inteligente vopsiri protectoare, Max, atunci când se afla afară, în vreme ce mama sa lucra ca spălătoreasă pe la alţii, se făcea nevăzută celor mai mulţi dintre oameni şi astfel, mama putea lucra liniştită. Dar Max îi speria deseori pe oamenii cărora le tăia calea, întrucât ei vedeau deodată ţopăind o pereche de încălţări negre şi două picioruşe până la genunchi fără nimic deasupra. Însă ţipătul acestor persoane o speria şi pe Max, încât ea fugea de ea însăşi şi se ascundea în curte. De aceea, mama i-a dăruit o pereche specială de ochelari de contrast, ca să se recunoască cel puţin pe ea însăşi când se temea că era singură.

 

Din când în când o supraveghea tatăl ei, un croitor cumsecade, dacă putem numi astfel ocupaţia lui: el tăia din ziare tot felul de articole şi le vindea altora pentru a reuşi să-şi întreţină familia.

 

Max mai avea, de altfel, un frate pe care îl chema tot Max şi, întotdeauna, ea alerga în spatele acestuia. Cât de blând era însă Max al nostru (sau să zicem Max a noastră?) reiese din faptul că între ei nu izbucnea niciodată o ceartă atunci când cineva striga "Max". Ei nu luau în seamă numele, iar cel ce se numea tot Max, câtuşi de puţin. Acela se numea pur şi simplu Max, nu era însă Max, nici nu era propriu-zis fratele ei, doar îi zicea "frate".

 

Era un hipopotam greu, uriaş, de necuprins. Numai unul ca el se putea rătăci în curtea strâmtă a casei ei. Însă mama, care făcea totul pentru Max a ei, se ocupa şi de acesta când se arăta şi o mai mâzgălea pe fetiţă.

 

Acum sosise, în sfârşit, ziua mulţumirii pentru roadele pământului şi, pe toată strada, în toate curţile şi oboarele, se sărbătorea. De obicei,  lumea se aduna seara în cea mai mare dintre curţi. În acest an fusese aleasă însă pentru aceasta curtea cea mai mică, din consideraţie pentru mămica ce o stăpânea.  Era loc doar pentru zece-douăzeci de persoane dacă se scotea afară şi găleata de gunoi. De ziua mulţumirii pentru roade participau însă, de obicei, o sută de copii, din pricina lampioanelor şi a muzicii frumoase cu acorduri generale. În plus, mai veneau şi oameni mari care voiau să danseze.

 

Toţi aceştia, ca la două sute de persoane, se perindau acum în întuneric pe stradă, în frunte cu un om vesel, numit unchiul Päte, şi împreună cu grupul de muzicanţi ai capelei format dintr-o flaşnetă, patru tobe, un tambur şi o trompetă.

 

Dar toţi tăceau. Ştiau că, în curte, li se plănuise o surpriză.

 

În pregătirea sărbătorii, mama nu-l mai hrănise pe Max, fratele fetiţei Max, o săptămână întreagă. Hipopotamul trăia, ca toţi ceilalţi, în aşteptarea sărbătorii. Împreună cu el - şi surioara în rochiţa de sticlă.

 

Vesela procesiune se apropia. Unchiul Päte intră în curte, mama făcu onorurile, flaşneta cânta, tamburul făcea bum-bum, beţele loveau tobele, trompeta sufla ce putea sufla. Şi, în acelaşi timp, locatarii din casa din spate vărsau pe ferestre hârdaiele de apă pe care le pregătiseră sub diriguirea mamei. La aceasta, unchiul Päte şi orchestra capelei se traseră în spate.

 

Cea dintâi grupă de copii, douăzeci la număr, se apropie cu lampioanele luminoase şi intră în curte cântând. Un hârdău de apă şi ei dispărură. Următorii douăzeci intrară şi avură parte de aceeaşi primire. La fel următorii şi ceilalţi. Locatarii lucrau febril, însă până la urmă, totul a reuşit.

 

În timpul acestei sărbători a recoltei, mama stătea în uşa comodei sale locuinţe de la parter sub o umbrelă, în dreapta ei, micuţa Max, iar în stânga, hipopotamul flămând şi, cu toţii, se bucurau de reuşita sărbătoare. Când, la sfârşit, se apropiară cei douăzeci de oameni mari, hipopotamul se dezlipi de mama şi de sora sa şi îi înghiţi pe cei zece din faţă.

 

Cei zece din spate se adresară mamei şi se plânseră că acum ei nu mai puteau continua programul artistic stabilit, deoarece primii zece din faţă alcătuiau chiar corul doamnelor. Mama spuse că ea nu putea face nimic. Trebuiau să se adreseze hipopotamului. Max, hipopotamul, îi întrebă ce voiau să cânte.

 

Cei din burtă răspunseră: "Serenada de Schubert, text de Shakespeare, discul de gramofon numărul 4008".

 

Plin de respect, el îi scoase afară. Corul era complet şi reprezentaţiile puteau începe.

 

În acest răstimp, marele Max înfuleca o porţie săptămânală de ovăz primită drept despăgubire, căci mama îl crescuse ca pe un cal veritabil.

 

(Traducere de Ana Ocoleanu)



[1] Alfred Döblin (1878-1957): scriitor german, fiu al unei familii de negustori evrei, neurolog la Berlin; întemeietor al revistei expresioniste "Der Sturm". Este autorul cunoscutului roman "Berlin Alexanderplatz" (1929) tradus şi în limba română, la Editura Paralela 45. În 1933 emigrează la Paris. În 1940 se refugiază în Statele Unite ale Americii şi se converteşte la creştinism (catolicism). După război, se întoarce ca ofiţer francez în Germania, editează revista literară "Das goldene Tor" (1946-1951) şi este unul dintre întemeietorii Academiei de la Mainz (1949). Dezamăgit de Germania de după război, se întoarce la Paris în 1953. Moare la 28 iunie 1957. În prezent, interesul pentru opera literară a lui Alfred Döblin cunoaşte un reviriment remarcabil.

[2] Fragment din: Alfred Döblin: Der Überfall auf Chao-lao-sü. Erzählungen aus fünf Jahrzehnten, Deutscher Taschenbuch Verlag, München 1982, pp. 325-327.

 

 

Comentarii cititori
sus

Ioan Lascu

Cum s-a făcut de am ajuns scriitor (IV)

Va citi cândva, târziu, pe scoarţa unui copac, scrijelită cu briceagul, o strigătură în distih: "Viaţa asta e un vis,/ Numele rămâne scris". O zicătură pe jumătate cărturărească. Mult mai târziu avea să audă povestea aceea despre viaţa care este vis, a unui spaniol de demult, dintr-o vreme căreia-i spunea Renaştere. Însă el nu se depărtase decât cu trei-patru ani de naştere. Nu ştia nimic, nu avea nicicum puterea să ştie, despre durabilitatea scrisului, despre numele care rămân întipărite. Ca şi unele cuvinte. Ca şi anumite idei. Nu aflase nimic despre memorie, sau despre cultura scrisă, auzi Tu, Doamne! Abia de văzuse câteva cărţi, cele mai multe manuale ale şcolarului care fusese cândva, mai demult, tatăl lui. Nu pricepea o iotă din ele, în afară de ceea ce îi citea sau îi povestea tata. Mai privea chipurile din cărţi, aşa cum numeau ei ilustraţiile. Era captivat de ele. Se încumetase să mâzgălească marginile de pagină cu creionul chimic, încercând foarte stângaci să deseneze oameni şi animale. Erau nişte desene ale unui stângaci nativ, tare copilăroase, cu oameni caraghioşi şi diformi şi cu animale aşijderea. Adeseori mâzgălea găini şi câini. Şi vaci. Erau cel mai uşor de desenat. Când le făcea cu creionul, mai stătea de vorbă cu ele.

În grajdul vacilor se uita de multe ori, iarna şi vara. Era acolo o rânduială poruncită de stăpâni, mai abitir decât la oi, care se grămădeau cum le tăia capul, în staul, în şopron sau prin ogradă. Vacile stăteau orânduite la perete, două câte două, în încăperi separate. Aveau sub boturile rotunde şi umede câte o iesle din care se înfruptau, nesăţioase, cu fân, suflând înciudate pe nările largi. Pufneau şi se ghiftuiau. Se întâmpla mereu că, după ce-şi umflau burţile, li se umflau şi ugerele. Şi aşa înţelegea el, simplu, cum între fân şi lapte era o legătură nevăzută, dar spornică. Serile şi dimineţile doniţele se umpleau cu lapte alb-alb, cât de alb? Ca zăpada de alb, îi venea cel mai la îndemână să spună. Da, laptele era ca zăpada de alb! Şi invers… Doar că rosturile le erau deosebite.

Se uita din uşa grajdului, de cele mai multe ori în singurătate, la vuve. Mirosea grozav a floare de fân. Toate seminţele ierburilor, adunate iarna pe sub iesle, îl ameţeau cu mirosurile lor, eterice şi uşor alergice, aşa cum avea să constate mai târziu, iarăşi mai târziu, după ce ani şi ani îl trimiseseră cu vacile la păşunat. Dis-de-dimineaţă, vara, înainte de ceasurile şase, când soarele se gătea să răsară de după zimţii de piatră ai munţilor. Tot timpul trebuia lăsate să se ghiftuiască, altfel punga tatei era… hămesită. De parale. Din două în două zile, maică-sa cobora în oraş cu laptele şi-l împărţea pe la barabe şi domni, adică pe la proletari sau pe la oameni mai cu stare, fiecăruia cât putea să ia. O dată pe lună încasa banii. Aşa reuşeau ei să trăiască: vaci, iarbă, fân, lapte. De aceea se zicea, cu îndreptăţire, că o vacă scoate sărăcia din casă. Darmite trei sau patru? Sau mai multe? Din fire, vacile sunt nişte dobitoace curioase, îşi vâră botul în toate cele, dar şi tare ciudoase. Câteodată ostile, nicidecum sperioase, ca oile, care de toamna până primăvara bântuiau libere prin ogradă.

Nu fără plăcere le privea din prag, cum aşteptau, rânduite în grajd, legate cu lanţuri speciale, fânul şi apa. Uneori vuvele lui erau umede sau aburoase. Verile, luceau de curăţenie – un păr des, scurt şi roşu, tărcat cu alb pe spinări, pe pântece şi la cap – şi-ţi erau mai mare dragul să le priveşti. Din pragurile grajdurilor pe lângă care gazda trecea adesea alergând în cercuri-cercuri, puteau câteodată admira şi musafirii şeptelul mare. Cel de trei-patru ani le prezenta vacile pe rând – fiecare purta un nume, ca oamenii: Florica, Dorica, Zoica, Vireana – apoi le ţinea o adevărată lecţie de morfo-anatomie. Vuve erau şi boturile lor, mari, rotunde şi umede, cum lesne le putea vedea oricine. Capetele mari şi grele le erau însă înzestrate cu câte o pereche de coarne, mândre şi periculoase, cărora el le spunea glăji, probabil şi pentru că semănau cu nişte sticle de o jumătate de litru. La petreceri, oamenii mari se cinsteau din glajă cu rachiu. Glăjile vuvelor erau ascuţite şi stârneau frica celor de seama lui, ba şi celor mai mari, căci vacilor li se năzărea nu de puţine ori să împungă. Privite din pragul grajdului ele îşi vedeau însă netulburate de treabă, rumegând alene, somnolente, cu ochii pe jumătate închişi. În afară de "estetica" exterioară, ele nu stârneau nimănui cine ştie ce stări poetice, precum oile, care, se ştie, îi insuflaseră unui cioban lunatic Mioriţa. Erau însă tari în economie casnică, aşa cum dă de înţeles zicala cu vaca şi cu sărăcia şi… ce vă spunea el de punga cam lihnită a lui taică-său? Asta când se întâmpla ca vreo vacă-două să fie sterpe, adică nu lege viţei. Sau când, pentru o vreme, din pricini bănuite de vrăjitorie, pierdeau laptele. Sau când înţărcau prea devreme. Deh, necazuri care încreţeau a pagubă chipurile părinţilor! Însă el nu uita de glăji, nici de curaţală, care nu era altceva decât baroca lor guşă de piele, mare şi încreţită. Părinţii lui îi spuneau bardile. Uf, ce de vorbe ivite din cea mai neaşteptată imaginaţie! Imaginarul lingvistic nu vine neapărat din gramatici, din basme ori din poezii. În sfârşit…

Plimbându-şi ochii către dinapoia vacilor, gazda îşi mai îngăduia să le arate musafirilor broţcarea, adică acea coadă dotată la vârf cu un smoc de păr lung şi aspru, ca o măturică. Şi ce mai şfichiuiau cu cozile, fie iarnă, fie vară, de te ustura faţa până la lacrimi. Dacă te prindeau, căci trebuia să te fereşti de atingerea lor ca de foc. Ba câte unele mai loveau şi cu picioarele dindărăt, de parcă erau cai, şi te schilodeau. Doamne apără, că unele vaci erau nişte neroade! Le treceai pe la spate şi fâstâceau din cele broţcări, ca şi când le-ar fi atacat o ceată de tăuni! Era un semn că le iritai, deoarece lor le plăcea somnolenţa şi nimic mai mult. Că legate fiind la iesle toată iarna, doar nu era să filozofeze. Puţin indiscreţi, musafirii îşi strecurau privirile şi sub cozile vuvelor şi descopereau o părticică de care lor nici nu le păsa. Ca şi de toate celelalte, de fapt. Vedeau locul pe unde vacile se pişau, în şuvoaie. Ce să mai…, ca nişte vaci ce erau! Gazda le preciza musafirilor că locul acela se numea bolăscă, şi i se părea că arată cumva fleşcăit şi… jenant. Jena era a lui, pentru că musafirii deveneau câteodată indiferenţi şi dădeau semne de plictiseală. Să fi fost vacile nişte creaturi plicticoase? Până la urmă, se poate crede că indolenţa lor nu transmitea decât plictiseală. Asta când erau legate, îmblânzite cu lanţuri, cum ar veni, fiindcă, dacă erau slobode, unele făceau fel de fel de năzbâtii: se împungeau cu altele, străine, până ce se sângerau pe burţi, săreau peste garduri în ogrăzile vecinilor, sau, vara pe arşiţă, le apuca subit strechea şi fugeau de rupeau pământul, cu cozile pe spinare. Ca să se ascundă în hăţişurile cele mai dese. Acolo se descotoroseau de hoardele de insecte hematofage, frecându-se de lăstăriş cu pielea lor tare, fără să se zgârie.

Până la vară mai era o veşnicie, iar în "casa mare" se bea ţuică din păhărele de sticlă groasă şi se tăifăsuia. Din când în când lecţia de anatomie bovină mai revenea pe… tăblie. Ele, bovinele, erau cele mai obişnuite animale, prin satul prăvălatic şi prin cele învecinate. Că dacă oi nu se vedeau chiar prin fiecare ogradă, vaci avea toată lumea. Barem câte două… Şi se lăudau care mai de care că ale lor erau mai bune de lapte! Că laptele muls de la ale lui cutare lăsa o smântână groasă de două degete! Că una i-a fătat un viţel-minune, că abia îl urneai de jos, la naştere! Că erau grase şi frumoase şi la păr lucioase! Ce de avuţie! Ai lui Mingore şi ai lui Pikore nu lipseau de la asemenea şezători de lăudat vacile. Nici gazda nu se lăsa mai prejos. Uita până şi de zăpada magnifică ce acoperea ograda, grajdul şi "casa mare". Nu uita însă de feeria unor brazi încărcaţi cu zăpadă încât abia o mai puteau ţine şi de steluţele infinite care străluceau în lumina îngheţată a soarelui de ianuarie. Ce mai zăpadă! Cerul de aprilie nici gând să trimită vreo vibraţie, cât de tainică! Ce tăceri! Doar răsuflarea grea a vitelor peste iesle, rânduite una lângă alta, ca într-o familie cuminte, numai a lor!

Pe scoarţa înţepenită de ger a copacilor nu se puteau scrijeli asemenea cuvinte. Era totuşi bine: scoarţa era în capul lui… Nunc probantur.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theâtre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey