Diana Boghiu
Savu Popa
Maria Sava
Lucian Scurtu

 
sus

Diana Boghiu

 

 

Geometrism mahonic

14 ianuarie 2015 a fost ziua în care am privit pragul ca pe un obiect al
artelor
l-am privit cu aceeași răbdare cu care soarele usucă rana
l-am amânat în gând cu ochiul zilei de mâine
printr-o fereastră fără casă

l-am absorbit cu aceeași sete cu care cerul absoarbe întrebările despre 
cer.

De la structuralism la formalism mă încercau toate sentimentele de
admirație față de acest nucleu
din care au răsărit salcâmii și cerbii
vibraționismul viorii și
țesătura muzicală
brusc bucata de lemn a încetat să mai fie o bucată de lemn
în ea se concentra universul
începea și se termina cvadratura cercului

 

Peripheral vision

dintr-o perspectivă aeriană mi-ai aruncat câteva cuvinte despre
desincronizarea macilor în horă
abrutizarea artei și
îndobitocirea unei nopți de vară
eu nu ți le-am primit nu îmbrățișam decât pofta de cunoaștere și
decantarea substanței epice care
s-a făcut încet s-a făcut inert s-a făcut sigur s-a făcut
fără vreo pierdere a contactului
cu esența

într-o perspectivă periferică mi-l imaginam pe Iona. Îl amânam cu ochiul
cu mâna cu gândul așa cum
amânam căderea din semiton în semiton
”trăim într-o zi de azi” mi-ai zis
când doar Berlioz și lacurile noaptea știu cum
se câștigă echilibrul
fluiditatea
glisarea”

nimic nu mai are același sens de când
punerea pe a devenit impunere

 

Linotip

Între noi nu e doar o distanță simplă dintre o femeie simplă și un bărbat
simplu
între noi sunt fructe și flori
Fata cu cercelul de perlă și Cumințenia pământului
cerul  invariabil
realul asimilat și starea mobilă a pleiadelor
straturi de piele și limbi înotând în miere
între noi sunt franțe și italii
amintiri despre viitor
accesul continuu la setea de mare
firul ariadnic care se tocește pe sine până la
dedal
gânduri matinale vibrante și discuri de vinil

între noi
sunt versurile astea care
se scriu singure

 

***

Mă ridic deasupra timpului
pe vârfuri mă ridic deasupra timpului
retroactiv
dau în cerul vecinului
evolutiv
ca într-o curte

 

Regula de aur

E marți și paralelismul razelor de soare aproape că ustură
îmi amintesc cum obeliscurile se țineau de mână rugându-se la ziua de
ieri
blestemând  în cor mâinele
mâinele din mine era nerăbdător să nască flori și să nască flori și nu
înțelegea de ce
viitorului i se pune botniță
zeii și oamenii trăiau în simbioză
îmi amintesc cum tu nu erai încă
eu te-așteptam culegând grânele aceluiași pământ pe care-l dădeam
dracului că nu te naște mai repede
într-un sistem metric se derulau toate mecanismele
toate sub același soare
e marți și paralelismul razelor de soare aproape că ustură 

 

Comentarii cititori
sus

Savu Popa

 

 

***

M-am apucat să șterg praful de pe blidele din hol. Blide de Horezu, altele adunate de prin Ocna. Ștergând ultimul blid am avut o senzație unică: erau desenați doi bătrânei, un el, o ea, îmbrăcați românește, simpli, apropiați, deasupra lor un soare precum un pumn de cenușă decolorată. Pătrunsesem dincolo de porțelan, le ștergeam fețele obosite.

 

Desfaci un kiwi

Deschizi chiuveta, umpli un pahar
Și simți că apa de la oraș are același
Gust ca cea de la Ocna.

Parcă în ea s-au spălat
Două mâini uscate, iar uscăciunea lor
Era mai palidă ca rugina.

Deschizi ziarul și dai peste un reportaj:
În vremea comunismului, un om a vrut
Să dărâme Coloana Infinitului, din Tg. Jiu.
Incomoda partidul.

Îți amintești apoi, un episod vesel, erai mic, mama ta te lua și în fiecare zi, când termina de dat meditațiile, te ducea pe strada Băilor, să vezi berzele, care se adunau în Ocna, în acel loc, pe coșul de fum al vilei Vulkan. Te opreai vizavi, cu trenulețul în mână, privind minute în șir. Nu știai ce e aia praștie, dar știai că după ce vor demola vila, cu mulți ani în urmă, berzele vor zbura în locul unde a fost coșul de fum și în zbor se vor odihni. Mai târziu, în clasa a opta, când ai fost în excursie și ai văzut prima dată coloana, îți vei aminti de casa Vulkan. Apoi vei fi sigur că undeva, în anii care urmează vei visa un cuib de berze africane pe coloana infinitului.

Treci mai departe, prin camera cu miros de lemn vechi,
Urechile tale aud dintr- o dată mai multe zgomote: basuri 
Răgușite, ruginite ale singurătății cartierului, igrasiei.

Ce- ți mai rămâne de făcut: te duci în bucătărie,
aprinzi lumina, izbucnește ca un cheag de sânge explodând
în creier.

Îți desfaci un kiwi, atingerea cojii îți provoacă
Liniștea dinaintea furtunii,
Reintrarea în normal.

 

***

Tată, unii cred că s-a scris prea mult despre ploaie, fug de ploaie și la propriu și la figurat, mai ales în texte, parcă fug de un câine care, deși are botnița, tot sare la tine. E rea, umedă, lașă, parșivă, lipicioasă ca un melc, virgină, duhnește a femeie fără bărbat, ploaia asta. Dar acest text va fi despre ploaie. Veselia ploii, nesiguranța ei, mirosul ei de pământ, de mormânt, de păianjen. Cum se joacă ea. Dur, melancolic, dansează ca Parov Stelar în videoclipul piesei pe care o ador. Acest text este despre ploaie. Despre ploaia simplă, despre cuvintele ploii. Apa ploii nu e apă. Apa ploii e sudoare. Cealaltă sudoare. Apa ploii e sudoarea unui om gânditor, singur, care va tăcea, cândva în noapte și va aștepta următorul tren. Ascultând cu sufletul la gură pulsul întunericului. Despre ploaie. Nu îmi pasă, nu știu cum sunt alții, dar eu spun că ploaia ar face mult bine, tată. Mi-ar plăcea să alerg prin ploaie și să înot în Ocnița sau Brâncoveanu, când plouă.
O definiție a ploii, doar atât mă voi strădui să scriu și eu. O definiție a mea. Ploaia este mai întâi stare, tată, e ca atunci când te pui în pat și îți simți vocea și gâtul umed, cearșaful, o batistă mult mai mare, umedă care te învăluie matern.

 

***

Ea nu înțelegea un lucru simplu. O îndrăgeam și mai tare pentru asta. Nu o puteam convinge că pentru a scrie poezie trebuia să am singurătatea insectei după închiderea insectarului, singurătatea conținutului de sulf față de cea a carbonului, dintr-o pată de motorină lăsată pe asfalt.

 

Proza unei zile oarecare

Pe cerul Ocnei, curat ca o lacrimă iscată
De tăierea unei cepe,
Niște vulturi se rotesc precum
Acele unui ceasornic cu bateria  pe sfârșite.

Sfârșite. E cald afară, atât cât este și într-o cană de ceai,
Încălzită pe calorifer.

Calorifer. Din sufragerie, la televizor, un supererou al zilelor noastre
Îi vorbea unui personaj negativ ca și când, în poveste,
Scufița roșie ar certa lupul că joacă prea prost
Rolul bunicuței.

Rolul. Îmi caut foaia ruptă dintr-un carnet,
Pe care scrisesem ieri câteva rânduri.

Rânduri. Nu o găsesc nicăieri.
S-ar putea să fie ceva despre poezia tranzitivă a încălzirii globale.
Palmele îmi sunt la fel de uscate precum cojile unui fruct
Lăsat în camera ta, ca să dispară mirosul îndelungat de țigări.

Țigări. În timp ce mă opresc la geam, încetez a mai clipi din ochi.

Ochi. Două macarale s-au oprit în fața ferestrei mele,
Erau precum cele două semne de întrebare puse
La începutul și sfârșitul
Unei întrebări în limba spaniolă.

Întrebări. Când pe stradă, cuiva i se rupsese sacoșa și a început să râdă,
A răsărit soarele,
În timp ce în curtea mea, peste melci, încă mai ploua.

Ploua Când te-am întrebat ce faci, tu mi-ai spus că bine,
Ești acasă și te uiți la televizor.

Bine. De fapt, doream să știu cum mai ești, dacă ai mai progresat.
Sau mai vrei să te joci cu mine de-a lupul și scufița roșie.
Care pe care.

 

Poemul tatălui (Ciorbă de cărămizi)

Erai mic, îți plăcea să te joci cu sora ta pe strada Strigoiței. Strada nu era asfaltată, treceau doar căruțele spre câmp. Niciodată nu a trecut vreo mașină pe acolo. Strada asta începea unde se termina strada ta. Se povestea că acolo, noaptea, strigoii veneau din câmp, din cimitirul catolic vechi, mai stăteau de vorbă ca niște pensionari în parc, mai adunau câte un pai căzut din căruțe și îl băgau în gură, în locul țigărilor Carpați. Ne mai povesteai că în fundul grădinii tale, locuiau două femei cu mințile rătăcite. Uneia îi ziceau Lichioasa, după o prăjitură numită lichie. Stăteau într-o casă veche, acoperită de cel mai mare tei, care a existat vreodată în Ocna, ca un schelet prăfuit. Ele umblau cu haine rupte și tot timpul luau bucăți de cărămidă, le duceau în bucătărie, le fierbeau în oala de pe plită și făceau un fel de ciorbă. Tot timpul, ieșea un fum gros din bucătăria lor de vară, ca dintr-o locomotivă mică. Ciorbă cu gust de pietre, de cărămizi. O dată, ai vrut să intri la ele în curte, dar te-a fugărit un câine mare, negru, jerpelit. Mirosea peste tot a praf. Vara mirosea a lucruri vechi.

 

***

Propun un joc. Să facem rost de un zar, unul colorat, poate fi din vată, zăpadă. Să dăm cu zarul. Eu astăzi vreau să fie luni, dau cu zarul, nu îmi iese. Va rămâne ziua de sâmbătă. Tu vrei poate să inversăm rolurile, eu, tatăl, tu, fiul, atunci, dacă zarul este din zăpadă, s-ar scurge printre degete. Apoi ne vom dori să mergem într-o dimineață până în fundul grădinii, să ajungem la acel zid care desparte proprietatea noastră de vale. Pe acel zid să ne apucăm să desenăm. Cum vede fiecare singurătatea. Eu o să desenez o natură moartă: un pix fără cerneală, pe masă, alături de două mâini sprijinind un cap. Atât. Tu, poate vei desena un model de pe vreun blid de Horezu, acela în care un cocoș a încremenit privindu-ne. Cui îi va ieși cea mai simpatică, mai copilărească reprezentare a singurătății, acela are voie să dea cu zarul primul. Până atunci dau cu zarul: să văd Ocna, noaptea din elicopter, atunci viezurii trec dintr-o grădină în alta, ochii le sclipesc de nesomn.

(Savu Popa este câștigătorul Premiului Tradem, în cadrul Concursului Național de Poezie "Traian Demetrescu" - 2016, ediția a XXXVIII-a

 

Comentarii cititori
sus

Maria Sava

 

 

despre viață și moarte cu aceeași seninătate

 

"Dă, Doamne, fiecărui a sa moarte,
 ceea ce se iscă din viața-n care
 de sens, iubire, chin avut-a parte"
(R. M. Rilke)

 

odată,
povestește pribeagul,
am văzut câinii turmei plângând
era ziua în care păstorul își părăsea turma
pentru totdeauna
pe chipul de culoarea pergamentului
lacrimi amare brazde tăiau
asemeni firului de apă stins în oaza de taină
și câinii lui,
câinii lacrimilor,
lingeau cu duioșie fața pustiită
în ochii lor câinești, adânci, înțelepți
și plini de credință
sclipeau diamantin sub razele de lună
grele și rotunde lacrimi...
deasupra cătunului trist
se vălurea somnolent cerul tomnatic
lăsând în urmă o noapte jilavă și neagră...
turmele s-au risipit
peste câmpurile moi de udeală
câinii lacrimilor s-au făcut câinii nimănui
răzlețindu-se  de turmă  
iar oamenii au început să-i bată cu pietre
și să-i alunge
că prea urlau a pustiu
și păstorul se făcu Îngerul Azrail...
zbura... zbura... ca o molie grasă
pierzându-se-n noapte...

... tăcu pribeagul.
înălțând către tânărul soare al dimineții
privirile reci și lăptoase
șopti pentru sine:
„în lume, doar moartea e una singură” 

 

Comentarii cititori
sus

 Lucian Scurtu

 

 

"Lucian Scurtu este un poet format la școala grupării literare studențești Pavel Dan, în jurul căreia care s-a structurat în anii 70-80 un remarcabil mediu fertil literar.

Deși discret, cele cinci volume de poezie ale sale, apărute fără excepție la editura  Biblioteca Revistei Familia (Lucian Mărturisitorul, 1996, Avatarurile Faraonului Gregor Samsa, 2001, Bestiarul de Fonta, 2004, Regnul ascuns, 2008,  Mâna Siameză, 2012) nu au fost ocolite de premii literare prestigioase: premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor Filiala Arad, 2004 și 2012; Marele premiu George Coșbuc și al Uniunii Scriitorilor Bistrița, 2001, ș.a..

Cel despre care criticul Mircea A Diaconu observa că „aparenta  sa solemnitate” constituie „deopotrivă poză și adevăr existențial” și pe care Gheorghe Grigurcu îl califica drept „un poet absolut remarcabil, cu o creație ce emoționează chiar prin fuga sa de orice emoție explicită” scrie o poezie care impresionează nu atât prin textura sa specială, minuțios șlefuită, ci mai ales printr-o autentică vibrație metafizică ce conferă poemelor o arhitectură cu totul aparte, de edificii paradoxale, mai mari pe dinăuntru decât pe dinafară. (Horia Dulvac)

 

               Scara depravaților

„Spune-mi ceva care să mă facă să nu te uit!”, i-am spus
într-o zi care nu a intrat niciodată în istorie,
„fă ceva ieșit din comun, care să mă facă să ard!”, mi-a spus
într-o zi de noiembrie, când pe scara depravaților cobora o singură furnică,
„când am urcat ți-am fost fiu, când cobor îți sunt tată!”,
îngână mirată din odaia de alături (acolo se aude nașterea unui popor nou,
din pânza cămășii mele îi voi face scutec și steag),
drept mulțumire în ziua aceea am deshumat un cadavru drag,
în loc de oseminte am dat peste o grămăjoară de nisip rece,
am privit-o mirat, așa cum ai privi îndelung o cruce pe care
în loc de nume scrie „necunoscut”,
iar în spatele acelui necunoscut să fii chiar tu așa cum ești mereu,
descendentul deviant al familiei.

 

               În sfântul an al blajinilor

Slăbirea credinței în zei a fost evidentă în ultimele zile
când în orice vietate se întrevede o formă mascată a diavolului,
ca și cum urâtul va domina în curând lumea posedând-o
cu o voluptate atroce, nimicind-o din temelii
când ea mi-a făcut cu mâna din tren iar eu o priveam
cum se îndepărta și deodată am văzut și alte mâini
făcând cu mâna celor rămași pe peron,
eu, în naivitatea mea am crezut că doar mie mi se fac
acele ciudate semne și am fost fericit în ziua aceea,
copleșit de darurile nemeritate,
„nu cred în vorbele tale mironosite!”a spus ea mai târziu
în dreptul spitalului municipal când tocurile femeilor
se afundau în asfaltul fierbinte lăsând o mulțime de gropițe
în urma lor,
dar eu știam numai și numai gropițele ei, numai pe ale ei
le urmăream ca un parșiv ordinar ce sunt, numai într-ale ei
doream să mă prăbușesc, să fiu îngropat de viu,
prin urmare știam unde merge, ce face, unde și de ce plânge.
Astăzi zeii cred tot mai puțin în oameni și tot mai mult
în micile vietăți (creatorul își neagă creația, și invers),
„disperarea se hrănește și cu mici amănunte, uitate detalii,
alambicate sofisme, acum, în sfântul an al blajinilor”,
șoptește ea căutând pe cer apusul, arătându-l cu degetul,
făcându-i cu mâna,
în timp ce eu îi arunc ca un nebun rujul în valuri
și marea toată se înroșește de rușine.

 

               Exitus

Târziu, cu genele obosite, suflu în lumânare,
preț de câteva secunde din ea se ridică spre tavan
un fum albicios, tot mai subțire, până dispare,
fumul acesta este viața flăcării de după moartea ei,
verosimilă dovadă că există viață și după moarte!”,
îmi spune ea culegând câteva scame de pe covor,
eu caut să privesc viața de după moarte așa cum se cuvine,
ca după un vis, ca pe o înviere, dar ea, învierea s-a stins de mult prin odaie,
nici flacără, nici fum, nici scrum, nici mormânt, așa că nu o cred,
ceva viață înainte de moartea noastră s-ar putea să mai existe,
dar foarte puțină !”, îi răspund privind-o cum se pierde definitiv
în întuneric.

 

               Abrupt, în ființă  

Rătăcitul care trece pe strada meșteșugarilor sunt eu, omul fără amintiri
(m-am născut cu imaginea țărânii care sunt,
am murit cu imaginea nou-născutului care am fost,
din ce a rămas putrezesc),
în capătul străzii nu-mi amintesc strada pe care am trecut,
blocurile, oamenii pe care i-am întâlnit, pe care i-am iubit,
nu-mi amintesc nimic despre mine și lumea mea,
semn al degenerării cortegiului din care face parte un singur om: eu,
„dar ce îl înnebunește pe omul acela?”, mă întreabă ea în timp ce
înaintează prin mers, târâre și zbor alături de obiecte neutre,
(uneori, prin venele ei curge un sânge atât de albastru
 încât ea este foarte albastră, pot vedea prin ea ciocârlia)

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey